Categorie: Copii tipici

Tableta, cea mai scump plătită bonă!

Copii tipici

Tableta, cea mai scump plătită bonă!

Distribuiți vă rog

Am scris odată despre tulburările de limbaj generate de gadget-uri. AICI. Articolul a fost citit de zeci de mii de părinți și specialiști. Am primit și multe critici, ce-i drept, dar asta nu mă împiedică azi să revin asupra subiectului.

Cu riscul unei noi bombe cu ceas, scriu desprea cea mai scump plătită bona a timpurilor noastre: tableta.

Scriu după ce în ultimul an și jumătate am văzut zeci de copii „primind cadou” diagnostice de: tulburare de comportament/de limbaj expresiv/spectru autist.

Prima întrebare pe care o adresez părinților este: „Cât timp petrece cu gadget-uri?”

Și cel mai frecvent răspuns este:

– Câteva ore zilnic. Uneori și toată ziua.

Urmează cealaltă întrebare incomodă, pe care mi-a fost crunt de greu s-o adresez:

– Care e motivul pentru atâta timp?

Nu am timp de el, am multă treabă/bunica îi dă, noi nu, dar nu am cu cine să-l las și nu am control asupra bunicii/țipă și se lovește sau ne lovește pe noi dacă i-o luăm. Sunt top 3 răspunsuri.

– Înțeleg, răspund deja pe pilot automat.

Și de aici încep explicațiile pe care sper din suflet să le citească toți părinții lumii, deși se scrie tot mai des despre acest subiect. Și uneori mi se pare că diagnosticele sunt mai dese cu cât noi strigăm mai tare. Dar nu, nu ne putem lăsa pradă deznădejdii că ceva bun se va întâmpla. E absolut necesar să încetăm a tăcea.

 

Ce ne oferă oferă bona-tabletă în schimbul „salariului”?


1. Tulburări de limbaj 
De când se naște, copilul începe să învețe comunicarea. Că e verbală, prin cuvinte, că e non verbală, prin gesturi/plâns, el ne spune ceva. La început doar ne cere. E o nevoie vitală de a fi îngrijit de un adult.

Însă grija nu se referă numai la a-i oferi hrana materială. Orice copil are nevoie și de cea emoțională și spirituală, în egală măsură.

Are nevoie să îi arătăm că ne pasă de el, învățându-l să meargă și să comunice, să înțeleagă, să exploreze, să se descurce.

Noi, adulții, suntem cei care le modelăm creierele. Dacă nu au un model de comunicare, nu o pot învăța singuri. Cu atât mai puțin de la tabletă!

Dacă nu gângurim cu copilul, nu ne putem aștepta să vorbească la 2 ani. Dacă îl lăsăm pe youtube să se uite la desene în engleză/germană l, etc, „să învețe singur limbi străine”, ne vom trezi cu un copil care posibil să pronunțe mecanic cuvinte, dar să NU comunice nimic. Să nu răspundă cerințelor sau întrebărilor noastre, să nu înțeleagă și să nu fie interesat de altceva decât de ecran, pentru că el e singurul care îl stimulează. De fapt, îl suprastimuleaza. Și în lipsa lui, copilul se plictisește, se enervează, se simte abandonat.

Nu se simte, în fond ESTE abandonat în fața unor ecrane scumpe, din dorința noastră de a-i oferi ce e mai bun. Dar în loc de asta îi luăm dreptul la A DEVENI ceea ce l-a creat Dumnezeu să fie: un om cu nevoi și cu sentimente. 

2. Slabă sau totală lipsă a interacțiunii sociale

Din primele zile de la naștere, copilul are nevoie să vadă fața mamei. Sau, dacă aceasta lipsește, a unei figuri de siguranță.

Are nevoie să fie privit în ochi când este alaptat, când i se dă biberonul, când e schimbat de scutec, când e îmbăiat.

Are nevoie de surâsul uman, de expresiile faciale ale celorlalți, de mișcările noastre.

Tableta este cea mai scumpă bonă, pentru că îi dăm tot ce avem mai scump: viața copiilor noștri. 

Noi, adulții, îi învățăm pe cei mici să interacționeze. Noi suntem cei care le deschidem apetitul pentru interacțiune. Râdem cu ei, ne jucăm, îi luăm în bucătărie când pregătim mâncarea, îi ajutăm să ne ajute la treburile casnice în funcție de vârsta lor, le împărtășim emoțiile noastre și le dăm un sens: „Mami e bucuroasă pentru că te vede/buni e tristă pentru că a căzut și s-a lovit la picior!” Etc. 

Nu ascundem de copii emoțiile. Nici nu-i împovăram cu greutățile noastre de oameni mari, dar nici nu-i ținem în bula de aur a supraprotecției.

Noi suntem cei care-i ducem în parcuri, la grădiniță, la petreceri pentru copii, unde au un mediu propice să interacționeze cu ceilalți.

Dă-i fetiței din banana ta, dacă vrei/ intreab-o pe fetiță cum o cheamă/ce face bebe acolo? Mănâncă./poți lua băiețelul de mână/cere-i dacă vrei jucăria, etc. 

Fără noi, copiii nu pot învăța empatia. Animalele de pe ecran nu pot împărtăși cu adevărat emoțiile. N-au cum, și despre asta putem scrie cărți întregi!

3. Tulburări de comportament 

În clipa în care copilul se plictisește, îi dăm tableta. Din dragoste o facem, nimic de obiectat. Credem greșit că dacă nu are ce să facă, piticul o să sufere. Sărim imediat în ajutorul lui, luându-i dreptul de a căuta singur soluții la problemele cu care se confruntă.

Îi tăiem din fașă elanul de a gândi. De a raționa și de a avea curaj să încerce de unul singur. Îl condamnăm la o stimă de sine făcută praf, de mic. Când își dă seama că nu poate singur, orice adult se frustrează. Și renunță ușor la ceea ce presupune atenție, concentrare, recompensă întârziată.

Comportamentul copilului devine de tip „aici-acum!”, pentru că nu a învățat să facă față frustrărilor. Și cu cât facem lucruri în locul lui, de teama de a nu-l face să sufere, cu atât îi ținem subdezvoltat creierul, care are nevoie de activitate pentru a se dezvolta corespunzător.

Cu cât vom fi mereu acolo, fără o secundă întârziere, cu atât comportamentul său va fi mai problematic. Va vrea ACUM. Și nu e vina lui. Și nu pastilele îl vor „face bine”. Ci noi. Noi, adulții, prin întârzierea treptată a recompensei, prin a-l lăsa să se joace și singur, și în prezența altor persoane decât mama sau figura de siguranță, prin a-l ajuta numai până când învață, apoi fiind acolo doar pentru ne împărtăși ce a reușit sau a veni atunci când suntem chemați.

Tableta nu îl va putea obișnui cu realitatea. Cu întârzierile, cu gestionarea furiei, cu crearea empatiei. Ea e acolo numai să îi dea totul la un clik distanță!

A învăța un copil să aștepte este primul pas spre crearea rezistenței emoționale. Lucrurile nu vor pica niciodată din cer (decât dacă ajungem să le furăm. Și chiar și atunci avem nevoie de abilități pentru a le sustrage!), durerea nu va trece prin minune (decât dacă ajungem dependenți de diverse substanțe, și chiar și atunci revine după ce efectul lor a trecut. Ba mai mult, crează și mai mari dureri apoi!), oamenii nu vor veni să ne sprijine fără să interacționăm cu ei, (decât dacă o facem pe Facebook, și chiar și atunci vor pleca, pentru că au prea mulți din care pot alege. Și de ce să aibă răbdare cu tine, când la un clik distanță așteaptă cineva gata să le îndulcească viața?!)

Dragi părinți, avem multe de povestit. Prea multe să aibă loc într-un blog limitat.

Aveți multe de povestit. Despre durerile și traumele voastre, despre fricile personale, despre relațiile de cuplu distruse, despre echilibrul spart în bucăți, despre singurătățile și nedreptățile la care sunteți supuși.

Știm cu toții că nu faceți nimic din nepăsare, ci cu cea mai bună intenție. Știm că drumul spre iad e pavat cu cele bune.

Și tocmai pentru că știm asta, vă rugăm fierbinte să vă dați o șansă la vindecare! Cea care va aduce bucuria adevărată.

Că alegeți să intrați într-un proces de psihoterapie sau că decideți să cereți ajutorul unor oameni dragi, ține de voi!

Dar nu renunțați la a modela creierul copilului vostru astfel încât să trăiască frumos, ca sufletul lui nevinovat!

Vă îmbrățișez și vă invit pe toți la o horă a iubirii adevărate, departe de critica și nedreptatea celor care vă aruncă în față cu gunoi!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

foto credit: Google

Distribuiți vă rog
Părinți de băieți, analizați 3 diferențe între ei și fete. Să nu ziceți că nu v-am spus!:)

Copii tipici

Părinți de băieți, analizați 3 diferențe între ei și fete. Să nu ziceți că nu v-am spus!:)

Distribuiți vă rog

În urmă cu ceva (multicel) timp în urmă, citeam cartea ”E BĂIAT!” a autorilor Michael Thomson (psiholog) și Teresa H. Barker (jurnalist). Mi-a plăcut atât de mult, că vă dezvălui în câteva articole secrete din culise:). Încep seria articolelor cu un subiect des întâlnit în practica mea: băieți vs fete.

Atât de mult își doresc părinții ca ai lor băieți să fie premianți, și așa mult punem accent pe ceea ce NU poate un băiat, încât pierdem din vedere esențialul: ”cel mai important lucru despre copilul tău nu este că este băiat, ci că ești sintonizat la personalitatea și nevoile sale! ”  (M. Thompson)

Așadar, mami și tati, cutreierăm lumea în lung și-n lat și descoperim adevăruri despre copiii, care merită trâmbițate de pe înălțimi:

 

3 diferențe fundamentale între băieți și fete

 

  1. Băieții văd lumea altfel

Într-un experiment de percepție socială, realizat de Jeniffer Connellan și Anna Batki, la care au participat bebeluși de o zi de la maternitatea Rosie din Cambridge, Anglia, li s-a oferit acestora posibilitatea să aleagă a privi direct fața unei femei sau o mașină mecanică. Nespunându-li-se specialiștilor sexul bebelușilor, rezultatele experimentului au dezvăluit faptul că fetele petreceau mai mult timp analizând fața, iar băiețeii uitându-se la mașină.

Personal, cred că aceste descoperiri ajută enorm progresul în educarea și creșterea copiilor, atât a fetelor, cât și a băieților, pentru că  atâta timp cât avem informații validate științific, suntem mai liniștiți în ceea ce privește metodele de parenting.

Întâlnesc multe familii în care mami și tati au concepții diferite despre modul în care trebuie ”aplicată” educația, și deseori subiectul care dă cele mai multe bătăi de cap este acela al diferențelor dintre băieți și fete: ”E băiat, va învăța mai târziu să vorbească!”/ ”Nu vezi că plânge ca o fetiță? vs. ”Adică vrei să spui că fetițele sunt inferioare, sau cum?”/ ”M-am săturat să îl compari pe băiatul ăsta cu soră-sa!”

Din dragoste pentru copii, orice părinte este dispus să caute cele mai bune metode de a-i crește sănătoși emoțional. Iată de ce rolul specialiștilor este acela de a informa cât mai corect cu putință, pentru ca ai voștri copii să crească frumos.

De ce mai spune psihologul Michael Thompson că băieții văd lumea altfel? Pentru că tot pe baza unei lucrări a Svetlanei Lutchmaya și a lui Simon Baron-Cohen, s-a observat că fetițele de un an se uitau mai mult timp la mamele lor în timp ce se jucau, decât băiețeii de aceeași vârstă. Aceștia preferau filme despre mașini, decât unele în care erau prezentate fețe. Leonard Sax a conchis: ”Fetele se nasc predispuse să fie interesate de fețe, iar băieții să fie interesați de obiecte care se mișcă, pentru că sistemul vizual este organizat diferit la fete și la băieți.”

”Iată de ce femeile adulte citesc fețele mai bine decât bărbații. Diferențele în ceea ce privește grosimea retinei și distribuția conurilor și a bastonașelor în ochi influențează și tipul de culori preferate de băieți.” (M. Thompson)

Înțelegem acum și motivul pentru care ne tot mușcăm degetele când băieții folosesc numai câteva culori la orele de artă, ca negru, gri, maro și albastru, față de fete. ”Băieții trăiesc într-o altă lume, din punct de vedere vizual.” (M. Thompson)

2. Băieții nu aud la fel de bine ca fetele

Un alt studiu, efectuat pe 350 de bebeluși, de profesoara de muzică Jane Cassidy, de la Universitatea de Stat din Louisiana, a descoperit că auzul băieților nu este la fel de sensibil ca cel al fetelor, fapt ce nu le permite atât de ușor să distingă cu precizie vorbirea.

”Băieții se bazează mai mult pe indicii decât pe voce. Acest studiu sugerează și motivul pentru care băieții nu prind la fel de repede limbajul.” (M. Thompson)

Nu vreau să se generalizeze însă, că aceste rezultate explică întârzierile de limbaj ale băieților. Atitudini de genul: ”E băiat, lasă-l în pace dacă nu vorbește până la 5 ani, așa sunt toți!” dăunează, pentru că în cazul unei reale întârzieri în limbaj, șansele de recuperare sunt mult mai mari cu cât copilul începe un proces de terapie mai devreme. Aveți AICI un articol în care se explică tulburările de limbaj, iar AICI eu am oferit un interviu în ceea ce privește tulburarea de spectru autist.

3. Băieții nu învață să vorbească la fel de repede ca fetele și nici nu folosesc vorbirea la fel de eficient

Acum avem, noi, femeile, un motiv în minus să mai stresăm bărbații cu veșnicul reproș: ”Nu vorbești deloc nu mine!/Nu-ți pasă câtuși de puțin de mine, altfel mi-ai spune mai des TE IUBESC!” 🙂 Iar ei un motiv în plus să ne strige: ”Ți-am spus eu că orice aș face…” 🙂

Lăsând însă gluma la o parte, cartea ”E băiat!” oferă explicații atât de clare și este scrisă într-un stil atât de simplu de înțeles, încât pur și simplu nu ai cum să nu o parcurgi din scoarță în scoarță. Vei găsi informații care te vor ajuta atât ca mamă de fată, cât ca parinte de băiat, să aplici strategii de creștere sănătoasă pentru copii și să ai mai multă încredere în metoda ta de parenting.

Printre atâtea informații și stiluri de educație, cărora simți că nu le mai faci față pentru că devii confuz, ”E băiat!” te ajută să te autoanalizezi și să decizi ce este mai bine pentru copilul tău. Cartea nu vorbește numai despre băieți, ci oferă o paralelă extrem de benefică pentru modul de dezvoltare al celor două sexe.

Iată câteva informații absolut necesare despre limbajul băieților:

  • fetele încep să vorbească mai devreme decât băieții
  • fetele citesc mai bine și stăpânesc mai bine ortografia
  • femeile folosesc fraze mai lungi decât bărbații
  • bărbații și femeile folosesc părți diferite ale creierului pentru a vorbi
  • la bărbați există mai puțină comunicare între emisfera dreaptă și cea stângă

Ceea ce personal mi-a atras atenția cel mai mult,  într-un mod pozitiv, este stilul deloc critic în care autorul oferă informații, neemițând deloc judecăți de valoare cu privire la modul în care părinții își cresc copiii. Iată  câteva din exemple:

”Când oamenii iau în brațe o fetiță ei sunt înclinați să spună NU-I AȘA CĂ E DRĂGĂLAȘĂ?”, iar când iau în brațe un băiețel nou născut spun: CE BĂIAT MARE ȘI PUTERNIC!” 

”Tendința noastră de a reacționa față de copii mai degrabă pe baza percepției stereotipe despre gen decât pe baza nevoilor copiilor este îngrijorătoare, pentru că deschide posibilitatea de a trece cu vederea vulnerabilitățile băieților și de a subestima puterea fetelor.”

”NU TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM CA ȘTIINȚA SĂ-I EXPLICE PE BĂIEȚI CA NOI SĂ FIM PĂRINȚI BUNI PENTRU EI!” (M. Thompson)

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Mitul mamei perfecte, modul de a crea dezastru în inimile copiilor

Copii tipici

Mitul mamei perfecte, modul de a crea dezastru în inimile copiilor

Distribuiți vă rog

Mami, acest articol nu este numai pentru tine! Este și pentru tati, și pentru bunica, și pentru prietenii familiei tale, și pentru educatoarele și învățătoarele copilului tău!

Acest articol este despre asumare și maturitate. A noastră, a celor de pe margine, care credem că le știm pe toate, până ajungem să avem propriii copii. Sau până când ne dăm seama că a fi mama nu este egal cu a fi un robot care răspunde 24 de ore din 24 nevoilor celorlalți!

 

În cabinetul unui psihoterapeut nu vin oameni cu boli sau cu probleme, ci oameni cu povești de viață, în care se regăsesc, de multe ori, și ei. Cei „școliți” să îi ajute.

Oameni frumoși, suntem și noi plămaditi din lut, ca orice mama care vrea ce e mai bine pentru copilul ei. Și noi greșim, și noi avem nevoi. Și noi iubim și suferim. Mai grav e atunci când uităm că a fi uman nu e egal cu a fi perfect.

Ce am să vă spun azi este despre asumarea răspunderii pentru faptul că judecăm mamele pentru orice comportament inadecvat al copiilor lor.
Nu spun că nu au responsabilitate pentru acei copii. Spun numai că și ele sunt oameni. Și greșesc. Și se sperie. Și le e teama. Și se blochează. Și închid ochii. Și plâng. Și întreabă. Și n-au răspunsuri.

Există mama perfectă?

Nu, nu există! Pentru că nimeni nu este perfect.
Nimeni nu trăiește fericit până la adânci bătrâneți și nimeni nu știe totul.

Mama are responsabilități. Crește și educă, de multe ori trebăluiește de dimineața până seara, râde când apucă, mănâncă și doarme când reușește.

Mama are și altă carieră. De multe ori. Timpul ei nu ajunge pentru tot ce are de făcut. Nu ajunge nici pentru trăit, nici pentru învățat. Ajunge numai până la prima stație de autobuz, să-l prindă, când i se îmbolnăvește copilul și i se oprește ei respirația. De frică.

Mamele au nevoi. Pe care și le lasă pe ultima masă. În ultima farfurie, care, de multe ori, rămâne goală. Pentru că nu mai e și pentru ea vreun rest.

Dar observă asta cineva?

Mamele iubesc. Și de multe ori nu li se răspunde cu aceeași iubire. Pentru că noi le judecăm. Le reproșam și le denigrăm. Căci noi știm mai bine cum se crește un copil, cum se educă și cum se distruge. Până devenim și noi mame sau până ajungem să depindem și noi de ele.

Mamele plâng. Și noi nu le oferim umărul să le adăpostească lacrimile. Suntem grăbiți să le reproșam că sunt slabe și să le învățăm că trebuie să fie puternice. Nu le dăm o rețetă, le impunem numai. Și dacă le-o dăm, avem grijă să fie cea mai complicată, să fim siguri că nu o vor putea respecta întocmai. Așa credem noi.

De fapt, mamele respectă totul, numai că nu au mereu ingredientele necesare pentru a face cea mai bună prăjitură din lume. 

Și chiar de le-ar avea (iar ingredientele unei educații perfecte, cum vrem noi, nu se găsesc în magazine. Sunt date de Dumnezeu. Când ai un copil cu o dizabilitate sau cu un temperament vulcanic, poți fi cea mai odihnită și citită și școlita mama din lume, ce poți face pentru perfecțiune?), nu ar ajunge la standardele noastre. Pentru că noi, cei ce judecăm, suntem duri. Și perfectioniști. Cu ele. Nu cu noi înșine. Să ne uităm în ograda noastră e mai greu, mult mai ușor e să vedem grădina neîngrijită a vecinului…

Mamele tac. Nu cer multe, pentru că n-au curajul să rămână mai singure decât sunt. Dacă plecăm și noi de lângă ele, pentru că le judecăm nevoile? Nu vorbesc despre durerile lor decât pernele în care își plâng frustrările. Pentru că noi lovim în inimile lor. N-avem timp să le ascultăm tăcerile. Mai degrabă le trimitem la psihiatru, că au înnebunit. Sau ne-au înnebunit. 

Mamele trăiesc. Și știm și noi că viața nu e dreaptă. Nu e nici măcar liniară. Dar pe noi ne înțelegem. Pe ele nu. Că prea se plâng de ea, când tot ce fac e să stea acasă. Cu copilul.

Mamele se întreabă. Pe ele însele, pentru că răspunsurile noastre le știu pe dinafară și nu le ajută: „Trebuie să…!”

Nimic nu trebuie, și totuși noi, cei de pe margine, ne permitem să le facem liste cu ce trebuie. Liste pe care nici noi nu le respectăm. Cum spunea Hristos odată: „Nici voi nu intrați in împărăția lui Dumnezeu, si nici pe alții nu-i lăsați să intre!”

Le punem reguli și legi pe care n-au cum să le ducă la împlinire, pentru simplul fapt că sunt și ele oameni. Dar noi credem că TREBUIE să fie cel puțin supraoameni.

Mamele iubesc. Și noi susținem contrariul. Pentru că al lor copil nu este cel mai bun, cel mai frumos ori cel mai cuminte. Nu ne trece prin minte că nu depinde totul numai de mama. Că orice copil are și-un tată. Și e și a lui responsabilitatea să educe. Să iubească. Să ierte. Să își ceară iertare. Să aștepte. Să ofere.

Mamele se trezesc și ajung să-și dorească să nu o mai facă. Pentru că e prea greu aici, lângă noi, călăii lor. Dar ele știu că nu-și permit nici să nu mai fie. Știu că un pui de om nu poate fără ele. Sau poate, dar nu sănătos.

Mamele sunt FEMEI. Și ele. Ca mine și că tine! Ca mama ta și ca mama mea. Și chiar dacă greșesc și ne tratează uneori ca pe nimicuri, e pentru că nimeni nu le-a învățat iubirea. Și mamele lor au fost condamnate. La abuz, la tăcere, la frici, la întrebări fără răspuns.

Dragii mei, mamele dau viață! Și nimeni, niciodată, în afară de ele, nu o va face!

Pentru acest singur lucru suntem datori cu toții să le iubim. Să le prețuim și să le înțelegem.

Dă și tu azi unei mame o îmbrățișare, sau măcar un zâmbet sincer. Din inimă. Iar celor ca noi, care judecăm, trimite-le acest mesaj, printr-un SHARE, să le fie de gândit. Și de simțit. Și dacă îți place Învață.Crede.Iubește, apasă un LIKE și înscrie-te la newsletter.

sursă foto: Google

Distribuiți vă rog
Ce să faci când copilul te acuză  că nu îl iubești?

Copii tipici

Ce să faci când copilul te acuză  că nu îl iubești?

Distribuiți vă rog

Să fii psihoterapeut la Touched Romania este cea mai mare binecuvântare. Asociația susține mamele care au fost supuse abuzului, din partea partenerilor lor, și ajută la (re)cladirea stimei de sine si a siguranței acestora și a copiilor.

Din sesiunea de azi, cu E, 12 ani:

Mi se pare cel mai josnic lucru să mă lovească (colegii lui) atunci când au în spate 10 băieți, și eu sunt singur. M-am schimbat mult. Dacă te luai de mine înainte să încep terapia, te injuram și protestam urât. Acum îi întreb frumos: „Vrei bătaie?” și dacă spun Da, le răspund: „La revedere!” Și plec. Am învățat că trebuie să nu renunț la valorile mele.

Dar da, o critic pe mama pt ca nu îi pasă e mine. Nu îi bate pe cei care îmi fac rău.

Ce înseamnă pt tine când mama nu îi bate?
Asta înseamnă că nu mă apără. Cum să vorbești frumos cu băieții care l-au bătut pe fi-tu, apoi să susții că îți iubești băiatul?

Dragi mamici care ați plecat din relații abuzive, copiii voștri înțeleg normalitatea în funcție de ce au trăit în familie: dacă acasă vedeau bătaie când cineva nu era de acord cu celălat, vor crede că așa se rezolvă lucrurile: protestînd. Răzbunandu-te. Fiind agresiv fizic si/sau verbal.

Căutați să aflati și să înțelegeți care sunt sentimentele (de obicei, sub agresivitate se ascund teama de abandon, nesiguranța, rușinea) din spatele comportamentului său.

Revolta lui nu înseamnă că nu vă iubește, ci că îi este teamă să nu mai treacă prin ce a trecut. Sau să nu vă recăsătoriți cu alt bărbat abuziv. Sau că are nevoie să îl ajutați să facă față trăirilor lui fluctuante.

Ce să nu faci?

1. Nu îl acuza că din cauza lui ai îndurat umilințele tatălui său
2. Nu îl compara cu tata când își iese din fire
3. Nu îl lovi.
4. Nu îi da de ales: ori faci ca mine, ori du-te la tata!
5. Nu pune pe umerii lui povara greutăților tale prezente: după ce că am îndurat atâtea de la el, acum tu așa mă răsplăteșt?
6. Nu îi întoarce comportamentul: când te jigneste, nu-l jigni înapoi.

Apelează la un specialist când ajungi în impas. Amândoi sunteți răniți și speriați. Aveți nevoie de siguranță!

Ce să faci când copilul te acuză  că nu îl iubești?

1. Taci si ascultă. Nu te grăbi să îl contrazici, validează-i sentimentele: „Mami, îmi dau seama că e posibil ca uneori să îți dau senzația asta. Îmi pate rau pentru că suceri. Ai tot dreptul să fii furios când nu te simți iubit de mine. Sunt aici și nu plec de lângă tine.”

2. Întreabă-l ce anume din comportamentul tău îl determină să creadă că nu îl iubești: când simți că nu te iubesc?/ la ce reacții ale mele te simți neiubit?

Copilul tău are nevoie să vadă prin fapte că într-adevăr ești implicată în viața lui, prin faptul că te interesezi de motivele pentru care el înțelege că nu simți iubire pentru el.

3. Validează din nou sentimentele lui, dupa ce ti-a spus ce îi declanșează lui ideea că nu îl iubești: „O, înțeleg. Cand eu fac x, tu înțelegi că nu te iubesc și te infurii. Are sens. Îmi pare rău pentru suferinta ta, și te rog să mă ierți dacă nu reușesc mereu să înțeleg nevoile tale și să le împlinesc.” Observă, mami, că nu îți spun sa adaugi niciun „…dar…” (dar mă enervezi, sunt și eu om, etc). Asta ar însemna să anulezi totce i-ai spus msi devreme.  Copilul are nevoie să știe că îi auzi și validezi fricile, nu explicațiile tale. Până nu se simte în siguranță, și nu va fi sigur că ranai lângă el, orice ar face el, va fi mereu defensiv.

4. Negociați și rezolvați situația tensionată: „Îți mulțumesc pentru că mi-ai împărtășit sentimentele tale. Cum ar fi util pentru tine să mă comport cu tine, astfel încât să te simți iubit și în siguranță?” Asta nu înseamnă să fii de acord cu orice spune el. De ex. Dacă îți cere să îi lovești pe cei care îi fac lui rău, nu este o idee Bună să îi împlinești dorința, pentru a-i dovedi că îl iubești. Adu-ți aminte că este un copil, și are nevoie să fii un modelpentru el. Un model de demnitate, integritate și dragoste. În acest caz, îi poți spune așa: „Da, știu că e nedrept cum s-au comportat cu tine și că simți nevoia să sufere și ei ca tine. E normal să fii furios și să simți nevoia să faci rau. Și eu sunt furioasă pe ei și m-aș duce să îi confrunt cu răutate, pentru că la durere, toți avem gânduri de răzbunare. Dar pentru familia noastră este important să păstrăm valorile de integritate, prin urmare nu răspundem la rău cu rău, ci înfruntăm fără agresivitate acel coleg. Hai să ne gândim împreună cum i-am putea răspunde, astfel încât să nu ne pierdem demnitatea.” Dacă el nu știe să îți răspundă, sai continuă cu răzbunarea, poți să vii tu cu o soluție, dar fără să sune ca și o comandă. (Nu uita că a fost supus abuzurilor de către tata, și nu mai suportă ca cineva să îi spună ce să facă.)
De ex. Îi poți spune: „Cum ți se pare ideea de a-i spune că nu te mai joci cu el/ mai poți fi prietenul lui, pentru că tu nu accepți agresivitatea?”

Mami, ține minte că al tău copil are o furie permanentă din cauza mediului ostil în care a trăit, furie pe care nu știe cum să și-o controleze sau redirectioneze! 

Te incurajez ca de asemenea, să te joci cu el jocuri de competiție sai corp la corp: bătaie cu perne, de-a polițiștii, etc, care să îi dea posibilitatea să își descarce furia. Nu îți fie teamă că așa o să lovească. Dacă se joacă într-un mediu sigur, e mult mai puțin probabil să lovească în alte medii.

Fii acolo pentru el, și vei primi răsplata pentru răbdarea ta: un copil care va învăța că valorile sunt mai presus de emoții.

Dacă ți-a fost util acest articol, ajută printr-un Share ca și alți părinți să îl citească, și urmărește și adaugă un LIKE pe pagina Învață. Crede.Iubeste! De asemenea, poți urmări canalul meu de youtube AICI.

Distribuiți vă rog
Despre valorile pe care fiecare dascăl trebuie să le implementeze elevilor săi, şi despre implicarea părinţilor în viaţa copiilor lor, aflăm în interviul cu Violeta Dacălu, director al Şcolii „Ferndinand I” din Bucureşti

Copii tipici

Despre valorile pe care fiecare dascăl trebuie să le implementeze elevilor săi, şi despre implicarea părinţilor în viaţa copiilor lor, aflăm în interviul cu Violeta Dacălu, director al Şcolii „Ferndinand I” din Bucureşti

Distribuiți vă rog

Astăzi este despre copii. Elevi şi suflete pe care i-am uitat parcă într-un colţ, undeva, şi ne cerem dreptul la a-i folosi când vrem. O spun cu durere, ca psihoterapeut care priveşte zilnic copii ce au ajuns să petreacă timpul numai online… Copii care nu ştiu ce efecte au asupra lor vieţile trăite între tastaturi şi personaje care mai de care mai interesante…

După ce zilele acestea mi-au scris zeci de părinţi despre articolul acesta, am decis ca stăzi să stau de vorbă cu doamna Violeta Dascălu, Director la Scoala Cu Clasele I-VIII Nr 64 „Ferdinand I”, Bucureşti. Despre copilărie. Emoţie, viaţă, şi timp… de care ne ocupăm tot mai rar astăzi… Ni s-au schimbat priorităţile, dorinţele, trăirile, sentimentele …

Sau aşa pare …

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Vă mulţumesc, doamna director, pentru promptitudinea cu care care aţi răspuns invitaţiei mele de a povesti despre educaţie, copilărie, emoţie şi pasiune. Spuneţi-mi, vă rog, care este misiunea dumneavoastră în cadrul Şcolii nr. 64, Ferdinand I?

Este compex de definit! Dacă ar fi să fac o afirmatie simplă, aceea ar fi de Să văd copiii fericiți!.

În contex mai larg, la fericirea lor, un aport egal îl au părinții și profesorii.

 Şcoala generală este pasul iniţial în creşterea şi dezvoltarea adultului de mâine. Ce valori credeţi că trebuie să implementăm copiilor, în calitatea de învăţători, profesori, consilieri?

Am stabilit într-o întâlnire cu comunitatea valorile pe care toți le-am agreat – RESPECT, ÎNCREDERE, RESPONSABILITATE, IUBIRE, LIBERTATE.

 Îmi aduc aminte cu emoţie şi azi de doamna învăţătoare care mi-a pus creionul în mână prima dată… Ce reprezintă pentru un elev de clasă pregătitoare, învăţătorul său?

Este omul în palmele  căruia își pune inima. După  câteva săpatămâni de școală, sunt alți copii. Au încredere și vin cu plăcere la școală.

 Ce diferenţe vedeţi între învăţământul de odinioară, şi cel prezent?

Diferențele sunt legate de prezența tehnologiei pe de o parte, și prezența mică a părințălor în viața copiilor. Ei au nevoie de aceleași lucruri dintotdeauna – securitate, iubire, acceptare, încredere.

Se spune că astăzi elevii nu mai respectă profesorii. A cui credeţi că este responsabilitatea pentru această schimbare: a părinţilor, a dascălilor sau a elevilor?

Adulții sunt responsabili de educația copiilor. Primii sunt părinții, deoarece sunt primele modele din viața copiilor. Apoi profesorii, care se tem de pierderea controlului. Au primit alte valori și altă educație, de tip Cine-i șeful? Total inadecvată nevoilor emoționale!

 Ce metode de a disciplina un elev credeţi că sunt cele mai utile, în România anului 2017?

Nu este vorba de metodă, ci de autenticitate. Un adult sincer, va educa un viitor adult sincer. Respectul va aduce respect!

 Ce spuneţi despre rolul tehnologiei în şcoli? Elevii vin cu telefoane foarte scumpe, văd tot mai des joacă pe tablete, în pauze, fără relaţionare, fără jocuri de grup. Cum influenţează această libertate dezvoltarea copiilor?

Este greșit  înțeleasă libertatea… Tehnologia nu trebuie adusă în viața copiilor decât de la o anumită vârstă, o spun psihologii, iar noi o constatăm! Părinții ar trebui să monitorizeze durata accesului la tehnologie, conform vârstei. În exces, produce lipsă de concentrare, neputința de a face conexiuni, de a selecta și este afectată memoria. Copiii nu mai rețin nimic pentru că pot oricând găsi un răspuns la o întrebare. Sunt tentați să o utilize fără discernământ.

 Cum apreciaţi libertatea ţinutelor vestimentare în şcoli? Are vreun impact negativ asupra personalităţii copiilor, faptul că astăzi fiecare vine îmbrăcat cum vrea?

Creează discrepanțe grave pentru că ei fac comparații. Nu au maturitatea înțelegerii lipsei de importanță a exteriorului, iar interiorul este încă fragil.

 Ce sfătuiţi părinţii în ceea ce priveşte televizorul, vestimentaţia şi felul în care gestionează timpul liber al copiilor?

Pe părinți îi rog să petreacă timp zilnic cu copiii lor, oricât de puțin. Copiii nu sunt doar elevi, ci au nevoie să fie ascultați, înțeleși, iubiți. Părintele nu poate fi înlocuit de nimeni, fără efecte pe termen lung..

 Ce impact care lipsa tot mai mare a părinţilor din viaţa copiilor, având în vedere timpul tot mai scurt pe care aceştia îl petrec cu ai lor copii?

Copiilor le este dor de părinți și ne caută pe noi, profesorii. Ne îmbrățisează zilnic. Simt că le lipsesc părinții, dar nu o spun, ci o manifestă. Au nevoie de atenție. Uneori sunt triști sau melancolici. Alții au tulburări grave, de multe ori depresii…

Recitind interviul de zeci de ori, am retrăit propria-mi copilărie, când nu aveam tablete, nu aveam jocuri electronice, nu aveam telefon şi nici crize de comportament pentru că nu am acces prea mult la oricare dintre ele…

Mi-am amintit de clipele în care veneam de la şcoală pe jos, kilometri întregi, şi acasă mă aştepta mama, obosită şi plânsă uneori, dar gata să îmi explice de zeci de ori cum se învaţă un comentariu, sau cum se dă o lucrare de control la biologie…

Despre copilăria şi şcoala mea, citiţi mâine, dar astăzi vă invit să împărtăşiţi cu oameni dragi acest articol, dacă v-a fost util!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să fii o mamă şi o soţie care să lase în urma paşilor ei simplitate. Dragoste şi credinţă

Copii tipici

Cum să fii o mamă şi o soţie care să lase în urma paşilor ei simplitate. Dragoste şi credinţă

Distribuiți vă rog

Astazi, dragii mei, este despre mamici, Dumnezeu si iubirea vietii tale. Am ales-o pentru acest interviu pe Jessica Armstrong, o mama si o sotie de la care eu invat clipa de clipa despre smerenie, blandete si har. Azi impartasesc cu voi binecuvantarea de a o avea ca model.

Bună Jessica ! Mulțumesc că ai accept invitația de a vorbi despre feminitate și maternitate. Te rog, spune-ne de la început cine ești tu și ce faci în România?

Jessica: Bună Monica! Numele meu este Jessica Armstrong, iar soțul meu și cu mine suntem misionari americani care lucram cu biserica baptista din Bucureşti. Soțul meu predă la Institutul Baptist din București. Locuim aici de 4 ani si jumatate. În Octombrie 2016 , am adus pe lume o fetiță, pe nume Sara.

Cu ce te ocupai în America înainte de a veni aici?

J: Înainte să vin în Romănia, am lucrat ca profesoară de matematică la liceu timp de 5 ani.

Deci ai lasat America pentru un bărbat? Te întreb asta pentru că  pentru multe femei, sacrificarea familiei ei, a jobului și prietenilor,  traversarea oceanului , începerea unei noi vieţi, total dependente de soțul ei, nu este o decizie ușoară.

J:  Ei bine, nu s-a întamplat chiar așa… Predam matematica la liceu în Raleigh, Corolina de Nord și mă gândeam că o să continuu să predau până mă voi pensiona. Într-o zi, un prieten de-al meu de la biserică, m-a invitat în oraș. Am fost șocată și nu știam ce să fac pentru că știam că Cameron voia să devină misior  și eu nu. O prietenă m-a convins să-i dau o șansă. Eram în conflict pentru ca am fost singură mult timp, și o parte din mine  voia să fie într-o relație de curtare, însă nu am vrut să încep o relație care nu avea  viitor.

M-am rugat foarte mult lui Dumnezeu sa-mi dea înțelepciune. Am simtit o pace continua în suflet când am decis să pășesc mai departe cu Cameron. Prietenii mei de asemenea s-au rugat pentru mine și am simtit că e un lucru bun.

Chiar dacă am simțit că Dumnezeu voia să fiu cu Cameron, eram însă nesigură în ce priveşte mutarea peste ocean. Am vrut să merg în misiune acolo ca să văd cum o să fie, însă din cauză că eram profesoară, noi am început relația în Octombrie, şi nu mai aveam vacanță până anul viitor în vară, nu s-a putut.

Un prieten ne-a sugerat să facem o excursie în vacanța de iarnă. Am ajuns în România în anul 2010 de Crăciun și am stat la niște prieteni misionari pe care Cameron îi știa. Chiar am avut un timp minunat. M-am simțit confortabil, chiar dacă limba era diferită. Îmi aduc aminte că stăteam într-o casă în afara orașului Oradea şi, luând masa de prânz după biserică, am văzut un bărbat care tachina un copilaş.

Parcăeram acasă la bunica mea:)  Atunci a fost clipa când am simțit ca pot trăi aici. Ne-am logodit în Ianuarie și căsătorit în Iulie 2011. Organizația cu care voiam să lucrăm cerea ca tinerii căsătoriți să aştepte un an înainte să se  mute peste ocean. Astfel încât stresul să nu fie prea mare în căsnicie şi să cauzeze probleme.

Am locuit astfel, în primul nostru an de căsătorie, în Carolina de Nord, și am început procesul de aplicare pentru a devein misionari.

Prima dată am aplicat pentru 2 ani de zile cu contract temporar, astfel încat puteam incerca fără a sta pe termen lung. Am realizat că eram fericită să trăiesc în România, deși unele lucruri erau grele (învățarea unei limbi noi, locuirea intr-un oraș mare). După terminare contractului am aplicat pentru un altul pe termen lung în România.

Am luat decizia în urma rugăciunilor îndelungate. Deci puteam să aleg  să nu urmez această cale. Fiind profesoară de matematica, un moment de revelație l-am avut când am discutat cu unul din colegi, un profesor de geometrie. El mi-a zis „Este logic. Dacă ești chemată să fii cu Cameron, și Cameron este chemat să mearga in India, atunci eşti chemată de asemenea să mergi în India!” (La acea vreme Cameron căuta să fie misionar în India, insă bineinteles, am ajuns în Romănia.)

Acea simplă logică mi-a vorbit. Ca şi cuplu misionar, suntem amândoi „în misiune” :). Nu doar m-am căsătorit cu un misionar, dar îl şi urmez în altă țară. Amândoi avem responsabilităţi și aşteptări. Amândoi completăm rapoarte lunare și vorbim cu supraveghetorii  despre progresul nostru. Deci, nu este vorba numai despre jobul lui Cameron, este vorba şi despre mine, cea care şi l-a schimbat pe al ei -de la profesoară de matematica la a fi misionar. Nu mă simt ca sunt dependentă de Cameron, ci mai degraba, considercă  suntem o echipă care lucrează împreună.

 

“Şi dacă mariajul nu este despre a ne face pe noi fericiţi, ci despre a ne sfinţi?”

 

Hai să vorbim acum despre feminitate, pentru că am aflat ce înseamnă a trăi după voia lui Dumnezeu, ca femeie care se visa o viaţă profesoară… Ce înseamnă, din punctual tau de vedere, să fii feminină? Este vorba despre felul cum arătăm, despre jobul nostru, sau implică altceva această feminitate?

J: Dumnezeu a creat atat femeia cât şi bărbatul după asemănarea Lui,  asadar cred ca feminitatea e în parte o reflexie a caracterului divin. Femeile sunt frumoase, însă nu doar in sensul fizic. Suntem frumoase deoarece aşa ne-a creat Dumnezeu, suntem sensibile şi vulnerabile şi totuşi extrem de puternice. Suntem tandre. Asta e parte din frumuseţea noastră. Naştem şi creştem copii, indiferent că aceştia ne sunt sânge din sângele nostru sau că ne ingrijim de cei care ne înconjoară. Ne pasa de nevoile celorlalalţi.

Ce ar trebui să stie fetele tinere care nu sunt căsătorite,  despre a fi soţie? Este greu, este un coşmar sau o binecuvântare? La ce ar trebui să se aştepte?

Jessica: În primul rand , ar trebui să ştie că o căsătorie nu o să le împlinească, daca ele se simt goale pe dinăuntru cât timp sunt singure. Dumnezeu ne-a creat pe fiecare dintre noi cu o nevoie dupa El, și chiar dacă noi o să dorim să umplem acel gol cu un bărbat, haine, un job fain, etc, numai Dumnezeu ne poate umple acel gol cu adevărat, și numai El ne poate întregi.

O carte pe care am citit-o impreună înainte să ne căsătorim  se numea “Şi dacă mariajul nu este despre a ne face pe noi fericiţi, ci despre a ne sfinţi?” Căsătoria este cu adevarat o bucurie, însă de asemenea o să  scoată la suprafață egoismul tău pe măsura ce înveţi să iubeşti cealaltă persoană. Nu este vorba  despre a da fiecare 50%,  ci despre a da fiecare 100% celalaltei persoane.

Noi nu impărţim treburile casnice- sunt lucruri pe care o persoana le face, însă de asemenea cealaltă persoana e acolo sa ajute. Suntem o echipa. Sper ca răspunsul meu iniţial să nu vă fi făcut să credeţi că mariajul este un lucru negativ, pentru ca nu este asa.

Cameron este o binecuvântare pentru mine, şi sper ca el să zică acelaşi luvru despre mine. 🙂 În căsnicie este e o iubire profundă, și sunt mulțumitoare ca Dumnezeu m-a binecuvantat cu Cameron. Pentru femeile/fetele singure, spun să aștepte bărbatul care le respectă şi le prețuiește.

Pentru femeile creştine singure, aş vrea să adaug: să aşteptaţi un barbat care Îl iubeşte mai mult pe Dumnezeu decât pe voi. Chiar și daca nu vă căsătorţi, nu sunteţi mai puţin valoroase decât cele căsătorite. Dumnezeu vă iubeşte foarte mult.

Care este secretul unei căsnici fericite? 🙂 În 3, în 5, în câţi paşi?

Jess: Orice cuplu trebuie să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc întotdeauna. Rugați-vă împreună. Rugaţi-vă unul pentru altu. Într-un mod mai general, fiecare dintre partenerii de cuplu trebuie să-l pună pe celălalt deasupra sa. Persoana cealalată întotdeauna e mai importantă.

Nu căuta ca lucrurile să fie corecte, ci mai degreabă caută să-i slujeşti şi să o/îl iubeşti. Dacă amândoi faceţi asta, o să invaţaţi să fiţi devotaţi unul altuia.

De asemenea, pentru cele care au copii, spun că ar trebui să-şi pună soţul înaintea copilului, pentru că  acesta o să beneficieze mult dacă voi aveţi o căsnicie sănătoasă. sigur că trebuie să aveţi grijă să împliniţi nevoile copilului, dar să nu vă neglijaţi unul pe altul.

 

VORBEŞTE-I COPILULUI CA ŞI CÂND AR FI DEJA MARE 

 

Şi acum, cum rămâne cu  maternitatea? Cum este pentru tine?

Jess: Cu siguranță că este o nouă aventură. Cred că cel mai greu lucru este epuizarea constantă. Însă după ce mă uit la zămbetul Sarei, mă umplu cu o fericire pe care nu pot să o descriu, și mă motivează să merg mai departe. Câteodată nu-mi vine să cred că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu miracolul nostru mic. De multe ori mă simt insuficientă, cred că nu fac lucrurile bine, însa văd cum ea se uita la mine și mă iubește așa cum sunt. E aşa înduioșător…

În Romania, amândoi sunteţi fără familile voastre. Nu o ai pe bunica Sarei să te ajute la creşterea ei. Cum te descurci cu rolul de mamă, având în vedere că nu ai nici dădaca?

Jess: În America, nu este obișnuit ca bunicile  să  ajute la creşterea nepoţilor, pentru mine e neobişnuit să locuiască lângă/cu mine  pentru a avea grijă de nepoată. Cred că este un obicei grozav și admir foarte mult apropierea familiilor românești, dar nu simt că nu mă descurc în lipsa acestui ajutor.

Datorită naturii jobului nostru, Cameron mă poate ajuta adesea când este acasă. De obicei completăm hârtii şi ne intâlnim cu oameni, nu este ca şi cum el are un job de birou, de la 9am-5pm. De asemenea, avem prieteni care ne pot ajuta cu Sara când avem nevoie să ieşim în oraş sau vrem să ieşim la o întâlnire.

Este o idee greşită să te întorci la job înainte ca al tău copil să împlinească 2 ani? Ar înlocui dădacele mamele?

Jess: Când eram profesoară, mă gândeam că o să mă întorc la serviciu după naşterea copilului, pentru că statul acasă toată ziua mă va enerva. În America, concediul de materniate este de 6 săptămâni și după această perioadă te întorci la muncă. Dacă vrei să stai acasă, trebuie să renunţi la jobul tău și nu primeşti niciun salariu.

N-aș judeca pe cineva care ar vrea să se întoarcă la muncă și să angajeze o dădacă, și nu aș judeca pe cineva care vrea să stea acasă şi sa aibă grijă de copilul său. Este o alegere pentru femeia şi familia ei, şi sunt mulţi factori care trebuie luaţi in considerare.

Oare ar înnebuni acasă cu copilul toată ziua? Oare se simte stânjeenită lăsându-şi copilul să fie crescut de altă persoană? S-ar simţi goală fără job? Sunt ei într-o stare financiară buna pentru ca ea să rămână acasă?

Ce ar trebui să facă o mamă cu copilul ei toată ziua? Este important să vorbeşti cu copiii, chiar şi când ei sunt mici? Cred că este foarte important ca cititoarele mele să afle detalii şi de la o mamă, nu numai de la mine, ca specialist, sau de la colegi ai mei, psihoterapeutţi.

Jess: Înainte să o am pe Sara, nu aş fi ştiut să îţi răspund la acestă întrebare. Noi incercăm să avem o rutină, chiar daca este dificil sa avem un program. Când Sara se trezeste, îi schimbam pampersul, o hranim, şi ne jucam cu ea până la urmatorul pui de somn.

Am citit o carte care se numeste „Secretele soaptelor unui bebelus” care pledează pentru metoda „UȘOARĂ”: Mâncare, Activitate, Somn și Timpul cu tine. De asemenea, autoarea încurajează tratarea copilului ca o persoană, vorbind cu ea și spunându-i ce faceți.

Noi o întrebam pe Sara daca a avut un somn linistit. Îi spunem ca e minunat sa ai pampers uscat si curat. Îi spunem despre fellul cum o imbracam. Chiar daca pare ca e foarte mică sa ne inteleaga, noi continuam sa vorbim cu ea ca sa poata invata. Denumim părțile corpului pe măsură ce le spălăm în timpul băii, astfel încât să poată învăța cum sunt numite.”Mami o sa-ti spele gatul. Iti spalam mainile . Este timpul sa-ti spalam burta si buricul. Iti spalam picioarele pana la talpi. etc”

Îi ajuta sa se simtă siguri pe sine când stiu la ce sa se astepte. Folosim aceeasi rutina si incercam sa folosim aceleasi cuvinte ca ea sa le poata invata. Poate suna plictisitor , insa nu se simte asa pentru ca ea e fericita. În timpul perioadei de joc, stă o perioadă de burtă, citim cărți, ne jucăm cu animale de plus și se joacă singura în mica jungla.  Ea are tendința de a lua scurte perioade de somn, de aceea este dificil de a avea un program exact, dar avem un timp de culcare obișnuit.

Înainte de culcare îi facem baie, o înfășurăm intr-o pătură, îi dam o sticla de lapte, îi citim o poveste din Biblie, îi cântam în dormitor și o punem în pătuț împreună cu suzeta. O ajuta pentru ca stie la ce sa se astepte.

Am scris recent un articol despre niste studii care dovedesc că spiritualitatea e in genele noastre. Ce crezi despre asta? Este important sa ne învatam copilul despre Dumnezeu și viața spirituală, și  de ce?

Jess: Trebuie sa recunosc ca nu am citit articolul respectiv, pentru ca e dificil pentru mine să citesc articole lungi în limba romana. În orice caz, cu siguranta cred ca este important sa-ti inveti copilul despre Dumnezeu. Cum am zis mai sus, noi ii citim o poveste din Biblie Sarei înainte de culcare.

Însa asta nu e tot ce facem. O includem și pe ea cand ne rugam. Este dificil uneori pentru ca ea nu intelege înca și îți poate distrage atentia însa noi vrem sa o invam cum sa se roage.  Dorim ca ea să stie ca rugaciunea este importanta.

Sara ne vede citind Biblia, chiar daca ea nu stie inca ce este. Daca nu acum, atunci cand? Când este destul de mare? Dorim sa incepem de pe acum, astfel ca ea sa nu fie socata cand o sa o luam de la timpul de joaca la ceva care va parea plictisitor pentru ea cand nu intelege. Asa cum o învatam despre cum se îmbracă, și despre parţile corpului, dorim sa o invatam despre viata spirituala.  O luam cu noi la biserica pentru a ne inchina lui Dumnezeu ca familie.

Mulţumesc, Jess, pentru timpul tău, pentru dragostea şi dăruirea pe care ne-o oferi tuturor tinerelor din Biserica creştină bapristă AGAPIA

Dragi părinti , sper ca acest interviu sa vă ajute atât în a intelege importanta iubirii partenerului, cât și in a petrece timp de calitate  cu copilul dumneavoastră.

Cat pentru femeile/fetele singure, sper ca Jessica să fi fpst şi pentru voi binecuvântarea care a fost şi pentru mine în ultimele luni. Sper că v-a ajutat să intelegeţi că singura metodă de a-ţi alege partenerul de viata este prin rugăciuni aduse lui Dumnezeu, prin care să ceri  înţelepciune şi răbdare.

Traducere text: Adelina Laurenţia

Distribuiți vă rog
Tăticilor, nu vă mai trimiteţi băieţii la c…ve!

Copii tipici

Tăticilor, nu vă mai trimiteţi băieţii la c…ve!

Distribuiți vă rog

Azi e despre tătici. Mai exact, despre replica următoare:

„Eu îmi voi trimite băiatul la c…ve în 2-3 ani, să nu fie prost!”

  • Ce crezi că va face acea femeie, astfel încât să-ţi transforme băiatul din prost, în deştept? L-am întrebat pe acest tătic
  • Cum ce? Ce înseamnă sexul, frate! Ce o să facă atunci când va avea o relaţie, dacă nu ştie ce să-i facă femeii? Să râdă aia de el?

Nu vreau să redau toată discuţia, mă doare încă de-mi picură ulei încins pe suflet. Vă spun numai, din revoltă femeiască şi cunoştinţe de specialitate, că intimitatea nu are nimic de a face cu tehnicile sexuale.

Cum adică? Păi uitaţi cum, dragi tătici care abia aşteptaţi să vă intre odorul pe uşa unui bordel:

Împlinirea sexuală vine din intimitate. Cel puţin la noi, femeile, dacă nu vreţi să mă credeţi că şi la voi e la fel. Şi intimitatea asta ţine de modul în care femeia este respectată: din felul în care o priveşti, din felul în care îi vorbeşti, îi strângi mâna, îi pupi fruntea, îi miroşi sufletul şi îi asculţi povestea.

Vorbim mult, noi, femeile! Vorbim din nevoie. Aceea de a fi înţelese şi validate. Nu vrem soluţii la ceea ce vă povestim, ci doar să fiţi acolo, prezenţi, să tăceţi, în tot tumultul furiilor noastre… ori să ne ţineţi în braţe, aşa pline de nervi cum suntem… să ştim că orice s-ar întâmpla, nu plecaţi de lângă noi, nu daţi bir cu fugiţii, nu ne lăsaţi singure, să ne batem cu balaurii din inimă ori din minte.

 Femeile nu caută tehnici sexuale, ci INTIMITATE

DA, dragi tătici, femeile se împlinesc prin emoţie. Aş putea să scriu pagini întregi pe subiectul ăsta, şi n-aş termina în următorii 30 de ani. Dar nu asta vreau să vă spun acum, ci că vă transformaţi băieţeii în maşini de făcut sex, în fabrică de spermă împrăştiată pe unde apucă, numai din dorinţa voastră de a vă fi băieţii „deştepţi!”

Şi când ajung la divorţ, vă supăraţi pe ei, ori pe soţiile lor, „că n-au ştiut să-şi salveze căsnicia!”

Păi de unde de înveţe, dragii mei? De unde să înveţe despre salvare, când voi, tăticii de la care ar fi trebuit să preia modele de a face faţă certurilor şi problemelor care apar în cuplu, i-aţi trimis la c… ve, crezând că aşa îşi capătă deşteptăciunea?

Tătici, când vă învăţaţi copiii că a apela la „o c…vă” este unica soluţie de a fi inteligenţi, şi de a nu râde femeia de ei, vi-i trimiteţi de fapt la sinucidere. Aia a sufletului.

De ce? Iată de ce:

  •  Pentru că nu vor mai avea răbdare să-şi exprime, în faţa soţiilor lor, nevoile, fricile ori durerile. Vor crede că vulnerabilitatea este o greşală. Dacă i-aţi fi lăsat să înveţe în braţele soţiilor lor ce înseamnă LIPSA de experienţă sexuală, dacă le-aţi fi spus că e în regulă să nu ştii, pentru că intimitatea se învaţă în familie, atunci ei nu s-ar mai ruşina de vulnerabilitate şi de greşală.

 

  • Pentru că nu vor mai fi dispuşi să muncească pentru a-şi construi relaţia cu soţia lor. Vor crede că totul se reduce la sex, şi că dacă ştiu o serie de tehnici sexuale, va fi de ajuns pentru a avea o căsnicie ca la carte. Şi culmea, cartea aia care s-a transformat demult în site-uri porn, în reviste cu profil pornografic, unde respectul n-are loc, unde realitatea se confundă cu iluzia, şi femeia cu o păpuşă gata să spuna DA, oricum şi oricând.

 

  • Pentru că nu vor învăţa ce înseamnă iubirea adevărată. Vor crede că e de ajuns să ai erecţie, pentru a spune TE IUBESC femeii cu care vor să-şi petreacă tot restul vieţii. Şi dacă va fi să nu mai simtă într-o zi împlinire sexuală cu ele (şi asta se va întâmpla foarte repede, pentru că al lor creier va fi obişnuit să reacţioneze sexual numai la nou), va fi de ajuns să apeleze la „o c…vă” care să le satisfacă toate fanteziile, şi apoi s-or întoarce înapoi fericiţi acasă la nevastă, gata de o nouă etapă cu ea. Până la următoarea scădere a libidoului…

Dacă ai avea o fetiţă, ţi-ar plăcea să-şi aducă alţii băieţii la ea, să-i înveţe, pe propriul ei trup, să facă fericite alte femei?

 

S-ar putea să-mi răspunzi că femeile aleg această viaţă, de prostituate. Că nu e vina ta pentru prostia lor. Şi îţi dau dreptate: aici este o chestiune de alegere, dar ce e în spatele acesteia s-ar putea să nu înţelegi acum. Cel puţin până nu ai şi tu o fetiţă…

E o alegere, tăticule, aşa este, însă tot o alegere ai şi tu de făcut când îţi trimiţi băiatul la „c… vă”. Dacă tu nu ţi-ai învăţa puiul de om să folosească femeia pe post de obiect sexual, cu siguranţă lumea ar avea cu un bărbat mai respectuos în plus. Un bărbat în plus care să înţeleagă că fiecare femeie, „c…vă” sau nu, are suflet.

Dragi tătici, un produs apare ca răspuns la o nevoie. Voi ştiţi foarte bine acest aspect, pentru că lucraţi în corporaţii, aveţi poate firme foarte prospere, care vă aduc venituri cu care vă întreţineţi familiile! Şi din  care, apoi, le daţi băieţilor să plătească, rapid, „C…va” .

Dacă nevoia copiilor voştri de a găsi împlinire în afara relaţiei cu partenera lor nu ar mai exista, atunci nici „c…ve”  care să o împlinească nu ar mai fi pe toate drumurile. Nici proxeneţi n-ar mai face din femei cârpe de şters pe jos… nici femei nefericite acasă, în căsnicii care seamănă a orice altceva, numai a binecuvântare nu…

Tăticule, spune NU sexului în afara relaţiei cu partenera ta! Oricât de demodat te-ar crede lumea, nu uita că eşti responsabil de educaţia pe care i-o dai copilului tău! Care, la rândul lui, s-ar putea să aibă o fetiţă.

Şi-atunci te întreb:Ce-ai simţi tu, să ştii că alţi tătici îşi trimit băieţii la nepoţica ta, să înveţe pe trupul şi pe inima ei, să fie bărbaţi buni pentru nevestele lor?”

Eu am trăit lângă un tata pentru care alcoolul era singura modalitate rapidă de rezolvare a problemelor lui emoţionale. Nimeni nu l-a învăţat că într-o căsnicie e nevoie de răbdare şi muncă, să poţi găsi împlinire…

Când, cu ceva ani, am fost într-o relaţie cu un bărbat care găsea în alcool medicamentul minune, l-am sunat pe tata şi l-am întrebat dacă este bine să mă căsătoresc. Dacă voi putea să-l salvez pe el cu dragostea mea.

Mi-a spus cu glasul gâtuit:

„Tată, alcoolul e o boală grea. Nu e nimeni responsabil pentru vindecarea ta, nu te poate ajuta soţia ta, nu te poate scăpa nimeni de acolo. Decât tu însuţi. Dar ca să scapi e ca şi când ai fi dependent de relaţii sexuale. E greu, tată, şi nu te pot învăţa să îţi pierzi tinereţea încercând să salvezi un bărbat care nu a început să bea din cauza ta. E lupta lui, lasă-l să şi-o câştige singur, şi dacă va fi să fiţi împreună, veţi fi după ce el nu mai ia sticla în braţe, în locul tău!”

 Dragii mei, nu vă învăţaţi băieţii să ia în braţe femeile altora, când au acasă una care îi aşteaptă! Ştiu că voi nu asta le predaţi în mod direct, pentru că susţineţi că el trebuie să înveţe  ÎNAINTE de a avea o relaţie, dar când ai învăţat ceva într-un fel, va fi greu să accepţi altfel…

E greu, când eşti obişnuit să ai totul la un un click distanţă, sau la câţiva kilometri de casă, să ai apoi răbdare cu femeia care care, apropos, s-ar putea să nu ştie tehnicile celor plătite! Şi-atunci … îţi arunci copilul în iad, învăţându-l, fără să vrei, să îşi distrugă viaţa!

Când ai totul AICI ŞI ACUM, numai bani să deţii, e greu să accepţi că soţia ta e bolnavă, că e obosită, că e furioasă, că plânge, că are copilul de alăptat!

Tăticule, spune DA respectului şi iubirii adevărate! Nimeni, niciodată, în afară de tine, nu va fi un model pentru fiul tău! Fă-l atât de mândru că-i eşti tată, încât într-o zi să-ţi spună, la vreme de ananghie cu cea pe care a dus-o la altar:

„Mulţumesc, tată, pentru că m-ai învăţat să lupt. Să rabd, să iubesc! Ţie îţi datorez adevărata bucurie!”

Dacă ai avut răbdare să citeşti aceste rânduri, mă înclin în faţa iubirii pe care i-o porţi puiului tău! Şi dacă simţi că aceste rânduri ar putea trezi alţi tătici, te rog, nu le păstra doar pentru tine! Dă mai departe responsabilitatea, printr-un share!

 

 

 

 

Distribuiți vă rog
Limita Intre Pasiune&Abuz:Lectia Data De Copiii Alpinisti Morti In Avalansa

Copii tipici

Limita Intre Pasiune&Abuz:Lectia Data De Copiii Alpinisti Morti In Avalansa

Distribuiți vă rog

E dur titlul şi mi-l asum. Tocmai am citit un e-mail de la un specialist în vânzări, şi o frază din acest e-mail m-a dus imediat cu gândul la moartea copiilor de pe munte. Nu vreau să detaliez, toată lumea ştie povestea…

Domnul acesta zice aşa:

 „Like-urile in sine nu sunt valoroase. Sunt precum un zambet pe care il primesti de la un strain pe strada.
Daca ti-a zambit nu inseamna ca va cumpara de la tine vreodata.”

Exact aşa am simţit eu tragedia asta. Am tăcut zilele acestea pentru că avem nevoie să respectăm durerea părinţilor. Dar a tăcea pentru totdeauna ar însemna să ignor. Şi abuzul nu se ignoră, se arată. Se explică celui care a abuzat, căci poate nici nu ştie ce-a făcut şi se iartă.

Moartea acestor copii a fost cauzată de un abuz.

Din nou îmi asum ce scriu. Abuzul, spun specialiştii, înseamnă orice activitate în care îţi implici copilul minor, care prezintă riscuri. Până la 18 ani nu are conştiinţa propriilor gesturi, nici responsabilitatea totală asupra ceea ce face. Deci această responsabilitate revine părinţilor.

Una este să plece pe munte, ignorând sfaturile tale, şi să se întâmple o tragedie, şi alta este să îl iei cu tine, ştiind clar că se anunţă avalanşă. Dacă nu ai „o pilă la Dumnezeu” (şi nimeni nu are!)  eşti, pe riscul tău, pasibil de moarte! Că vrei tu să ţi-o asumi, e treaba ta! Dar să ţi-o asumi şi pe cea a copilului tău… pe mine mă lasă cu pumnii încleştaţi!

Să ştii că uneori lovesc cu ei în Dumnezeu, căci şi mie, om fiind, îmi vine uneori să-L reneg, întrbându-L într-una: „DE CE, DOAMNE, NU MĂ LAŞI SĂ RISC?” Am riscat la viaţa mea, de fire de păr n-am, să-mi număr cicatricile sufleteşti… Dar am riscat pe viaţa mea. Şi părinţii mei pe-a lor…

Că tot veni vorba de ai mei, mama şi-a dorit să fiu balerină. Când eram suficient de mică încât să nu înţeleg ce e aia, unii i-au spus că mă ducă, să încerce… Şi după ani, când am întrebat-o de ce nu a făcut-o, mi-a răspuns: „Pentru că era periculos, şi nu ştiam dacă chiar asta îţi doreşti! Sunt sigură că ai fi zis da, orice ţi-aş fi spus eu!”

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Au trecut anii, şi-am făcut un accident de maşină la 8 ani, mi-am rupt piciorul, operaţii, învăţat din nou să merg, am rămas cu semne, mama cu obsesia că nu mă voi căsători niciodată, că bărbaţii se uită la cum arăţi, şi eu am semne pe picior:)…şi cu regretul că nu sunt „balerina mamei”:) Deci visul ei s-a spulberat pentru totdeauna…

Cu ceva timp în urmă, am întrebat-o, terapeutic: 🙂

„Mama, ce simţi când te gândeşti la dorinţa ta de a mă vedea balerină?”

Mi-a spus cu un regret mai mult decât vizibil în glas:

„Eh, mamă … numai mamă să nu fii! Aş fi vrut eu multe, dar n-a fost să fie! Dar să ştii că ăla era un vis al meu. Şi eu vrusesem să fiu balerină, dar nu aveam curaj eu să le cer asta bunicilor tăi, îmi dădeau numai balerine… Aşa că de ce să te fac ce-aş fi vrut eu să fii? Lasă, mai bine să-ţi alegi tu calea ta, şi dacă e să păţeşti ceva, să fie alegera ta, nu greşeala noastră!”

Recunosc că atunci am acuzat-o tăcut, căci mi s-a părut a fi laşitate. Laşitate că nu mi-a oferit un viitor mai bun, căci, ziceam eu, n-aş fi ajuns cu inima bandajată, aş fi ajuns cineva, undeva

Când am ajuns însă terapeut, şi-am învăţat ce e abuzul asupra copilului, i-am mulţumit, la fel de tăcut mamei, că nu mi-a dat nici măcar să aleg… Probabil, să-i fac ei pe plac, şi să mă simt iubită şi valorizată, aş fi acceptat să încerc a fi cinevaUndeva

Nu spun acum că nu ar trebui să vă daţi copiii la sporturi diverse, spun doar că dacă ai un vis, trăieşte-ţi-l tu însuţi, dragă părinte, şi nu-ţi expune copilul la pericole, pentru că e cool să primeşti like-uri, ori „să-ţi fie copilul c-o treaptă mai domn!” (Adrian Păunescu)

Copilul e copil, şi e la vîrsta când pericolul nu înseamnă prea mult pentru el, şi mai ales dacă îşi vede tatăl că este atât de pasionat de sporturi extreme, ori de cine ştie ce activităţi cu potenţial periculos. Copilul vrea să fie aplaudat, să fie CINEVA. UNDEVA

Însă tu, ca părinte, ai grijă UNDE vrea să fie! Căci cineva poţi fi şi în mormânt, să devii erou post mortem şi să-ţi scrie pe cruce: „A murit pentru visul părinţilor săi!”

Nu scriu despre familia aceasta supoziţii, nu ştiu cine sunt şi nici nu cred că le este important numele. Important este că dintr-o povestea tragică, avem de învăţat cu toţii: despre responsabilitate, despre dragoste şi despre mormânt.

Ăla din din care nici un like, nici un ban, nici o televiziune, nici o iubire, nici un regret şi nici o rugăciune nu-ţi va scoate copilul!

Să stăm pe margine, să nu-i judecăm pe părinţii aceştia, ci să tragem un semnal de alarmă. Să-i purtăm în rugăciunile noastre, să-i ajutăm să treacă prin durerea asta, dar să nu lăsăm ca moartea asta nedreaptă să fie încă o moarte… ci UNA din care să fi învăţat ceva…

Dragi părinţi, vă rog fierbinte: nu vindeţi viaţa copiilor voştri pentru nimic, voi nu aveţi de unde să ştiţi ce-ar fi vrut ei cu adevărat să facă cu ea! Nu vă spun să nu ieşiţi cu ei pe munte, nu vă spun să nu îi învăţaţi ce înseamnă sănătatea şi asumarea, vă spun doar să învăţaţi care este limita între pasiune şi abuz!

Nu e drept să nu ne îngroape ei pe noi…

Foto: GOOGLE

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum A Ajuns Generaţia De Ieri Să Ucidă Generaţia De Azi

Copii tipici

Cum A Ajuns Generaţia De Ieri Să Ucidă Generaţia De Azi

Distribuiți vă rog

Trasaturile generatiei de ieri

Copile, ne iartă pentru că generaţia de azi a ajuns să ucidă generaţia de ieri!

Generaţia CARTE. Generaţia DRUM PE JOS, generaţia GUMĂ TURBO, generaţia V-AŢI ASCUNSELEA şi generaţia SCRIS PE BLOCURI

A fost odată ca niciodată, (şi câtă durere că voi, copiii de azi, nu veţi avea ce să povestiţi)… o generaţie ALTFEL. Una în care copilăria însemna râs cu gura până la urechi, mâncat de pe jos orice-ţi cădea, joc RAŢELE ŞI VÂNĂTORII, STICLUŢA CU OTRAVĂ, ELASTICUL, COARDA, ŢARĂ, ŢARĂ, VREM OSTAŞI, MAŢELE ÎNCURCATE, FLORI, FILME ŞI BĂIEŢI, MELODII SAU CÂNTĂREŢI!

A fost odată o lume plină de PĂRINŢI. Care munceau, îşi creşteau copii şi îi învăţau: să respecte adulţii, bătrânii şi profesorii. Să îşi facă temele, să se joace de-a … să spună „SĂRUT MÂNA PENTRU MASĂ, MĂ SCUZAŢI!”…

A fost odată o lume plină de COPII. Care mergeau la şcoală, se jucau, învăţau şi abia aşteptau să vină a doua zi, să îşi reîntâlnească prietenii şi colegii de clasă.

A fost odată ca niciodată o lume plină de ŞCOLI. Care „răsunau de clinchetul cristalin al clopoţelului”. N-am să uit niciodată această propoziţie, scrisă în manual. Se vorbea despre prima zi de şcoală…

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

A fost odată o LUME…

Trasaturile generatiei de azi

Astăzi e o lume. Cu litere mici. Virtuală. Oamenii nu mai sunt oameni, au devenit roboţi…

Astăzi sunt părinţi. Cu litere mici. Absenţi. Plecaţi de acasă de dimineaţa până noaptea, sau acasă, pe canapea, folosind telefoanele pe post de socializare…

Astăzi sunt copii. Cu litere mici. Deprimaţi. Nu mai ştiu să râdă, nu mai au timp, pentru că trebuie să ucidă te miri ce monştri din jocurile electronice…

Astăzi sunt şcoli. Cu litere mici. Pustii. Nu se mai aud clinchete de clopoţei, ci sunete de jocuri pe tablete şi telefoane.

Am fost odată COPIL. Cu litere mari. Mergeam la şcoală pe jos (ce-i drept, trăiam într-un orăşel de provincie, unde drumul până la şcoală ţinea vreo 40 de minute, fără maşină) şi povesteam până la şcoală tot ce ne durea, ce ne bucura, ce ne speria…

Ne dădeam întâlnire după ceas, să ne vedem în colţ, dimineaţa, spre a merge împreună. N-aveam telefoane, să le butonăm non stop, şi când nu reuşeam să ne sincronizăm, nu ne plictiseam până la şcoală, mergând cu noi de mână, şi povestind cu gândurile noastre…

Ne băteam cu bulgări, făceam oameni de zăpadă, ne dădeam cu sania, ne aruncam în nămeţi, mergeam să vopsim pomii de Paşte, ştergeam geamurile de primăvară, sădeam pomi. Şi părinţii noştri erau mândri de noi. Fetiţele învăţau să coase şi să lucreze la război, să împletească haine cu andrele, şi băieţii să confecţioneze obiecte din lemn…

Astăzi părinţii nu îşi mai lasă copiii la săniuş, pentru că răcesc, fac febră, ajung la spital.

Nu le mai pun sare pe piept, nu le mai dau să bea ceai de ceapă, nici nu le mai pun picioarele în şosete pline cu oţet (eu încă folosesc toate aceste obiceiuri învăţate de la bunica şi reuşesc să bat răceala mai repede decât cu tonele de medicamente)… pentru că miroase urât în casă… Azi le dau antibiotice pentru fiecare strănut şi doze-şoc de NUROFEN  după fiecare ploaie care i-a udat niţel…

Azi, părinţii nu le mai dau voie copiilor să ia de pe jos bucata de pâine… în copilăria noastră se mânca din aceeaşi farfurie cu puişorii de curcă sau din ceaunul cu mălai pentru porci. În copilăria mea s-a crescut cu corcoduşe adunate de pe jos după vreo furtună cu ploaie, după care dădeam fuga toţi copiii în grădini să culegem de pe jos ce-a doborât vântul, şi le mâncam aşa nespălate, cu noroi pe ele, şterse numai de tricourile murdare de pe noi, în care stătusem de dimineaţa… Tricourile alea spălate cu săpun de casă. Săpunul ăla pe care-l făceam cu mamaie din resturile de untură de la porc…

In cazul generaţiei din zilele noastre, copiii nu mai au voie să sară, ori să se învârtă, pentru că sunt HIPERCHINETICI. În copilăria mea se sărea de dimineaţa până seara, se alerga până veneau părinţii cu schimburile după noi, ori cu sandvish-urile în faţa blocului, pentru că refuzam să mai plecăm la masă. Şi ne puneam pe mâncat unul de la altul, ne săturam şi ne luam la alergat imediat după ce ne umpleam stomacul…

Pe vremea aia erai bolnav dacă NU alergai şi nu săreai, acum eşti bolnav dacă le faci pe oricare dintre ele…

Acum trebuie să-i punem pe copii să stea la masă spălaţi pe mâini de 3 ori dacă se poate, şi să se ridice la fel de curaţi. Şi dacă nu se poate, li se dă în gură, pentru că „nu suntem porci”. Ori murdărim canapeaua de 3000 euro, ori parchetul de 5000…

Când eram copil mâncam pe scaun de lemn, fără 3 perne puse sub şezut, la masă de lemn pe care mamaie o spăla cu apă FĂRĂ DETERGENT. În farfurii spălate cu NISIP. În bucătăria în care exista pământ. Nu ciment, nu parchet, nu covor… PĂMÂNT. Dădea mamaie cu mătura, stropea mai întâi cu apă să nu se facă praf, şi de mai făcea câte o dată şi-mi intra în ochi, mă ştergeam cu mâinile murdare de ţărână şi când mă puneam pe plâns că mă ustură, arunca repede cu cana cu apă după mine şi trecea până terminam de mâncat…

Generaţia alpha mănâncă numai brânză de la firma X, împachetată în plastic de calitate… Noi mâncam din tifon, sau nu mai ştiu cum se numea un alt material din care confecţionau bunicii noştri „desaga de făcut brânză”, când nici nu era gata închegată. Scăpau bunicii niscaiva fire de păr, niscaiva paie… le dădeam la o parte şi ne umpleam stomăcelele până la refuz.

Pe vremea aia, la 5-6 ani scoteam apă din fântână şi mergeam cu bunica să ud roşiile în grădină, cu găletuţa mea de 5 litri, pe care o scăpam de câteva ori, şi până să ajung la bilioanele de roşii, mai rămânea un sfert…

Astăzi copiii de aceeaşi vârstă nu sunt lăsaţi să-şi ducă nici ghiozdanele în spate, nici scaunul la masă, pe motiv că NU POT.

Iar băieţeii (asta a fost cea mai şocantă explicaţie care mi-a fost dat să o aud până acum!) „nu au voie să care nimic, pentru că greutatea crează IMPOTENŢĂ, nu trebuie să îi lase părinţii nici o jumătate de kg de fructe să care, pentru că nu vor mai avea copii…”.

Mă întrebam cum de-am apărut eu pe lume, la cât a muncit tata cu sapa, cu sacii , cu lopata, etc…. ?!

Astăzi noi umplem spitalele de psihiatrie pentru că suntem depresivi, pe vremea aia n-aveai timp de aşa ceva… da, aţi citit bine, n-aveam timp de depresii.

Aveai mereu câte ceva de făcut, care-ţi umplea ziua, dar mai ales sufletul…

Şi ne mai întrebăm apoi de ce copiii noştri iau pumni de pastile, şi ne mai supărăm pe psihiatri că le prescriu… când ei n-au voie decât să STEA, pentru că altfel se îmbolnăvesc, „şi nu te duci tu cu ei la spital, Monica! Eu mă chinui cu penumonia lor!”.

Şi ne mai întrebăm apoi de ce copiii noştri nu ştiu să facă nimic, sau de ce au ajuns în spitale de psihiatrie, când AU AVUT TOT CE ŞI-AU DORIT?!

Pentru că prea au tot ce îşi doresc, fără să depună vreun minim de efort, şi pentru că prea sunt obligaţi să STEA toată ziua, căci altfel noi, adulţii, avem de chinuit din cauza lor!

UNDE EŞTI COPILĂRIE, CU LIBERTATEA TA, CU TOT?

Împărtăşeşte cu cei dragi ţie acest articol, dacă ţi-a adus aminte de ce ai trăit sau dacă speri ca într-o zi copiii tăi să trăiască liberi …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Atentie: Copiii Lasati Cu Telefoane Mobile Dezvolta Tulburari De Limbaj

Copii tipici

Atentie: Copiii Lasati Cu Telefoane Mobile Dezvolta Tulburari De Limbaj

Distribuiți vă rog

Copiii nu sunt fascinaţi de telefoane pentru că „aşa sunt copiii acum”, ci pentru că părinţii lor sunt fascinaţi de ele!

De când lucrez cu copii cu nevoi speciale, am auzit de milioane de ori dictonul: „Copilul ăsta este extraordinar de inteligent, mânuieşte telefonul mai bine decât mine! Aşa sunt copiii în ziua de astăzi, fascinaţi de telefoane!”

Citeam zilele acestea o cercetare despre folosirea telefoanelor şi a Facebook-ului, care spunea că acestea ne distrag atenţia de la prezent, ne afectează relaţiile cu ceilalţi, dar pe lângă multe ale dezavantaje, cel care m-a impresionat cel mai tare a fost acela că un copil lăsat pe telefon, sau ai cărui părinţi îl folosesc foarte des, nu poate dezvolta empatie, pentru că aceasta se învaţă prin contact vizual.

Şi-atunci m-am gândit la copiii cu care eu lucrez. 99% folosesc telefoanele şi tabletele  peste 80% din timp: mănâncă, stau pe oliţă, se îmbracă, se încalţă, merg cu maşina sau cu mijloacele de transport în comun, merg la medic, cu telefoanele după ei.

Când încerc, în timpul terapiei, să micşorez timpul petrecut de copil cu acestea, mă lovesc de replica: „DAR NU VEI FACE NIMIC CU EL! TE ROG, FOLOSEŞTE, ALTFEL ŢIPĂ ŞI TERAPIA E PIERDUTĂ!”

Cu toată sinceritatea, vă spun că de fiecare dată văd negru în faţa ochilor. Pentru că ştiu că fiecare minut petrecut de copil cu aceste „mijloace de calmare” îngreunează atât munca mea cu ei, cât şi dezvoltarea lor. Pe lângă faptul că vreau să vă spun, dragi părinţi, că NU ESTE PIERDERE DE TIMP să lucrezi pe obsesia copilului faţă de telefon şi tabletă, vă mai spun ceva: efectele dispozitivelor mobile ( telefoane, tablete, calculator ) asupta creierului copilului vostru este devastator. În unele situaţii, (în majoritatea, după părerea mea!) copilul vostru a ajuns să refuze să trăiască în lumea noastră, pentru că i s-a permis de cînd avea câteva luni să trăiască în lumea lor, a telefoanelor şi a tabletelor.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Azi mâncăm cu tabletă, stăm pe wc cu tableta, coborâm scările cu ea, şi aşa mai departe. Dacă nu are tabletă la 6 luni, nu e în grafic! Şi apoi ne mirăm de ce copilul nostru are tulburări de limbaj şi de comportament.

Mă întreba o mămică de curând: „Oare dacă noi nu am mai folosi nenorocitele astea de tablete şi telefoane, copilul ăsta ar mai fi aşa obsedat de ele? Căci mă gândesc cum de copiii săraci nu mor fără ele, cum de ei mănâncă normal, la masă, fără să stea cu ochii pironoţi în display-urile astea!”

I-am răspuns zâmbind: „Copilul ăsta, cum spui tu, a devenit obsedat de telefon pentru că părinţii lui sunt obsedaţi de el. De când sunt la voi, ai verificat telefonul de cel puţin 10 ori. Şi a trecut mai puţin de 1 oră. Deci, fără a te certa, îţi spun doar atât: de voi depinde cât timp petrece copilul cu aceste telefoane şi mai ales CUM!”

Dragi părinţi, telefoanele nu sunt în sine rele, ci modul în care le folosim este rău!  Iar consecința, cum spuneam mai devreme, este, de multe ori întârzierea de limbaj. Însă nu e singura. Cu ea vin la pachet și altele…

Aşa cum alcoolul sau sexul nu sunt în sine rele, ci modul în care NOI alegem să le folosim. Dacă un bărbat face sex cu 3 femei pe săptămână nu înseamnă că sexul este un lucru rău în sine, ci rău este modul în care se implică el în actul sexual.

Telefoanele ne ajută foarte mult, dar atâta timp cât le folosim cu scopuri precise, care să ne ţină conectaţi la realitate, nu care să ne rupă din ea!

Nu am văzut niciodată, în totţi anii în care am lucrat cu copii, unul măcar care să dezvolte o obsesie pentru telefon sau tabletăm care să nu-i fi fost alimentată de părinţi: dacă aceştia nu i-ar fi limitat accesul la ele, dacă aceştia nu le-ar folosi ei înşişi excesiv.

La 6 luni să îi dai unui copil telefon şi tabletă, este condamnare curată ! Şi nu, nu sunt dură acum, ci realistă! Aş vrea să mă înşel, însă munca de peste 11 ani cu copii cu tulburări de limbaj (cel puţin) e dovada că atât telefoanele, cât şi tabletele folosite abuziv, distrug creierul într-o aşa manieră încât copii „absolut normali”, cum îmi spun părinţii lor, ajung la psihiatru, pe motiv de necooperare, lipsa limbajului, crize de comportament „când încercăm să îi luăm tableta din mână!”

Dragi părinţi, scopul acestor rânduri nu este de a vă acuza, ci de a vă face conştienţi că dacă al vostru copil ajunge în cabinetul unui medic psihiatru pentru că face totul NUMAI cu tableta, este pentru că voi i-aţi permis accesul la ea! Dacă nu ar fi avut voie, acest copil nu ar fi avut cum să o folosească!

Înainte să le cumpăraţi copiilor de 6luni – 1 an tablete, gândiţi-vă la efectele pe termen lung şi foarte lung, şi poate veţi alege să faceţi o excursi la munte cu el, cu banii pe care i-aţi da pe aceste droguri!

Ştiu că timpul vostru este limitat, dar dacă şi din puţinul pe care îl aveţi, luaţi să staţi pe telefoane când ajungeţi acasă, sau să îi aruncaţi copilului tableta, numai să tacă, sau să nu mai urle… acest timp va trece în defavoarea propriului copil!

Fiţi fascinaţi de copilul vostru, nu de telefoane, căci va veni o zi când veţi vrea ca el să fie fascinat de voi, şi în locul vostru, va alege tableta! Şi credeţi-mă, va durea de mii de ori mai mult decât v-a durut pe voi capul când aţi ajuns acasă foarte obosiţi, şi aţi ales să petreceţi timp online, decât cu copilul!

 

Dacă ţi-a fost util acest articol, împărtăşeşte-l şi cu persoanele dragi ţie! Iar dacă vrei să înlocuieşti telefonul cu o jucărie, iată AICI câteva idei care pe mine mă ajută în munca mea de psihopedagog!

#Sursă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Eu donez pentru familiile nevoiase, da-mi si tu mana, si hai sa facem o hora a binecuvantarii!

Copii tipici

Eu donez pentru familiile nevoiase, da-mi si tu mana, si hai sa facem o hora a binecuvantarii!

Distribuiți vă rog

UMANITARA AMZACEA- Campanie pentru familiile nevoiase

JCI Constanța demarează o nouă campanie umanitară și facem un apel către toti constănțenii: împreună putem ajuta alte suflete să zâmbească! Maica Tereza spunea că „Nu contează cât dăruiești, ci cât de multă dragoste pui în ceea ce dăruiești.”

Sunt zeci de mii de copii care nu au avut aceeași soartă ca noi și au fost mai puțin norocoși. Viața a fost mai dură și le-a arătat mai mult latura întunecată. Ne este imposibil să îi ajutăm pe toți în același timp, dar încetul cu încetul, putem să le dăm un strop de lumină.

UMANITARA organizată pe data de 8 Aprilie are drept scop ajutarea a 32 de copii din 13 familii nevoiase din satul Amzacea, județul Constanța. Familiile selectate locuiesc în condiții precare: casele sunt dărăpănate, duc lipsa de haine și alimente de bază.

Evenimentul organizat este un apel la implicarea și responsabilitatea socială, cu scopul de a atrage atenția asupra condițiilor în care trăiesc semenii noștri în anumite zone din județ, în special copii, și de a veni în sprijinul lor în preajma Sărbătorilor Pascale.

Vor fi donate obiectele primite în urma evenimentului Atelierul Zânelor organizat special de JCI Constanta pentru susținerea campaniei Umanitare Amzacea și alte colectări constând în haine, jucării, alimente neperisabile, produse de curățenie și obiecte de igienă corporala.

Donațiile se primesc la sediul JCI Constanta – strada Gheorghe Lazar nr 6 ( intrare din Cuza Voda), birou 12, interfon 12 începand cu data de 3 Aprilie – 7 Aprilie 2017 între orele 18:00 – 21:00.

Pe 8 Aprilie toate donațiilor vor fi transportate la Nisipari de către voluntarii JCI.

Donațiile constând în sume de bani se pot vira:

Banca:  Transilvania Constanta

ASOCIATIA JUNIOR CHAMBER INTERNATIONAL CONSTANTA

  1. ORD. REG COM/ ANUL: HJ31/24.03.2014

CIF: 33043911

Judetul: Constanta

Cont: RO21BTRLRONCRT0235391701

(Vă rugam specificati la detalii plată- donație Umanitara Amzacea)

Detalii la numărul de telefon : 0732.833.443

Manager Proiect: Mihaela Bălăceanu

Parteneri:  X-Printing, Cora, PlayXP, Aqua Flux Distributie, Dobrogea Grup, RIK Papetarie, IBIS Constanta, Party Baloony, Creative Start Center, Blike Development, Junior Grup, Detectivi Constanta, Dream Explorer, City Events Ballons, Serban Films, English Teens.

Parteneri media: Evenimente Constanta, Libertatea Cuvintelor, Constanta News, Cuget Liber, Telegraf, Sky FM, mihaelabalaceanu.ro, Dosar de mama, ADN de femeie, Monica Berceanu, Agurita.ro, Despre viata, mama si bebei.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Puteti viziona imagini de la editiile trecute:

Umanitara Credinta 

Umanitara Viișoara

Despre JCI:

Junior Chamber International (JCI) este o organizaţie neguvernamentală internaţională care numără 200.000 de membri – tineri lideri, antreprenori şi profesionişti cu vârste între 18 şi 40 de ani – în peste 100 de ţări. Pornind de la viziunea JCI „de a fi cea mai importantă reţea globală de tineri activi”, membrii JCI îşi propun să transpună în realitate misiunea JCI „de a oferi oportunităţi de dezvoltare prin care tinerii să dobândească puterea de a crea schimbări pozitive”. Printre membrii marcanți ai Junior Chamber International s-au numarat: Kofi Annan (Secretar General al ONU), foști președinți ai SUA : George Bush Sr., Bill Clinton, Gerald Ford, Richard Nixon, președintele Franței, Jacques Chirac, prințul Albert de Monaco, fostul Prim-Ministru al Japoniei, Keizo Obuchi, fostul Prim-Ministru al Poloniei, Jan Bielecki, și multe alte personalități, care s-au afirmat ulterior în cele mai diverse domenii.

În România, Junior Chamber International s-a înfiinţat în anul 2002 la Bucureşti, în prezent existând organizaţii locale JCI în mai multe orașe din țară: București, Timişoara, Constanţa, Braşov, Iaşi, Cluj Napoca, Craiova, Prahova, Targu Mures, Galati, Suceava. Proiectele JCI România sunt întreprinse pe una din cele 4 mari arii promovate de JCI la nivel internaţional: afaceri (proiectul Tineri Antreprenori, Business Networking Event, etc.), dezvoltare individuală (JCI Training), relaţii internaţionale (conferinţe internaţionale JCI şi programe de twinning) şi responsabilitate faţă de comunitate (Share Your Blood, Umanitara).

Be Better! Vizitați pagina de internet www.jciconstanta.ro pentru a afla știri la zi și informații de ultima oră despre JCI Constanța.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Testul prăjiturii sau cum să-ţi înveţi copilul să reuşească în viaţă?

Copii tipici

Testul prăjiturii sau cum să-ţi înveţi copilul să reuşească în viaţă?

Distribuiți vă rog

Psihologul Walter Michel a făcut acest test în cadrul unei grădiniţe, în anii 60, pentru a testa importanţa autocontrolului emoţional. Copilaşii prezenţi la acest test aveau între 4 şi 5 anişori. Desfăşurarea testului probabil este foarte cunoscută, însă o voi scrie, pe scurt:

Copiilor li s-a pus pe masă o prăjitură şi li s-a spus că dacă au rabdare până se întoarce examinatorul, în 20 de minute, o vor primi pe a doua. Dacă nu, sunt rugaţi să sune dintr-un clopoţel şi, la întoarcerea examinatorului, vor putea mânca prăjitura de pe masă.

Adică: ai răbdare mai mult timp, primeşti mai mult!

Aceşti copii au fost monitorizaţi pe o perioadă de aproximativ 18 ani şi s-a descoperit că la vârsta adultă, cei care nu au avut răbdare au experiementat eşecuri repetate, din cauza incapacităţii lor de a face faţă frustrărilor, incapacităţii de a amâna răsplata. Adulţi care au cedat în faţa vicisitudinilor vieţii şi care nu puteau să ducă la bun sfârşit o sarcină, dacă apăreau probleme pe parcurs. Nehotărâţi, fără putere de a persevera.

În schimb, cei care au avut răbdare, s-au dovedit a fi adulţi responsabili, perseverenţi şi echilibraţi emoţional, care nu cedau în faţa greutăţilor, ci, prin consecvenţă, căutau soluţii la problemele care apăreau în viaţa lor.

Cunoaşteţi pe cineva, în grupul sau familia dvs., care face parte dintr-o tabără? Dar din cealaltă?

Cu siguranţă toţi părinţii doresc binele copiilor lor. Fiecare părinte îşi imaginează copilul pe un covor roşu, pe un podium de pe care să coboare cu medalia la gât, în ropotele de aplauze ale tuturor. Fiecare părinte doreşte pentru copilul lui o viaţă lipsită de griji, fără dureri şi bariere.

Spunea însă cândva, un psihoterapeut drag mie, Dan Lebsack  că „Realitatea vieţii este aceasta: Ori eşti într-o încercare, ori te îndrepți spre una!

Ceea ce avem noi, ca adulţi, de făcut, este să ne învăţăm copiii să facă faţă acestor încercări, căci într-o zi, noi nu vom mai fi, să le rezolvăm problemele!

Un lucru foarte important pe care trebuie să îl reţinem este că autocontrolul este educabil! Un copil cu un autontrol redus poate învăţa să gestioneze cele mai grele situaţii limită, dacă este învăţat CUM să o facă.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Iată câteva CUM-uri de folosit pentru a-i învăţa pe copii autocontrolul emoţional:

 

  • Învăţaţi-l pe copil de la câteva luni să amâne recompensa! Poate suna traumatic şi nedrept, însă, cu cât începem învăţarea mai devreme, cu atât copilul va fi mai capabil să facă faţă frustrărilor în viaţă. Folosiţi jocuri pentru a-l învăţa, nu privarea de hrană sau somn: Ăi arătaţi o păpuşică, i-o daţi când întinde mânuţa spre ea, apoi repetaţi jocul, crescând timpul între cerinţa copilului şi primirea ei. Joaca îl va determina pe copil să nu simtă atât de puternic privarea de recompensă, şi îl va ajuta să înţeleagă faptul că O VA PRIMI, chiar dacă pentru asta va trebui să aştepte puţin (mai mult!) 🙂
  • Învăţaţi copilul să se îmbrace, să se încalţe şi să mănânce singur, cât mai repede cu putinţă! Replica: „Are el timp să înveţe, când mai creşte, acum eu mă grăbesc să ajung la serviciu, nu pot sta după el!”, are următoarele consecinţe: copilul învaţă că poate cineva rezolva în locul lui, motiv pentru care nu va depunde nici un efort, va învăţa că el nu are respinsabilităţi, are decât drepturi, ceea ce va duce la răzvrătire, la adolescenţă, căci nu va înţelege schimbarea dvs. De atitudine: „Până acum nu m-au pus la nimic, acum vor să-mi găsesc job de vacanţă!”
  • Învăţaţi copilul valoarea banilor! Cunoaştem cu toţii părinţi care, din dragoste pentru proprii copii, le cumpără acestora orice doresc, aşteptând ca aceştia să crească frumos şi să fie mereu ferciiţi. Problema nu este acum, şi atunci, atunci când mami şi tati nu vor mai fi, sau vor fi bolnavi sau nu vor mai avea ca acum. E poate tragic să vorbesc despre ce ar putea deveni părinţii care le oferă copiilor orice, însă în viaţă, nu uitaţi: dacă nu suntem într-o încercare, vom fi! Nu neapărat financiară, dar dacă al nostru copil este obişnuit că nimic nu costă, totul e gratuit, va plăti cu propria durere zbaterile noastre de a fi părinţi perfecţi pentru ei! Daţi-i de mic banii în mânuţă, să cumpere, învăţaţi-l să ţină o puşculiţă unde să strângă bănuţii, şi când strânge o anumită sumă, îşi va putea cumpăra x sau y!
  • Învăţaţi copilul să-şi aştepte rândul! Vedem cu toţii cozile de la tobogane sau leagăne, în parc:). Este primul contact al copilului, poate, cu aşteptarea în afara casei. Cu cât aveţi mai multe reguli de aşteptare acasă, cu atât mai uşor va fi pentru copil să demonstreze această abilitate la locul de joacă şi mai târziu, la şcoală şi în societate.

În casă, o idee de joc este: ne jucăm v-aţi ascunselea. Întâi eu mă ascund, apoi tu. Rândul meu, rândul tău!

  • Învăţaţi copilul să îşi asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni! Dacă a spart o cană, lăudaţi-l pentru că v-a recunoscut că el a fost cel care a spart-o, şi spuneţi-i că îl iubiţi foarte mult, chiar dacă face greşeli. Apoi învăţaţi-l CUM să gestioneze situaţiile de acest gen în viitor.
  • Învăţaţi-l să îşi recunoască propriile merite şi succese! De exemplu, dacă vine acasă cu un desen de la grădiniţă, spuneţi-i cât de mândru trebuie să fie de reuşita lui şi întrebaţi-l cum se simte pentru succesul lui. Încurajaţi-l să verbalizeze fiecare emoţie pe care o trăieşte. Copiiii au nevoie să ştie că a fi mândru de succesul tău nu este o greşală sau egoism, ci un motiv de bucurie, care va duce la alt succes, pe viitor!

 

La toate acestea, am de adăugat:

  1. TU EŞTI MODELUL PROPRIULUI COPIL! ACESTA ÎNVAŢĂ PRIN IMITAŢIE, DECI FĂ ÎNTOTDEAUNA CEEA CE DOREŞTI SĂ-L ÎNVEŢI! Nu ne aşteptăm ca el să înveţe să traverseze strada regulamentar, dacă noi nu aşteptăm niciodată verdele semaforului!
  2. LAUDĂ-ŢI copilul de fiecare dată când încearcă aceste comportamente, apoi, când reuşeşte singur, faceţi un adevărat party! 🙂 copilul trebuie să vadă că ceea ce face este foarte bine primit şi de alţi oameni!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Ajută-ţi copilul doar când nu poate singur. Oricând altcândva este o piedică în calea dezvoltării lui

Copii tipici

Ajută-ţi copilul doar când nu poate singur. Oricând altcândva este o piedică în calea dezvoltării lui

Distribuiți vă rog

Dragă părinte, îţi scriu de azi înainte, câte o scrisoare, în locul tipicelor articole. Am ales calea asta, pentru că te simt mai aproape de sufletul meu. Eu, această mămică de copil nenăscut. Care ţi-a ajutat copilul să spună MAMA, să se încalţe, să se îmbrace, sau să spună „NU!” Plângând, râzând sau pe-amândouă o dată.

Îşi scriu, părinte drag, pentru a te ajuta să creşti un copil frumos, ca iubirea ce i-o porţi. Pentru că şi eu am fost copil. Şi-am vrut. Şi n-am vrut. Să fi avut. Şi să nu fi avut. Lucruri şi fiinţe. Vise şi realizări.

Îţi scriu astăzi despre ce înseamnă să-ţi opreşti copilul din dezvoltarea firească. Am multe pe suflet, şi e posibil să par dură, prea directă, sau rigidă. Oricum ar fi, îmi asum. Şi o fac pentru că ştiu cum e să nu ai dreptul la cuvânt, doar pentru că eşti copil, dar ştiu şi ce înseamnă să ai numai drepturi, şi nici o obligaţie, doar pentru că eşti mic.

Ce înseamnă, aşadar, dezvoltarea copilului?

Înseamnă să crească fizic, psihic şi spiritual. Să înveţe tot ce are nevoie pentru a se descurca în viaţă.

Fiecare etapă de vârstă are propriile hopuri de trecut, propriile nelinişti, frici, reuşite şi bucurii. Rolul tău este acela de a-ţi ajuta copilul să le treacă pe toate. Cu lacrimi, cu siguranţă, căci nimic bun nu se obţine bătând din palme!

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Ia-ţi copilul de mână, mamă frumoasă, şi învaţă-l să sară! Nu, nu îşi va frânge picioarele, nu va face pneumonie pentru că transpiră, nu va deranja vecinii (şi dacă o va face, îţi poţi cere scuze cu o faţă de mămică obosită şi smerită, şi îţi continui viaţa!) şi nici nu va strica salteaua. Asta pentru că vei avea grijă să-i cumperi o plasă de sărit.

Stai cu el la masă şi învaţă-l să mănânce singur! Nu, nu se va îneca nici cu bucăţica de carne, nici cu apa din pahar. Atâta timp cât ai grijă să îi asiguri tot ce are nevoie pentru a fi în siguranţă, (dragostea ta, prezenţa ta, răbdarea ta, încurajarea ta!) va fi mândru să-ţi arate ce poate!

Mergi cu el în magazine şi învaţă-l să pună în coş, să aleagă împreună cu tine fructele şi legumele, să cântărească, să împingă coşul! Poate şi vrea să fie de ajutor, trebuie doar să-i dai voie să se desprindă de „fusta ta”!

Mergi cu el în parc şi învaţă-l să se împrietenească! Dacă îl loveşte un copil, fii înţelegătoare, atâta timp cât nu este ceva grav. Dacă vrea să se dea pe tobogan fără tine, stai mai departe şi priveşte-l (asigură-te numai că este unul conform vârstei lui!), nu vorbi în locul lui, atunci când cineva îl întreabă ceva, şi nu interveni dacă se ceartă. Atâta timp cât nu există pericole de agresivitate, lasă-i posibilitatea să se descurce.

Dă o fugă în magazine şi cumpără-i bicicletă, trotinetă şi role! Nu, nu va ajunge în ghips, atâta timp cât eşti atentă la nevoile lui. Şi chiar dacă o va face, nu e capăt de lume! Ştiu că te doare, dar nu vei putea niciodată să stai în spatele lui. Va trebui să înveţe ce înseamnă pericolul.

 

Du-l în locuri cu obstacole: munte, mare, căţărări, diverse sporturi, locuri de joacă, etc. E necesar pentru dezvoltarea sa, atât fizică, dar mai ales psihică, să înveţe să facă faţă vieţii, şi să găsească soluţii când este în impas. Ajută-l mereu, explicându-i ce are de făcut, dar nu înainte de a-l lăsa pe el să gândească primul soluţia.

Aşează-te în genunchi şi învaţă-l să se închidă la şireturi, să se încalţe şi să se îmbrace! Ştiu că eşti mereu pe fugă, dar fiecare clipă în care faci ceva în locul lui, înseamnă timp pierdut pentru crearea propriei sale independenţe. Şi crede-mă, dacă nu ai un copil cu nevoi speciale, nu ştii ce înseamnă să plăteşti mai târziu un terapeut să ţi-l înveţe ceea ce tu nu ai avut timp!

Ia-l în braţe seara şi citeşte-i poveşti! Da, de la câteva săptămâni! Aude! Nu aştepta să înţeleagă, crezând că apoi poţi începe să-i citeşti! Copilul învaţă în timp ce tu îi vorbeşti, nu invers!

Ia-l cu tine la bucătărie şi învaţă-l să toarne făină când faci prăjituri, să spele farfuria, să pună şi să strângă masa, să-şi facă sandvish, să toarne apă, să şteargă masa, să te ajute cu aspiratorul! Toate acestea îl vor ajuta să se simtă util, iubit şi important pentru tine!

Dragă părinte, copilul nu este un bibelou atât de fragil, care se sparge dacă doar l-ai atins, ci o comoară a cărei valoare o creşti cu fiecare pas pe care îl încurajezi să-l facă! Fiecare copil are nevoie de independenţă! Şi ţi-o spune cu lacrimile în suflet, un terapeut care şi-a auzit clienţi strigând cu durere: „Dacă părinţii mei m-ar fi învăţat să pescuiesc, decât să-mi dea peştele de-a gata, azi nu aş fi într-un spital de psihiatrie sau dependent de pastile, crezând că nu pot să fac nimic fără ei!”

Dacă ai întrebări sau vrei să ne împărtăşeşti povestea ta te aştept AICI sau într-un comentariu, şi dacă vrei să-i scrii copilului o scrisoare personalizată, comandă AICI! Dacă aceste rânduri ţi-au fost de folos, ajută cu un share şi alţi părinţi care au nevoie de ele!

Sursă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.