Categorie: Copii cu nevoi speciale

De ce crezi că rămâne mama unui copil cu dizabilitate alături de un soț abuziv? Interviu cu Liliana Baltă

Copii cu nevoi speciale

De ce crezi că rămâne mama unui copil cu dizabilitate alături de un soț abuziv? Interviu cu Liliana Baltă

Distribuiți vă rog

Dizabilitatea nu este despre vinovăţia cuiva. Este despre biencuvântarea de a fi părintele unui copil care a venit în viaţa fiecărei familii pentru a-i ajuta să înveţe taina iubirilor fără sfârşit.

Dizabilitatea este despre a rămâne, nu despre a pleca. Şi-aş mai spune multe, dar vă las cu gândurile Lilianei Gabriela Baltă, o mămică de copil pentru care viaţa nu e despre ură, invidie ori nepăsare. Ci despre războaie câştigate după ce pierzi luptele cu tine însuţi şi îţi dai seama că numai Dumnezeu este răspunsul tuturor întrebărilor noastre.

Am stat de vorbă cu Liliana pentru că #NuEştiSingurPeLume susţine mămicile cărora li se reproşează că poartă vina diagnosticului copilului lor. Nu, nu este adevărat, şi campania vulnerabilităţii şi-a luat angajamentul să o dovedească.

Mulţumim, mămică frumoasă, pentru dragostea şi dedicarea ta, şi pentru susţinerea cu care ne onorezi!

 

Mama nu este vinovată pentru diagnosticul copilului ei

 

Ce se întâmplă cu o mamă pe care soțul o învinuieşte pentru că a născut un copil cu diagnostic, sau că din vina ei copilul „a ajuns autist”?

L: Într-o primă fază apare furia, discuţii, certuri interminabile, ca mai apoi să se instaleze ( fără a-şi da seama cum şi când) o stare de frustrare şi să apară îndoieli care în final destabilizează mămica emoţional, cu repercursiuni chiar pe fizic.

Femeia se depărtează încet, încet de bărbatul în care a sperat să găsească sprijin, care speră să-i fie bulă de oxygen, capabilă s-o ţină încă în lumină. Iubirea dispare, lăsând locul indiferenţei.

 

Ce crezi că simte tatăl în momentul aflării diagnosticului copilului?

L: De multe ori tatăl este incapabil să înţeleagă complexitatea situaţiei, preferă să fugă, să se refugieze în diverse ( hobby-uri să zicem). Are nevoie de timp pentru a accepta, ceva mai mult decât mama. În anumite situaţii cred că este vorba despre o modalitate de autoprotecţie, tatăl fiind depăşit de întorsătura pe care viaţa cuplului o va lua inevitabil.

Cred că şi tatăl traieşte (undeva în el) propria traumă. Cu cât avalanşa de reproşuri şi învinuiri la adresa soţiei este mai mare, cu atât frustrarea lui personală este mai mare. Tatăl poate fi incapabil să accepte o viaţă nouă alaturi de un copil cu autism, diferită de cea trăită până atunci, cu multe schimbări, cu multe suişuri şi coborâşuri…alta. Intoleranţa la schimbare este foarte mare în cazul lor, al taţilor.

 

  De ce crezi că rămâne mama unui copil cu dizabilitate alături de un soț abuziv?

L: De ce ar rămâne mama lângă un soţ abuziv? Din multe motive. Unele doar scuze. Altele reale. În primul rând este vorba despre dependenţa materială. Mama unui copil cu autism este nevoită să renunţe la job, deseori, pentru a se dedica copilaşului şi atunci tatăl devine unicul susţinător al familiei. Lucru care-l face şi mai tiran.

Dupa aceea, mama consideră că puiul are nevoie alături de ambii părinţii, neînţelegând că conflictele afectează psihicul şi comportamentul copilaşului. Alteori mama este influenţată de considerente sociale (ce vor spune rudele, vecinii, prietenii??), ori religioare (biserica se pronunţă împotriva divorţului, crede ea!).

Dar deseori, şi asta mi se pare cel mai grav, mama este la rândul ei dependentă emoţional de tatăl abuziv. Şi aici nu mai este vorba despre protejarea copilului (care devine scuză) este vorba despre propriile angoase. Mama este oricum speriată, îngrijorată, copleşită, iar o ruptură ar fi peste puterile ei în acel moment.

 

Ştim cu toții că nu plecăm din relații imediat ce apar problemele. Ce sugerezi mamelor copiilor cu nevoi speciale să facă, în situația în care nu sunt susținute de soții lor, deși ele au încercat tot ce le-a stat în putință, pentru a reface relația ?

L: Vine un moment în care mamele acceptă, unele cu seninătate (cazul meu),  altele cu disperare (dar acceptă) şi când se aşează puţin lucrurile în sufletul lor aş recomanda să analizeze bine situaţia, să privească din toate unghiurile, să pună în balanţă avantajele şi dezavantajele rămânerii într-o relaţie disfuncţională. Să-şi asume decizia, să  ştie ca nu sunt singure. Să accepte că ar putea avea nevoie de sprijin, (inclusiv din parte specialiştilor) să ceară acest ajutor făr ruşine, să discute deschis despre situaţia lor, deloc singulară, şi să meargă înainte. Tatăl este un sprijin numai atâta vreme cât se implică, când el devine doar o mobilă scaârţâietoare, devine povară.

În cazul unei separări între părinţi şansele ca mama unui copil cu autism să intre într-o altă căsnicie cred că sunt minime pentru că  este destul de greu pentru un bărbat să-şi asume traiul lângă o femeie cu un copil cu dizabilităţi. Cunosc câteva cazuri fericite, dar foarte puţine!!! Dizabilitatea sperie rău!

Recuperarea unui copil cu autism nu este exclusiv responsabilitatea mamei. Ea trebuie împărţită cu tatăl. În realitate însă, implicarea mamelor este totală, a tatălui parţială sau inexistentă. De aici şi greutatea care poate deveni povară pe umerii mamei predispusă depresiei, însingurării, izolării.

 

Există şanse ca familiile să rămână împreună?

 

Ce crezi că poate ajuta familia să rămână întreaga, în ciuda aflării unui diagnostic al copilului?

L: Este evident ca un copil cu autism schimbă viaţa unei familii, priorităţile familiei devin altele, iar dacă partenerii reuşesc să comunice eficient şi să stabilească împreună drumul ce-l mai au, familia poate rămâne întregă. Cred că este nevoie să încercăm să ne ascultăm mai mult partenerii căci am constatat că ne place mai mult să vorbim, să ne plângem, să ne lamentăm fără  sa ne dăm seama că şi cel de lângă noi are aceleaşi nevoi.

 

Cât de important este echilibrul dintre părinţi, în familia copilului cu autism?

L: Echilibrul părinţilor într-o familie cu un copil cu autism este esenţială. Oferă în primul rând un model, oferă siguranţa de care acesţi micuţi au mare nevoie, oferă linişte. Plus că sunt multe situaţii neprevăzute şi numai cu calm putem lua hotărâri în mod obiectiv.

Daca ne uităm la un copil (nu musai cu autism) putem să ne dăm seama de intensitatea focului care mocneşte între părinţi. Dacă părinţii acţionează la unison, constant, ferm, dar cu maximă iubire, comportamentul copilului se va modifica în bine. Iubirea este cheia! Generatoare de toate celelalte! Şi credinţa nestrămutată!

Dacă vrei să ajuţi şi altfel femeile care trăiesc în lanţuri, te rog ca pe lângă alăturarea în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME,  să îmi scrii AICI povestea ta, cum ai reuşit să scapi de calvar, (sub nume real sau sub anonimat) distribuie acest articol şi susţine cu un like  AICI, pagina Învaţă.Crede.Iubeşte.

 

 

 

Distribuiți vă rog
Abuzul în familia copilului cu nevoie speciale

Copii cu nevoi speciale

Abuzul în familia copilului cu nevoie speciale

Distribuiți vă rog

Lucrez cu copii cu nevoie speciale de peste 12 ani. După ce am făcut publică povestea abuzului la care eu însămi am fost supusă, mame de copii cu autism au avut curajul pentru prima dată să îmi scrie sau să îmi spună personal că trăiesc alături de bărbaţi care le abuzează.

Ştiu despre această problemă de peste 7 ani, însă am considerat tot acest timp că nu ar ajuta cu nimic să vorbesc despre această durere. Iată că azi deschidem un subiect care arde şi pe care în primul rând noi, cei care am trăit în familiile acestor copii, avem datoria să îl punem pe masă şi să ajutăm la vindecarea mamelor care nu au nici o vină pentru că au un diagnostic însemnat pe inimă.

Am stat de vorbă cu doamna psihoterapeut Ema Jaga, care ne-a explicat o parte din dificultăţile familiei în care există un copil cu diagnostic.

Ce se întâmplă cu cuplul în care apare un copil cu nevoi speciale?

De regulă, atunci când apare un diagnostic, ideea de cuplu trece pe locul doi sau chiar este exclusă din viaţa părinților. Există foarte multe divorțuri, 1 din 4 cupluri divorţează, părinții nu reușesc de cele mai multe ori să facă front comun, se neglijează unul pe celălalt, au foarte puține activităţi împreună şi apar probleme financiare, având în vedere că terapia implică foarte multe costuri.

 Ce simte tatăl la aflarea diagnosticului?

Tatăl, spre deosebire de mamă,  îşi trăieşte mai mult şi mai intens perioada de negare şi furie, caută vinovaţi şi mai puțin soluții. Există, evident, şi excepţii în cele mai fericite dintre cazuri, însă nu sunt multe.

Ce simte mama?

Mama este din păcate cea care se simte vinovată, dar este şi acuzată. Au existat inclusiv teorii care susțineau că autismul este cauzat de lipsa afectivităţii materne, teorii demontate de altele. Ultima teorie validă este legată de degradarea ADN-ului părinților, deci fără nici o legătură cu afectivitatea mamei. Mama se mai simte şi foarte singură şi lipsită de suport. Îi este dificil să ceară ajutorul şi nu simte neapărat că îl merită.

Ce soluții ar fi pentru cuplul aflat în impas, din cauza diagnosticului?

Soluţiile cele mai eficiente implică atât consiliere, terapie de cuplu, cât şi terapie individuală. Am sesizat clar diferenţe între familiile care beneficiază de terapie şi cele care nu. Evoluţia copiilor depinde în primul rând de situația psihică a familiei.

La ce fel de abuz poate fi supusă mama copilului cu autism?

Abuzul asupra mamei poate fi de toate felurile. În primul rând psihic. Am auzit poveşti de viață cutremurătoare.

”Copilul nu are nici o problemă, tu eşti nebună, să mergi la psihiatru!”

”Dacă are probleme sigur nu este copilul meu, deci m-ai înșelat!”

”Mama ta este incultă, copilul seamănă cu ea şi de aceea este mai incet!”

Poate fi acuzată nu doar de soț, ci şi de familia extinsă, de societate, de specialiști şi chiar de propria mamă. Abuzul există şi fizic, am avut câteva cazuri în care mamele au fost lovite inclusiv când erau însărcinate.

Ce sugerezi tăticilor copiilor cu nevoi speciale, pentru că familia să nu se destrame?

Le sugerez tăticilor să înţeleagă că dacă într-o familie mama este fericită, toți ceilalți membri ai familiei sunt fericiți şi liniştiţi.

Dacă vrei să ajuţi şi altfel femeile care trăiesc în lanţuri, te rog ca pe lângă alăturarea în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME,  să îmi scrii AICI povestea ta, cum ai reuşit să scapi de calvar, (sub nume real sau sub anonimat) distribuie acest articol şi susţine cu un like  AICI, pagina Învaţă.Crede.Iubeşte.

Distribuiți vă rog
3 Jocuri de iarnă pentru copiii cu nevoie speciale

Copii cu nevoi speciale

3 Jocuri de iarnă pentru copiii cu nevoie speciale

Distribuiți vă rog

Fie că eşti părinte special, fie că eşti terapeut, ai nevoie să te joci cu piticul tău. Copiii învaţă prin joc şi se dezvoltă emoţional prin el. Nu există învăţare prin forţă. Folosită, constrângerea prin forţă nu face decât ca acel copil să urmeze nişte instrucţiuni ale adultului, dar fără să înţeleagă nevoia de a sedimenta acele informaţii şi fără să îndrăgească învăţarea.

De aceea am ales azi subiectul JOC. E iarnă, deşi blândă şi ciudată, cum îmi spunea un copilaş zilele trecute:). Dar aşa ciudată cum e, e bună de crescut şi de jucat. Încep cu jocuri cu zăpadă, deşi nu în toată România e acum prezentă:). O veni şi-n Bucureşti, dar scriu 3 jocuri pentru cei care fie locuiesc acolo unde neaua îşi cere dreptul la replică, fie dau o fugă la munte, să bea o cafea cu ea.

3 Jocuri de iarnă pentru copiii cu nevoie speciale

  1. Om de zăpadă. Acest joc e ştiut de toată lumea, dar ce te sfătuiesc în plus este să îl laşi pe copil să îţi spună paşii pe care să-i urmezi. Lasă-l pe el să fie profesorul tău. Dacă însă nu poate încă, ajută-l să te imite pe tine: tu faci un bulgăre, face şi el ca tine. Tu pui un nasture, pune şi el unul. Nu este necesar să ai un copil verbal pentru a te distra, deci ieşiţi cu încredere în zăpadă şi bucuraţi-vă de ea! Verbalizaţi cât mai mult despre ceea ce faceţi şi cum vă simţiţi: „Ce bulgăre mare am reuşit! punem ochii, acum punem un nas din morcov, acum o sa dansăm în jurul omului de zăpadă, ect!”

Puneţi-i pe cap propriul dvs. fes, sau aduceţi altul de acasă, şi învăţaţi copilul unde se pun căciula, fularul, mănuşile, etc. Prin joacă poate învăţa mult mai uşor obiectele şi funcţiile lor.

De asemenea, cere-i copilului să îţi dea orice ai nevoie pentru a face împreună cel mai fabulos omuleţ vorbitor. Poţi sta în spatele omului de zăpadă şi să-i dai glas, să îi ceri copilului să te ajute: „Vai, nu am năsuc. Dă-mi-l tu, te rog, uite, e acolo, pe zăpadă. e Portocaliu!”

2. Cazemată: E un joc în care ar fi excelent să implici mai multe persoane. Fie că aveţi prieteni, fie că vă chemaţi în ajutor bunicii şi frăţiorii, este minunat să construiţi împreună cea mai tare cazemată posibilă. Ajutaţi copilul mână peste mână să construiască, dacă nu ştie încă, şi vorbiţi cât mai mult cu el în timpul în care construiţi. „Hai să punem aici, cred că ar fi super idee să o facem mai înaltă! Trebuie să avem loc toţi în ea!” etc

Implicaţi-l în joc 100%, chiar dacă nu are multe abilităţi încă. Distracţia trebuire presărată cu multe chiuituri, sau orice activitate care îl detensionează pe pitic!

3. Bătaie cu bulgări: Nu vă fie teamă că acest joc îl va face pe copil să fie agresiv! Atâta timp cât petreceţi cât mai mult timp în joc, cât mai des posibil, copilul va înţelege distracţia şi va şti să deosebească jocul de realitate. Vă sugerez să îi explicaţi mereu: acum ne jucăm! Ajutaţi-l să vă ceară fie verbal, fie prin cartonaşe, că îşi doreşte jocul, pentru ca el să nu ajungă să lovească, crezând că aşa este corect să ceară. De ex.: Ajutaţi-l să spună: Vreau/hai să ne jucăm cu bulgări/ Hai la joacă! etc.

În timpul acestor jocuri, copilul poate învăţa:

  • răbdarea: omul de zăpadă nu poate fi gata în 2 minute
  • respectarea regulilor: acum tu îi pui nasul, apoi eu îi pun fesul
  • empatia: vai, omului nostru de zăpadă îi e frig! Hai să-i punem repede fesul. Vai, plânge pentru că i-a îngheţat gâtul, adu repede fularul!
  • reciprocitatea: eu pun nasturii, eu pun gura! Mie îmi place să aibă căciulă, mie să aibă pălărie, etc
  • generalizarea abilităţilor: orice învaţă în casă, e necesar să fie transfer în mediul natural, şi exersarea cu alte persoane şi în medii cât mai diferite este un punct esenţial în recuperarea copilului
  • limbajul spontan: fie că îl foloseşte prin viu grai, fie prin sistem de comunicare prin poze, copilul învaţă să ceară şi să facă anumite comentarii despre ce simte şi ce vede, motivat fiind de distracţie şi voie bună!

Pentru voi, părinţi şi colegi terapeuţi, nu am azi decât încurajarea de a face totul cât mai distractiv cu putinţă şi de a avea curajul să ieşiţi cu piticii voştri în toate locurile unde există şanse de învăţate incidentală!

FES CU MOŢ, prieten de încredere în zilele pline de bucurie!

 

Aveţi grijă la frig! Înarmaţi-vă cu pufoşenii:). Şi pentru că primesc tot mai multe întrebări de la părinţi de „De unde cumpăr jucăria x, unde găsesc îmbrăcăminte pentru y…?”, azi vă dau un prim ajutor: Eu mi-am luat de AICI fes şi turban. Ţin de cald ca un calorifer, şi voi arătaţi a oameni de zăpadă:) şi mirosiţi a copilărie!

 

Distribuiți vă rog
De ce să nu renunți niciodată când ai un copil cu Autism?

Copii cu nevoi speciale

De ce să nu renunți niciodată când ai un copil cu Autism?

Distribuiți vă rog

Dragi părinți,

Nu sunt mămică. Am fost, însă, de-a lungul celor 11 ani de când lucrez cu copii, prietena a zeci dintre ei.

Am crescut frumos împreună. Cu greu, uneori, cu lacrimi, alteori, cu nervi, cu lovituri, cu dinți înfipți în suflet, după  ce-i scoteau din carnea mea.
Am văzut multe minuni. Am fost martora transformării tăcerilor în poveşti. A povesştilor în realitate şi a realității în vise şi mai mari.
N-am fost perfectă. Nu voi fi niciodată. N-am cerut perfecțiune. Pentru că ştiu că numai Dumnezeu o are. Am cerut înțelepciune şi putere să rezist. Până la final. Încă n-am ajuns la final. Dumnezeu ştie când va veni. El, finalul.
N-am ştiut uneori cum să vă explic cum să reacţionaţi la reacțiile copiilor voştri. Pentru că nici eu nu ştiam. Alteori ştiam, dar vă explicam altfel decât aş fi vrut. Uneori cu durere, alteori cu frustrare.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Au fost momente când eram singura care ŞTIA că se poate. Nu ştiam cum să fac, dar siguranța că se poate, m-a ajutat să continuu, în ciuda fricilor şi a căderilor voastre.
Şi eu am căzut. Sunt om. Ştiau că am căzut numai pernele în care plângeam, dezamăgită de mine. Mă auzeau pereții cum strigam în tăcere şi-n sunetul lacrimilor, către Dumnezeu. Să găsească El o cale de a ajuta. Copiii voştri.
Nu spune nimeni că e usor, dar nimeni nu vă poate dovedi că NU SE POATE!

Se poate!

Copiii aceştia nu ştiu CUM să facă lucruri, dar POT să le facă.
Trebuie doar să găsească oamenii potriviți care să-i învețe.
Da, ştiu că e greu! Ştiu că după o zi de muncă, vreți şi voi linişte. O îmbrățișare de la copilul vostru, şi o pauză. Ştiu. Dar ei vor doar ajutorul vostru! Doar asa vor reuşi!  Nu au pe nimeni altcineva.
Am să scriu următorul articol cu câteva soluții pentru atunci când simțiți că numai puteți. Până atunci însă, vreau să aveți încrederea că SE POATE.
Dacă nu în voi, aveți încredere în SE POATE-le spus de cei care au văzut zeci de minuni.
Nu în mine, ci în realitățile pe care le-am văzut născându-se!
Nu renunțați, pentru că minunea e sub ochii voştri !

Nu spun că ai voştri copii vor fi ca ceilalți pe care îi vedeți. Fiecare copil e unic, însă! Nu vorbesc la fel, nu iubesc la fel, nu se joacă la fel!
Nu renunțați, pentru că minunile există! Şi vi le pot arăta părinții care au crezut şi nu au cedat niciodată!
Nu renunțați, pentru că ce e azi copil, va fi mâine adult, şi veţi vrea să spună într-o zi:

MULŢUMESC PENTRU CĂ NU AŢI RENUNȚAT!”
Nu renunțați, pentru că ştiu că niciunul nu vă doriți să vină ziua în care să întrebați:

„Cum ar fi fost dacă nu am fi renunțat?”
Nu renunțați, pentru că răsplata vine după muncă, după sudoare, după lacrimi, după practică.

Practică. Practică. Şi iar practică.
Nu renunțați, pentru că al vostru copil abia aşteaptă să spună lumii întregi:

„Sunt opera părinţilor mei! Sunt azi ceea ce sunt, pentru că părinții mei nu au renunțat!
Dacă azi nu stau într-un colț, muşcând din ziduri, şi nu mă legăn fără rost, e pentru că PĂRINȚII MEU AU REFUZAT SĂ CEDEZE, CÂND ALȚII SPUNEAU CĂ NU SE POATE!”

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
România recunoaşte că orice copil cu autism merită o şansă! Primul curs acreditat internaţional de Analist comportamental – BCBA şi BCaBA-

Copii cu nevoi speciale

România recunoaşte că orice copil cu autism merită o şansă! Primul curs acreditat internaţional de Analist comportamental – BCBA şi BCaBA-

Distribuiți vă rog

De 12 ani trăiesc şi cresc printre copii cu diferite diagnostice. De 12 ani privesc neputincioasă cum România pare să nu dea nici o şansă dizabilităţii. Timp de 12 ani am privit în tăcere ochii părinţilor care se întreabă DE CE? Apoi am ridicat neputincioasă din umeri la întrebările lor, mereu puse cu lacrimi oprite în colţ de suflet: „CUM? CUM să îi recuperăm? Unde să găsim specialişti şi de unde ştim dacă sunt chiar bine pregătiţi sau nu?”

Am scris cu indignare despre lipsa informării în rândul părinţilor copiilor tipici, AICI. Am dat motive părinţilor de a merge până la final cu speranţa şi cu credinţa că există recuperare. AICI. Şi prin multe alte articole – pe care le găsiţi la secţiunea COPII CU NEVOI SPECIALE de pe acest blog, am adus informaţiiutile părinţilor.

Încerc, prin acest blog, în limita timpului meu, să aduc un plus de speranţă, de încredere şi de dovadă că SE POATE. Azi vin să vă povestesc despre PUTEREA pe care câţiva specialişti au cumpărat-o probabil de la Dumnezeu, de a aduce copiilor României o şansă. O şansă la recuperare. Este vorba despre cursul acreditat internaţional, BCBA, şi BCaBA, un curs care oferă atestare internaţională pentru specialiştii care doresc să înveţe la cele mai înalte standarde, să îşi ofere ajutorul copiilor cu diagnostic de AUTISM (şi nu numai).

Acum 12 ani, când eu am început voluntariatul în terapia ABA, nu exista nimeni atestat. Părinţii plăteau specialişti din afara României, pentru a ne învăţa pe noi să lucrăm cu ai lor copii. Am avut şansa de a învăţa de la cei mai buni, şi ştiu că nimic în lume nu m-ar fi pregătit mai bine decât au făcut-o acei oameni. Stricţi, consecvenţi şi empatici, specialiştii BCBA m-au învăţat să văd dincolo de aparenţe. Să gândesc din perspectiva comportamentului. Şi nu doar ca terapeut ABA, ci ca OM.

Din 2018, şi România formează specialişti. Nu mai este demult nevoie ca părinţii să plătească terapeuţi din afara ţării, pentru că BCaBA este deja prezent în România de câţiva ani, şi câţiva specialişti români au deja acreditarea BCBA pentru că au urmat cursurile universităţilor din afara României. Acum însă, românii au şansa să înveţe la ei acasă.

De ce recomand acest curs?

Pentru că ştiu că ştiu ce înseamnă să vrei să înveţi şi să nu ai de unde. Deşi acum informaţii sunt extrem de multe, comparativ cu ce era acum 12 ani, diferenţa între a citi informaţia şi a o discuta cu formatorii este IMENSĂ.

Pentru că atunci când lucrezi cu diagnostice, ai în mâini viaţa copiilor. Şi atunci trebuie să ştii foarte bine ce să faci cu ea. Nu există terapeut care să înveţe mai bine din cărţi, decât din formări.

Pentru că este vorba despre tine. Despre specialistul care are datoria cel puţin morală de a oferi cele mai bune tehnici deintervenţie clienţilor săi.

Pentru că vei învăţa cu adevărat ce înseamnă ABA. Din păcate, în România este foarte adânc implementată ideea că ABA înseamnă măsuţă şi scăunel, şi dresaj. Mai fals de atât nu se poate crede! De aceea e nevoie de specialişti care să creadă în meseria lor, care să poată dovedi oricând că ABA este un mod de viaţă, nicidecum un dresaj.

informaţii despre curs

Solutia pentru cei care vor sa devina insaconsultantiacreditati in analiza aplicata a comportamentului vine de la Universitatea Clemson din USA.

 

CLEMSON UNIVERSITY – ROMANIA – BCBA/ BCaBACourseSequenceAppliedBehaviorAnalysis

 

A fost aprobat un curs de formare cu o durata de 23 de luni pentru cei care vor sa devina BCBA si 17 luni pentru cei care vor sa devina BCaBA.

 

Tinand cont ca este un curs acreditat international, costurile sunt la nivelul celor din afara, dar exista insamodalitati de plata flexibile – taxa poate fi achitata intr-o singura transa, trimestrial sau lunar.

 

Cursul va fi tinut un weekend pe luna, la Bucuresti iar urmatorul va incepe in martie 2018

 

Cursul este aprobat deBACB (BehaviorAnalysisCertification Board) si va fi ținut de Christos Nicopulous, PhD, BCBA-D, Anca Dumitrescu, BCBA și Alina Bobarnac, BCBA.

 

Criterii de eligibilitate:

  1. Diploma de licența in orice domeniu de studiu (BCaBA) sau Diploma de master in domeniul psihologiei sau educației (BCBA)
  2. Cel puțin un an de experiența profesionala in activitati cu copii (BCaBA) sau doi ani de experiența profesionala in activitati cu copii (BCBA)
  3. Fluenta in limba engleza – vorbire, si abilitatea de a citi texte academice in limba engleza.

 

Va rugam sa trimiteți aplicațiile la adresa anca.dumitrescu@atca.ro sau alina.bobarnac@gmail.com, si sa includeți următoarele documente:

  1. CV
  2. Scrisoare de intenție
  3. Recomandare (de la o organizație sau un BCBA/ BCaBA)
  4. Diploma de licența si Diploma de master (pentru cei care vor sa devina BCBA)
  5. Foaia matricola a anilor de studiu

 

Perioada de înregistrare 15 septembrie – 15 noiembrie 2017

 

Persoane de contact:

Anca Dumitrescu, 0743 145 559

anca.dumitrescu@atca.ro

Alina Bobarnac, 0737 519 111

alina.bobarnac@googlemail.com

Distribuiți vă rog
Ce înseamnă EXTINCŢIA şi cum se aplică în terapie ABA?

Copii cu nevoi speciale

Ce înseamnă EXTINCŢIA şi cum se aplică în terapie ABA?

Distribuiți vă rog

EXTINCŢIA se referă la înlăturarea recompensei care meţine comportamentul.

exemplu1: Un copil se loveşte cu capul de masă pentru a simţi durere. Aplicând extincţia, i se poate pune pe cap o cască. Astfel, deşi copilul poate continua să se lovească, DUREREA (recompensa comportamentului) este înlăturată, sau, dacă se loveşte într-un singur loc, asiguraţi-vă că acela este destul de moale (puneţi o saltea) astfel încât copilul să nu mai simtă durerea, şi astfel comportamentul va descreşte.

sursa: Google
sursa: Google

exemplu2: 2 soţi se ceartă. Soţul ţipă pentru că ştie că astfel soţia va plânge şi în final va ceda. Soţia rămâne în cameră, ascultă în continuare cum el ţipă, însă nu plânge. astfel, eliminând recompensa pe care soţul o primea de obicei (lacrimile femeii), soţia a folosit extincţia.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

De remarcat: cu cât recomepensa a fost mai puternică, cu atât rezistenţa la extincţie va fi mai puternică. Astfel, cu cât timpul în care soţul a fost recompensat prin lacrimi, a fost mai mare, cu atât ţipetele sale vor fi mai puternice pentru că speră că într-un final va obţine ce vrea. (tu te vei întoarce la el, chiar dacă te-a abuzat de 100 de ori)

Tot aşa, cu cât timpul în care copilul a fost lăsat să se lovească a fost mai mare, cu atât rezistenţa sa la extincţie va fi mai puternică. Se va aştepta să primească durerea într-un final.

 

sursa: YOUTUBE

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Când considerăm învăţat un item nou, în terapie ABA? Trucuri pentru scăderea frustrării

Copii cu nevoi speciale

Când considerăm învăţat un item nou, în terapie ABA? Trucuri pentru scăderea frustrării

Distribuiți vă rog

Când considerăm învăţat un item nou? Trucuri pentru scăderea frustrării

Ştiu cât de dificil este uneori,  pentru un copil cu tulburare de spectru autist, să înveţe un item nou. Vă ofer câteva trucuri pentru scăderea frustrării. Pe unele le-am învăţat de la alţii, pe altele le-am adaptat, în funcţie de copil.

  1. Verifică nivelul de frustrare al copilului: dacă are tendinţa să se enerveze sau să plângă atunci când nu ştie ceva, asigură-te că ai dat suficiente prompturi (ajutoruri) şi recompensă suficient de puternică. Ţine un dosar de Comportament şi notează fiecare comportament indezirabil, astfel încât întreaga echipă, inclousiv părinţii, să vadă de unde a pornit frustrarea copilului şi cum a reacţionat fiecare din echipă la frustrarea sa. Dacă se frustrează  foarte repede pentru că recompensa este prea mică, atunci fie o schimbi, fie îi dai o cantitate mai mare. Dacă frustrarea sa vine de la faptul că nu îl ajuţi suficient, stabileşte cu întreaga echipă tipul de prompt pe care îl folosiţi în momentul actual, pentru a fi toţi pe aceeaşi lungime de undă.

Ex: Dacă un terapeut îi dă un prompt total- mână peste mână şi apoi recompensa, chiar dacă itemul este încă în învăţare, iar alt teraăeut nu îi dă nici un Prompt, ci aşteaptă câteva secunde să vadă dacă reuşeşte singur (verifică), atunci problema este la ineficienta coordonare între terapeuţi!

 

2. Verifică Modul de recompensare: dacă un terapeut îi oferă recompensă pentru fiecare răspuns, indiferent că este promptat sau nu, atunci frustrarea apare pentru că acel copil nu mai înţelege de ce nu i se oferă mereu ceea ce doreşte, indiferent de răspunsul său. Ca să înţelegeţi cum se simte el, gândiţi-vă că sunteţi salariat şi sunteţi plătit cu aceeaşi sumă de bani indiferent că munciţi 8 ore pe zi sau munciţi 2. Dacă într-o zi, după ce aţi fost obişnuit să munciţi numai 2 ore pentru 5000 ron, şi dintr-o dată cineva vine şi spune: trebuie să munceşti 8 ore pentru aceeaşi sumă, automat veţi fi frustrat. Sunteţi confuz, şi confuzia duce la frustrare în toate cazurile:).

3. Verifică itemul în lucru, cu o serie de itemi distractori, în funcţie de dificultatea lor:

ex: Vreţi să îl învăţaţi pe copil EXPRESIV „TAIE”

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

SD: Ce face copilul?

R: taie.

Oferiţi la început prompturi cât mai multe, (recomand ca, pentru un copil cu mari probleme de comportament să aveţi primul sitting numai Promptat!) apoi folosişi reguladescreşterii promptului cât mai curând posibil, şi înainte de a trece itemul în RR, folosiţi ca distractori itemi foarte uşori, al căror răspuns copilul îl ştie foarte bine, şi evitaţi ultimul item învăţat.

ex: Ce face copilul?

R: taie.

T: Fă aşa! (terapeutul bate din palme)- item pe care copilul îl stăpâneşte excelent

R:Ce face copilul? Promptaţi imediat: Spune TAIE. (e mai simplu pentru copil să fie ajutat imediat după distractor, pentru a nu se frustra atunci când trebuie să facă tranziţia de la distractor la itemul în lucru) – nu oferiţi recompensă

T: Ce face copilul?

R: taie.

T: excelent, ai dreptate, copilul taie!  OFERIŢI SUPER RECOMPENSĂ pentru că a spus singur, deşi este un răspuns dat după un răspuns promptat anterior. Cum te cheamă? (item- distractor foarte bine cunoscut)

R: Cristina.

T: Ce face băiatul? (aşteptaţi maxim 2 secunde, dacă nu răspunde, Promptaţi imediat, dar încercaţi un Prompt mai slab, ex: Ta…)

R: TAIE.

T: Bravo, taie. (accentuaţi TAIE) CE FACE COPILUL? – nu mai oferiţi P, aşteptaţi 2 secunde să vedeţi dacă reuşeşte, având în vedere că a avut deja un răspuns promptat.

R: Taie.

T: Excelent, taie – oferiţi recompensă

Abia după ce copilul răspunde în 80% din timp corect, cu distractpri foarte bine ştiuţi, treceţi la a adăuga RR propriu-zis (ultimul item învăţat, cu cel actual. Ex: taie cu urcă- dacă URCĂ e ultimul item învăţat)

Atenţie: nu toţi copiii învaţă la fel, prin urmare tot ceea ce scriu reprezintă experienţă proprie şi nu se poate aplica oricărui copil. Încercaţi cât de mult puteţi să folosiţi regulile ABA-VB, însă dacă orice aţi încerca din tehnici nu merge, axaţi-vă pe fler şi „simţiţi”  copilul. Nu recomand rigiditatea, doar pentru că „aşa scrie la carte”! De-a lungul anilor, am învăţat mai multe de la copii, decât din cărţi. Şi după mult timp, am descoperit că ceea ce aplicam, fără să ştiu dacă există ca şi tehnică, era descoperit de cercetători. Nu cred în ADEVĂR ABSOLUT decât dacă este vorba de Dumnezeu. Altfel, consider că ORICE poate fi adaptat în funcţie de copil.

Mult Succes!

# Dacă aveţi întrebări, folosiţi pagina de contact şi scrieţi-mi un e-mail!

¤ Dacă doreşti să scrii pe acest site, foloseşte pagina de contact!

 

** Sursa foto titlu: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce este importantă Menţinerea programelor, în terapia ABA, şi CUM o aplicăm?

Copii cu nevoi speciale

De ce este importantă Menţinerea programelor, în terapia ABA, şi CUM o aplicăm?

Distribuiți vă rog

De ce este importantă Menţinerea programelor, în terapia ABA?

Menţinerea presupune repetarea itemilor pe care copilul îi învaţă, pentru ca aceştia să nu fie uitaţi. Aud foarte des expresia: „Copilul cu autism uită!” Nu doar copilul cu autism uită, dragi părinţi, ci ORICE om uită! Tot ce nu este repetat consecvent, se uită! Gândiţi-vă la o limbă străină pe care dacă nu o vorbiţi 3 luni, deja „vă iese din ritm” fluenţa. Iar atunci când este în proces de învăţare, orice limbă străină are nevoie de repetiţii sistematice. (nu doar limbile străine, ci orice altceva, acesta este doar un exemplu!)

Eu recomand ca programul de Menţinere să fie efectuat de 3 ori pe săptămână, pentru început, apoi scăzut la 1 dată pe săptămână, urmând apoi a trece în generalizare.

exemplu: Dacă aveţi 30 de itemi învăţaţi în programul de SORTARE, menţineţi-i de 3 ori pe săptămână, până când vă asiguraţi că deja copilul îi are foarte bine fixaţi, apoi, după ce scădeţi la 1 dată pe săptămână, generalizaţi. (persoane, locaţii, distanţă). Eu lucrez prin a generaliza de la început: SD-urile (EX: Sortează creiaonele şi caii-Pune caii la cai şi creioanele la creioane- pune în categoria potrivită- pune acolo unde vezi aceleaşi animele, etc), ITEMII (cât mai mulţi cai, cât mai multe creioane, de diferite feluri), TONUL VOCII (ex: mai tare, mai încet, cântat, etc). Procedez aşa, generalizând de la început, (dacă acel copil deja ştie 10-15 itemi din programele RECEPTIV- IMITAŢIE) pentru a nu lua apoi de la 0 programul, învăţându-l că toţi caii sunt cai. Este mult mai natural, iar noi dorim ca orice copil să ajungă să se integreze cât mai repede şi să devină cât mai independent.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Recomand să aveţi un dosar foarte bine pus la punct pentru menţinerea fiecărui program, şi să lucraţi pe zile. Exemplu: itemii pe care i-aţi lucrat luni, nu îi mai lucraţi miercuri, dacă nu este timp pentru a verifica într-o singură zi TOŢI acei itemi. Este nevoie de organizare pentru că puteţi ajunge să lucraţi NUMAI ANUMIŢI itemi, şi pe restul să îi rătăciţi.

Meţinerea este o parte foarte importantă a terapiei, deci nu o ignoraţi, şi nici nu vă îngrijoraţi, crezând că numai copilul dvs. uită! Întotdeauna, când lucraţi cu un copil, gândiţi-vă dacă dvs. sau alţi copii au dificultăţi ca şi al dvs. Mi-aduc aminte că ni s-a spus acum mulţi ani, de către un consultant ABA din Anglia: „Nu cereţi copilului să facă ceea ce voi înşivă nu sunteţi în stare să faceţi, sau copiii de vârsta lui nu fac. Există şi oameni care sunt EXCEPŢIA de la regulă, deci care ştiu mai mult, dar nu fiţi absurzi!” Nu am uitat niciodată acel sfat, şi mi-a prins bine de-a lungul anilor.

Succes!

¤ Dacă vrei să scrii pe acest blog, foloseşte formularul de contact! Suntem recunoscători să aflăm orice informaţie care ne-ar putea fi de folos în lucrul cu copiii!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să nu renunți în lupta cu autismul? 7 moduri de a merge mai departe

Copii cu nevoi speciale

Cum să nu renunți în lupta cu autismul? 7 moduri de a merge mai departe

Distribuiți vă rog

Te întrebi cum să nu renunţi niciodată, când abia mai poţi privi înainte prin viaţă? Iată câteva soluţii pe care ţi le ofer din cei 11 ani de experienţă în lucrul cu copii cu dizabilităţi:

1) Implică-te 100% în programul de terapie al copilului. Tot ce învață cu terapeutic trebuie să experimenteze si cu voi, părinții. Fiind la curent cu fiecare pas făcut de copil, vei avea mai mult curaj ei mai multă determinare să mergi mai departe. Stii că un elefant SA mănâncă bucățică cu bucățică. Deci, continua sa sedimentezi si sa pui cărămizi la construcţia vieții propriului copil! Ai aici un început.

2) Pune întrebari si caută soluții noi!
Întreabă mereu: terapeuţi, coordonatori, psihiatri, părinți!
Orice problemă are o rezolvare! Atâta timp când știi că eşti în viața copilului tău spre a-l ajuta, nu te sfii să întrebi orice, oricât de stupid ar fi. Cea mai utilă lecție pe care am primit-o de la una din mentorele mele, Alice Nicolae, a fost aceasta: „Cât timp esti în procesul acesta de formare si dezvoltare cu mine, dă -ți voie să fii cât de proastă poți fi! Ori de câte ori vei crede despre tine că esti proastă pentru că nu stii ceva, adu-ți aminte că toți marii oameni ai lumii au fost mici la început. Succesul e datorat eșecurilor repetate!” N-am uitat niciodată asta, si încă întreb orice, oricât de stupid ar părea. Prefer să râdă oamenii de mine pentru că sunt proastă, decât să fac rău altora, din neștiință. Determinat a, neștiința  asta, de refuzul de a fi smerită si a recunoaște că nu sunt perfectă si că am de învățat si de zi.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Așadar, întreabă! Lasă -i pe cei ce rad să râdă si tu priveste sus, la SCOPUL tău : recuperarea propriului copil! Nimic si nimeni nu merită mai mult pe lumea asta, decât el! Citeşte aici apelul meu către părinţii copiilor „tipici”, care nu vă înţeleg.
3) Participă la grupuri de suport pentru părinți!
Dacă nu ştii unul, poți să mă contactezi, şi găsim soluții. Dacă nu, poți organiza tu un astfel de grup. A împărtăși propriile temeri şi reuşite cu alții, te ajută să mergi mai departe. Am scris un articol despre cum trebuie organizat un astfel de grup de suport. Aici. Folosește informațiile de aici, puneți aripile, si … la Drum! POȚI!

sursă foto: Google

4) Ia-ți concedii împreună cu partenerul tău, singuri, sau câte un week-end o dată la câteva luni! Ştiu că unii dintre voi vă creşteri singuri copiii şi nu aveţi bunici care să vă ajute, dar cerând ajutor, veți primi! O bonă, o familie foarte apropiată, se va găsi să vă ajute pt 2 zile. Aveți nevoie de intimitatea voastră, ca şi cuplu, oricât de implicați ați fi în viața copilului! Nu uitați că nici un copil nu e fericit dacă părinții lui nu sunt fericiți. Iar problemele şi stresul pot bloca o relaţie. Voi aveți nevoie mult mai mare acum unul de altul!
5) Împărțiți-vă sarcinile!
Amândoi sunteți părinții copilului, deci aveți aceleași responsabilități. Stiu că e greu! Dar impartindu-le, va fi mai usor. Vă puteți face un program săptămânal: săptămână aceasta tu duci gunoiul, speli hainele,  calci si iesi cu copilul în fiecare seara, iar în week-end iesim împreună, iar săptămâna viitoare inversam rolurile. A fost un exemplu, puteți însă fi cât vreți de creativi!
6) Întâlniţi-vă cu prietenii! De obicei, când apare un diagnostic, prietenii se triază: unii pleacă pentru că. .. pentru că  şi pentru că. .. Iar de alții vă îndepărtați voi, pentru că, pentru că şi pentru că…

Pe principiul că dragoste cu forța nu se poate, e clar că nu puteți face nimic în privința celor care decid să vă părăsească, dar aveți posibilitatea să nu vă îndepărtați voi de cei care v-au rămas. Ieşţi în oraş, invitați-i acasă sau mergeți voi la ei în vizită. Uneori cu copiii, alteori singuri. Trăiți printre oamenii fără diagnostic, o parafă nu vă trimite automat între cei care au acelaşi diagnostic. Aveți mereu în minte faptul că al vostru copil trebuie să fie ca şi ceilalți, chiar dacă e special. Dacă voi veți fi primii care il veți marginaliza, ceilalți cu atât mai mult!

7) Faceți terapie de cuplu, dacă ați ajuns într-un impas în relație!
A cere ajutorul unui specialist nu e o rușine, ci o dovadă de curaj şi de maturitate! Voi aveți un scop în viață : recuperarea propriului copil! Dacă ați ajuns în groapă, nu înseamnă că trebuie să rămâneți acolo, pentru că acum e prioritar copilul! Nu uitați, am sa vă repet mereu:

Nici un copil nu este fericit, dacă părinții lui sunt nefericiți!

Dacă banii sunt o problemă, să ştiţi că există şi persoane care fac acest lucru voluntar, fiind în proces de formare. Nu vă opriți pentru că ţi nu au experiență, credeți -mă că există specialişti foarte determinați să învețe, muncesc mult şi au în spatele lor supervizori cu care se consultă,  în caz de impas. Ei îi plătesc pe aceşti supervizori, nu dumneavoastră!
Dragi părinți, soluții există mereu!
Nu ezitați să-mi scrieți, pentru orice întrebare. Cu drag voi răspunde!

# Şi tu poţi scrie pe Învaţă.Crede.Iubeşte. Foloseşte formularul de contact de aici şi împărtăşeşte-ne experienţa ta!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să creezi un grup de suport pentru părinți? 6 pasi care te vor ajuta să construiești o relație frumoasă cu oamenii care împărtăşesc aceleaşi trăiri ca şi tine

Copii cu nevoi speciale

Cum să creezi un grup de suport pentru părinți? 6 pasi care te vor ajuta să construiești o relație frumoasă cu oamenii care împărtăşesc aceleaşi trăiri ca şi tine

Distribuiți vă rog

Cum să creezi un grup de suport pentru părinți? 6 pasi care te vor ajuta să construiești o relație frumoasă cu oamenii care împărtăşesc aceleaşi trăiri ca şi tine. Scopul oricărui părinte este ca al său copil să fie fericit. Nu există părinți care nu-şi iubesc copiii, există doar părinți speriați!
M-am  gândit că îți va fi de folos să ştii câteva reguli pentru a crea un grup de suport, menit să te ajute să împărtăşeşti experiența ta cu alții. Iată aici paşii, fără să îmi plătești vreo sesiune:
1) Crează grupul. O destinație începe cu primul pas. Slavă Domnului, acum există Facebook! Folosește-l în beneficiul tău si al copilului tău! Scrie o descriere concisă si hai la drum! Dacă intâmpini dificultăți, scrie-mi un e-mail sau lasă-mi un mesaj aici. Te ajut cu drag, fără a-ți percepe vreo taxă! 🙂

Dacă vrei să te alături grupului pe care l-am creat eu, dă click aici. E gratuit.
2) Invită toți părinții de copii speciali pe care îi cunoști. Chiar dacă nu au copii cu Autism, să ştii că e de un real folos să auzi si experiențele lor. Soluțiile la problemele tale pot veni uneori de unde te aştepti mai puțin! Citeşte ce am scris aici despre cum să continui, oricât de greu ar fi.
3) Ai curajul să pui întrebări pe grup si să inviţi la discuții. Sfatul meu este ca o data la minim 2 săptămâni să vă întâlniți personal, pentru a împărtăși față în fața experiențe şi a exemplifica anumite tehnici pe care le ştiti şi care i-ar ajuta pe alții. Puteți să vă vedeți acasă la cineva, sau vă puteți întâlni într-o cafenea. Dacă aveți nevoie de un spațiu doar al vostru, puteți cere un separeu, pentru a nu-i deranja pe alții, a exemplifica şi lucra în linişte. Aveți 2 opțiuni: fie vă întâlniți doar voi, fie plătiți un terapeut care e dispus să susțină astfel de grupuri. Fiind mai mulți, veți plăti mai puțin şi veți putea beneficia de un suport de specialitate.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

sursă foto: Google

4) Păstrați limita confidențialității! Nimănui nu-i place să i se dezvăluie viața în public! Pentru o mai bună siguranță, puteți apela la un specialist, cum v-am spus mai sus, care vine pregătit cu un contract! După ce l-ați semnat fiecare, porniţi la drum!
5) Nu judecați! Țineți minte că scopul dvs. este acela de a vă ajuta copilul! Sunteți acolo să învățați unul de la altul! Fiecare om greşeşte. În cazul în care cineva judecă, aduceți -i aminte cu CALM şi BLÂNDEȚE  Scopul pentru care v-ați întâlnit! Un exemplu constructiv de a da un feed-back este acesta:
„În situația aceasta eu aş face aşa … oare dacă ai fi făcut asta cum ar fi fost? Ce spui de soluția asta? Crezi că soluția asta ar putea avea un efect negativ-pozitiv asupra copilului?”
Este cu totul diferit de: „Din cauza ta a facut aşa! Tu nu vezi că dacă faci aşa, copilul face x? Nu eşti în stare, lasă-i pe alții să facă, ei ştiu mai bine!
Vă rog să țineți cont de următorul aspect: dumneavoastră sunteți expertul în familia dumneavoastră.! Dumneavoastră faceți regulile, dumneavoastră cereţi ajutor, nimeni nu are dreptul să vă jignească!
Am experimentat, din păcate, aceste judecăți de valoare, şi ştiu cum este să simți că ai escaladat Everestrul şi când ai ajuns în vârf, chiar dacă nu aveai echipamentul corespunzător,  în loc să  fii felicitat şi încurajat, ai fost devalorizat şi judecat pentru lipsa echipamentului!
Dragi părinți, când învățăm, cu toții facem greșeli. Singurul om fără greșeală e cel care NU FACE NIMIC ! Nu permiteți altora să vă spulbere visele, doar pentru că ei se cred mai buni ca voi! Citeşte AICI discriminarea copiilor speciali şi ia atitudine! Copilul tău merită!


6) Stabiliți-vă câte o temă pe care să o abordați pt fiecare întâlnire si o sesiune de întrebări si răspunsuri.
Fiți foarte structuraţi, pentru o sesiune cât mai plină de esență. Altfel, vă veți pierde în detalii inutile. Nu uitați, scopul vostru este acela de a vă ajuta copiii! Aveţi AICI, AICI şi AICI informaţii extrem de utile care te vor ajuta în lucrul cu copilul tău.

Succes!

# Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte! Foloseşte formularul de aici şi împărtăşeşte-ne din experienţa ta!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău? Iată o fişă care vă va ajuta pe toţi cei din echipă  să învăţaţi unul de la altul

Copii cu nevoi speciale

Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău? Iată o fişă care vă va ajuta pe toţi cei din echipă să învăţaţi unul de la altul

Distribuiți vă rog

Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău?Iată un exemplu de fişă pe care să o folosiţi la şedinţele de coordonare, pentru a da un feed-back terapeuţilor. Această fişă este gândită de mine, deci conţine informaţii strict subiective, puteţi adăuga şi modifica în funcţie de nevoile proprii sau de creativitatea dvs.! Sugerez ca fiecare părinte să folosească această fişă, după ce a fost instruit corect de către coordonatorul copilului, în ceea ce priveşte regulile şi tehnicile ABA. Eu recomand ca fiecare părinte să ceară un training de 8 ore, axat pe PRACTICĂ, atunci când începe terapia cu copilul, pentru a înţelege exact ce anume se discută la şedinţe, etc. Este foarte important şi pentru gestionarea echipei de terapeuţi începători, mai ales dacă staţi acasă cu copilul şi sunteţi implicaţi în terapia copilului. Dacă nu ştiţi dvs. înşivă conceptele şi tehnica (nu la nivel avansat, însă atât cât să pricepeţi ce se lucrează cu copilul), nu veţi şti dacă terapeuţii îşi fac treaba. Din păcate, sunt foarte multe cazuri când terapeuţii repetă la infinit aceleaşi programe, şi copiii stagnează. Găsiţi aici informaţii despre ce ar trebui să evaluaţi la un terapeut, atunci când îl angajaţi!

Vă sugerez să adăugaţi la această listă ceea ce consideraţi, şi să împărtăşiţi cu alţi părinţi ceea ce aţi decis, accesând Grupul de suport pentru părinţi pe care l-am creat pe facebook. Îl găsiţi aici.

Evaluează-ţi terapeuţii pentru a creşte eficienţa terapiei copilului tău!

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Iată, aşadar, fişa:

 

Fisa evaluare terapeut

Realizat de: Monica Berceanu

Dată şi Nume terapeut

 

  • SD
  1. Atentia in timpul sd-ului
  2. Varierea sd-ului

c)Rapiditatea oferirii Sd-ului

  • Recompensa

 

  1. Oferirea rapidă a recompensei
  2. Recompensa motivantă

 

  1. Varierea recompenselor
  2. Recompensa socială motivantă
  3. Recompensa diferentiata

 

  • Prompt
  1. Eficienta prompturilor

 

  1. Cresterea si diminuarea prompturilor

 

 

  1. Urmarirea obiectivului

 

  1. Corectarea greșelilor

 

 

  • Organizare
  1. Stabilirea planului de predare si a obiectivelor clare
  2. Materiale accesibile: pregăteşte materialele astfel încât să-i fie uşor să le folosească

 

  • Ritmul sesiunii
  1. Lungimea intervalelor dintre trialuri
  2. Ritm potrivit pt copiL
  3. Predare intensivă

 

 

  • Nivel de predare
  1. Nivel adecvat de dificultate a sarcinilor
  2. Combinarea programelor dificile cu cele cu un nivel mai scăzut de dificultate
  3. Dovezi de invatare: îşi dă seama când un iem este învăţat de către copil

 

  • Control instructional
  1. Se concentreaza asupra sarcinii
  2. Mentinerea atentiei copilului

 

 

 

  • Generalizare
  1. Varierea materialelor
  2. Mixarea sarcinilor
  3. Lucrul la masă
  4. Predarea în situații naturale
  5. Generalizarea răspunsurilor

 

 

  • Comportament
  1. Rezultatele comportamentelor disruptive
  2. Recompensarea comportamentelor corecte şi corectarea celor disruptive
  3. Utilizarea tehnicilor de preventie a Comportamentelor disruptive

 

 

PUNCTE TARI

……………………………………………………………………………

 

 

 

PUNCTE CE NECESITA IMBUNATATIRI

………………………………………………………………………………….

 

Scrie şi tu pe Invată.Crede.Iubeste, folsoind formularul de contact de aici.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Copilul meu „autist”, mă iartă că nu te pot salva, dar refuz să cred că nu ai şanse la o viaţă normală!

Copii cu nevoi speciale

Copilul meu „autist”, mă iartă că nu te pot salva, dar refuz să cred că nu ai şanse la o viaţă normală!

Distribuiți vă rog

Nu sunt mamă. Nu am trăit nedreptatea de a avea un copil altfel…

Sunt însă un om care lucrează de 11 ani cu CEI cu diagnostic. Autism e cel mai des pe care îl văd în fişele pe care părinţii mi le arată, la prima întâlnire:

„Asta a spus doamna doctor că are. Am citit pe internet, nu accept că ar putea fi real. Dvs. ce spuneţi?”

Când ţi se pune o astfel de întrebare, rămâi ca o stană de piatră. În primul rând nu ai voie să-ţi spui părerea, pentru că nu deţii dreptul de a pune diagnostice, şi în al doilea rând, ştii foarte bine că dacă părintele acceptă un diagnostic doar ca RESEMNARE, şi nu ca luptă pe care trebuie să o poarte pentru salvarea copilului său, e posibil să treacă în cealaltă extremă, de a nu face nici un pas, pentru că îi strigă o voce nemiloasă: „Oricum nu se va vindeca niciodată, deci nu ai ce să faci!”

Despre asta sper să-mi adun puterile şi să vă scriu într-o zi, dar azi  m-am aşezat la laptop pentru a striga fiecărui copil cu acest diagnostic, cu lacrimi în ochi:

Copilul meu nenăscut, mă iartă că nu te pot salva, dar pot să merg alături de tine prin groază şi cruzime!

Dragi părinţi, nu ştiu cum este să primeşti o foaie pe care să scrie, cu litere uneori indescifrabile, „AUTISM INFANTIL. TSA. NOTE AUTISTE.”

Nu ştiu şi îmi asum neputinţa de a înţelege durerea, ori revolta, ori ura împotriva lui Dumnezeu. Nu am cum să ştiu, pentru că n-am trecut pe acolo ca MAMĂ, ci doar ca tutore de copil cu autism. Şi diferenţele sunt mari. Şi durerile sunt de nevindecat cu mâini umane. Aici e vorba doar de miracole şi har …

Nu ştiu ce înseamnă să nu auzi niciodată „MAMA” , de la propriul copil, dar ştiu ce înseamnă confuzia şi furia împotriva unui sistem medical pe care l-ai arunca în aer, acuzându-l că vrea să-ţi îndoape bărbatul iubit cu medicaţie. Să-l facă legumă… Ştiu, pentru că am trecut pe-acolo, cândva. Nici azi nu ştiu de ce … cum nici voi nu ştiţi de ce tocmai pe voi v-a ales Dumnezeu să duceţi crucea asta…

Ştiu cum răsună cuvintele unui medic psihiatru, neputincios şi el în faţa diagnosticului pe care tocmai l-a scris pe foaia aia pe care-ţi vine s-o rupi bucăţi şi s-o arunci în faţa lui, trântindu-i uşa în nas… :

„Nu ştiu ce este… schizofrenie nu este cu siguranţă, dar este un episod psihotic care poate fi cauzat de mai multe alte tulburări psihice. Până ne dăm seama, trebuie să-şi ia medicaţia, altfel poate recurge la suicid, sau la acte necugetate. Nu-l pot interna cu forţa, dar are nevoie de medicaţie! Şi dumneavoastră sunteţi singura care-l poate convinge! Numai pe dvs. vă ascultă!”

Ştiţi ce înseamnă asta? Că tocmai v-a fost pusă în spate o desagă plină cu tone de responsabilitate pentru viaţa sa. Sună a: „Dacă nu îl convingeţi, din vina dvs. îşi va lua viaţa!”

Cam aşa trebuie să vă simţiţi şi voi, părinţi de copii cu autism. Vi se spune să munciţi cu ei. Să faceţi tot ce vă stă în putinţă. Să luptaţi, să mergeţi mai departe cu fruntea sus. Pentru copil… Întrebarea oricăruia are sens şi legitimitate acum:

„CUM SĂ FAC ASTA? CUM, CÂND MI-A FUGIT TOTUL DE SUB PICIOARE?

Urmează căutările specialiştilor: logoped, terapeut ABA, coordonator, kinetoterapeut. Angajarea echipei, formarea ei, urletele de nestăpânit ale puiului de om care refuză cu tot dinadinsul să iasă din lumea pe care şi-a creat-o. E ca atunci când te lupţi cu un om în episod psihotic, care-ţi strigă:

„Nu sunt nebun! Lasă-mă aşa cum sunt! TU nu ştii cum e să ies în lume, cum mă privesc toţi şi cum vor să-mi facă rău, cum vorbesc despre mine la fiecare pas, cum îşi trimit mesaje codate unul altuia să mă omoare!”

Şi puiul tău, drag părinte, îţi strigă la fel, prin fiecare TANTRUM pe care-l face când tu tragi de el să vină în lumea ta! Nu înţelegi de ce loveşte, de ce muşcă, de ce ţipă, de ce plânge şi se aruncă pe podea. Nu înţelegi de ce terapeuţii ăştia nu îl stăpânesc şi de ce medicaţia pe care o ia nu îi modifică starea…

Nu înţelegi şi vrei să fugi în lume, să-ţi iei copilul de mână şi să te urci pe o stâncă, de unde să te vadă toţi şi să te audă cum strigi: „Copilul meu nu e nebun! Voi sunteţi!”

Şi e legitim să simţi toate câte se zbat în tine! E legitim să vrei să înţelegi şi să ţi se pară că nimănui nu-i pasă! E legitim să vrei să vină cineva să-ţi spună că ai dreptate tu, nu medicul psihiatru…

E legitim să-ţi doreşti să auzi într-o zi un om care să-i spună copilului tău, cu siguranţa în glas:

„Copilul meu autist, mă iartă că nu te pot salva, dar pot să merg alături de tine prin lumea asta nedreaptă!”

Părinte drag, aş vrea să pot vindeca durerea din sufletul tău, scriindu-i puiului de om din braţele tale, replica scrisorii pe care el mi-ar trimite-o cu siguranţă, dacă ar şti să se exprime „ca-n lumea noastră”. Poţi s-o citeşti AICI.

„Copilul meu autist, mă iartă că nu te pot salva, dar pot să merg alături de tine prin groază şi cruzime! Pot, nu pentru că sunt mai tare decât părinţii tăi, nici pentru că sunt mai specială ori că mi-a pus Dumnezeu mir în frunte!

Ci pentru că am învăţat, de-a lungul anilor, să te privesc ca fiind NORMAL. Normal, în lumea ta. În a noastră punem diagnostice, acuzăm şi privăm de speranţă. Nu că n-ar fi absolut necesar să-ţi asumi diagnosticul într-o zi, ori că părinţii tăi nu au nevoie să ştie că, oricât de dureros ar fi, într-o zi vor trebui să accepte că eşti ALTFEL, dar în sensul cel mai frumos cu putinţă…

Dar pur şi simplu eu, mamă de copil nenăscut, REFUZ să cred că nu ai şanse, că nu voi găsi soluţii pentru a merge lângă tine până înveţi s-o faci singur, că eşti NEBUN sau fără logică…

Refuz să cred că părinţii tăi vor cheltui bani degeaba pe terapii, pentru că asta e crucea pe care trebui s-o porţi şi nimeni nu ţi-o poate lua! Refuz să cred, pur şi simplu refuz, că în „nebunia” ta nu simţi, nu poţi, nu ai vrea… 

Dragul meu, eu nu te pot numi CLIENT, nici PACIENT şi nici NEBUN. Pentru că dacă aş face-o, ar trebui să-L numesc pe Dumnezeu tiran. Şi El nu te-a creat să fii o povară, ci o binecuvântare. Eu te numesc PUI, cu toate penele tale galbene, mai frumoase ca ale tuturor păsărilor mature. Cele care-şi asumă rolul de atotştiutoare.

Copil frumos, NOI, ăştia de pe margine, adulţii ăştia nemiloşi, ne permitem prea mult să te sfătuim, să te schimbăm, să te facem că fii normal. Într-o lume de „AUTIŞTI”, însă, noi, ăştia deştepţii şi normalii, am fi NEBUNII PĂMÂNTULUI. Exact aşa cum eşti tu numit de multe ori în parcuri, pe străzi, în grădiniţe, în magazine ori în metrouri şi tramvaie…

Mi-ai dat într-o zi cu scaunul în cap şi mi-ai învineţit ochiul. Când am ajuns la facultate, profesorul mi-a spus că ar trebui să-mi denunţ iubitul agresiv. I-am spus că tu mi-ai lăsat vânătaia şi mi-a răspuns zâmbind:

„Îţi place să fii bătută, nu glumă, eşti mai masochistă decât ăia cu diagnostic!”

Eu am tăcut, am lăcrimat, şi i-am strigat în gând: „Într-o zi nu mă va mai lovi!” Pentru că am ştiut că aşa va fi. Pur şi simplu am ştiut, dragul meu! Nu mă întreba de unde, pentru că, dacă m-aş fi luat atunci, în urmă cu 11 ani, după statistici, ar fi trebuit să spun: „Nu are nici o şansă, e mai bine să îmi schimb meseria!”

Şi-aşa a fost, copil frumos, într-o zi nu ai mai lovit. Pentru că ai fost acceptat şi iubit, aşa nebun cum păreai altora. Aşa cu crize, cu aberaţii spuse, fără noimă, cu episoade psihotice ce-ar fi părut clipele alea în care strigai cât te ţinea gura: „Uite ursul! Vine ursul!” şi mă loveai, apărându-te! Eu mă uitam în spate şi nu vedeam nimic şi te întrebam unde e, iar tu loveai şi mai tare…

Târziu mi-am dat seama, instinctiv, ce se întâmpla de fapt cu tine. Căci pe atunci nu avea cine să ne explice detaliat ce se întâmpla, nu ne vorbea nimeni despre autostimulări, funcţii de comportament ori fixaţii. Pe vremea aia lucram fiecare după cum era ghidat de Dumnezeu, cu puţinele informaţii pe care le aveam de la specialiştii din Israel şi Anglia…

Şi hai să le spunem şi celor care te judecă, ce se întâmpla de fapt: tu repetai conversaţii întregi din desene animate, şi refăceai scenariile de acolo, fără să-ţi dai seama că îmi făceai rău, că mă durea lovitura ta, că nu era normal să reacţionezi aşa. Nu era normal pentru noi, ăştia deştepţii, care te judecăm azi că eşti nebun. În lumea ta frumoasă, colorată şi caldă, era atât de normal pe cât este pentru noi să ne îmbrăcăm zilnic să mergem la serviciu…

Ştii? Altădată m-ai muşcat de mâna stângă atât de puternic, că a fost necesar să-ţi descleşteze ceilalţi gura cu lingura. Nu am scos nici un sunet la durerea aceea, mi-am îngiţit lacrimile şi te-am dus la baie să te speli pe faţă, căci erai ud tot, de atâtea chinuri prin care trecuseşi, în încercarea de a mă alunga de lângă tine…

Mi-am asumat acea muşcătură, te-am îmbrăţişat după câteva clipe, şi am răspuns cu alte lacrimi în ochi, oamenilor care-mi spuneau că sunt mai nebună ca tine, că stau bătută şi schingiuită, pentru că am probleme, nu pentru că asta mi-e menirea…

„Într-o zi nu va mai muşca!”

Da, am riscat continuând terapia cu tine, am riscat ieşind pe stradă cu tine, învăţându-te să traversezi strada, să nu-ţi mai pui mânuţele la urechi când auzeai: „Urmează staţia Piaţa Unirii”… Am riscat să fiu acuzată că sunt un mostru de mamă pentru că-mi chinui copilul, blocându-l când vrea să se arunce în faţa metroului, să vadă ce e acolo. Am riscat ieşind cu tine, când nimeni nu avea curajul măcar să te ia de mână. Am riscat, strigând cât mă ţinea sufletul:

„Copilul ăsta o să poată!”

Am riscat şi când mi-ai smuls pachete întregi de păr din cap, într-un acces de furie. A venit mama ta acasă, a văzut coşul de gunoi plin cu păr şi m-a întrebat, sperând la un răspuns negativ: „El a făcut asta? Sau ai tu probleme cu părul?”

Nu, nu aveam nici o problemă, era furia ta, care te îndemnase să mă alungi. Şi nu puteai altfel. N-ai reuşit niciodată, oricât de tare ai muşcat ori cât de puternic ai lovit cu picioarele în stomacul meu, în spatele meu, în inima mea…

N-ai reuşit pentru că am ştiut, nu înţeleg cum, că vei fi într-o zi un copil normal. Care va spune scurt: „Şi eu am fost aşa, şi am putut. Luptă azi, părinte drag, pentru copilul tău, căci şi el are şansa mea!”

N-ai reuşit, pentru că am refuzat să cred că vei ajunge într-un spital de psihiatrie, sedat şi în cămaşă de forţă. Pur şi simplu am refuzat să cred că eşti sortit la eşec şi la o viaţă închisă într-un ospiciu. Am refuzat, şi pentru asta am riscat.

Probabil riscul acesta m-a făcut, peste ani, să „înnebunesc de tot” şi să accept în viaţa mea „nebunia” bărbatului lângă care mă vedeam pentru totdeauna. Să lupt cu toată lumea care repeta într-una că va fi o legumă toată viaţa, iar eu le spuneam calm, habar n-am de unde atâta linişte:

„Nu va fi o legumă! Îşi va găsi un sens, aşa atipic cum este, va face o carieră din pasiunea lui, şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi!”

Nu, n-am trăit, dar nu pentru că era nebun, ci pentru că altul a fost planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi! Şi azi e omul frumos, încrezător şi plin de pasiune pentru meseria lui, care va spune DA curând femeii pe care o iubeşte mai presus de orice.

Da, el, nebunul pe care toţi îl vedeau internat pentru totdeauna într-un ospiciu… Ciudatul căruia orice i se părea periculos, de speriat, de moarte. Cel pentru care nu mai avea nici un sens viaţa.

Copil frumos, Dumnezeu te cheamă la vindecarea altora, prin povestea vieţii tale! Nu asculta cântecele celor care n-au de spus decât „N-ai nici o şansă!” Pentru că ai, şi una binecuvântată de Dumnezeu! Ai, pentru că tu eşti şansa lumii ăsteia absurde, pline de nedreptate, de superioritate şi atoateştiutoare! Şansa ei la vindecarea de etichetare, de lipsă de empatie, de frică, de durere…

Dragi părinţi de copii ALTFEL, veţi avea de luptat cu voi înşivă să acceptaţi diagnosticul ăla nemilos, dar nu el vă va vindeca vreodată copilul, ci ÎNCREDEREA ŞI SIGURANŢA că va avea o viaţă frumoasă, atâta timp cât voi veţi lupta pentru el, cu lumea. Cu noi, ăştia care ne credem normali şi suficient de deştepţi încât să-i trimitem în ospicii, convinşi fiind că nu au nici o şansă!

Ba au! Şi au pentru că voi, părinţi dragi, vă puneţi scuturi şi primiţi săgeţile şi gloanţele lor, cu încrederea că Dumnezeu poate mai mult decât putem noi, ăştia deştepţii, la un loc, şi încă de mii de ori mai mult!

Nimeni să nu se înşele: Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept.  Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: ,,El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.„ – 1 CORINTENI 3: 18-19

Nu, noi, „specialiştii” ăştia într-ale lumii, suntem nebunii care susţin sus şi tare că al vostru copil nu are nici o şansă, şi de are, tot un ciudat va fi. Şi cine spune, întreb eu, că în ciudăţenia lui, nu are dreptul la viaţă? Aşa atipică, precum o credem noi, e viaţa lui. Pe care voi, părinţi luptători, i-o faceţi mai frumoasă cu fiecare clipă de acceptare pe care i-o oferiţi…

Şi dacă noi nu credem în NEBUNIA celor altfel, cred alţii, ca ei. Iată:

 

Distribuiți vă rog
Ce aş face cu 2 milioane de Euro? O copilărie adevărată. Cum? Iată!

Copii cu nevoi speciale

Ce aş face cu 2 milioane de Euro? O copilărie adevărată. Cum? Iată!

Distribuiți vă rog

Copii cu autismAm visat cândva să fie bucurie în lume, şi, cum niciodată nu s-a văzut una mai mare decât cea născută din zâmbetul unui copil, am decis să lucrez cu copii cu autism.

De mai bine de 11 ani, niciodată nu mi-a fost ucisă, de nimeni, speranţa că într-o zi, aceşti copii vor avea o casuţă a lor, alta decât cea din propria familie.

Am visat la o Românie în care fiecare pitic să fie mândru de copilăria lui, de identitatea lui şi de viaţa lui. De părinţii şi de visele sale.

Încă visez. Şi încă nu s-a împlinit acest vis. Însă am credinţă. Şi ştiu că orice voi cere lui Dumnezeu, cu credinţă, va împlini. Cât va dura, nu ştiu, dar ce ştiu sigur este că cineva, cândva, cumva, va auzi strigătul tuturor părinţilor şi al specialiştilor care lucrează cu aceşti copii, şi ne va îmbrăţişa credinţa.

În România, în acest moment, copiii care au început terapia de acum 11 ani, au devenit adolescenţi. Unii au progrese mari, alţii mai mici… alţii… deloc. Unii şi-au permis terapia, alţii şi-au permis doar plecarea pe genunchi şi mersul la biserică. Sperând într-o minune!

M-am înfuriat într-o zi pe Preafericitul Daniel. Aici.

Că vrea Catedrala Neamului, şi ai noştri copii se leagănă obsesiv şi muşcă pe cine prind. Şi câte mai fac, numai părinte să nu fii, să afli, nu ai vrea!

Ce văd eu de 11 ani încoace, nu poate să mă convingă că România e ţara unde să rămâi, mai ales dacă ai copil. Dacă e şi special… „fugi cât te ţin picioarele, că aici, să-l primească la şcoală dai şpagă sau suporţi jignirile şi indiferenţa multora…” aud părinţii îndemnându-i pe alţii.

Ce aş face cu 2 milioane de euro?

  • Aş face centru pentru Autism, cu şcoală şi grădiniţă, cu tot. Să aibă profesori specializaţi în autism, să aibă programe speciale pentru aceşti copii, să aibă părinţii cu cine să discute, gratuit, despre durerile lor.

 

  • Aş integra copiii ăştia în şcolile de masă, dar în clase speciale, dacă nivelul lor nu e foarte ridicat. Dar să trăiască printre cei tipici, oameni buni, să înveţe şi cei care nu ştiu ce înseamnă să tremuri de frica unui sunet mai strident sau să râzi fără motiv.

Să înveţe şi copiii care nu poartă povara indiferenţei altora, pe umeri, ce înseamnă empatia. Să poată şi copiii „mai norocoşi” să-i înţeleagă pe cei „speciali” şi să înveţe iubirea necondiţionată, de la ceilalţi. Cei „mai puţin norocoşi”.

  • Aş implementa programe speciale pentru familiile acestor copii. Oameni buni, a fi părinte de copil cu autism nu e blestem. Nu e nici zbor lin, dar cu siguranţă e o luptă. Am scris aici  despre temerile lor, vă invit să le citiţi sufletul!

„Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Pe părinţii acestor copii nimeni nu-i întreabă dacă mai pot. Dacă mai au cu ce, de unde şi ce. Să dea. Lor, copiilor. Pe părinţii lor nimeni nu-i pofteşte la „spovedanie”, când, de sărbători, se chinuie să strângă un ban să cumpere un cadou, pentru sufletul sufletului lor. Oameni buni, pe părinţii acestor copii îi învinovăţim de multe ori. Îi tratăm de parcă ar avea ciumă. Fugim de ei, îi ocolim sau ţipăm la ei. Îi jignim: că nu ştiu, că nu sunt educaţi, că nu vor, că n-au harbar. Le dăm lecţii de viaţă pe neştiute şi pe nevăzute, fără să ne întrebăm dacă motivul urletelor copiilor lor se datorează vreunei dureri. Am scris aici despre un grup de suport pentru ei.

Copii cu nevoi speciale

Pe părinţi acestor copii nu-i îmbrăţişează nimeni, să le dea din liniştea lor. Le dăm numai câte o privire rece sau scrutătoare, când, la semafor, copilul lor vrea s-o zbughească, ori în magazin urlă ca din gură de şarpe. De ei nimeni nu are grijă, de parcă ar fi suflete-plastic, ori parcă şi-ar fi injectat nişte botox-nepăsare în inimă. Nimeni nu-şi pune întrebarea: „Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Nu-i întrebăm, cerem de la ei „super-scheme”.  Sau, cum îmi cerea într-o zi un copil  „al meu”: „Moni, fă tu o magie, să nu mai lovesc copilul, să-mi dai eugenie!” Tu îţi poţi stăpâni lacrimile, la auzul unor asemenea cerinţe?

Credeţi voi că acestor părinţi nu le-ar fi de folos o magie d-asta, să se dea şi cineva peste cap de 3 ori pentru ei, să le ia durerile, să le mai dea ani, să mai trăiască o viaţă în plus, să-şi ajute copiii?

Aş face un centru pentru autism. Da. Pentru că în România asta avem de toate: 3 farmacii pe metrul pătrat, 10 biserici pe stradă, 1000 de pariuri sportive, 2000 de saloane de videochat, un milion de saloane de cosmetică şi 0 centre de autism. Vorbesc de centre cu toate de trebuinţă. Vorbesc de un sistem de educaţie pus la punct, nu pus la cerşit. 

Facem saloane de înfrumuseţare trupul, că sufletul nu se vede, la ce bun să-l dăm cu un pic de vopsea, la ce bun să-i facem un lifting? Să să-l dăm puţin la slăbit judecăţile?

De ce aş face un centrul pentru autism, cu 2 milioane de euro?

  • Pentru că aceşti copii POT să trăiască frumos. POT. Noi nu le oferim condiţiile pentru o viaţă frumoasă. Unii pentru că nu vrem, alţii că nu putem!
  • Pentru că acesţi copii ar aduce la bugetul statului român miliarde de euro! Da, aţi citit bine! Dacă ei ar fi învăţaţi şi acceptaţi, copiii ăştia ar descoperi multe. Poate chiar cauza propriilor boli. Dar noi le îngropăm talentele şi harul într-un diagnostic căruia nu-i dăm nici o şansă, şi apoi ne plângem că n-avem bani pentru sănătate.
  • Pentru că aceşti copii ne-ar învăţa bucuria. Credinţa. Minunea. Dumnezeu şi adevărul. Dar ce ne trebuie astăzi nouă acestea? Noi nu avem timp de prostii. Ne trebuie bani. Şi „autiştii ăştia” nu ni-i dau, ci ni-i iau. Din bugetul statului, zic! Atât de fals, atât de nedrept!
  • Pentru că ŞTIU CĂ EI POT! Femeia care mie mi-a salvat sufletul din ghilotină, terapeuta care mi-a schimbat viaţa adică, mi-a spus într-o zi: „Monica, EI, cei speciali,  sunt TU într-o altă ipostază! Şi noi am putea oricând ajunge într-un spital de psihiatrie, sedaţi până la refuz!”
  •  Pentru că ştiu ce înseamnă să fii respins. Să nu se joace copiii cu tine, că eşti „handicapată”. Când eram mică, având un accident de maşină, şi rămânând cu piciorul în ghips pentru 3 luni, apoi mult timp în recuperare, am stat mult timp prin spitale. Mă uitam pe geamul-temniţă, la copiii care jucau mingea, în timp ce eu plângeam că toţi mă evită. N-am să uit niciodată vorbele unei mame rele, implacabil de rele, care i-a strigat fetiţei ei: „Nu mai sta, mamă cu asta, nu vezi că e handicapată?”

Eram handicapată pentru că nu puteam merge.

Eu ştiu cum e să fii privit cu milă şi nimeni să nu se joace cu tine, pentru că eşti altfel. Cum e să îţi arunce cineva jucării de milă, dar un pumn de iubire, niciodată… Pentru că nu (mai) poţi să fii ca ceilalţi.  ÎNCĂ.

De ce aş face un centru pentru copii cu autism?

Pentru că Dumnezeu nu se găseşte în saloane de masaj erotic, nu în pariuri sportive, nu în spa-uri, nu în botox şi nici în silicoane. Dumnezeu se găseşte în sufletul unui copil. Că are un diagnostic sau nu, copilul acela îl adăposteşte pe Dumnezeu. În sufletul lui. Îi dă să bea cu mânuţele lui şi îl mângâie cu braţele lui.

În timp ce noi, cei de pe margine, ne facem planuri, liniştiţi, de vacanţe cu gust de răutate. Indiferenţă şi egoism.

De ce?

Pentru că ne credem dumnezei.

Şi nu, nu suntem!

Când ne vom pune, oare, Aripi de drum, să pornim spre umanul din noi?

 

 

 

Distribuiți vă rog
Copilul cu dizabilitate: să ne bucurăm de fiecare reuşită, sau să ne frustreze comparaţia cu alţii?

Copii cu nevoi speciale

Copilul cu dizabilitate: să ne bucurăm de fiecare reuşită, sau să ne frustreze comparaţia cu alţii?

Distribuiți vă rog

„Confuzia dintre succes şi recompensele succesului este unul din principalele motive pentru care oamenii îşi abandonează visele.” (Andy Stanley)

Citatul acesta m-a dus cu gândul la copiii cu care lucrez şi la părinţii acestora. Când ai în mâini destinul unui pui de om, iniţial  te sperii. Apoi te simţi binecuvântat, şi în final îţi dai seama că totul ţi-a fost dat cu un scop: să vezi că nici o dizabilitate nu este capătul drumului sau blestemul unei familii, ci dovada că există un Dumnezeu care ştie şi poate.

Adeseam văd părinţi care capitulează. Auzind remarcile oamenilor, uneori foarte bine intenţionaţi:

„Oare nu ar fi bine să renunţi la terapie? Oricum şansele sunt minime. Mai bine strânge banii pentru când tu nu vei mai fi, să îi laşi ceva.”

„Ştiu că doare, dar poate ar trebui să nu te mai chinui să îl înveţi să mănânce, pentru că e evident că nu va putea. E de la boală.”

Şi lista neagră a motivaţiilor pentru renunţare o puteţi completa şi voi…

CONTINUAREA ARTICOLULUI O GĂSIŢI AICI.

 

Distribuiți vă rog