Categorie: Oameni cu aripi

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Oameni cu aripi

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

Distribuiți vă rog

ARTIŞTII LUMII. 63. Număr. Nimeni. Niciodată.

”Artiștii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinși sau triști

Pot fi bolnavi, ciudați, dar peste toate

Iubiți divinitatea din artiști.

 

Agonizează smirna în lavandă                

Le-nmiresmează clipa Duhul Sfânt

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Din pâinea rumenită în cuvânt.

 

Artiștii lumii, trăiesc din vise și respiră dor

Ei plâng durerea tuturor

Artiștii lumii, merg pe Titanic

Durerea lumii o simt organic.

 

Doar ei rezistă, și prin minune,

Din naufragiu, refac o lume.

Sunt când pe-un colț de stea, când rătăciți,

Lucizi, înfriguranți, sau fanteziști

Să îi iertați, și-apoi să-i ocrotiți

Căci poate nici n-au vrut să fie artiști.

 

Artiștii lumii, descântă-n lacrimi tot ce trist trăiesc,

Artiștii lumii, robiți iubirii, vă iubesc!”

(Poemul ”Artiştii lumii”, Clara Mărgineanu)

 ”Victima cu numărul 63.” – cam așa era anunțat decesul lui Cristian Mitroi, artistul lumii ce în Colectiv, ne-a dăruit ”o altfel de ofrandă”, viața sa. Așa e, nu acolo s-a stins. Dar acolo s-a oprit din ”fabricat vise”. Acolo a fotografiat ultima dată lumea. Asta care îl va conduce azi-mâine pe drumul acela pavat cu de toate cele ce nu găsim aici. Ori găsim, da „ n-avem vreme de pierdut pentru ele. Că-s altele mai urgente, altele mai bune sau mai scumpe. Sau mai raționale, căci timp de artă n-avem. Nici timp să cumpărăm din ea. Nici interes să ne oprim să o privim. Nici chef să o trăim. Nici interes să o simțim…

Arta asta, fir-ar ea, zic unii, a dus la atâtea morți, la atâtea depresii, la atâtea chinuri și la atâta sărăcie!Că de-ar gândi artiștii ăștia cu mintea ce le-a fosta dată de DUMNEZEU, n-ar trăi de azi pe mâine, n-ar ajunge  bolnavi, ”cerșind pe străzi ceva mâncare”,  nu și-ar asuma riscuri scumpe pentru trăiri ieftine.

Așa o fi, oameni dragi! Noi, artiștii ăștia, fabricanți de iluzii, consumatori de antidepresive uneori, însingurați și rătăciți printre blitz-uri, litere, portative ori pași, culori sau roluri, om avea și noi boala noastră, spitalele noastre de nebuni, (cum spunea Adrian Păunescu) cârciumile noastre,ori viețile noastre trăite pe brânci, dar credeți-ne că scriem mereu cu sângele nostru, destinul fatal al lumii în care trăim. Lume  din care facem nu bani, ci dragoste. Una adevărată, nu aia ce se consumă în aventuri de-o noapte, în pasiuni începute la semafor și sfârșite la ușa primului hotel.

Fotograful ”ăsta” de 30 de ani, ce eterniza la concerte câte-o privire dincolo de care numai artiștii ca el vedeau realitatea,  (crudă sau fericită, dar, cu siguranța perfect de imperfectă!) a plecat ieri de aici ”să înoate chiar sub asfalt”. Și, de-ar fi viață dincolo de vama asta, cu siguranță i-ar învăța și pe cei de acolo să trăiască din artă. Așa, de azi pe mâine. Sau de mâine, pentru totdeauna!

S-a dus așa, simplu, cum trăiește orice artist. În flăcări, ca orice mare chin. Își umezește buzele cu lacrimile celor dragi ai săi, își stingeîncă  focul ăla blestemat cu mâinile arse de rugăciuni ale surorii care i-a iubit pasiunea. I-a dăruit credința și i-a încurajat descurajările. Căci din ele se naște arta adevărată.

Artistul ”ăsta” grafician, așa artist cum era, ne-a dăruit cea mai imperfectă grafică: viața sa. A lăsat-o aici, pe lumea asta, în pământul ăsta, să ne amintim cu toții că ”din pământ am fost făcuți și în pământ ne vom întoarce”. Să ne amintim de azi înainte, de fiecare dată când călcăm apăsat, grăbit și ignorant, că sub acest pământ își trăiesc pasiunile pentru totdeauna, marii artiști ai lumii. Ăștia care au scris cu viața lor viitorul nostru. Propria noastră viață sau au mâzgălit tremurând suferințele noastre. Pentru că numai ei pot să aducă imperfecțiunea la cea mai perfectă stare. Numai ei pot să vadă dincolo de măști. Numai ei au curajul  să moară pentru o pasiune. Ieftină. Sună pleonastic. Cine a văzut vreodată o pasiune scumpă? Ce e scump nu mai e demult pasiune, s-a transformat în obligație, în sete de înavuțire și în competiție. Însă adevărata artă își găsește liniștea și valoarea acolo, în brațele lui Dumnezeu. Căci și El, dintr-o mare pasiune pentru omenire, Și-a dat viața să trăim noi. Și El, tâmplar sărac, artist al lumii decăzute, a trebuit să treacă prin chin să înțeleagă lumea ceva.

Și-a înțeles. Fiecare ce-a vrut.

Dragă Cristian, eu, alt artist ”bolnav, ciudat sau fantezist”, îmi trăiesc viața pe muchie de prăpastie. Una a credinței. Aceea că moartea fiecăruia din noi va schimba ceva în viața celor ce-au rămas.

Ai fost un număr până acum câteva ore. 63. S-a revoltat prietenul tău, Emil Călinescu.  S-o fi săturat și el de măștile astea. De setea asta. De căutătorii ăștia de senzațional. Ori de ignoranță. Ori l-o fi durând atât de tare, că nu mai știe decât să scrie. Tot o artă și-asta!

N-avem arme să ne luptăm cu nimeni. Suntem și noi artiști. Săraci, ”respinși sau triști”, neiertați de alții pentru că nu ne dăm coate să ieșim în față. Și de ieșim, ieșim cu viața noastră. Unii, mai curajoși, ca tine, cu moartea…

Noi,  artiștii acestei lumi, îți trimitem o scrisoare pe un portativ ars. Fă-i tu o grafică mai frumoasă, dacă vrei. Noi ți-o trimitem pe asta. Dureros de reală:

 

 ”Mă ţineam de alb, cu fluturii încleştaţi

Înălţam doliului rugăciuni incolore

Să-ţi aprindă roşul la înviere.

 

Îmi spintecam trupul

Să simt mai bine smulgerea ta

Din curcubeu

Iartă-mă, nu mai am culori!” (poemul ”Tablou sfârtecat”)

 

Semnează,

ARTIȘTII LUMII

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Se va mai naşte altu’ ca Bendeac?

Oameni cu aripi

Se va mai naşte altu’ ca Bendeac?

Distribuiți vă rog

Se va mai naşte altu’ ca Bendeac? Încep prin a spune că NU mă uit la televizor. Nici măcar nu am unul acasă. De ani buni, cu mult mai buni ca sufletul meu în vremuri de mari nedreptăţi.

Nu mă uit şi, ca atare, nu sunt la curent cu nici o emisiune Tv. Tot ce văd, văd online, din articole. Nu mă uit nici în direct, online. Nu că aş crede că toate emisiunile din România sunt despre manelisme şi alte asemenea. Doar că mi se pare că pierd timp preţios, ocupându-mă cu vieţile altora… Şi eu abia am timp de a mea …

Ştiu sigur că există şi oameni inteligenţi în Românica noastră, care nu s-au „contaminat” cu boala banilor luaţi din orice circ. Circ mediatic,adică, nu de-ăla, de-adevăratelea:).

La cel real se munceşte, nu se prostituează. Să-mi fie cu iertare remarca dură…

Aş avea eu multe pe suflet, dar am decis cândva să iau doar ce e bun  din tot răul ăsta din lume …

Unul din „bunuri” e ARTA. Am zis eu cândva, printr-una din paginile acestui blog, că pe mine arta m-a trăit. Dacă nu era ea … muream demult. M-oţi fi crezut ori ba, eu v-am împărtăşit, că păcat ar fi să descopăr o comoară şi să o ţin doar pentru mine …

Vorbesc de ARTĂ, nu de artă! Aşa cum vă spuneam într-o zi despre FEMEIE şi femeie.

ARTA asta, m-a trăit tocmai pentru că am refuzat să rămân om. Am vrut cu tot dinadinsul să devin OM.

Nu mare, ci cu litere mari.

Bunica mea, când am luat drumul Bucureştiului, mi-a cerut OM MARE să mă fac. I-am îndeplinit jumate de dorinţă. Sunt, aşadar, doar OM. Asta, cu MARE, nu prea ştiu cum s-o definesc. Prin urmare, nici reţeta n-o ştiu…

Aş vrea s-o aflu de la OAMENII MARI. Pentru că nu ştiu, însă, nici pe ei unde-i găsesc, aş vrea să-i întreb pe cei care sunt doar OAMENI.

Aşadar, mă adresez vouă, OAMENI frumoşi, la câteva zeci de ore de când l-am văzut pe Bendeac aici. (îl ştiu şi eu pe Bendeac ăsta, chiar dacă n-am televizor!:) ) De-asta l-am văzut aşa târziu…

V-am zis că sunt olteancă, din Băileşti. Amza Pellea a fost un MARE semn de întrebare pentru mine. N-am înţeles niciodată cum a putut omul ăsta să FIE ceea ce E.

E, în continuare, căci MARILE VALORI nu încetează să fie, niciodată.

Încetează numai să trăiască.  Ba, mai mult, când îşi încheie drumul în lumea asta, se nasc, din moarte. E complicat, probabil, ce spun, şi nici nu pot explica … să-mi fie cu iertare lipsa de sens, poate, pe care v-o afişez uneori, când pur şi simplu nu mai înţeleg nimic din atâtea înţelesuri …

Amza Pellea a fost un OM care mi-a marcat adolescenţa. Când îl vedeam, mă întrebam într-una: „Cum s-a născut din Băileşti un aşa OM?”

Mărturisesc că, pe vremea aceea, tare revoltată eram pe oraşul meu, unde multe se făceau doar pentru unii, şi pentru alţii NIMIC. (Credeam eu, pe vremea aia, că numai în Băileşti valorile sunt aruncate la gunoi sau ignorate, şi oamenii – cu litere mici- culegeau laurii în locul lor! Târziu am aflat, ajungând în Bucureştiul ăsta plin de câini ce fug cu gaura covrigului în coadă, că peste tot e nedreptate. Şi că orăşelul meu a născut valori. Problema nu e oraşul, însă, ci oamenii. Da, ăia cu litere mici.)

Aşa, să revin la Bendeac. De el vreau să vă spun azi. Am 2 motive să vorbesc de el:

  1. Asta. Ochii mei au plâns când l-am văzut pe nea’  Mărin al nostru, cum trăieşte prin altul. Un fel de întrupare. Că s-o fi dus, de mila noastră, nea Mărin, în audienţă la Dumnezeu , să-i ceară să ne aline şi nouă, dorul de el, şi L-a rugat să-l trimită pe Bendeac în lume, cu har, ori c-o fi Bendeac cel ce s-a prezentat acolo, şi, în numele băileştenilor, a cerut cu împrumut  un talant de talent – pe care să-l înmulţească, apoi-,  nu ştiu!

Ce ştiu e că m-am întrebat azi noapte, scurt, dar apăsat:

„Se va mai naşte un alt Bendeac, pe lumea asta?”

Pur şi simplu. Să se nască, zic, căci pur şi simplu nu ştiu dacă e Bendeac. Ca adjectiv, adică. Înţelegeti voi ce vreau să zic. Stiu eu că cititorii mei  au gramatica în sânge, la fel ca şi arta. Nu că sunt artişti ori academicieni, ci OAMENI. Aşa c-or înţelege …

2) Asta. 

Am auzit multe de omu’  ăsta. Multe negative. C-o fi, că n-o fi, de ce am fi noi îndreptăţiţi să-l judecăm, nu ştiu … eu nu vorbesc azi de bărbatul Bendeac, pe ăla are timp femeia ce-i va fi alături sau ce i-o fi acum, să-l critice (eu sper, constructiv!) :). N-avem noi, restul, „de pe margine” , dreptul să-l arătăm cu degetul. Ori să-i dăm noi diagnostice sau sentinţe. Oricât de psihologi ori judecători am fi! Diploma noastră de „specialişti” în ale sufletului, creierului, ori dreptăţii, nu ne dă dreptul să aruncăm după gratii marile talente.

Şi omul ăsta, „Bendeac ăsta”, E un mare talent.

E, nu ARE!

Să ne înţelegem!

Am citit cu lacrimile în ochi tot ce a scris aici.

Am citit şi am plâns pentru că are dreptate, OAMENI frumoşi!

Are! În România se nasc valori, dar noi, ăştia, de pe margine, le aruncăm în stradă. Pe valori, zic. Pe ele, le. 🙂

În loc să le aplaudăm, să le dăm din fiinţa noastră, să poată şi ele, la rândul lor, să ne dea din fiinţa lor, noi le găsim defecte, ca oameni. Că fac, că nu fac, că au, că nu au, că dau, că nu dau. Şi încă multe asemenea. Nu suntem niciodată mulţumiţi de ele- de valori, da?- căci (ne) dăm cu presupusul şi cu ciocanul. Devenim călăi. Culmea, tocmai cu cei care POT duce România în lume. Dar nu de „vai de ea ce e!”, ci de „VAI, DE EA AVEM NEVOIE! DE FRUMOASĂ CE E!”

E frumoasă România noastră! Cine nu vede, e pentru că îi condamnă pe cei ca Bendeac „ăsta”. Că e … şi  ee… şi eeeeeeeee…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Că o fi, că n-o fi, spuneţi-mi şi mie, ce legătură are bărbatul Bendeac cu artistul Bendeac? Şi de unde ştim noi, ăştia de pe margine, despre CUM e bărbatul Bendeac? Din ce spune câte o duduie, ori câte un dudui? Vreuna care a avut o relaţie cu el, şi-apoi apare în faţă, să strige defectele lui? Vreunul care i-a fost prieten, apoi a ieşit în faţă, să ne arate nouă lipsurile lui?

Vreunul, tot de pe margine, care n-a ajuns ca el, şi spune apoi că–i acru? Ca vulpea, ştiţi voi, cu strugurii …

Cine vine, OAMENI frumoşi, să ne prezinte „faţa întunecată a lu’  Bendeac ăsta”?

NU cumva oamenii? Da, cei cu litere mici?!

Eu ştiu aşa: că dintr-o mare dragoste rămâi cu amintirea a ce E omul pe care l-ai iubit. Dintr-o mare prietenie rămâi cu respectul pentru cel care te-a ajutat când erai pe marginea prăpastiei. Cât timp te-a ajutat, şi de ce a ales să o facă doar pentru timpul acela,  n-ai tu dreptul să judeci. Tu ai dreptul doar să ai grijă de inima ta, de schimbarea ta…

Cine suntem noi, ăştia, de pe margine, să scoatem paiul din ochiul lu’ „Bendeac ăsta”?

Nu cumva ăia care nu ne-am scos bârna din propriii ochi?

„Se va mai naşte unu’ ca Bendeac?”

Se va mai naşte, OAMENI frumoşi, cu siguranţă! S-a mai născut altul şi ca Amza! Problema nu e că NU s-o mai naşte, ci DACĂ vom fi noi, ăştia de pe margine, capabili să-l respectăm?

Pentru ARTĂ, nu pentru defecte!

Azi, o domnişoară frumoasă, mi-a scris scurt:

 „Ar trebui să nu-l mai distribuiţi pe Bendeac pe pagina dumneavoastră, că e nedemn ca un psihopedagog să-şi asocieze numele cu al unui bărbat care înjură ca la uşa cortului şi numeşte femeile c … ve!”

Femeie frumoasă, să-mi fie cu iertare, nu vreau să supăr pe nimeni cu postările mele. Dar eu am un  mare defect: iubesc ARTA. Dar o iubesc, nu o folosesc!

# Eu nu-l distribui pe Bendeac, aş vrea eu să fi fost regizor, să-l distribui în rolurile mele!:).

Eu doar  arăt  ARTIŞTII LUMII

#Eu nu-mi asociez numele cu al lui Bendeac, aş vrea eu să fi fost actriţă (cu litere mari), să împart scena cu el. Şi afişul 🙂

Eu doar scriu (despre)  ARTIŞTII LUMII!

(Şi DA, Bendeac e un artist!!!)

#Eu nu judec ce face ”Bendeac ăsta” cu femeile şi cu limbajul lui! Eu vorbesc de ARTĂ aici! Aşa e, cum spuneţi dumneavoastră, sunt psihopedagog,  dar în nici un caz una pusă de Dumnezeu să-i ceară  lui Bendeac banii de la porţile Raiului. 🙂

Asta e treaba lui cu Dumnezeu.

Şi da, distribui, însă nu pe Bendeac, ci ceea ce FACE şi ESTE Bendeac ăsta!

Să-mi fie iertate  eventualele supărări ce va pricinui acest articol, dar eu vorbesc despre ARTĂ şi TALENT, nu despre sentinţe!

Eu vorbesc aici despre OAMENI CU ARIPI, nu despre viaţa de dincolo de cortină, a bărbaţilor şi femeilor despre care scriu!

Se va mai naşte altul ca Bendeac, da!

Cu siguranţă! Până atunci, haideţi să ne punem Aripi de Drum şi să zburăm cu ele spre adevăr. Acela din sufletul fiecărui MARE artist, care îşi cheltuie din propria fiinţă, pentru noi, ăştia de pe margine!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Oameni cu aripi

Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Distribuiți vă rog

20 iulie 2016.

E Ziua Aviatiei. M-am trezit cu gandul de a scrie despre o mare iubire a mea: zborul. Nu sunt pilot:), spun o mare iubire pentru ce simt cand il simt. E greu de explicat si greu de definit.

E un fel de dor de duca, spre nicaieri si spre pretutindeni. Exact asa. De asta mi-am si pus Aripi de Drum, sa pot trai o viata cu dorul de cer, intr-un zbor continuu si perfect. Eu, cea mai imperfect dintre imperfectii lumii.

Dar gandul meu, de a povesti despre ziua aviatiei, s-a blocat pe drumul spre inceput. Pentru ca, sigur nu intamplator, mi-au venit in minte 2 versuri  ale lui Adrian Paunescu:

„Si brusc am inteles ca fara tine
Nici eu in toate mintile nu sunt.”

N-am inteles de ce ma obsedeaza aceste versuri, si m-am indreptat spre mine insami. Sa ma intreb de ce. Si sa gasesc raspuns. Mi-am dat seama apoi ca de fapt, azi e o zi in care imi strang in pumni 2 mari iubiri: POEZIA si ZBORUL.

E ziua in care s-a nascut un OM care a avut curaj sa fie el insusi. Cu toate condamnarile lumii, cu toate pistoalele indreptate spre el.

Adrian Paunescu m-a invatat candva, fara sa stie, ca iubirea nu e iubire daca nu zboara. Daca nu e libera, adica.

Si tot nu intamplator, mi-am amintit de poemul lui, pe care l-am plans candva de atatea ori, ca nu mai aveam indrazneala sa mai cer lacrimi de la Dumnezeu.

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

 [ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

E greu sa fii tu insuti intr-o lume pusa pe judecat. Pusa pe aruncat nu cu pietre, ci cu gloante. Sa te ingroape mai repede in pamant.

E greu sa te lupti cu lumea, sa te inalti de-acolo, de sub lespezi rece, la cer. Cand ei te coboara, tu te ridici. Iti faci mainile ruga, si cu ele tragi de mansa propriei puteri, si pornesti la zbor. Cu toate ale lumii ne-ntelesuri.

Adrian Paunescu nu s-a nascut sa moara. S-a nascut sa ne arate ca se poate trai vesnic. Ca se poate ajunge la el, acolo sus, cel putin o data pe an. Pe 20 iulie.

Nu stiu cati dintre pilotii lumii stiu ca e sarbatoare in cer azi SI pentru o nastere de om, nu doar de Aripa. Nu stiu cati dintre noi avem curajul sa le cerem celor ce se duc acolo sus, azi, sa ii duca si lui, marelui poet, un pumn de lume. Sa scrie cu ea si acolo, povestea ce n-a mai apucat s-o termine aici.

Nu stiu cati dintre artistii lumii stiu ca azi e sarbatoare nu doar pentru ca e ziua Aviatiei, ci pentru ca pilotii lumii sunt artistii lumii. Si nici un artist al lumii nu trece dincolo, pana nu devine pilot.

Despre Adrian Paunescu am aflat prima data de la Cirna, Dolj, satucul bunicii mele. A venit in urma cu peste 23 ani sa tina un spectacol acolo. Cu Ana Maria si cu Andrei. Copiii lui. Mi-aduc aminte ca am plans tot spectacolul. Eram prea mica atunci sa inteleg de ce. Stiam doar ca lumea se uita ciudat la mine.

Nu stiam cine este, si de ce e atata zarva in sat la noi. Stiam doar ca simt ceva ce nu stiu explica, atunci cand vorbea si cand s-a inceput a canta.

Am aflat apoi, de la bunicul, ca e un mare poet. Ca au fost colegi de banca si ca se bateau. Ca s-a nascut in Basarabia, si marea parte a copilariei a trait-o la Birca, Dolj. Ca a stat in Cirna o perioada, si ca era un copil altfel. Nici bunicul nu a stiut sa-mi explice „cum adica era altfel…?”

Am intrebat de poeziile lui, unde le pot gasi. Nu aveam nimeni nimic. Nici macar tata, care iubea poezia mai mult ca orice. N-am gasit nici la biblioteca orasului meu natal, Bailesti. Habar nu am daca azi au acolo cartile lui.

Dar tare as vrea sa stiu ca e citit  in Oltenia lui draga.

Nu stiu nici cati stiu ca „OLTENIA, ETERNA TERANOVA”, e scrisa de el. Stia de atunci ca va trai vesnicia prin lume. Desi plecat…

Nu stiu nici cati se intreaba de ce OAMENII nu sunt cinstiti in patria lor. Si cati olteni sunt mandri ca cineva, candva, pentru totdeauna, le-a gravat Oltenia pe harta spre cer.

Ca Adrian Paunescu a scris istoria cu slovele iubirii. Istoria unei tari in care se moare de multe, mai putin de dor de ARTISTII LUMII.

Azi, Adrian Paunescu ar fi implinit 73 de ani. N-a fost sa (mai) fie…

Suntem multi, eu stiu sigur, care iubim asa cum a iubit el. Dar si mai multi care nu au curaj sa iubeasca asa: asumat!

Azi sarbatoresc 2 mari iubiri: de ZBOR si POEZIE! Si inteleg tot mai mult ca moartea se poate trai, prin cuvant.

Va rog azi, pe voi, cei ce zburati acolo spre cer, sa duceti o aripa de drum si celui ce ne-a invatat ca

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii. (Ruga pentru parinti)

Va rog pe voi, piloti frumosi, sa purtati pe umerii vostri azi, iubirea. Deschid azi pumnii mei si va las sa priviti cum se zbat pentru viata cele 2 iubiri: de ZBOR si de POEZIE. Sa nu uitati ca sunteti parte a lumii celui ce ESTE Adrian Paunescu.

A scris despre voi, a scris despre noi. A scris despre zbor… a stiut ca-ntr-o zi, VOI ii veti aduce de aici, vesti despre lume. Aceea pe care a iubit-o asa cum a stiut …

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

(Spune-mi ceva!)

Si a stiut apoi ca..

„Am sa plec intr-o zi

Intr-un loc nestiut,

Intr-un munte secret,

Undeva in trecut.”

 

Am decis intr-o zi sa spun lumii despre „intr-o zi” … in cartea mea, „Pune ultima piesa!

Atunci el nu zburase inca spre vesnicii. Dar n-am avut curaj sa-i spun ca am ales sa il gravez pe suflet pentru totdeauna! Cu tot cu iubirile lui, bifate gresit, uneori …

 Tu, Aviatie Romana, sa ne ierti ca te platim cu nimic pentru corespondenta cu Artistii lumii!

Sa ne ierti ca te uitam atat de usor! Probabil de asta a ales el, marele poet, sa zboare spre cer de ziua ta! Sa nu-l uiti niciodata si sa-ti fie mult mai usor sa-i duci slove de la noi, pamantenii …

Iti multumim, Adrian Paunescu, pentru vesnicia data cadou!

Si-atat …adrian paunescu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.