Relatii

Scriitoarea Ana Barton, pentru campania #NuEştiSingurPeLume: „Dacă un copil este iubit și respectat, el va ști și să ofere, și să ceară dragoste și respect. Ele sunt firescul lui, așa a trăit. Cu firescul cu care ai fost crescut umbli prin lume.”

Distribuiți vă rog

Ana Barton s-a alăturat campaniei #NuEştiSingurPeLume şi ne-a împărtăşit gândurile ei cu privirea la abuz şi modalităţi de a ne ajuta copiii să creeze o lume în care libertatea depinde de fiecare dintre noi, nu de destin şi de împrejurări.

Mulţumim, Ană, pentru promptitudinea şi empatia cu care răspunzi mereu nevoilor semenilor tăi!

Cum ne învățăm fetele să nu devină victime?

sursă foto: Google

Ana: Cel mai sigur, prin exemplul personal, adică nefiind victime. Copiii fac ce văd la părinții lor, nu ce le spun părinții că ar fi bine să facă. Degeaba i-aș vorbi fiicei mele despre cum să nu ajungi victimă, dacă ea mă vede pe mine în această postură.

Pe de altă parte, chiar dacă sunt victimă, e obligația mea morală și sufletească să-i spun fetei că situația în care mă aflu nu e una firească. Problema gravă la noi este că victimele abuzurilor nu sunt sprijinite, iar aici nu mă refer la stat, ci la omul de lângă mine.

Sigur că e absolut normal să am așteptări din partea autorităților, însă nu voi sta să aștept acum ajutorul lor, dacă nu vreau să mor așteptând. Uite, le cunosc pe doamnele de la Adăpostul de criză „Esther“, o organizație de sprijin din Brașov. Am întâlnit acolo femei care au povestit prin ce au trecut și familiile lor, ce traume îngrozitoare, și cum au reușit să-și schimbe viețile fiindcă au avut unde se duce, a avut cine să le ajute, mă refer la acest adăpost de criză. Gândește-te, Monica, la faptul că „Nu am unde să mă duc“ e lucrul cel mai îngrozitor, cel mai descurajant. Asta fiindcă aproapelui meu nu-i pasă.

Am o amintire din copilărie legată de așa ceva. Florica era nora femeii de la care bunicii mei cumpărau lapte. Florica avea un bărbat care o bătea, care bea și o bătea. Uneori, nu putea soacra ei să vină să aducă laptele și venea Florica. Așa am cunoscut-o. Am auzit-o odată spunându-i bunicii mele despre bătăi, iar bunica mea a vorbit cu soacra ei, care a zis că va vorbi cu fiul ei.

Nu știu ce au vorbit, dar știu că n-au rezolvat. Era iarnă, eram în vacanță la țară, la bunici. Era zăpadă, era noapte. Ne-au trezit din somn bubuituri în geamurile de la stradă. Bunicul s-a dus să vadă cine e. Erau Florica și cei doi copii ai ei, o fată și un băiat. Fugiseră de acasă, desculți și dezbrăcați. Nu stăteau deloc aproape de noi, dar deloc. Cam la un kilometru jumate. Bunicii mei i-au primit, i-au îmbrăcat cu haine groase, chiar dacă era cald în casă, fiindcă dârdâiau și plângeau, alergaseră prin zăpadă. Noi eram patru în cameră, eu, fratele meu și bunicii. Iarna nu încălzeam decât o cameră și dormeam toți, aveam un pat și o canapea mare, extensibilă.

Am dormit șapte în cameră în noaptea aia. Mi-amintesc că eu am dormit pe lada studioului, știi ce e aia?  O ladă de lemn la capul patului, unde se țin plapuma, lenjeria, cuvertura. E lipită de pat. Mi-a pus bunica o altă plapumă acolo, sus, și am dormit. Pe frate-meu l-au luat bunicii cu ei în pat, iar Florica și copiii ei au dormit pe canapea. A doua zi, bunicii s-au dus la șeful de post, care stătea lângă noi, iar șeful de post, domnul Costache, s-a dus la bărbatul Floricăi. Nu știu ce i-a spus, cert e că a reușit mai mult decât soacra Floricăi. Bărbatul a venit la noi, bunicii mei i-au tras o muștruluială zdravănă, iar Florica a trăit mai departe cu el nebătută. Nu bine, dar măcar nebătută. Asta se-ntâmpla în anii ’80, Monica, e mare lucru că s-a reușit și atât. Din păcate, în ziua de azi de nici măcar atât de puțin sprijin nu au parte femeile abuzate.

Pentru că nu ne pasă. Pentru că putem să nu ne pese.

Cum ne învățăm băieții să nu devină agresori?

 Ana: Tot exemplul personal e cel mai eficient. Iar asta e valabil pentru ambii părinți, e nedrept să ne referim numai la tată. Sunt mame foarte agresive, sunt mame care își alienează copiii, otrăvindu-le mințile și inimile cu ce simt ele în legătură cu tații acelor copii, le sădesc de mici ura în suflete. Agresivitatea naște agresivitate, asta se poate demonstra oricând. Din păcate.

Apoi, nu doar băieții au nevoie de lecția nonagresivității, ci și fetele, toți avem nevoie. Uite cât de rezistenți sunt adulții la lecția asta, este evident că o putem internaliza mult mai bine când suntem copii.

Însă abuzul nu înseamnă doar agresiune fizică sau verbală, abuzul presupune un cumul de comportamente deviante, foarte multă manipulare a victimei, desconsiderare până la anularea acesteia ca ființă. Nu e necesar ca agresorul să lovească, să insulte sau să urle. Există modalități subtile de distrugere a încrederii unui om în sine însuși. Și tot abuzuri se numesc.

Ce face școala pentru a-i educa pe copii pentru viață și ce ar fi necesar să facă?

 Ana: Prea puțin, fiindcă nu sunt suficiente informațiile disparate pe care copiii le primesc de-a lungul parcursului școlar la diferite materii: educație pentru sănătate, educație civică, dirigenție. Esta necesar să existe în programa școlară o materie numită, de exemplu, „Educație de viață privată“. Ideea îi aparține doamnei prof. univ. dr. Mihaela Miroiu, eu am preluat-o de la domnia sa și cred enorm în ea.

Copiii ar învăța acolo inclusiv ce e în neregulă în comportamentele părinților lor, ar învăța ce presupune să trăiești cu cineva într-o casă, ce înseamnă egalitate în drepturi și obligații, ce înseamnă respectul față de tine însuți și față de o altă ființă umană, față de copii, dar și față de animale – gradul nostru de civilizație se vede și în mulțimea animalelor abandonate pe străzi –, cum împarți treburile într-o gospodărie etc.

Da, nu face școala, dar asta nu înseamnă că nu putem face noi, doar să vrem, doar să înțelegem că acest lucru este de o importanță vitală. Mergem la școli, le propunem directorilor și profesorilor, ne organizăm în acest sens, totul e să vrem. M-am gândit ce-ar fi dacă părinții s-ar duce la școală, să le vorbească elevilor din clasa fiului sau fiicei lor despre carieră, de exemplu. Să spună cu ce provocări se confruntă în profesia pe care o au. E o formă de educație pentru carieră, că nici asta nu se face în școală.

Da, facem campanii de conștientizare, da, luptăm pentru schimbarea programei școlare, dar, da, facem noi înșine ceva, face fiecare, se implică fiecare. Voluntariatul nu e foarte bine reprezentat în România, însă tot noi putem schimba și asta. Voluntariatul e răspunsul cel mai rapid și cel mai eficient. Nu poți să stai și să aștepți cu brațele încrucișate să se schimbe sistemul, că nu se schimbă, doar trece timpul. Și doar în defavoarea oamenilor.

Cum crezi că poate tatăl să își ajute fetița să nu ajungă victima abuzurilor?

sursă foro: Google

 Ana: Nefiind vreodată abuziv și recunoscând față de sine și față de toată familia când are tendința de a fi, cugetând asupra acestei tendințe. Suntem oameni, toți ne înfuriem, nu e nimic nefiresc în asta, depinde însă ce facem cu furia aia.

Și mamele se înfurie, și copiii se înfurie. Viața bună se predă acasă, dar nu ca pe o lecție, ci ca pe un transfer de lumină.

„Uite, draga mea/dragul meu, mai avem și momente mai puțin bune, ne mai enervăm, ne mai supărăm, dar ne iubim și atunci când suntem supărați unii pe alții, rezolvăm totul împreună, niciun om nu trăiește roz tot timpul, tu ești mai important/mai importantă decât enervarea, decât supărarea, decât dezamăgirea.“

Dacă un copil este iubit și respectat, el va ști și să ofere, și să ceară dragoste și respect. Ele sunt firescul lui, așa a trăit. Cu firescul cu care ai fost crescut umbli prin lume.

De asemenea, explicându-i copilului, atunci când acesta observă comportamentele abuzive ale altor oameni, că acestea nu sunt în regulă, că sunt intolerabile.

Cum ar putea să se implice bărbații în lupta împotriva abuzurilor?

 Ana: Direct. Să vorbească despre abuz, să-și arate fățiș dezaprobarea, să se implice în campanii de conștientizare, să reacționeze atunci când sunt martori la abuzuri. Dar asta au de făcut și femeile, nu doar bărbații.

Abuzatorii trebuie să afle că „normalitatea“ lor nu e în niciun caz normală.

Să nu ne mai vedem de viețile noastre atunci când lângă noi un om este bătut, insultat, amenințat, atunci când din apartamentul de deasupra se aud țipete și lovituri, când cineva strigă după ajutor. Să terminăm cu „E casa lor, e viața lor, nu mă amestec, nu e treaba mea!“.

Câți oameni au murit pentru că n-a fost treaba vecinilor să-i audă, să-i vadă, să-i ajute, să-i salveze? De-aia se și perpetuează abuzul în societatea noastră cu fiecare altă generație, din cauza acestui „Nu e treaba mea, nu mă bag“. Abuzatorii știu că nu are cine să le salveze pe victimele lor.

Dacă vrei să ajuţi femeile care trăiesc în lanţuri, te rog ca pe lângă alăturarea în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME,  să îmi scrii AICI povestea ta, cum ai reuşit să scapi de calvar, (sub nume real sau sub anonimat) distribuie acest articol şi susţine cu un like  AICI, pagina Învaţă.Crede.Iubeşte.

Sursă foto ANA: Narcis Pop

 

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu

Comentarii (1)