Categorie: Parenting

De ce să nu renunți niciodată când ai un copil cu Autism?

Copii cu nevoi speciale

De ce să nu renunți niciodată când ai un copil cu Autism?

Distribuiți vă rog

Dragi părinți,

Nu sunt mămică. Am fost, însă, de-a lungul celor 11 ani de când lucrez cu copii, prietena a zeci dintre ei.

Am crescut frumos împreună. Cu greu, uneori, cu lacrimi, alteori, cu nervi, cu lovituri, cu dinți înfipți în suflet, după  ce-i scoteau din carnea mea.
Am văzut multe minuni. Am fost martora transformării tăcerilor în poveşti. A povesştilor în realitate şi a realității în vise şi mai mari.
N-am fost perfectă. Nu voi fi niciodată. N-am cerut perfecțiune. Pentru că ştiu că numai Dumnezeu o are. Am cerut înțelepciune şi putere să rezist. Până la final. Încă n-am ajuns la final. Dumnezeu ştie când va veni. El, finalul.
N-am ştiut uneori cum să vă explic cum să reacţionaţi la reacțiile copiilor voştri. Pentru că nici eu nu ştiam. Alteori ştiam, dar vă explicam altfel decât aş fi vrut. Uneori cu durere, alteori cu frustrare.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Au fost momente când eram singura care ŞTIA că se poate. Nu ştiam cum să fac, dar siguranța că se poate, m-a ajutat să continuu, în ciuda fricilor şi a căderilor voastre.
Şi eu am căzut. Sunt om. Ştiau că am căzut numai pernele în care plângeam, dezamăgită de mine. Mă auzeau pereții cum strigam în tăcere şi-n sunetul lacrimilor, către Dumnezeu. Să găsească El o cale de a ajuta. Copiii voştri.
Nu spune nimeni că e usor, dar nimeni nu vă poate dovedi că NU SE POATE!

Se poate!

Copiii aceştia nu ştiu CUM să facă lucruri, dar POT să le facă.
Trebuie doar să găsească oamenii potriviți care să-i învețe.
Da, ştiu că e greu! Ştiu că după o zi de muncă, vreți şi voi linişte. O îmbrățișare de la copilul vostru, şi o pauză. Ştiu. Dar ei vor doar ajutorul vostru! Doar asa vor reuşi!  Nu au pe nimeni altcineva.
Am să scriu următorul articol cu câteva soluții pentru atunci când simțiți că numai puteți. Până atunci însă, vreau să aveți încrederea că SE POATE.
Dacă nu în voi, aveți încredere în SE POATE-le spus de cei care au văzut zeci de minuni.
Nu în mine, ci în realitățile pe care le-am văzut născându-se!
Nu renunțați, pentru că minunea e sub ochii voştri !

Nu spun că ai voştri copii vor fi ca ceilalți pe care îi vedeți. Fiecare copil e unic, însă! Nu vorbesc la fel, nu iubesc la fel, nu se joacă la fel!
Nu renunțați, pentru că minunile există! Şi vi le pot arăta părinții care au crezut şi nu au cedat niciodată!
Nu renunțați, pentru că ce e azi copil, va fi mâine adult, şi veţi vrea să spună într-o zi:

MULŢUMESC PENTRU CĂ NU AŢI RENUNȚAT!”
Nu renunțați, pentru că ştiu că niciunul nu vă doriți să vină ziua în care să întrebați:

„Cum ar fi fost dacă nu am fi renunțat?”
Nu renunțați, pentru că răsplata vine după muncă, după sudoare, după lacrimi, după practică.

Practică. Practică. Şi iar practică.
Nu renunțați, pentru că al vostru copil abia aşteaptă să spună lumii întregi:

„Sunt opera părinţilor mei! Sunt azi ceea ce sunt, pentru că părinții mei nu au renunțat!
Dacă azi nu stau într-un colț, muşcând din ziduri, şi nu mă legăn fără rost, e pentru că PĂRINȚII MEU AU REFUZAT SĂ CEDEZE, CÂND ALȚII SPUNEAU CĂ NU SE POATE!”

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
România recunoaşte că orice copil cu autism merită o şansă! Primul curs acreditat internaţional de Analist comportamental – BCBA şi BCaBA-

Copii cu nevoi speciale

România recunoaşte că orice copil cu autism merită o şansă! Primul curs acreditat internaţional de Analist comportamental – BCBA şi BCaBA-

Distribuiți vă rog

De 12 ani trăiesc şi cresc printre copii cu diferite diagnostice. De 12 ani privesc neputincioasă cum România pare să nu dea nici o şansă dizabilităţii. Timp de 12 ani am privit în tăcere ochii părinţilor care se întreabă DE CE? Apoi am ridicat neputincioasă din umeri la întrebările lor, mereu puse cu lacrimi oprite în colţ de suflet: „CUM? CUM să îi recuperăm? Unde să găsim specialişti şi de unde ştim dacă sunt chiar bine pregătiţi sau nu?”

Am scris cu indignare despre lipsa informării în rândul părinţilor copiilor tipici, AICI. Am dat motive părinţilor de a merge până la final cu speranţa şi cu credinţa că există recuperare. AICI. Şi prin multe alte articole – pe care le găsiţi la secţiunea COPII CU NEVOI SPECIALE de pe acest blog, am adus informaţiiutile părinţilor.

Încerc, prin acest blog, în limita timpului meu, să aduc un plus de speranţă, de încredere şi de dovadă că SE POATE. Azi vin să vă povestesc despre PUTEREA pe care câţiva specialişti au cumpărat-o probabil de la Dumnezeu, de a aduce copiilor României o şansă. O şansă la recuperare. Este vorba despre cursul acreditat internaţional, BCBA, şi BCaBA, un curs care oferă atestare internaţională pentru specialiştii care doresc să înveţe la cele mai înalte standarde, să îşi ofere ajutorul copiilor cu diagnostic de AUTISM (şi nu numai).

Acum 12 ani, când eu am început voluntariatul în terapia ABA, nu exista nimeni atestat. Părinţii plăteau specialişti din afara României, pentru a ne învăţa pe noi să lucrăm cu ai lor copii. Am avut şansa de a învăţa de la cei mai buni, şi ştiu că nimic în lume nu m-ar fi pregătit mai bine decât au făcut-o acei oameni. Stricţi, consecvenţi şi empatici, specialiştii BCBA m-au învăţat să văd dincolo de aparenţe. Să gândesc din perspectiva comportamentului. Şi nu doar ca terapeut ABA, ci ca OM.

Din 2018, şi România formează specialişti. Nu mai este demult nevoie ca părinţii să plătească terapeuţi din afara ţării, pentru că BCaBA este deja prezent în România de câţiva ani, şi câţiva specialişti români au deja acreditarea BCBA pentru că au urmat cursurile universităţilor din afara României. Acum însă, românii au şansa să înveţe la ei acasă.

De ce recomand acest curs?

Pentru că ştiu că ştiu ce înseamnă să vrei să înveţi şi să nu ai de unde. Deşi acum informaţii sunt extrem de multe, comparativ cu ce era acum 12 ani, diferenţa între a citi informaţia şi a o discuta cu formatorii este IMENSĂ.

Pentru că atunci când lucrezi cu diagnostice, ai în mâini viaţa copiilor. Şi atunci trebuie să ştii foarte bine ce să faci cu ea. Nu există terapeut care să înveţe mai bine din cărţi, decât din formări.

Pentru că este vorba despre tine. Despre specialistul care are datoria cel puţin morală de a oferi cele mai bune tehnici deintervenţie clienţilor săi.

Pentru că vei învăţa cu adevărat ce înseamnă ABA. Din păcate, în România este foarte adânc implementată ideea că ABA înseamnă măsuţă şi scăunel, şi dresaj. Mai fals de atât nu se poate crede! De aceea e nevoie de specialişti care să creadă în meseria lor, care să poată dovedi oricând că ABA este un mod de viaţă, nicidecum un dresaj.

informaţii despre curs

Solutia pentru cei care vor sa devina insaconsultantiacreditati in analiza aplicata a comportamentului vine de la Universitatea Clemson din USA.

 

CLEMSON UNIVERSITY – ROMANIA – BCBA/ BCaBACourseSequenceAppliedBehaviorAnalysis

 

A fost aprobat un curs de formare cu o durata de 23 de luni pentru cei care vor sa devina BCBA si 17 luni pentru cei care vor sa devina BCaBA.

 

Tinand cont ca este un curs acreditat international, costurile sunt la nivelul celor din afara, dar exista insamodalitati de plata flexibile – taxa poate fi achitata intr-o singura transa, trimestrial sau lunar.

 

Cursul va fi tinut un weekend pe luna, la Bucuresti iar urmatorul va incepe in martie 2018

 

Cursul este aprobat deBACB (BehaviorAnalysisCertification Board) si va fi ținut de Christos Nicopulous, PhD, BCBA-D, Anca Dumitrescu, BCBA și Alina Bobarnac, BCBA.

 

Criterii de eligibilitate:

  1. Diploma de licența in orice domeniu de studiu (BCaBA) sau Diploma de master in domeniul psihologiei sau educației (BCBA)
  2. Cel puțin un an de experiența profesionala in activitati cu copii (BCaBA) sau doi ani de experiența profesionala in activitati cu copii (BCBA)
  3. Fluenta in limba engleza – vorbire, si abilitatea de a citi texte academice in limba engleza.

 

Va rugam sa trimiteți aplicațiile la adresa anca.dumitrescu@atca.ro sau alina.bobarnac@gmail.com, si sa includeți următoarele documente:

  1. CV
  2. Scrisoare de intenție
  3. Recomandare (de la o organizație sau un BCBA/ BCaBA)
  4. Diploma de licența si Diploma de master (pentru cei care vor sa devina BCBA)
  5. Foaia matricola a anilor de studiu

 

Perioada de înregistrare 15 septembrie – 15 noiembrie 2017

 

Persoane de contact:

Anca Dumitrescu, 0743 145 559

anca.dumitrescu@atca.ro

Alina Bobarnac, 0737 519 111

alina.bobarnac@googlemail.com

Distribuiți vă rog
Ce înseamnă EXTINCŢIA şi cum se aplică în terapie ABA?

Copii cu nevoi speciale

Ce înseamnă EXTINCŢIA şi cum se aplică în terapie ABA?

Distribuiți vă rog

EXTINCŢIA se referă la înlăturarea recompensei care meţine comportamentul.

exemplu1: Un copil se loveşte cu capul de masă pentru a simţi durere. Aplicând extincţia, i se poate pune pe cap o cască. Astfel, deşi copilul poate continua să se lovească, DUREREA (recompensa comportamentului) este înlăturată, sau, dacă se loveşte într-un singur loc, asiguraţi-vă că acela este destul de moale (puneţi o saltea) astfel încât copilul să nu mai simtă durerea, şi astfel comportamentul va descreşte.

sursa: Google
sursa: Google

exemplu2: 2 soţi se ceartă. Soţul ţipă pentru că ştie că astfel soţia va plânge şi în final va ceda. Soţia rămâne în cameră, ascultă în continuare cum el ţipă, însă nu plânge. astfel, eliminând recompensa pe care soţul o primea de obicei (lacrimile femeii), soţia a folosit extincţia.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

De remarcat: cu cât recomepensa a fost mai puternică, cu atât rezistenţa la extincţie va fi mai puternică. Astfel, cu cât timpul în care soţul a fost recompensat prin lacrimi, a fost mai mare, cu atât ţipetele sale vor fi mai puternice pentru că speră că într-un final va obţine ce vrea. (tu te vei întoarce la el, chiar dacă te-a abuzat de 100 de ori)

Tot aşa, cu cât timpul în care copilul a fost lăsat să se lovească a fost mai mare, cu atât rezistenţa sa la extincţie va fi mai puternică. Se va aştepta să primească durerea într-un final.

 

sursa: YOUTUBE

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Când considerăm învăţat un item nou, în terapie ABA? Trucuri pentru scăderea frustrării

Copii cu nevoi speciale

Când considerăm învăţat un item nou, în terapie ABA? Trucuri pentru scăderea frustrării

Distribuiți vă rog

Când considerăm învăţat un item nou? Trucuri pentru scăderea frustrării

Ştiu cât de dificil este uneori,  pentru un copil cu tulburare de spectru autist, să înveţe un item nou. Vă ofer câteva trucuri pentru scăderea frustrării. Pe unele le-am învăţat de la alţii, pe altele le-am adaptat, în funcţie de copil.

  1. Verifică nivelul de frustrare al copilului: dacă are tendinţa să se enerveze sau să plângă atunci când nu ştie ceva, asigură-te că ai dat suficiente prompturi (ajutoruri) şi recompensă suficient de puternică. Ţine un dosar de Comportament şi notează fiecare comportament indezirabil, astfel încât întreaga echipă, inclousiv părinţii, să vadă de unde a pornit frustrarea copilului şi cum a reacţionat fiecare din echipă la frustrarea sa. Dacă se frustrează  foarte repede pentru că recompensa este prea mică, atunci fie o schimbi, fie îi dai o cantitate mai mare. Dacă frustrarea sa vine de la faptul că nu îl ajuţi suficient, stabileşte cu întreaga echipă tipul de prompt pe care îl folosiţi în momentul actual, pentru a fi toţi pe aceeaşi lungime de undă.

Ex: Dacă un terapeut îi dă un prompt total- mână peste mână şi apoi recompensa, chiar dacă itemul este încă în învăţare, iar alt teraăeut nu îi dă nici un Prompt, ci aşteaptă câteva secunde să vadă dacă reuşeşte singur (verifică), atunci problema este la ineficienta coordonare între terapeuţi!

 

2. Verifică Modul de recompensare: dacă un terapeut îi oferă recompensă pentru fiecare răspuns, indiferent că este promptat sau nu, atunci frustrarea apare pentru că acel copil nu mai înţelege de ce nu i se oferă mereu ceea ce doreşte, indiferent de răspunsul său. Ca să înţelegeţi cum se simte el, gândiţi-vă că sunteţi salariat şi sunteţi plătit cu aceeaşi sumă de bani indiferent că munciţi 8 ore pe zi sau munciţi 2. Dacă într-o zi, după ce aţi fost obişnuit să munciţi numai 2 ore pentru 5000 ron, şi dintr-o dată cineva vine şi spune: trebuie să munceşti 8 ore pentru aceeaşi sumă, automat veţi fi frustrat. Sunteţi confuz, şi confuzia duce la frustrare în toate cazurile:).

3. Verifică itemul în lucru, cu o serie de itemi distractori, în funcţie de dificultatea lor:

ex: Vreţi să îl învăţaţi pe copil EXPRESIV „TAIE”

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

SD: Ce face copilul?

R: taie.

Oferiţi la început prompturi cât mai multe, (recomand ca, pentru un copil cu mari probleme de comportament să aveţi primul sitting numai Promptat!) apoi folosişi reguladescreşterii promptului cât mai curând posibil, şi înainte de a trece itemul în RR, folosiţi ca distractori itemi foarte uşori, al căror răspuns copilul îl ştie foarte bine, şi evitaţi ultimul item învăţat.

ex: Ce face copilul?

R: taie.

T: Fă aşa! (terapeutul bate din palme)- item pe care copilul îl stăpâneşte excelent

R:Ce face copilul? Promptaţi imediat: Spune TAIE. (e mai simplu pentru copil să fie ajutat imediat după distractor, pentru a nu se frustra atunci când trebuie să facă tranziţia de la distractor la itemul în lucru) – nu oferiţi recompensă

T: Ce face copilul?

R: taie.

T: excelent, ai dreptate, copilul taie!  OFERIŢI SUPER RECOMPENSĂ pentru că a spus singur, deşi este un răspuns dat după un răspuns promptat anterior. Cum te cheamă? (item- distractor foarte bine cunoscut)

R: Cristina.

T: Ce face băiatul? (aşteptaţi maxim 2 secunde, dacă nu răspunde, Promptaţi imediat, dar încercaţi un Prompt mai slab, ex: Ta…)

R: TAIE.

T: Bravo, taie. (accentuaţi TAIE) CE FACE COPILUL? – nu mai oferiţi P, aşteptaţi 2 secunde să vedeţi dacă reuşeşte, având în vedere că a avut deja un răspuns promptat.

R: Taie.

T: Excelent, taie – oferiţi recompensă

Abia după ce copilul răspunde în 80% din timp corect, cu distractpri foarte bine ştiuţi, treceţi la a adăuga RR propriu-zis (ultimul item învăţat, cu cel actual. Ex: taie cu urcă- dacă URCĂ e ultimul item învăţat)

Atenţie: nu toţi copiii învaţă la fel, prin urmare tot ceea ce scriu reprezintă experienţă proprie şi nu se poate aplica oricărui copil. Încercaţi cât de mult puteţi să folosiţi regulile ABA-VB, însă dacă orice aţi încerca din tehnici nu merge, axaţi-vă pe fler şi „simţiţi”  copilul. Nu recomand rigiditatea, doar pentru că „aşa scrie la carte”! De-a lungul anilor, am învăţat mai multe de la copii, decât din cărţi. Şi după mult timp, am descoperit că ceea ce aplicam, fără să ştiu dacă există ca şi tehnică, era descoperit de cercetători. Nu cred în ADEVĂR ABSOLUT decât dacă este vorba de Dumnezeu. Altfel, consider că ORICE poate fi adaptat în funcţie de copil.

Mult Succes!

# Dacă aveţi întrebări, folosiţi pagina de contact şi scrieţi-mi un e-mail!

¤ Dacă doreşti să scrii pe acest site, foloseşte pagina de contact!

 

** Sursa foto titlu: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce este importantă Menţinerea programelor, în terapia ABA, şi CUM o aplicăm?

Copii cu nevoi speciale

De ce este importantă Menţinerea programelor, în terapia ABA, şi CUM o aplicăm?

Distribuiți vă rog

De ce este importantă Menţinerea programelor, în terapia ABA?

Menţinerea presupune repetarea itemilor pe care copilul îi învaţă, pentru ca aceştia să nu fie uitaţi. Aud foarte des expresia: „Copilul cu autism uită!” Nu doar copilul cu autism uită, dragi părinţi, ci ORICE om uită! Tot ce nu este repetat consecvent, se uită! Gândiţi-vă la o limbă străină pe care dacă nu o vorbiţi 3 luni, deja „vă iese din ritm” fluenţa. Iar atunci când este în proces de învăţare, orice limbă străină are nevoie de repetiţii sistematice. (nu doar limbile străine, ci orice altceva, acesta este doar un exemplu!)

Eu recomand ca programul de Menţinere să fie efectuat de 3 ori pe săptămână, pentru început, apoi scăzut la 1 dată pe săptămână, urmând apoi a trece în generalizare.

exemplu: Dacă aveţi 30 de itemi învăţaţi în programul de SORTARE, menţineţi-i de 3 ori pe săptămână, până când vă asiguraţi că deja copilul îi are foarte bine fixaţi, apoi, după ce scădeţi la 1 dată pe săptămână, generalizaţi. (persoane, locaţii, distanţă). Eu lucrez prin a generaliza de la început: SD-urile (EX: Sortează creiaonele şi caii-Pune caii la cai şi creioanele la creioane- pune în categoria potrivită- pune acolo unde vezi aceleaşi animele, etc), ITEMII (cât mai mulţi cai, cât mai multe creioane, de diferite feluri), TONUL VOCII (ex: mai tare, mai încet, cântat, etc). Procedez aşa, generalizând de la început, (dacă acel copil deja ştie 10-15 itemi din programele RECEPTIV- IMITAŢIE) pentru a nu lua apoi de la 0 programul, învăţându-l că toţi caii sunt cai. Este mult mai natural, iar noi dorim ca orice copil să ajungă să se integreze cât mai repede şi să devină cât mai independent.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Recomand să aveţi un dosar foarte bine pus la punct pentru menţinerea fiecărui program, şi să lucraţi pe zile. Exemplu: itemii pe care i-aţi lucrat luni, nu îi mai lucraţi miercuri, dacă nu este timp pentru a verifica într-o singură zi TOŢI acei itemi. Este nevoie de organizare pentru că puteţi ajunge să lucraţi NUMAI ANUMIŢI itemi, şi pe restul să îi rătăciţi.

Meţinerea este o parte foarte importantă a terapiei, deci nu o ignoraţi, şi nici nu vă îngrijoraţi, crezând că numai copilul dvs. uită! Întotdeauna, când lucraţi cu un copil, gândiţi-vă dacă dvs. sau alţi copii au dificultăţi ca şi al dvs. Mi-aduc aminte că ni s-a spus acum mulţi ani, de către un consultant ABA din Anglia: „Nu cereţi copilului să facă ceea ce voi înşivă nu sunteţi în stare să faceţi, sau copiii de vârsta lui nu fac. Există şi oameni care sunt EXCEPŢIA de la regulă, deci care ştiu mai mult, dar nu fiţi absurzi!” Nu am uitat niciodată acel sfat, şi mi-a prins bine de-a lungul anilor.

Succes!

¤ Dacă vrei să scrii pe acest blog, foloseşte formularul de contact! Suntem recunoscători să aflăm orice informaţie care ne-ar putea fi de folos în lucrul cu copiii!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să nu renunți în lupta cu autismul? 7 moduri de a merge mai departe

Copii cu nevoi speciale

Cum să nu renunți în lupta cu autismul? 7 moduri de a merge mai departe

Distribuiți vă rog

Te întrebi cum să nu renunţi niciodată, când abia mai poţi privi înainte prin viaţă? Iată câteva soluţii pe care ţi le ofer din cei 11 ani de experienţă în lucrul cu copii cu dizabilităţi:

1) Implică-te 100% în programul de terapie al copilului. Tot ce învață cu terapeutic trebuie să experimenteze si cu voi, părinții. Fiind la curent cu fiecare pas făcut de copil, vei avea mai mult curaj ei mai multă determinare să mergi mai departe. Stii că un elefant SA mănâncă bucățică cu bucățică. Deci, continua sa sedimentezi si sa pui cărămizi la construcţia vieții propriului copil! Ai aici un început.

2) Pune întrebari si caută soluții noi!
Întreabă mereu: terapeuţi, coordonatori, psihiatri, părinți!
Orice problemă are o rezolvare! Atâta timp când știi că eşti în viața copilului tău spre a-l ajuta, nu te sfii să întrebi orice, oricât de stupid ar fi. Cea mai utilă lecție pe care am primit-o de la una din mentorele mele, Alice Nicolae, a fost aceasta: „Cât timp esti în procesul acesta de formare si dezvoltare cu mine, dă -ți voie să fii cât de proastă poți fi! Ori de câte ori vei crede despre tine că esti proastă pentru că nu stii ceva, adu-ți aminte că toți marii oameni ai lumii au fost mici la început. Succesul e datorat eșecurilor repetate!” N-am uitat niciodată asta, si încă întreb orice, oricât de stupid ar părea. Prefer să râdă oamenii de mine pentru că sunt proastă, decât să fac rău altora, din neștiință. Determinat a, neștiința  asta, de refuzul de a fi smerită si a recunoaște că nu sunt perfectă si că am de învățat si de zi.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Așadar, întreabă! Lasă -i pe cei ce rad să râdă si tu priveste sus, la SCOPUL tău : recuperarea propriului copil! Nimic si nimeni nu merită mai mult pe lumea asta, decât el! Citeşte aici apelul meu către părinţii copiilor „tipici”, care nu vă înţeleg.
3) Participă la grupuri de suport pentru părinți!
Dacă nu ştii unul, poți să mă contactezi, şi găsim soluții. Dacă nu, poți organiza tu un astfel de grup. A împărtăși propriile temeri şi reuşite cu alții, te ajută să mergi mai departe. Am scris un articol despre cum trebuie organizat un astfel de grup de suport. Aici. Folosește informațiile de aici, puneți aripile, si … la Drum! POȚI!

sursă foto: Google

4) Ia-ți concedii împreună cu partenerul tău, singuri, sau câte un week-end o dată la câteva luni! Ştiu că unii dintre voi vă creşteri singuri copiii şi nu aveţi bunici care să vă ajute, dar cerând ajutor, veți primi! O bonă, o familie foarte apropiată, se va găsi să vă ajute pt 2 zile. Aveți nevoie de intimitatea voastră, ca şi cuplu, oricât de implicați ați fi în viața copilului! Nu uitați că nici un copil nu e fericit dacă părinții lui nu sunt fericiți. Iar problemele şi stresul pot bloca o relaţie. Voi aveți nevoie mult mai mare acum unul de altul!
5) Împărțiți-vă sarcinile!
Amândoi sunteți părinții copilului, deci aveți aceleași responsabilități. Stiu că e greu! Dar impartindu-le, va fi mai usor. Vă puteți face un program săptămânal: săptămână aceasta tu duci gunoiul, speli hainele,  calci si iesi cu copilul în fiecare seara, iar în week-end iesim împreună, iar săptămâna viitoare inversam rolurile. A fost un exemplu, puteți însă fi cât vreți de creativi!
6) Întâlniţi-vă cu prietenii! De obicei, când apare un diagnostic, prietenii se triază: unii pleacă pentru că. .. pentru că  şi pentru că. .. Iar de alții vă îndepărtați voi, pentru că, pentru că şi pentru că…

Pe principiul că dragoste cu forța nu se poate, e clar că nu puteți face nimic în privința celor care decid să vă părăsească, dar aveți posibilitatea să nu vă îndepărtați voi de cei care v-au rămas. Ieşţi în oraş, invitați-i acasă sau mergeți voi la ei în vizită. Uneori cu copiii, alteori singuri. Trăiți printre oamenii fără diagnostic, o parafă nu vă trimite automat între cei care au acelaşi diagnostic. Aveți mereu în minte faptul că al vostru copil trebuie să fie ca şi ceilalți, chiar dacă e special. Dacă voi veți fi primii care il veți marginaliza, ceilalți cu atât mai mult!

7) Faceți terapie de cuplu, dacă ați ajuns într-un impas în relație!
A cere ajutorul unui specialist nu e o rușine, ci o dovadă de curaj şi de maturitate! Voi aveți un scop în viață : recuperarea propriului copil! Dacă ați ajuns în groapă, nu înseamnă că trebuie să rămâneți acolo, pentru că acum e prioritar copilul! Nu uitați, am sa vă repet mereu:

Nici un copil nu este fericit, dacă părinții lui sunt nefericiți!

Dacă banii sunt o problemă, să ştiţi că există şi persoane care fac acest lucru voluntar, fiind în proces de formare. Nu vă opriți pentru că ţi nu au experiență, credeți -mă că există specialişti foarte determinați să învețe, muncesc mult şi au în spatele lor supervizori cu care se consultă,  în caz de impas. Ei îi plătesc pe aceşti supervizori, nu dumneavoastră!
Dragi părinți, soluții există mereu!
Nu ezitați să-mi scrieți, pentru orice întrebare. Cu drag voi răspunde!

# Şi tu poţi scrie pe Învaţă.Crede.Iubeşte. Foloseşte formularul de contact de aici şi împărtăşeşte-ne experienţa ta!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să creezi un grup de suport pentru părinți? 6 pasi care te vor ajuta să construiești o relație frumoasă cu oamenii care împărtăşesc aceleaşi trăiri ca şi tine

Copii cu nevoi speciale

Cum să creezi un grup de suport pentru părinți? 6 pasi care te vor ajuta să construiești o relație frumoasă cu oamenii care împărtăşesc aceleaşi trăiri ca şi tine

Distribuiți vă rog

Cum să creezi un grup de suport pentru părinți? 6 pasi care te vor ajuta să construiești o relație frumoasă cu oamenii care împărtăşesc aceleaşi trăiri ca şi tine. Scopul oricărui părinte este ca al său copil să fie fericit. Nu există părinți care nu-şi iubesc copiii, există doar părinți speriați!
M-am  gândit că îți va fi de folos să ştii câteva reguli pentru a crea un grup de suport, menit să te ajute să împărtăşeşti experiența ta cu alții. Iată aici paşii, fără să îmi plătești vreo sesiune:
1) Crează grupul. O destinație începe cu primul pas. Slavă Domnului, acum există Facebook! Folosește-l în beneficiul tău si al copilului tău! Scrie o descriere concisă si hai la drum! Dacă intâmpini dificultăți, scrie-mi un e-mail sau lasă-mi un mesaj aici. Te ajut cu drag, fără a-ți percepe vreo taxă! 🙂

Dacă vrei să te alături grupului pe care l-am creat eu, dă click aici. E gratuit.
2) Invită toți părinții de copii speciali pe care îi cunoști. Chiar dacă nu au copii cu Autism, să ştii că e de un real folos să auzi si experiențele lor. Soluțiile la problemele tale pot veni uneori de unde te aştepti mai puțin! Citeşte ce am scris aici despre cum să continui, oricât de greu ar fi.
3) Ai curajul să pui întrebări pe grup si să inviţi la discuții. Sfatul meu este ca o data la minim 2 săptămâni să vă întâlniți personal, pentru a împărtăși față în fața experiențe şi a exemplifica anumite tehnici pe care le ştiti şi care i-ar ajuta pe alții. Puteți să vă vedeți acasă la cineva, sau vă puteți întâlni într-o cafenea. Dacă aveți nevoie de un spațiu doar al vostru, puteți cere un separeu, pentru a nu-i deranja pe alții, a exemplifica şi lucra în linişte. Aveți 2 opțiuni: fie vă întâlniți doar voi, fie plătiți un terapeut care e dispus să susțină astfel de grupuri. Fiind mai mulți, veți plăti mai puțin şi veți putea beneficia de un suport de specialitate.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

sursă foto: Google

4) Păstrați limita confidențialității! Nimănui nu-i place să i se dezvăluie viața în public! Pentru o mai bună siguranță, puteți apela la un specialist, cum v-am spus mai sus, care vine pregătit cu un contract! După ce l-ați semnat fiecare, porniţi la drum!
5) Nu judecați! Țineți minte că scopul dvs. este acela de a vă ajuta copilul! Sunteți acolo să învățați unul de la altul! Fiecare om greşeşte. În cazul în care cineva judecă, aduceți -i aminte cu CALM şi BLÂNDEȚE  Scopul pentru care v-ați întâlnit! Un exemplu constructiv de a da un feed-back este acesta:
„În situația aceasta eu aş face aşa … oare dacă ai fi făcut asta cum ar fi fost? Ce spui de soluția asta? Crezi că soluția asta ar putea avea un efect negativ-pozitiv asupra copilului?”
Este cu totul diferit de: „Din cauza ta a facut aşa! Tu nu vezi că dacă faci aşa, copilul face x? Nu eşti în stare, lasă-i pe alții să facă, ei ştiu mai bine!
Vă rog să țineți cont de următorul aspect: dumneavoastră sunteți expertul în familia dumneavoastră.! Dumneavoastră faceți regulile, dumneavoastră cereţi ajutor, nimeni nu are dreptul să vă jignească!
Am experimentat, din păcate, aceste judecăți de valoare, şi ştiu cum este să simți că ai escaladat Everestrul şi când ai ajuns în vârf, chiar dacă nu aveai echipamentul corespunzător,  în loc să  fii felicitat şi încurajat, ai fost devalorizat şi judecat pentru lipsa echipamentului!
Dragi părinți, când învățăm, cu toții facem greșeli. Singurul om fără greșeală e cel care NU FACE NIMIC ! Nu permiteți altora să vă spulbere visele, doar pentru că ei se cred mai buni ca voi! Citeşte AICI discriminarea copiilor speciali şi ia atitudine! Copilul tău merită!


6) Stabiliți-vă câte o temă pe care să o abordați pt fiecare întâlnire si o sesiune de întrebări si răspunsuri.
Fiți foarte structuraţi, pentru o sesiune cât mai plină de esență. Altfel, vă veți pierde în detalii inutile. Nu uitați, scopul vostru este acela de a vă ajuta copiii! Aveţi AICI, AICI şi AICI informaţii extrem de utile care te vor ajuta în lucrul cu copilul tău.

Succes!

# Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte! Foloseşte formularul de aici şi împărtăşeşte-ne din experienţa ta!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău? Iată o fişă care vă va ajuta pe toţi cei din echipă  să învăţaţi unul de la altul

Copii cu nevoi speciale

Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău? Iată o fişă care vă va ajuta pe toţi cei din echipă să învăţaţi unul de la altul

Distribuiți vă rog

Cum evaluezi eficienţa terapeutului cu care lucrează copilul tău?Iată un exemplu de fişă pe care să o folosiţi la şedinţele de coordonare, pentru a da un feed-back terapeuţilor. Această fişă este gândită de mine, deci conţine informaţii strict subiective, puteţi adăuga şi modifica în funcţie de nevoile proprii sau de creativitatea dvs.! Sugerez ca fiecare părinte să folosească această fişă, după ce a fost instruit corect de către coordonatorul copilului, în ceea ce priveşte regulile şi tehnicile ABA. Eu recomand ca fiecare părinte să ceară un training de 8 ore, axat pe PRACTICĂ, atunci când începe terapia cu copilul, pentru a înţelege exact ce anume se discută la şedinţe, etc. Este foarte important şi pentru gestionarea echipei de terapeuţi începători, mai ales dacă staţi acasă cu copilul şi sunteţi implicaţi în terapia copilului. Dacă nu ştiţi dvs. înşivă conceptele şi tehnica (nu la nivel avansat, însă atât cât să pricepeţi ce se lucrează cu copilul), nu veţi şti dacă terapeuţii îşi fac treaba. Din păcate, sunt foarte multe cazuri când terapeuţii repetă la infinit aceleaşi programe, şi copiii stagnează. Găsiţi aici informaţii despre ce ar trebui să evaluaţi la un terapeut, atunci când îl angajaţi!

Vă sugerez să adăugaţi la această listă ceea ce consideraţi, şi să împărtăşiţi cu alţi părinţi ceea ce aţi decis, accesând Grupul de suport pentru părinţi pe care l-am creat pe facebook. Îl găsiţi aici.

Evaluează-ţi terapeuţii pentru a creşte eficienţa terapiei copilului tău!

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Iată, aşadar, fişa:

 

Fisa evaluare terapeut

Realizat de: Monica Berceanu

Dată şi Nume terapeut

 

  • SD
  1. Atentia in timpul sd-ului
  2. Varierea sd-ului

c)Rapiditatea oferirii Sd-ului

  • Recompensa

 

  1. Oferirea rapidă a recompensei
  2. Recompensa motivantă

 

  1. Varierea recompenselor
  2. Recompensa socială motivantă
  3. Recompensa diferentiata

 

  • Prompt
  1. Eficienta prompturilor

 

  1. Cresterea si diminuarea prompturilor

 

 

  1. Urmarirea obiectivului

 

  1. Corectarea greșelilor

 

 

  • Organizare
  1. Stabilirea planului de predare si a obiectivelor clare
  2. Materiale accesibile: pregăteşte materialele astfel încât să-i fie uşor să le folosească

 

  • Ritmul sesiunii
  1. Lungimea intervalelor dintre trialuri
  2. Ritm potrivit pt copiL
  3. Predare intensivă

 

 

  • Nivel de predare
  1. Nivel adecvat de dificultate a sarcinilor
  2. Combinarea programelor dificile cu cele cu un nivel mai scăzut de dificultate
  3. Dovezi de invatare: îşi dă seama când un iem este învăţat de către copil

 

  • Control instructional
  1. Se concentreaza asupra sarcinii
  2. Mentinerea atentiei copilului

 

 

 

  • Generalizare
  1. Varierea materialelor
  2. Mixarea sarcinilor
  3. Lucrul la masă
  4. Predarea în situații naturale
  5. Generalizarea răspunsurilor

 

 

  • Comportament
  1. Rezultatele comportamentelor disruptive
  2. Recompensarea comportamentelor corecte şi corectarea celor disruptive
  3. Utilizarea tehnicilor de preventie a Comportamentelor disruptive

 

 

PUNCTE TARI

……………………………………………………………………………

 

 

 

PUNCTE CE NECESITA IMBUNATATIRI

………………………………………………………………………………….

 

Scrie şi tu pe Invată.Crede.Iubeste, folsoind formularul de contact de aici.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Despre valorile pe care fiecare dascăl trebuie să le implementeze elevilor săi, şi despre implicarea părinţilor în viaţa copiilor lor, aflăm în interviul cu Violeta Dacălu, director al Şcolii „Ferndinand I” din Bucureşti

Copii tipici

Despre valorile pe care fiecare dascăl trebuie să le implementeze elevilor săi, şi despre implicarea părinţilor în viaţa copiilor lor, aflăm în interviul cu Violeta Dacălu, director al Şcolii „Ferndinand I” din Bucureşti

Distribuiți vă rog

Astăzi este despre copii. Elevi şi suflete pe care i-am uitat parcă într-un colţ, undeva, şi ne cerem dreptul la a-i folosi când vrem. O spun cu durere, ca psihoterapeut care priveşte zilnic copii ce au ajuns să petreacă timpul numai online… Copii care nu ştiu ce efecte au asupra lor vieţile trăite între tastaturi şi personaje care mai de care mai interesante…

După ce zilele acestea mi-au scris zeci de părinţi despre articolul acesta, am decis ca stăzi să stau de vorbă cu doamna Violeta Dascălu, Director la Scoala Cu Clasele I-VIII Nr 64 „Ferdinand I”, Bucureşti. Despre copilărie. Emoţie, viaţă, şi timp… de care ne ocupăm tot mai rar astăzi… Ni s-au schimbat priorităţile, dorinţele, trăirile, sentimentele …

Sau aşa pare …

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Vă mulţumesc, doamna director, pentru promptitudinea cu care care aţi răspuns invitaţiei mele de a povesti despre educaţie, copilărie, emoţie şi pasiune. Spuneţi-mi, vă rog, care este misiunea dumneavoastră în cadrul Şcolii nr. 64, Ferdinand I?

Este compex de definit! Dacă ar fi să fac o afirmatie simplă, aceea ar fi de Să văd copiii fericiți!.

În contex mai larg, la fericirea lor, un aport egal îl au părinții și profesorii.

 Şcoala generală este pasul iniţial în creşterea şi dezvoltarea adultului de mâine. Ce valori credeţi că trebuie să implementăm copiilor, în calitatea de învăţători, profesori, consilieri?

Am stabilit într-o întâlnire cu comunitatea valorile pe care toți le-am agreat – RESPECT, ÎNCREDERE, RESPONSABILITATE, IUBIRE, LIBERTATE.

 Îmi aduc aminte cu emoţie şi azi de doamna învăţătoare care mi-a pus creionul în mână prima dată… Ce reprezintă pentru un elev de clasă pregătitoare, învăţătorul său?

Este omul în palmele  căruia își pune inima. După  câteva săpatămâni de școală, sunt alți copii. Au încredere și vin cu plăcere la școală.

 Ce diferenţe vedeţi între învăţământul de odinioară, şi cel prezent?

Diferențele sunt legate de prezența tehnologiei pe de o parte, și prezența mică a părințălor în viața copiilor. Ei au nevoie de aceleași lucruri dintotdeauna – securitate, iubire, acceptare, încredere.

Se spune că astăzi elevii nu mai respectă profesorii. A cui credeţi că este responsabilitatea pentru această schimbare: a părinţilor, a dascălilor sau a elevilor?

Adulții sunt responsabili de educația copiilor. Primii sunt părinții, deoarece sunt primele modele din viața copiilor. Apoi profesorii, care se tem de pierderea controlului. Au primit alte valori și altă educație, de tip Cine-i șeful? Total inadecvată nevoilor emoționale!

 Ce metode de a disciplina un elev credeţi că sunt cele mai utile, în România anului 2017?

Nu este vorba de metodă, ci de autenticitate. Un adult sincer, va educa un viitor adult sincer. Respectul va aduce respect!

 Ce spuneţi despre rolul tehnologiei în şcoli? Elevii vin cu telefoane foarte scumpe, văd tot mai des joacă pe tablete, în pauze, fără relaţionare, fără jocuri de grup. Cum influenţează această libertate dezvoltarea copiilor?

Este greșit  înțeleasă libertatea… Tehnologia nu trebuie adusă în viața copiilor decât de la o anumită vârstă, o spun psihologii, iar noi o constatăm! Părinții ar trebui să monitorizeze durata accesului la tehnologie, conform vârstei. În exces, produce lipsă de concentrare, neputința de a face conexiuni, de a selecta și este afectată memoria. Copiii nu mai rețin nimic pentru că pot oricând găsi un răspuns la o întrebare. Sunt tentați să o utilize fără discernământ.

 Cum apreciaţi libertatea ţinutelor vestimentare în şcoli? Are vreun impact negativ asupra personalităţii copiilor, faptul că astăzi fiecare vine îmbrăcat cum vrea?

Creează discrepanțe grave pentru că ei fac comparații. Nu au maturitatea înțelegerii lipsei de importanță a exteriorului, iar interiorul este încă fragil.

 Ce sfătuiţi părinţii în ceea ce priveşte televizorul, vestimentaţia şi felul în care gestionează timpul liber al copiilor?

Pe părinți îi rog să petreacă timp zilnic cu copiii lor, oricât de puțin. Copiii nu sunt doar elevi, ci au nevoie să fie ascultați, înțeleși, iubiți. Părintele nu poate fi înlocuit de nimeni, fără efecte pe termen lung..

 Ce impact care lipsa tot mai mare a părinţilor din viaţa copiilor, având în vedere timpul tot mai scurt pe care aceştia îl petrec cu ai lor copii?

Copiilor le este dor de părinți și ne caută pe noi, profesorii. Ne îmbrățisează zilnic. Simt că le lipsesc părinții, dar nu o spun, ci o manifestă. Au nevoie de atenție. Uneori sunt triști sau melancolici. Alții au tulburări grave, de multe ori depresii…

Recitind interviul de zeci de ori, am retrăit propria-mi copilărie, când nu aveam tablete, nu aveam jocuri electronice, nu aveam telefon şi nici crize de comportament pentru că nu am acces prea mult la oricare dintre ele…

Mi-am amintit de clipele în care veneam de la şcoală pe jos, kilometri întregi, şi acasă mă aştepta mama, obosită şi plânsă uneori, dar gata să îmi explice de zeci de ori cum se învaţă un comentariu, sau cum se dă o lucrare de control la biologie…

Despre copilăria şi şcoala mea, citiţi mâine, dar astăzi vă invit să împărtăşiţi cu oameni dragi acest articol, dacă v-a fost util!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să fii o mamă şi o soţie care să lase în urma paşilor ei simplitate. Dragoste şi credinţă

Copii tipici

Cum să fii o mamă şi o soţie care să lase în urma paşilor ei simplitate. Dragoste şi credinţă

Distribuiți vă rog

Astazi, dragii mei, este despre mamici, Dumnezeu si iubirea vietii tale. Am ales-o pentru acest interviu pe Jessica Armstrong, o mama si o sotie de la care eu invat clipa de clipa despre smerenie, blandete si har. Azi impartasesc cu voi binecuvantarea de a o avea ca model.

Bună Jessica ! Mulțumesc că ai accept invitația de a vorbi despre feminitate și maternitate. Te rog, spune-ne de la început cine ești tu și ce faci în România?

Jessica: Bună Monica! Numele meu este Jessica Armstrong, iar soțul meu și cu mine suntem misionari americani care lucram cu biserica baptista din Bucureşti. Soțul meu predă la Institutul Baptist din București. Locuim aici de 4 ani si jumatate. În Octombrie 2016 , am adus pe lume o fetiță, pe nume Sara.

Cu ce te ocupai în America înainte de a veni aici?

J: Înainte să vin în Romănia, am lucrat ca profesoară de matematică la liceu timp de 5 ani.

Deci ai lasat America pentru un bărbat? Te întreb asta pentru că  pentru multe femei, sacrificarea familiei ei, a jobului și prietenilor,  traversarea oceanului , începerea unei noi vieţi, total dependente de soțul ei, nu este o decizie ușoară.

J:  Ei bine, nu s-a întamplat chiar așa… Predam matematica la liceu în Raleigh, Corolina de Nord și mă gândeam că o să continuu să predau până mă voi pensiona. Într-o zi, un prieten de-al meu de la biserică, m-a invitat în oraș. Am fost șocată și nu știam ce să fac pentru că știam că Cameron voia să devină misior  și eu nu. O prietenă m-a convins să-i dau o șansă. Eram în conflict pentru ca am fost singură mult timp, și o parte din mine  voia să fie într-o relație de curtare, însă nu am vrut să încep o relație care nu avea  viitor.

M-am rugat foarte mult lui Dumnezeu sa-mi dea înțelepciune. Am simtit o pace continua în suflet când am decis să pășesc mai departe cu Cameron. Prietenii mei de asemenea s-au rugat pentru mine și am simtit că e un lucru bun.

Chiar dacă am simțit că Dumnezeu voia să fiu cu Cameron, eram însă nesigură în ce priveşte mutarea peste ocean. Am vrut să merg în misiune acolo ca să văd cum o să fie, însă din cauză că eram profesoară, noi am început relația în Octombrie, şi nu mai aveam vacanță până anul viitor în vară, nu s-a putut.

Un prieten ne-a sugerat să facem o excursie în vacanța de iarnă. Am ajuns în România în anul 2010 de Crăciun și am stat la niște prieteni misionari pe care Cameron îi știa. Chiar am avut un timp minunat. M-am simțit confortabil, chiar dacă limba era diferită. Îmi aduc aminte că stăteam într-o casă în afara orașului Oradea şi, luând masa de prânz după biserică, am văzut un bărbat care tachina un copilaş.

Parcăeram acasă la bunica mea:)  Atunci a fost clipa când am simțit ca pot trăi aici. Ne-am logodit în Ianuarie și căsătorit în Iulie 2011. Organizația cu care voiam să lucrăm cerea ca tinerii căsătoriți să aştepte un an înainte să se  mute peste ocean. Astfel încât stresul să nu fie prea mare în căsnicie şi să cauzeze probleme.

Am locuit astfel, în primul nostru an de căsătorie, în Carolina de Nord, și am început procesul de aplicare pentru a devein misionari.

Prima dată am aplicat pentru 2 ani de zile cu contract temporar, astfel încat puteam incerca fără a sta pe termen lung. Am realizat că eram fericită să trăiesc în România, deși unele lucruri erau grele (învățarea unei limbi noi, locuirea intr-un oraș mare). După terminare contractului am aplicat pentru un altul pe termen lung în România.

Am luat decizia în urma rugăciunilor îndelungate. Deci puteam să aleg  să nu urmez această cale. Fiind profesoară de matematica, un moment de revelație l-am avut când am discutat cu unul din colegi, un profesor de geometrie. El mi-a zis „Este logic. Dacă ești chemată să fii cu Cameron, și Cameron este chemat să mearga in India, atunci eşti chemată de asemenea să mergi în India!” (La acea vreme Cameron căuta să fie misionar în India, insă bineinteles, am ajuns în Romănia.)

Acea simplă logică mi-a vorbit. Ca şi cuplu misionar, suntem amândoi „în misiune” :). Nu doar m-am căsătorit cu un misionar, dar îl şi urmez în altă țară. Amândoi avem responsabilităţi și aşteptări. Amândoi completăm rapoarte lunare și vorbim cu supraveghetorii  despre progresul nostru. Deci, nu este vorba numai despre jobul lui Cameron, este vorba şi despre mine, cea care şi l-a schimbat pe al ei -de la profesoară de matematica la a fi misionar. Nu mă simt ca sunt dependentă de Cameron, ci mai degraba, considercă  suntem o echipă care lucrează împreună.

 

“Şi dacă mariajul nu este despre a ne face pe noi fericiţi, ci despre a ne sfinţi?”

 

Hai să vorbim acum despre feminitate, pentru că am aflat ce înseamnă a trăi după voia lui Dumnezeu, ca femeie care se visa o viaţă profesoară… Ce înseamnă, din punctual tau de vedere, să fii feminină? Este vorba despre felul cum arătăm, despre jobul nostru, sau implică altceva această feminitate?

J: Dumnezeu a creat atat femeia cât şi bărbatul după asemănarea Lui,  asadar cred ca feminitatea e în parte o reflexie a caracterului divin. Femeile sunt frumoase, însă nu doar in sensul fizic. Suntem frumoase deoarece aşa ne-a creat Dumnezeu, suntem sensibile şi vulnerabile şi totuşi extrem de puternice. Suntem tandre. Asta e parte din frumuseţea noastră. Naştem şi creştem copii, indiferent că aceştia ne sunt sânge din sângele nostru sau că ne ingrijim de cei care ne înconjoară. Ne pasa de nevoile celorlalalţi.

Ce ar trebui să stie fetele tinere care nu sunt căsătorite,  despre a fi soţie? Este greu, este un coşmar sau o binecuvântare? La ce ar trebui să se aştepte?

Jessica: În primul rand , ar trebui să ştie că o căsătorie nu o să le împlinească, daca ele se simt goale pe dinăuntru cât timp sunt singure. Dumnezeu ne-a creat pe fiecare dintre noi cu o nevoie dupa El, și chiar dacă noi o să dorim să umplem acel gol cu un bărbat, haine, un job fain, etc, numai Dumnezeu ne poate umple acel gol cu adevărat, și numai El ne poate întregi.

O carte pe care am citit-o impreună înainte să ne căsătorim  se numea “Şi dacă mariajul nu este despre a ne face pe noi fericiţi, ci despre a ne sfinţi?” Căsătoria este cu adevarat o bucurie, însă de asemenea o să  scoată la suprafață egoismul tău pe măsura ce înveţi să iubeşti cealaltă persoană. Nu este vorba  despre a da fiecare 50%,  ci despre a da fiecare 100% celalaltei persoane.

Noi nu impărţim treburile casnice- sunt lucruri pe care o persoana le face, însă de asemenea cealaltă persoana e acolo sa ajute. Suntem o echipa. Sper ca răspunsul meu iniţial să nu vă fi făcut să credeţi că mariajul este un lucru negativ, pentru ca nu este asa.

Cameron este o binecuvântare pentru mine, şi sper ca el să zică acelaşi luvru despre mine. 🙂 În căsnicie este e o iubire profundă, și sunt mulțumitoare ca Dumnezeu m-a binecuvantat cu Cameron. Pentru femeile/fetele singure, spun să aștepte bărbatul care le respectă şi le prețuiește.

Pentru femeile creştine singure, aş vrea să adaug: să aşteptaţi un barbat care Îl iubeşte mai mult pe Dumnezeu decât pe voi. Chiar și daca nu vă căsătorţi, nu sunteţi mai puţin valoroase decât cele căsătorite. Dumnezeu vă iubeşte foarte mult.

Care este secretul unei căsnici fericite? 🙂 În 3, în 5, în câţi paşi?

Jess: Orice cuplu trebuie să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc întotdeauna. Rugați-vă împreună. Rugaţi-vă unul pentru altu. Într-un mod mai general, fiecare dintre partenerii de cuplu trebuie să-l pună pe celălalt deasupra sa. Persoana cealalată întotdeauna e mai importantă.

Nu căuta ca lucrurile să fie corecte, ci mai degreabă caută să-i slujeşti şi să o/îl iubeşti. Dacă amândoi faceţi asta, o să invaţaţi să fiţi devotaţi unul altuia.

De asemenea, pentru cele care au copii, spun că ar trebui să-şi pună soţul înaintea copilului, pentru că  acesta o să beneficieze mult dacă voi aveţi o căsnicie sănătoasă. sigur că trebuie să aveţi grijă să împliniţi nevoile copilului, dar să nu vă neglijaţi unul pe altul.

 

VORBEŞTE-I COPILULUI CA ŞI CÂND AR FI DEJA MARE 

 

Şi acum, cum rămâne cu  maternitatea? Cum este pentru tine?

Jess: Cu siguranță că este o nouă aventură. Cred că cel mai greu lucru este epuizarea constantă. Însă după ce mă uit la zămbetul Sarei, mă umplu cu o fericire pe care nu pot să o descriu, și mă motivează să merg mai departe. Câteodată nu-mi vine să cred că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu miracolul nostru mic. De multe ori mă simt insuficientă, cred că nu fac lucrurile bine, însa văd cum ea se uita la mine și mă iubește așa cum sunt. E aşa înduioșător…

În Romania, amândoi sunteţi fără familile voastre. Nu o ai pe bunica Sarei să te ajute la creşterea ei. Cum te descurci cu rolul de mamă, având în vedere că nu ai nici dădaca?

Jess: În America, nu este obișnuit ca bunicile  să  ajute la creşterea nepoţilor, pentru mine e neobişnuit să locuiască lângă/cu mine  pentru a avea grijă de nepoată. Cred că este un obicei grozav și admir foarte mult apropierea familiilor românești, dar nu simt că nu mă descurc în lipsa acestui ajutor.

Datorită naturii jobului nostru, Cameron mă poate ajuta adesea când este acasă. De obicei completăm hârtii şi ne intâlnim cu oameni, nu este ca şi cum el are un job de birou, de la 9am-5pm. De asemenea, avem prieteni care ne pot ajuta cu Sara când avem nevoie să ieşim în oraş sau vrem să ieşim la o întâlnire.

Este o idee greşită să te întorci la job înainte ca al tău copil să împlinească 2 ani? Ar înlocui dădacele mamele?

Jess: Când eram profesoară, mă gândeam că o să mă întorc la serviciu după naşterea copilului, pentru că statul acasă toată ziua mă va enerva. În America, concediul de materniate este de 6 săptămâni și după această perioadă te întorci la muncă. Dacă vrei să stai acasă, trebuie să renunţi la jobul tău și nu primeşti niciun salariu.

N-aș judeca pe cineva care ar vrea să se întoarcă la muncă și să angajeze o dădacă, și nu aș judeca pe cineva care vrea să stea acasă şi sa aibă grijă de copilul său. Este o alegere pentru femeia şi familia ei, şi sunt mulţi factori care trebuie luaţi in considerare.

Oare ar înnebuni acasă cu copilul toată ziua? Oare se simte stânjeenită lăsându-şi copilul să fie crescut de altă persoană? S-ar simţi goală fără job? Sunt ei într-o stare financiară buna pentru ca ea să rămână acasă?

Ce ar trebui să facă o mamă cu copilul ei toată ziua? Este important să vorbeşti cu copiii, chiar şi când ei sunt mici? Cred că este foarte important ca cititoarele mele să afle detalii şi de la o mamă, nu numai de la mine, ca specialist, sau de la colegi ai mei, psihoterapeutţi.

Jess: Înainte să o am pe Sara, nu aş fi ştiut să îţi răspund la acestă întrebare. Noi incercăm să avem o rutină, chiar daca este dificil sa avem un program. Când Sara se trezeste, îi schimbam pampersul, o hranim, şi ne jucam cu ea până la urmatorul pui de somn.

Am citit o carte care se numeste „Secretele soaptelor unui bebelus” care pledează pentru metoda „UȘOARĂ”: Mâncare, Activitate, Somn și Timpul cu tine. De asemenea, autoarea încurajează tratarea copilului ca o persoană, vorbind cu ea și spunându-i ce faceți.

Noi o întrebam pe Sara daca a avut un somn linistit. Îi spunem ca e minunat sa ai pampers uscat si curat. Îi spunem despre fellul cum o imbracam. Chiar daca pare ca e foarte mică sa ne inteleaga, noi continuam sa vorbim cu ea ca sa poata invata. Denumim părțile corpului pe măsură ce le spălăm în timpul băii, astfel încât să poată învăța cum sunt numite.”Mami o sa-ti spele gatul. Iti spalam mainile . Este timpul sa-ti spalam burta si buricul. Iti spalam picioarele pana la talpi. etc”

Îi ajuta sa se simtă siguri pe sine când stiu la ce sa se astepte. Folosim aceeasi rutina si incercam sa folosim aceleasi cuvinte ca ea sa le poata invata. Poate suna plictisitor , insa nu se simte asa pentru ca ea e fericita. În timpul perioadei de joc, stă o perioadă de burtă, citim cărți, ne jucăm cu animale de plus și se joacă singura în mica jungla.  Ea are tendința de a lua scurte perioade de somn, de aceea este dificil de a avea un program exact, dar avem un timp de culcare obișnuit.

Înainte de culcare îi facem baie, o înfășurăm intr-o pătură, îi dam o sticla de lapte, îi citim o poveste din Biblie, îi cântam în dormitor și o punem în pătuț împreună cu suzeta. O ajuta pentru ca stie la ce sa se astepte.

Am scris recent un articol despre niste studii care dovedesc că spiritualitatea e in genele noastre. Ce crezi despre asta? Este important sa ne învatam copilul despre Dumnezeu și viața spirituală, și  de ce?

Jess: Trebuie sa recunosc ca nu am citit articolul respectiv, pentru ca e dificil pentru mine să citesc articole lungi în limba romana. În orice caz, cu siguranta cred ca este important sa-ti inveti copilul despre Dumnezeu. Cum am zis mai sus, noi ii citim o poveste din Biblie Sarei înainte de culcare.

Însa asta nu e tot ce facem. O includem și pe ea cand ne rugam. Este dificil uneori pentru ca ea nu intelege înca și îți poate distrage atentia însa noi vrem sa o invam cum sa se roage.  Dorim ca ea să stie ca rugaciunea este importanta.

Sara ne vede citind Biblia, chiar daca ea nu stie inca ce este. Daca nu acum, atunci cand? Când este destul de mare? Dorim sa incepem de pe acum, astfel ca ea sa nu fie socata cand o sa o luam de la timpul de joaca la ceva care va parea plictisitor pentru ea cand nu intelege. Asa cum o învatam despre cum se îmbracă, și despre parţile corpului, dorim sa o invatam despre viata spirituala.  O luam cu noi la biserica pentru a ne inchina lui Dumnezeu ca familie.

Mulţumesc, Jess, pentru timpul tău, pentru dragostea şi dăruirea pe care ne-o oferi tuturor tinerelor din Biserica creştină bapristă AGAPIA

Dragi părinti , sper ca acest interviu sa vă ajute atât în a intelege importanta iubirii partenerului, cât și in a petrece timp de calitate  cu copilul dumneavoastră.

Cat pentru femeile/fetele singure, sper ca Jessica să fi fpst şi pentru voi binecuvântarea care a fost şi pentru mine în ultimele luni. Sper că v-a ajutat să intelegeţi că singura metodă de a-ţi alege partenerul de viata este prin rugăciuni aduse lui Dumnezeu, prin care să ceri  înţelepciune şi răbdare.

Traducere text: Adelina Laurenţia

Distribuiți vă rog
„God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.” – Jessica Armstrong

Parenting Relatii

„God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.” – Jessica Armstrong

Distribuiți vă rog

 Today is about mommy. God and the love of your life. Let`s find out how to deal with it! 🙂

Hey, Jessica! Thank you for accepting my invitation to talk about femininity and motherhood. Tell us, please, from the beginning, who are you and what are you doing here in Romania?
Jessica: Hey, Monica! My name is Jessica Armstrong, and my husband and I are Americans living in Bucharest, Romania. We work with the Baptist church, and my husband teaches at the Bucharest Baptist Institute. We’ve been here for 4 ½ years. In October 2016, we had a baby girl, named Sara.
What were you doing in the USA before you came here?
Jessica: Before I came to Romania, I was a high school math teacher for 5 years.
So, you left the United States for a man? 🙂 I am asking you this, because for a lot of Romanian women, sacrificing her family, her job and her friends, to cross the ocean and to begin a new life, totally depending on her husband, is not, for sure, a very easy decision. Was it a hard decision to make? And how did you decide?
Jessica: Well, that’s not exactly how it went… 🙂 I was teaching high school math in Raleigh, North Carolina, and I thought I would keep teaching until I retired. One day, a friend of mine from church asked me on a date. I was shocked, and I didn’t know what to do, because I knew that Cameron wanted to be a missionary, and I definitely didn’t. A (girl) friend of mine convinced me to give him a chance. I was very conflicted, because I had been single for a long time, and a part of me just wanted to be in a dating relationship, but I didn’t want to start a relationship that didn’t have a future together.

I prayed so much for God to give me wisdom. I continually kept feeling a peace in my spirit to take just one more step with Cameron. And my friends also prayed for me and felt like it was a good thing.
Even though I felt like God wanted me to be with Cameron, I still was uncertain about living overseas. I wanted to try going on an overseas mission trip to see what it would be like, but because I was a teacher and we started dating in October, I didn’t have any long vacation until the next summer.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

A friend suggested we take a trip over Christmas break. We ended up coming to Romania for Christmas 2010 and staying with some missionary friends that Cameron knew. I really had a good time. I felt so comfortable, even though the language was different. I remember sitting in a Romanian’s home in a village outside of Oradea eating lunch after church, and there was a guy who was teasing the little kids, just like an uncle.

I felt like I was at my grandmother’s house. That was when I felt like I could live here.
We got engaged that January and married in July 2011. The organization that we wanted to work for requires that newlyweds be married for at least a year before they move overseas, so that it’s not too stressful on their marriage. So, we lived in North Carolina for a year and began the process of applying to be missionaries.

At first, we applied for a short 2-year temporary contract, so that I would be able to try it out without being committed long-term. I found that I was happy living in Romania, though parts were hard (learning a new language, living in a big city). After our first term, we applied for a long-term contract in Romania.
I made a decision that I prayed a lot about, and I could’ve chosen not to follow this path. Being a former math teacher, a revelation moment for me came when I was talking to one of my colleagues, a geometry teacher. He said, “It’s basic logic. If you are called to be with Cameron, and Cameron is called to go to India, then you are called to go to India!” (At that time Cameron was looking at missionary jobs in India, but obviously we ended up in Romania.) That simple logic really spoke to me.
As a missionary couple, we are both missionaries. I didn’t just marry a missionary and follow him to another country. We both have expectations and responsibilities. We both fill out monthly reports and talk to our supervisors about our progress. So, it wasn’t just about Cameron’s job, it was about me changing jobs – from being a teacher to being a missionary. I don’t feel like I am dependent on Cameron, but rather that we are a team working together.
Let`s talk about femininity now. What does it mean, from your point of view, to be feminine? Is it about our look, our job, our needs, or is it something else that femininity involves?
Jessica: God created both man and woman in His image, so I believe that femininity is a reflection of part of God’s character. Women are beautiful, but not just in a worldly physical sense. We are beautiful because that’s how God made us. We are vulnerable and soft, yet also incredibly strong. We are loving. We mother, whether children born of us or by taking care of and encouraging children around us. We care deeply about the needs of others.
What should young women, who are not married, know about marriage? Is it hard, is it a nightmare, or is it a blessing? What they should expect from marriage?
Jessica: First, they should know that marriage will not bring them fulfillment if they feel empty as a single woman. God created each of us with a need for Him, and though we may seek to fill that need with a man, nice clothes, a good job, etc., only God can make us feel whole.
A book we read together before getting married had the subtitle: “What if marriage isn’t about making us happy, but about making us holy?” Marriage is certainly a joy, but it also will highlight your selfishness as you learn to love another person. It is not about each person giving 50%, but about both people giving 100% to the other person.

We don’t divide up household tasks – there are things one person typically does, but the other person is always ready to help. We are a team.
I hope my initial response doesn’t make marriage sound like a negative thing, because it most certainly is not!

Cameron has been an incredible blessing to me, and I hope he would say the same about me. There is a deep love in marriage, and I am so thankful that the Lord blessed me with Cameron. To single women, I would say to wait for a man who respects you and cherishes you.

To single Christian women, I would add to also wait for a man who loves the Lord more than he loves you. But even if you never marry, you are not less than a woman who marries. God loves you so much.
 What is the secret of a happy marriage?
Jessica: For a Christian couple, you must always put God first above your spouse. Pray together. Pray for each other. In a more general sense, each person should put the other above him/herself. The other person is always more important.

Don’t seek for things to be fair/even, but rather seek to serve your spouse and love him/her.If you both do that, you will learn to selflessly love each other. Also, if you have children, you should put your spouse above your children.

By all means, take care of your children’s needs, but your children will benefit greatly if you have a healthy marriage.
And now, what about motherhood? How is this for you?
Jessica: It’s definitely a new adventure. I think the hardest thing is the constant exhaustion. But then I look at Sara’s smile and am filled with joy and motivation to keep going. Sometimes I just can’t believe that the Lord blessed us with our little miracle.

Many times I feel so inadequate and like I’m not doing a good job, but then she looks at me and loves me just the way I am. It’s so humbling.
In Romania, you both are without your families. You don`t have Sara`s grandmothers here to help you with her. How you deal with the mother role, considering you have no nanny?
Jessica: In America, it’s not as common to have the grandmothers help with their grandchildren, so for me it seems unusual to have a grandmother living with/near the family to take care of the grandchildren. I think it’s a great custom, and I greatly admire the closeness of Romanian families, but I don’t feel that I am lacking because I don’t have that help.

Because of the nature of our job, Cameron can often help me when he is home. Typically, we do paperwork and meet with people, so it’s not like he has a 9AM-5PM office job where he is gone all day. Also, we have friends who can babysit Sara if we need to go to a meeting together or want to go on a date.
 Is it a bad idea to leave the house before your kids are 2 years old? Would a nanny replace mothers?
Jessica: When I was teaching, I thought that I would definitely go back to work after having a baby, because staying at home all day would drive me crazy. In America, the maternity leave is 6 weeks, and then you go back to work. If you want to stay home, you quit your job and don’t receive any salary.

I would certainly not judge someone who wants to go back to work and hire a nanny, and I would not judge someone who wants to stay at home with her children. It is a choice for that woman and her family, and there are many factors to be considered.

Would she go crazy being home alone with a baby all day? Does she feel uncomfortable leaving her child to be raised by another person? Would she feel empty without her job? Are they financially able for her to stay home?
What should a mother do with her kid all day long? Is it important to talk to kids, even when they are so little?
Jessica: Before having Sara, I would not have known how to answer that question. We try to have a routine, although it has been difficult/impossible to have a time schedule. When Sara wakes up, we change her diaper, feed her, play with her/independent play time until it is time for her next nap.

I read a book that I really like called “Secrets of the Baby Whisperer,” which advocates the “EASY” method: Eat, Activity, Sleep, and “You” time. She also encourages treating the baby like a person, by talking to her and telling her what you are doing.

We ask Sara if she had a nice nap. We tell her that it must feel so nice to have a clean and dry diaper. We talk about how we are dressing her, “Over the head, over the face. Arms in, hands to the end. Mommy is going to snap your onesie – one, two, three snaps. Etc.”

Even though it may seem like she is too young to understand us, we still talk to her so that she can learn. We name body parts as we wash them during her bath, so she can learn what they are called. “Mommy’s going to wash your neck. We’re washing your arms. Time to wash your belly and your belly button.Washing your legs, all the way to your toes.Etc.”

It helps them to feel secure when they know what to expect. We do the same routine and try to use the same phrases so she can learn what they mean. It may sound boring, but it doesn’t feel that way, because she is so happy.
During the activity/play time, she does tummy time, we read books, play with stuffed animals, and she plays independently in her jungle gym. She tends to take short naps, which is why it is difficult to have an exact schedule, but we do have a regular bedtime.

Also, we have a routine we do before naptime and bedtime. Before each nap, we wrap her in a blanket, read a story, then listen to a song in the bedroom before putting her in bed with her pacifier. She is usually asleep pretty quickly, if we read her cues correctly (getting fussy, rubbing her eyes, yawning).

Before bedtime, we give her a bath, wrap her in a blanket, give her a bottle, read a Bible story, sing a song in the bedroom, and put her in bed with the pacifier. It helps because she knows exactly what to expect.
 I wrote recently about studies that proved that the spirituality is written in our genes. What do you think about it? Is it important to teach your child about God and spiritual life, and why?
Jessica: I have to confess that I didn’t read what you wrote, because it’s difficult for me to read long articles in Romanian. However, I definitely think it’s important to teach your child about God. As I said above, we read a Bible story to Sara every night before bed.

But that’s not all we do. We include her (if she’s awake) when we pray together. It’s difficult sometimes, because she doesn’t understand yet and can be distracting, but we want her to learn how to pray. We want her to know that we think prayer is important.

She sees us reading the Bible, even though she doesn’t yet know what it is. If not now, then when? When is she old enough? We like to start now, so she won’t ever be shocked by us taking her away from playing to something that may seem boring to her when she doesn’t understand it.

Just as how we are teaching her about how to get dressed and the parts of the body, we want to teach her about spiritual life as well. We also take her to church so that we can worship God together as a family.

Dear parents, I hope this interview helped you to understand the importance of love between you both, and a quality time spending with your baby!

And dear singles, I hope this woman helped you to  understand that the only method to choose the right person to marry with, for the rest of your life, is praying God to give you wisdoom. 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Copilul meu „autist”, mă iartă că nu te pot salva, dar refuz să cred că nu ai şanse la o viaţă normală!

Copii cu nevoi speciale

Copilul meu „autist”, mă iartă că nu te pot salva, dar refuz să cred că nu ai şanse la o viaţă normală!

Distribuiți vă rog

Nu sunt mamă. Nu am trăit nedreptatea de a avea un copil altfel…

Sunt însă un om care lucrează de 11 ani cu CEI cu diagnostic. Autism e cel mai des pe care îl văd în fişele pe care părinţii mi le arată, la prima întâlnire:

„Asta a spus doamna doctor că are. Am citit pe internet, nu accept că ar putea fi real. Dvs. ce spuneţi?”

Când ţi se pune o astfel de întrebare, rămâi ca o stană de piatră. În primul rând nu ai voie să-ţi spui părerea, pentru că nu deţii dreptul de a pune diagnostice, şi în al doilea rând, ştii foarte bine că dacă părintele acceptă un diagnostic doar ca RESEMNARE, şi nu ca luptă pe care trebuie să o poarte pentru salvarea copilului său, e posibil să treacă în cealaltă extremă, de a nu face nici un pas, pentru că îi strigă o voce nemiloasă: „Oricum nu se va vindeca niciodată, deci nu ai ce să faci!”

Despre asta sper să-mi adun puterile şi să vă scriu într-o zi, dar azi  m-am aşezat la laptop pentru a striga fiecărui copil cu acest diagnostic, cu lacrimi în ochi:

Copilul meu nenăscut, mă iartă că nu te pot salva, dar pot să merg alături de tine prin groază şi cruzime!

Dragi părinţi, nu ştiu cum este să primeşti o foaie pe care să scrie, cu litere uneori indescifrabile, „AUTISM INFANTIL. TSA. NOTE AUTISTE.”

Nu ştiu şi îmi asum neputinţa de a înţelege durerea, ori revolta, ori ura împotriva lui Dumnezeu. Nu am cum să ştiu, pentru că n-am trecut pe acolo ca MAMĂ, ci doar ca tutore de copil cu autism. Şi diferenţele sunt mari. Şi durerile sunt de nevindecat cu mâini umane. Aici e vorba doar de miracole şi har …

Nu ştiu ce înseamnă să nu auzi niciodată „MAMA” , de la propriul copil, dar ştiu ce înseamnă confuzia şi furia împotriva unui sistem medical pe care l-ai arunca în aer, acuzându-l că vrea să-ţi îndoape bărbatul iubit cu medicaţie. Să-l facă legumă… Ştiu, pentru că am trecut pe-acolo, cândva. Nici azi nu ştiu de ce … cum nici voi nu ştiţi de ce tocmai pe voi v-a ales Dumnezeu să duceţi crucea asta…

Ştiu cum răsună cuvintele unui medic psihiatru, neputincios şi el în faţa diagnosticului pe care tocmai l-a scris pe foaia aia pe care-ţi vine s-o rupi bucăţi şi s-o arunci în faţa lui, trântindu-i uşa în nas… :

„Nu ştiu ce este… schizofrenie nu este cu siguranţă, dar este un episod psihotic care poate fi cauzat de mai multe alte tulburări psihice. Până ne dăm seama, trebuie să-şi ia medicaţia, altfel poate recurge la suicid, sau la acte necugetate. Nu-l pot interna cu forţa, dar are nevoie de medicaţie! Şi dumneavoastră sunteţi singura care-l poate convinge! Numai pe dvs. vă ascultă!”

Ştiţi ce înseamnă asta? Că tocmai v-a fost pusă în spate o desagă plină cu tone de responsabilitate pentru viaţa sa. Sună a: „Dacă nu îl convingeţi, din vina dvs. îşi va lua viaţa!”

Cam aşa trebuie să vă simţiţi şi voi, părinţi de copii cu autism. Vi se spune să munciţi cu ei. Să faceţi tot ce vă stă în putinţă. Să luptaţi, să mergeţi mai departe cu fruntea sus. Pentru copil… Întrebarea oricăruia are sens şi legitimitate acum:

„CUM SĂ FAC ASTA? CUM, CÂND MI-A FUGIT TOTUL DE SUB PICIOARE?

Urmează căutările specialiştilor: logoped, terapeut ABA, coordonator, kinetoterapeut. Angajarea echipei, formarea ei, urletele de nestăpânit ale puiului de om care refuză cu tot dinadinsul să iasă din lumea pe care şi-a creat-o. E ca atunci când te lupţi cu un om în episod psihotic, care-ţi strigă:

„Nu sunt nebun! Lasă-mă aşa cum sunt! TU nu ştii cum e să ies în lume, cum mă privesc toţi şi cum vor să-mi facă rău, cum vorbesc despre mine la fiecare pas, cum îşi trimit mesaje codate unul altuia să mă omoare!”

Şi puiul tău, drag părinte, îţi strigă la fel, prin fiecare TANTRUM pe care-l face când tu tragi de el să vină în lumea ta! Nu înţelegi de ce loveşte, de ce muşcă, de ce ţipă, de ce plânge şi se aruncă pe podea. Nu înţelegi de ce terapeuţii ăştia nu îl stăpânesc şi de ce medicaţia pe care o ia nu îi modifică starea…

Nu înţelegi şi vrei să fugi în lume, să-ţi iei copilul de mână şi să te urci pe o stâncă, de unde să te vadă toţi şi să te audă cum strigi: „Copilul meu nu e nebun! Voi sunteţi!”

Şi e legitim să simţi toate câte se zbat în tine! E legitim să vrei să înţelegi şi să ţi se pară că nimănui nu-i pasă! E legitim să vrei să vină cineva să-ţi spună că ai dreptate tu, nu medicul psihiatru…

E legitim să-ţi doreşti să auzi într-o zi un om care să-i spună copilului tău, cu siguranţa în glas:

„Copilul meu autist, mă iartă că nu te pot salva, dar pot să merg alături de tine prin lumea asta nedreaptă!”

Părinte drag, aş vrea să pot vindeca durerea din sufletul tău, scriindu-i puiului de om din braţele tale, replica scrisorii pe care el mi-ar trimite-o cu siguranţă, dacă ar şti să se exprime „ca-n lumea noastră”. Poţi s-o citeşti AICI.

„Copilul meu autist, mă iartă că nu te pot salva, dar pot să merg alături de tine prin groază şi cruzime! Pot, nu pentru că sunt mai tare decât părinţii tăi, nici pentru că sunt mai specială ori că mi-a pus Dumnezeu mir în frunte!

Ci pentru că am învăţat, de-a lungul anilor, să te privesc ca fiind NORMAL. Normal, în lumea ta. În a noastră punem diagnostice, acuzăm şi privăm de speranţă. Nu că n-ar fi absolut necesar să-ţi asumi diagnosticul într-o zi, ori că părinţii tăi nu au nevoie să ştie că, oricât de dureros ar fi, într-o zi vor trebui să accepte că eşti ALTFEL, dar în sensul cel mai frumos cu putinţă…

Dar pur şi simplu eu, mamă de copil nenăscut, REFUZ să cred că nu ai şanse, că nu voi găsi soluţii pentru a merge lângă tine până înveţi s-o faci singur, că eşti NEBUN sau fără logică…

Refuz să cred că părinţii tăi vor cheltui bani degeaba pe terapii, pentru că asta e crucea pe care trebui s-o porţi şi nimeni nu ţi-o poate lua! Refuz să cred, pur şi simplu refuz, că în „nebunia” ta nu simţi, nu poţi, nu ai vrea… 

Dragul meu, eu nu te pot numi CLIENT, nici PACIENT şi nici NEBUN. Pentru că dacă aş face-o, ar trebui să-L numesc pe Dumnezeu tiran. Şi El nu te-a creat să fii o povară, ci o binecuvântare. Eu te numesc PUI, cu toate penele tale galbene, mai frumoase ca ale tuturor păsărilor mature. Cele care-şi asumă rolul de atotştiutoare.

Copil frumos, NOI, ăştia de pe margine, adulţii ăştia nemiloşi, ne permitem prea mult să te sfătuim, să te schimbăm, să te facem că fii normal. Într-o lume de „AUTIŞTI”, însă, noi, ăştia deştepţii şi normalii, am fi NEBUNII PĂMÂNTULUI. Exact aşa cum eşti tu numit de multe ori în parcuri, pe străzi, în grădiniţe, în magazine ori în metrouri şi tramvaie…

Mi-ai dat într-o zi cu scaunul în cap şi mi-ai învineţit ochiul. Când am ajuns la facultate, profesorul mi-a spus că ar trebui să-mi denunţ iubitul agresiv. I-am spus că tu mi-ai lăsat vânătaia şi mi-a răspuns zâmbind:

„Îţi place să fii bătută, nu glumă, eşti mai masochistă decât ăia cu diagnostic!”

Eu am tăcut, am lăcrimat, şi i-am strigat în gând: „Într-o zi nu mă va mai lovi!” Pentru că am ştiut că aşa va fi. Pur şi simplu am ştiut, dragul meu! Nu mă întreba de unde, pentru că, dacă m-aş fi luat atunci, în urmă cu 11 ani, după statistici, ar fi trebuit să spun: „Nu are nici o şansă, e mai bine să îmi schimb meseria!”

Şi-aşa a fost, copil frumos, într-o zi nu ai mai lovit. Pentru că ai fost acceptat şi iubit, aşa nebun cum păreai altora. Aşa cu crize, cu aberaţii spuse, fără noimă, cu episoade psihotice ce-ar fi părut clipele alea în care strigai cât te ţinea gura: „Uite ursul! Vine ursul!” şi mă loveai, apărându-te! Eu mă uitam în spate şi nu vedeam nimic şi te întrebam unde e, iar tu loveai şi mai tare…

Târziu mi-am dat seama, instinctiv, ce se întâmpla de fapt cu tine. Căci pe atunci nu avea cine să ne explice detaliat ce se întâmpla, nu ne vorbea nimeni despre autostimulări, funcţii de comportament ori fixaţii. Pe vremea aia lucram fiecare după cum era ghidat de Dumnezeu, cu puţinele informaţii pe care le aveam de la specialiştii din Israel şi Anglia…

Şi hai să le spunem şi celor care te judecă, ce se întâmpla de fapt: tu repetai conversaţii întregi din desene animate, şi refăceai scenariile de acolo, fără să-ţi dai seama că îmi făceai rău, că mă durea lovitura ta, că nu era normal să reacţionezi aşa. Nu era normal pentru noi, ăştia deştepţii, care te judecăm azi că eşti nebun. În lumea ta frumoasă, colorată şi caldă, era atât de normal pe cât este pentru noi să ne îmbrăcăm zilnic să mergem la serviciu…

Ştii? Altădată m-ai muşcat de mâna stângă atât de puternic, că a fost necesar să-ţi descleşteze ceilalţi gura cu lingura. Nu am scos nici un sunet la durerea aceea, mi-am îngiţit lacrimile şi te-am dus la baie să te speli pe faţă, căci erai ud tot, de atâtea chinuri prin care trecuseşi, în încercarea de a mă alunga de lângă tine…

Mi-am asumat acea muşcătură, te-am îmbrăţişat după câteva clipe, şi am răspuns cu alte lacrimi în ochi, oamenilor care-mi spuneau că sunt mai nebună ca tine, că stau bătută şi schingiuită, pentru că am probleme, nu pentru că asta mi-e menirea…

„Într-o zi nu va mai muşca!”

Da, am riscat continuând terapia cu tine, am riscat ieşind pe stradă cu tine, învăţându-te să traversezi strada, să nu-ţi mai pui mânuţele la urechi când auzeai: „Urmează staţia Piaţa Unirii”… Am riscat să fiu acuzată că sunt un mostru de mamă pentru că-mi chinui copilul, blocându-l când vrea să se arunce în faţa metroului, să vadă ce e acolo. Am riscat ieşind cu tine, când nimeni nu avea curajul măcar să te ia de mână. Am riscat, strigând cât mă ţinea sufletul:

„Copilul ăsta o să poată!”

Am riscat şi când mi-ai smuls pachete întregi de păr din cap, într-un acces de furie. A venit mama ta acasă, a văzut coşul de gunoi plin cu păr şi m-a întrebat, sperând la un răspuns negativ: „El a făcut asta? Sau ai tu probleme cu părul?”

Nu, nu aveam nici o problemă, era furia ta, care te îndemnase să mă alungi. Şi nu puteai altfel. N-ai reuşit niciodată, oricât de tare ai muşcat ori cât de puternic ai lovit cu picioarele în stomacul meu, în spatele meu, în inima mea…

N-ai reuşit pentru că am ştiut, nu înţeleg cum, că vei fi într-o zi un copil normal. Care va spune scurt: „Şi eu am fost aşa, şi am putut. Luptă azi, părinte drag, pentru copilul tău, căci şi el are şansa mea!”

N-ai reuşit, pentru că am refuzat să cred că vei ajunge într-un spital de psihiatrie, sedat şi în cămaşă de forţă. Pur şi simplu am refuzat să cred că eşti sortit la eşec şi la o viaţă închisă într-un ospiciu. Am refuzat, şi pentru asta am riscat.

Probabil riscul acesta m-a făcut, peste ani, să „înnebunesc de tot” şi să accept în viaţa mea „nebunia” bărbatului lângă care mă vedeam pentru totdeauna. Să lupt cu toată lumea care repeta într-una că va fi o legumă toată viaţa, iar eu le spuneam calm, habar n-am de unde atâta linişte:

„Nu va fi o legumă! Îşi va găsi un sens, aşa atipic cum este, va face o carieră din pasiunea lui, şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi!”

Nu, n-am trăit, dar nu pentru că era nebun, ci pentru că altul a fost planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi! Şi azi e omul frumos, încrezător şi plin de pasiune pentru meseria lui, care va spune DA curând femeii pe care o iubeşte mai presus de orice.

Da, el, nebunul pe care toţi îl vedeau internat pentru totdeauna într-un ospiciu… Ciudatul căruia orice i se părea periculos, de speriat, de moarte. Cel pentru care nu mai avea nici un sens viaţa.

Copil frumos, Dumnezeu te cheamă la vindecarea altora, prin povestea vieţii tale! Nu asculta cântecele celor care n-au de spus decât „N-ai nici o şansă!” Pentru că ai, şi una binecuvântată de Dumnezeu! Ai, pentru că tu eşti şansa lumii ăsteia absurde, pline de nedreptate, de superioritate şi atoateştiutoare! Şansa ei la vindecarea de etichetare, de lipsă de empatie, de frică, de durere…

Dragi părinţi de copii ALTFEL, veţi avea de luptat cu voi înşivă să acceptaţi diagnosticul ăla nemilos, dar nu el vă va vindeca vreodată copilul, ci ÎNCREDEREA ŞI SIGURANŢA că va avea o viaţă frumoasă, atâta timp cât voi veţi lupta pentru el, cu lumea. Cu noi, ăştia care ne credem normali şi suficient de deştepţi încât să-i trimitem în ospicii, convinşi fiind că nu au nici o şansă!

Ba au! Şi au pentru că voi, părinţi dragi, vă puneţi scuturi şi primiţi săgeţile şi gloanţele lor, cu încrederea că Dumnezeu poate mai mult decât putem noi, ăştia deştepţii, la un loc, şi încă de mii de ori mai mult!

Nimeni să nu se înşele: Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept.  Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: ,,El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.„ – 1 CORINTENI 3: 18-19

Nu, noi, „specialiştii” ăştia într-ale lumii, suntem nebunii care susţin sus şi tare că al vostru copil nu are nici o şansă, şi de are, tot un ciudat va fi. Şi cine spune, întreb eu, că în ciudăţenia lui, nu are dreptul la viaţă? Aşa atipică, precum o credem noi, e viaţa lui. Pe care voi, părinţi luptători, i-o faceţi mai frumoasă cu fiecare clipă de acceptare pe care i-o oferiţi…

Şi dacă noi nu credem în NEBUNIA celor altfel, cred alţii, ca ei. Iată:

 

Distribuiți vă rog
Ce aş face cu 2 milioane de Euro? O copilărie adevărată. Cum? Iată!

Copii cu nevoi speciale

Ce aş face cu 2 milioane de Euro? O copilărie adevărată. Cum? Iată!

Distribuiți vă rog

Copii cu autismAm visat cândva să fie bucurie în lume, şi, cum niciodată nu s-a văzut una mai mare decât cea născută din zâmbetul unui copil, am decis să lucrez cu copii cu autism.

De mai bine de 11 ani, niciodată nu mi-a fost ucisă, de nimeni, speranţa că într-o zi, aceşti copii vor avea o casuţă a lor, alta decât cea din propria familie.

Am visat la o Românie în care fiecare pitic să fie mândru de copilăria lui, de identitatea lui şi de viaţa lui. De părinţii şi de visele sale.

Încă visez. Şi încă nu s-a împlinit acest vis. Însă am credinţă. Şi ştiu că orice voi cere lui Dumnezeu, cu credinţă, va împlini. Cât va dura, nu ştiu, dar ce ştiu sigur este că cineva, cândva, cumva, va auzi strigătul tuturor părinţilor şi al specialiştilor care lucrează cu aceşti copii, şi ne va îmbrăţişa credinţa.

În România, în acest moment, copiii care au început terapia de acum 11 ani, au devenit adolescenţi. Unii au progrese mari, alţii mai mici… alţii… deloc. Unii şi-au permis terapia, alţii şi-au permis doar plecarea pe genunchi şi mersul la biserică. Sperând într-o minune!

M-am înfuriat într-o zi pe Preafericitul Daniel. Aici.

Că vrea Catedrala Neamului, şi ai noştri copii se leagănă obsesiv şi muşcă pe cine prind. Şi câte mai fac, numai părinte să nu fii, să afli, nu ai vrea!

Ce văd eu de 11 ani încoace, nu poate să mă convingă că România e ţara unde să rămâi, mai ales dacă ai copil. Dacă e şi special… „fugi cât te ţin picioarele, că aici, să-l primească la şcoală dai şpagă sau suporţi jignirile şi indiferenţa multora…” aud părinţii îndemnându-i pe alţii.

Ce aş face cu 2 milioane de euro?

  • Aş face centru pentru Autism, cu şcoală şi grădiniţă, cu tot. Să aibă profesori specializaţi în autism, să aibă programe speciale pentru aceşti copii, să aibă părinţii cu cine să discute, gratuit, despre durerile lor.

 

  • Aş integra copiii ăştia în şcolile de masă, dar în clase speciale, dacă nivelul lor nu e foarte ridicat. Dar să trăiască printre cei tipici, oameni buni, să înveţe şi cei care nu ştiu ce înseamnă să tremuri de frica unui sunet mai strident sau să râzi fără motiv.

Să înveţe şi copiii care nu poartă povara indiferenţei altora, pe umeri, ce înseamnă empatia. Să poată şi copiii „mai norocoşi” să-i înţeleagă pe cei „speciali” şi să înveţe iubirea necondiţionată, de la ceilalţi. Cei „mai puţin norocoşi”.

  • Aş implementa programe speciale pentru familiile acestor copii. Oameni buni, a fi părinte de copil cu autism nu e blestem. Nu e nici zbor lin, dar cu siguranţă e o luptă. Am scris aici  despre temerile lor, vă invit să le citiţi sufletul!

„Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Pe părinţii acestor copii nimeni nu-i întreabă dacă mai pot. Dacă mai au cu ce, de unde şi ce. Să dea. Lor, copiilor. Pe părinţii lor nimeni nu-i pofteşte la „spovedanie”, când, de sărbători, se chinuie să strângă un ban să cumpere un cadou, pentru sufletul sufletului lor. Oameni buni, pe părinţii acestor copii îi învinovăţim de multe ori. Îi tratăm de parcă ar avea ciumă. Fugim de ei, îi ocolim sau ţipăm la ei. Îi jignim: că nu ştiu, că nu sunt educaţi, că nu vor, că n-au harbar. Le dăm lecţii de viaţă pe neştiute şi pe nevăzute, fără să ne întrebăm dacă motivul urletelor copiilor lor se datorează vreunei dureri. Am scris aici despre un grup de suport pentru ei.

Copii cu nevoi speciale

Pe părinţi acestor copii nu-i îmbrăţişează nimeni, să le dea din liniştea lor. Le dăm numai câte o privire rece sau scrutătoare, când, la semafor, copilul lor vrea s-o zbughească, ori în magazin urlă ca din gură de şarpe. De ei nimeni nu are grijă, de parcă ar fi suflete-plastic, ori parcă şi-ar fi injectat nişte botox-nepăsare în inimă. Nimeni nu-şi pune întrebarea: „Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Nu-i întrebăm, cerem de la ei „super-scheme”.  Sau, cum îmi cerea într-o zi un copil  „al meu”: „Moni, fă tu o magie, să nu mai lovesc copilul, să-mi dai eugenie!” Tu îţi poţi stăpâni lacrimile, la auzul unor asemenea cerinţe?

Credeţi voi că acestor părinţi nu le-ar fi de folos o magie d-asta, să se dea şi cineva peste cap de 3 ori pentru ei, să le ia durerile, să le mai dea ani, să mai trăiască o viaţă în plus, să-şi ajute copiii?

Aş face un centru pentru autism. Da. Pentru că în România asta avem de toate: 3 farmacii pe metrul pătrat, 10 biserici pe stradă, 1000 de pariuri sportive, 2000 de saloane de videochat, un milion de saloane de cosmetică şi 0 centre de autism. Vorbesc de centre cu toate de trebuinţă. Vorbesc de un sistem de educaţie pus la punct, nu pus la cerşit. 

Facem saloane de înfrumuseţare trupul, că sufletul nu se vede, la ce bun să-l dăm cu un pic de vopsea, la ce bun să-i facem un lifting? Să să-l dăm puţin la slăbit judecăţile?

De ce aş face un centrul pentru autism, cu 2 milioane de euro?

  • Pentru că aceşti copii POT să trăiască frumos. POT. Noi nu le oferim condiţiile pentru o viaţă frumoasă. Unii pentru că nu vrem, alţii că nu putem!
  • Pentru că acesţi copii ar aduce la bugetul statului român miliarde de euro! Da, aţi citit bine! Dacă ei ar fi învăţaţi şi acceptaţi, copiii ăştia ar descoperi multe. Poate chiar cauza propriilor boli. Dar noi le îngropăm talentele şi harul într-un diagnostic căruia nu-i dăm nici o şansă, şi apoi ne plângem că n-avem bani pentru sănătate.
  • Pentru că aceşti copii ne-ar învăţa bucuria. Credinţa. Minunea. Dumnezeu şi adevărul. Dar ce ne trebuie astăzi nouă acestea? Noi nu avem timp de prostii. Ne trebuie bani. Şi „autiştii ăştia” nu ni-i dau, ci ni-i iau. Din bugetul statului, zic! Atât de fals, atât de nedrept!
  • Pentru că ŞTIU CĂ EI POT! Femeia care mie mi-a salvat sufletul din ghilotină, terapeuta care mi-a schimbat viaţa adică, mi-a spus într-o zi: „Monica, EI, cei speciali,  sunt TU într-o altă ipostază! Şi noi am putea oricând ajunge într-un spital de psihiatrie, sedaţi până la refuz!”
  •  Pentru că ştiu ce înseamnă să fii respins. Să nu se joace copiii cu tine, că eşti „handicapată”. Când eram mică, având un accident de maşină, şi rămânând cu piciorul în ghips pentru 3 luni, apoi mult timp în recuperare, am stat mult timp prin spitale. Mă uitam pe geamul-temniţă, la copiii care jucau mingea, în timp ce eu plângeam că toţi mă evită. N-am să uit niciodată vorbele unei mame rele, implacabil de rele, care i-a strigat fetiţei ei: „Nu mai sta, mamă cu asta, nu vezi că e handicapată?”

Eram handicapată pentru că nu puteam merge.

Eu ştiu cum e să fii privit cu milă şi nimeni să nu se joace cu tine, pentru că eşti altfel. Cum e să îţi arunce cineva jucării de milă, dar un pumn de iubire, niciodată… Pentru că nu (mai) poţi să fii ca ceilalţi.  ÎNCĂ.

De ce aş face un centru pentru copii cu autism?

Pentru că Dumnezeu nu se găseşte în saloane de masaj erotic, nu în pariuri sportive, nu în spa-uri, nu în botox şi nici în silicoane. Dumnezeu se găseşte în sufletul unui copil. Că are un diagnostic sau nu, copilul acela îl adăposteşte pe Dumnezeu. În sufletul lui. Îi dă să bea cu mânuţele lui şi îl mângâie cu braţele lui.

În timp ce noi, cei de pe margine, ne facem planuri, liniştiţi, de vacanţe cu gust de răutate. Indiferenţă şi egoism.

De ce?

Pentru că ne credem dumnezei.

Şi nu, nu suntem!

Când ne vom pune, oare, Aripi de drum, să pornim spre umanul din noi?

 

 

 

Distribuiți vă rog