Categorie: Oameni cu aripi

Piloţii de vânătoare, sau cum se strigă cu adevărat: “Avion  cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!”

Artistii lumii Oameni cu aripi

Piloţii de vânătoare, sau cum se strigă cu adevărat: “Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!”

Distribuiți vă rog

Piloţii de vânătoare, sau cum se strigă cu adevărat: “Avion  cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!”

 “ Să mă fac aviator!”

Şi câţi nu am auzit aceste cuvinte strigate cu forţă de glasul unui copil care-şi înalţă ochii spre cerul infinit, la vederea miracolului: avionul?

Şi câţi nu am râs ironic la auzul lor, purtând în gând imaginea – curată nebunie- unui aparat de zbor şi atât?

“Eh, îţi spun mulţi, ce e, un avion şi atât?! Ce poate să însemne pentru un om?”

Ştiu că voi mai vedea zâmbete ironice pe chipuri de oameni care îşi câştigă existenţa din “joburi pretenţioase”, care judecă doar aparenţa.

Dar nu vorbesc de ei … gândul îmi inundă fiinţa şi trăiesc clipa în care, un simplu copil cu mânuţe firave, cu obraji rumeni şi ochi de înger, îşi înalţă privirea spre infinit şi strigă, cu glas de copil ce abia şi-a “câştigat” aripile, “avion cu motor, ia-mă şi pe mine… !”

Şi suspină după visul lui, plecat înainte de a veni; şi rămâne tot acolo, pe pământul fără împlinire, dar plin de aripi. De drum.

Îşi pleacă încet capul … apoi pleacă şi el; se îndepărtează “aparatul”, dar cerul rămâne.

El, şi gândul copilului ce a învăţat să tacă – dar  nu şi  să renunţe la vis- ; să nu-l uite, ci să-i pună aripi în fiecare zi. De hârtie …

Şi anii trec. Şi copilul trăieşte şi atât. Prima iubire, prima dezamăgire, prima lacrimă, primul sărut …

Copil  ca orişicare altul, plutind pe aripile unei lumi de ceară, într-un văzduh de lumini şi obscururi …

Şi într-o zi, ajuns la “ÎNCERCARE”, îşi încearcă norocul, cu dreptul înainte, spre cerul senin …

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Unde altundeva , decât … spre aviaţie?

Sunt zâmbete ironice, sunt descurajări, sunt vorbe care dor şi dor, ce vin de la oameni ce privesc şi râd.

Sunt lanţuri în care lumea îl încătuşează, dar el, copilul ce cândva trăise fiorii dragostei, prima, descoperă adevarata iubire … singura care te înalţă cu adevărat, singura care te duce la cer, care te inundă şi te poate doborî cu adevărat, definitiv!

Copilul de azi , prizonier al iubirii pentru cer, păşeşte pe “podiumul aviaţiei”, cu ochii spre cerul făgăduinţei, cu inima plină de dorinţa victoriei.

Devine stabilopod al nefiinţei, Plexiglas al îndurării şi forţaj al gândului.

Şi … primul zbor, prima scânteie, prima iubire (nu este o simplă dragoste consumată între doua staţii de tramvai), prima cutreierare de gând, cerul senin, norii împlinirii, văzduhul fiinţei, eternitatea sufletului de copil. Toate la un loc, într-o singură fiinţă.

Şi totuşi… a rămas un simplu om. Cu dureri şi vise, cu lacrimi şi zâmbete, cu speranţe şi împliniri .

Dar  pregătit de final, fără frica de moarte, fără teama de necunoscut, fără frica de neant.

Copilul ce cândva îşi înălţa ochişorii senini spre cerul făgăduinţei ajunge azi la visul său.

Şi acum … chiar are aripi. Şi  nu doar cele ale copilăriei pline de vise, ci aripile realităţii, ale împlinirii şi ale puterii de a crede în visul tău: aripile avionului său

Chiar daca acolo sus, urci să te întorci mai fericit decât ai plecat, sau să  nu te mai întorci niciodată, pentru el există “catapultarea vieţii” la orice vrie a sorţii….

Cine ar înţelege ce spun?

Nici nu îmi pasă, ştiu sigur că există oameni ca voi, care se regăsesc aici. În rândurile scrise cu zgură de cea care nu a atins niciodată veşnicia cerului … dar care o înţelege şi atât.

Pentru toţi, un CER SENIN…!

 

#Scrie şi tu pe Invata.Crede.Iubeste, folosind formularul de contact de aici.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
7 motive pentru a cheltui o avere pe cărţi

Oameni cu aripi

7 motive pentru a cheltui o avere pe cărţi

Distribuiți vă rog

 

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură.” ( Matei 6:19)

Tata îmi spunea, în urmă cu mulţi ani:

Dacă ţi-ai vinde toate hainele, ai cumpăra o juma`  de garsonieră! 🙂

Pe-atunci eram mândră de garderoba mea, pe care nu aveam timp s-o îmbrac. Şi nici unde. Munceam de dimineaţa până seara, într-un domeniu în care trebuia să fii foarte comod îmbrăcată. Machiată  puteai fi doar în anumite circumstanţe, altfel îţi luai bătaie. Trebuia să stai în genunchi, să te târăşti, să te dai peste cap.                                                                                                      sursa foto: Google

Sună a desfrâu aici, ştiu. Dar adevărul este unul dureros:  lucram cu copii cu autism. Plecai de la un copil la altul, te schimbai de 3-4 ori pe zi, fugeai de la o adresă ala alta, cu RATB.

Mă mândream cu hainele mele. Nefolosite în mare parte.

Au trecut anii. O dată cu ei, s-au schimbat şi iubirile mele.

Şi-acum, îmi fac haine din file de carte…

De curând, tata mi-a spus:

Dacă ţi-ai vinde toate cărţile, ţi-ai cumpăra o casă!”

El mi-a insuflat iubirea pentru cărţi, dar cu siguranţă nu s-a gândit niciodată că voi ajunge(chiar) aşa. 🙂

Nebună ori ba, vă spun atât: Casa mea e CARTEA!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Nicăieri nu vei sta mai comod decât pe canapeaua cuvintelor, nu vei fi mai răsfăţat decât pe paginile viselor şi nu vei primi mai multă iubire decât din Cuvânt.

sursa foto: Google

Haideţi să vă spun Aripile pe care mie mi le-au pus cărţile.

Sunt 7:

  • Bogăţia! Nimeni nu îţi poate fura comoara aceasta. Eşti bogat când deţii puterea de a crea din nimic! Iar cărţile asta te învaţă! Şi-apoi, cu cât ştii mai multe, cu atât vei câştiga bani mai mulţi!
  • Libertatea! Nicăieri nu eşti mai liber să trăieşti, decât între filele unei cărţi! Ai puterea să faci exact ceea ce simţi, să te îndrepţi încotro doreşti, să te opreşti când vrei. Şi unde vrei. Imaginaţia este cea mai puternică armă împotriva bolilor sufleteşti!
  • Puterea! Omul care citeşte deţine puterea de a schimba lumea! Nimic nu-l poate opri pe cel care are ca scut slova! Oricine citeşte ştie că dacă nu a reuşit într-un fel, POATE să încerce în mii de alte feluri, până reuşeşte!
  • Iubirea! Nimic în lume nu te poate învăţa Iubirea,mai bine decât Cuvântul. Şi Cuvântul este Dumnezeu.  Am citit sute de cărţi, şi cu fiecare carte terminată, începea un nou capitol din viaţa mea, capitol din care învăţam tot mai mult să iubesc
  • Fericirea adevărată! Oamenii nu vor fi niciodată fericiţi, având doar posesiuni materiale. Adevărata fericire vine din interior, acolo unde este izvorul tuturor împlinirilor. Şi ştiţi asta! Pacea se găseşte între file mirosind a vechi, nu în magazine de vândut vise ieftine, pe averi!
  • Curajul! Nu poţi să fii slab când citeşti. Miroase a VOI REUŞI peste tot pe unde trece un cititor. El ştie că pentru a reuşi în viaţă, trebuie să înveţi curajul. Mulţi vor tăia aripile copilului ce vrea mereu să facă totul singur, dar puţini vor învăţa a sădi sămânţa pentru a creşte altele. Şi curajul acesta se învaţă din cunoaştere. Cunoaşterea, la rândul ei, din cărţi!
  • Competiţia! Copilul care citeşte ştie că în viaţă scapă cine poate. Dar pentru a fi învingător, trebuie să te întreci pe tine însuţi! Din filele cărţilor afli cum să fii azi mai bun ca ieri, şi mâine mai bun ca azi.

 sursa foto: Google

Să ne punem ARIPI DE DRUM şi să pornim!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
De Martisor, despre cariera, vocatie si feminitate, cu Nicoleta Burlacu, : „Ceea ce avem in interior si nu poate fi palpabil si vizibil, la exterior se contureaza in : ce fac, ce simt, cum ma imbrac, cum gandesc, ce respect, ce nu accept.”

Oameni cu aripi

De Martisor, despre cariera, vocatie si feminitate, cu Nicoleta Burlacu, : „Ceea ce avem in interior si nu poate fi palpabil si vizibil, la exterior se contureaza in : ce fac, ce simt, cum ma imbrac, cum gandesc, ce respect, ce nu accept.”

Distribuiți vă rog

O  stiu pe Nicoleta Burlacu de multi ani. Este psiholog clinician, si sotie. NU insa meseria ei m-a determinat sa o rog sa-mi ofere cateva clipe. Ci pacea ei molipsitoare.

Despre psihologul Nicoleta Burlacu, vom afla in curand, intr-un alt interviu, dar azi vorbim despre primavara. Adica despre feminitate.

La Nicoleta, m-a fascinat intotdeauna simplitatea din eleganta ei. Da, ati citit foarte bine: simplitatea din eleganta. Pentru ca Feminitatea nu se masoara in numarul zorzoanelor. Nici al culorilor. Si nici al listelor interminabile,  cu iubiri amagitoare:).

Despre suflet, cariera, bucurie si dragoste, intr-un interviu care pe mine m-a facut mandra sa fiu CEEA CE SUNT.

Multumesc, Nicoleta, pentru zbateri de ganduri, pe care ni le-ai facut martisor, si ni le-au trimis sa-l purtam cu mandrie!

Monica Berceanu: Nicoleta, spune-mi, te rog, cum definești tu feminitatea?

Feminitatea, inseamna, pentru mine, sensibilitate, eleganta,  dragoste, energie, conectare, respect, gingasie, copilarie, maturitate. Aceste ingrediente ma fac sa fiu o femeie puternica, si sa lupt zi de zi cu schimbarile si noutatile din viata mea.

Cu siguranta feminitatea face parte din viata fiecarei femei. Ceea ce avem in interior si nu poate fi palpabil si vizibil, la exterior se contureaza in : ce fac, ce simt, cum ma imbrac, cum gandesc, ce respect, ce nu accept. Fiecare femeie isi reprezinta feminitatea intr-un mod unic, asa cum simte.

Avand in vedere avalansa de informatii care ne invadeaza zi de zi, cred ca abilitatile de baza a unei femei ar trebui sa fie flexibilitate, adaptabilitate si independenta. Feminitatea este importanta si exista in fiecare femeie, descoperirea ei, insa, depinde in mare parte de cum dorim sa o aratam sau sa o expunem.

Monica Berceanu: Cum vezi, în România zilelor noastre, rolul femeii?

In Romania zilelor noastre se vorbeste tot mai des de o emancipare a femei si de o eliminare a discriminarii. Femeia si barbatul au drepturi egale. Daca pana nu de mult, rolul femeii era de sotie, de mama si de gospodina, in zilele noastre toate aceste atributiuni au fost ajustate atat prin progresul tehnologiei, cat si prin adaptarea la noile cerinte ale societatii. Societatea este o forma de „scolarizare” a femei, care a incurajat iesirea din rolul de baza al femei, si anume cel de sotie.

Femeia are la acest moment aceleasi drepturi ca si barbatul, insa diferenta cred ca o face feminitatea.

Daca luam in calcul cat de usor este la acest moment sa divortezi, sau sa te desparti de o persoana, putem spune ca o femei este in deplina independenta fara a fi nevoita sa „fie pe buletinul unui barbat”.  Independenta femei este un mare plus pentru societate, dar si barbatul trebuie sa-si mentina rolul sau. Consider ca este extrem de important sa pastram valoarea adevarata a unui barbat, prin ceea ce il reprezinta, si sa nu invalidam rolul si scopul lui in societate.

Monica Berceanu: Este femeia perceputa ca ignoranta, pentru că se implică tot mai mult în carieră, si pune familia pe locul al doilea?

Cred ca nu egalitatea si emanciparea femei a dus la ignoranta familiei, ci mai degraba volumul de munca si disponibilitatea financiara, fac ca acest rol sa nu mai coincida cu ceea ce insemna odinioara sotia, mama si gospodina.

Avand in vedere gustul „dulce-amar” al banilor si puterea lor, cred ca s-a generat o adevarata moda in a avea amanta in loc de sotie, bona in loc de mama si menajera/bucatareasa in loc de gospodina. Teoretic, se considera ca este mai usor sa delegam persoane pentru toate aceste roluri, dar practic este „otrava” unei relatii.

Avand in vedere volumul de munca la care sunt supusi atat femeia cat si barbatul, nu mai exista momente de conectare totala a celor doi, a partenerilor, si inevitabil, toleranta la frustrare, furia,si disponibilitatea in timp produc rupturi si rani extrem de puternice. Acestea pot avea repercusiuni in timp, fara a fi un scop.

Nu de multe ori intalnim (apropo de drepturi egale) femei care sunt singure, independente, care au pretentii foarte mari de la un partener, care considera ca se pot descurca singure, si ca barbatul este doar un pasager al vietii. Barbatul are un rol important in viata noastra si consider ca este un liant al unei vieti armonioase si stabile, daca gasim in noi echilibru, rabdare si disponibilitate.

Femeia trebuie sa creze un echilibru intre cariera si viata personala.Toate cele mentionate mai sunt sunt si se aplica in anumite cazuri, poate in cele mai multe. 🙂

Monica Berceanu: Cum reusesti tu sa te împarți intre rolul de sotie si cel de psiholog?

Da! Este o intrebare care ma duce de fiecare data cu gandul la cat de simpla este viata, daca nu o complicam 🙂

Eu am un mare noroc!  Sotul meu este un om intelept si rabdator. In timp am invatat sa fiu si eu la fel. Conteaza foarte mult cat de multa disponibilitate ai pentru o relatie, si ce doresti cu adevarat de la ea.

Sincer, recunosc ca si la noi sunt discutii, foarte rare, ce-i drept, dar pe teme foarte puerile si fara sens. Am invatat, insa, sa trecem cu bine peste toate aceste momente tensionate. Cum? Am facut cateva reguli in caz de „incendiu ” sau „cutremur”.

Monica Berceanu: Are femeia nevoie de ajutorul bărbatului, pentru a urca pe scară ierarhică, în carieră?

DA, cu siguranta! Asa cum se spune ca „in spatele unui barbat de succes sta o femeie puternica”, eu pot sa spun ca „in spatele unei femei puternice sta un barbat rabdator, tolerant, iubitor, respectuos, disponibil, romantic, atent, matur si pragmatic”.

„In spatele unei femei puternice sta un barbat rabdator, tolerant, iubitor, respectuos, disponibil, romantic, atent, matur si pragmatic”.

Monica Berceanu: Cum comentezi dictonul: „Femeia stă acasă si are grijă de casă si copii, iar bărbatul muncește!” ? Mai are el relevanță astăzi?

Nu cred ca acest dicton se mai aplica in zilele noastre, sau, mai bine spus, este mult mai evoluat. Sunt si in zilele noastre femei care stau acasa cu copii si gatesc, dar pentru un timp limitat.  In mediul urban nu se mai aplica, deoarece munca ocupa o foarte mare parte din timp. In mediul rural cred ca avem ocazia sa intalnim mult mai multe femei care sunt preocupate de gospodarie si copii.

De multe ori suntem judecate pentru ceea ce facem, indiferent ca sunt o femeie de cariera, sau sunt o mama dedicata copiilor si familiei.

Iubirea fata de propriul copil este neconditionata si cred ca fiecare face totul dupa propriile reguli sociale, dar nu putem sa judecam si sa criticam o mama pana nu stim cu exactitate ce se ascunde in spatele acestei decizii, fie ca este un om de cariera, sau o mama casnica.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Daca vorbim de o mama care isi doreste o cariera, cu siguranta vorbim de o persoana care: este precauta, ingrijorata, sensibila, iubitoare, grijulie, fata de propriul copil.  Siguranta absoluta a propriului copil este lucrul care conteaza cel mai mult.

Nu as pune fata in fata cele 2 situatii: acasa cu copilul, sau cariera, deoarece cel mai important este de fapt timpul de calitate petrecut cu copilul si familia, si mai putin conteaza cantitatea de timp care o ofer acestora.

Monica Berceanu: Nicoleta, cum iubește o femeie?

Femeia iubeste liber, sincer, pasional si fara inhibitii.

„Daca vrei sa traiesti cu adevarat… Iubeste o femeie! ” – Nicoleta Burlacu

Femeia care iubeste este senina, zambitoare, plina de energie, bucuroasa, energica.

Intre noi fie vorba, cred ca acum am inteles cu adevarat pacea Nicoletei. Determinarea si energia pe care le vad la ea de fiecare data. 🙂 IUBESTE!  Poate ne da si noua reteta unei mari iubiri. Sa vedem…

Monica Berceanu: Ce sfat ai da tinerelor care ies de pe băncile facultăților, in ceea ce priveste cariera?

Cel mai important lucru este sa poata avea puterea unei delimitari clare a ceea ce vor sa faca, sa-si identifice foarte bine limitele si abilitatile specifice meseriei /profesiei pentru care au studiat.

Daca faci o profesie  pentru ca trebuie si pentru a-ti ridica statutul financiar, o vei face cu dezgust si lipsa de motivatie. Ideal este sa gasim si sa studiem o meserie/profesie care ne defineste si care ne motiveaza zi de zi.

Carirea nu inseamna nimic daca nu face parte din vocatie.

Putem face o analiza simpla intre slujba – cariera-vocatie.

Slujba – dorinta de a avea un beneficiu financiar fara pretentii de promovare, si fara implicatii emotionale (Am terminat treaba. plec acasa.)

Cariera – dorinta puternica de crestere ierarhica intr-o companie, dobandirea unui prestigiu si a unor venituri mai mari.

Vocatie – dorinta puternica de satisfactie, implinire a ceea ce fac, simt, transmit,  cu beneficii financiare echilibrate.

Ma simt putin vizata la acest raspuns. Dupa 11 ani, abia dupa 11 ani, mi-am luat inima in dinti sa incep proiectul acestui blog. Nu este deci, intamplatoare, intalnirea mea cu Nicoleta, si nici faptul ca a fost prima persoana care m-a contactat imediat ce l-am lansat, pentru a ma felicita si a ma atentiona cu cateva mici detalii. Dar, mai presus de orice, cred ca a fost prima persoana care a citit blogul de la cap la coada. 🙂 Asta spune multe…

Monica Berceanu: De ce crezi că rămân femeile în relații cu bărbați abuzivi? Si ce sfat le dai celor care acceptă astfel de „tratamente”?

Femeile raman in relatii toxice deoarece

  • le este frica de singuratate,
  • considera ca toti barbati sunt la fel
  • de dragul copiilor, daca acestia exista
  • rusinea fata de familie, prieteni (in unele cazuri mai mult in mediu rural)
  • varsta prea inaintata
  • obisnuita
  • frica de schimbare
  • dependente financiare
  • statut

In SUA statisticile arata ca este nevoie de sapte astfel de cicluri de separare-impacare pentru ca o persoana sa nu mai revina intr-o relatie toxica.

Din pacate, este un cerc vicios, si de multe ori femeile care sunt victimele acestor abuzuri fizice sau/si psihice, sunt atrase din nou de parteneri care au un astfel de comportament.

Sfat? Cred ca cel mai important lucru este apelarea la un specialist (psihoterapeut) pentru a redescoperi respectul de sine, valoarea , curajul, echilibrul, puterea de a merge mai departe, si redobandirea libertatii si valorii adevarate a vietii umane.

Monica Berceanu: Spune-mi, Nicoleta, pe cine ai vrea sa citesti in paginile acestui blog? 

Nu iti voi da un nume, ci o caracteristica.  As vrea sa citesc acele persoane ale caror interese sunt atinse de subiectele acestui blog, si acele persoane care sunt dispuse sa primeasca in dar informatii pentru bunastare, liniste, libertate si iubire, intr-un mod simplu si echilibrat, fara retete spectaculoase, de urmat.

 

Recitesc interviul de cateva ori, si ma intreb daca vom putea vreodata, noi, femeile, sa fim noi insine, asa cum vrea Dumnezeu. Fara zorzoane, fara culori, si fara liste interminabile,  cu iubiri amagitoare:)?

Voi ce credeti?

Multumesc, Nicoleta, pentru timp si darurire! Dar, mai presus de toate, pentru ca ESTI.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Azi e despre EA. Despre mentora care mi-a îndrumat paşii spre ceea ce sunt acum, ca şi psihopedagog, despre prietena care m-a certat cu dragoste când acceptam abuzuri emoţionale de tot felul şi despre FEMEIA de la care învăţ zilnic că viaţa trece. Şi lasă în urmă riduri.

Oameni cu aripi

Azi e despre EA. Despre mentora care mi-a îndrumat paşii spre ceea ce sunt acum, ca şi psihopedagog, despre prietena care m-a certat cu dragoste când acceptam abuzuri emoţionale de tot felul şi despre FEMEIA de la care învăţ zilnic că viaţa trece. Şi lasă în urmă riduri.

Distribuiți vă rog

Azi e despre EA. Despre mentora care mi-a îndrumat paşii spre ceea ce sunt acum, ca şi psihopedagog, despre prietena care m-a certat cu dragoste când acceptam abuzuri emoţionale de tot felul şi despre FEMEIA de la care învăţ zilnic că viaţa trece. Şi lasă în urmă riduri.

Aşa arată simplitatea

Şi, pentru că ne treieră trupul, viaţa asta, avem datoria s-o trăim şi noi pe ea cu simplitate, cu dragoste şi cu emoţie. E singura care nu se mai poate întoarce. Singura care trece pe lângă noi fără să-i simţim respiraţia. Până s-o vedem, ea ajunge la destinaţie, se îmbracă în negru şi aşteaptă cuminte ridicarea cortinei.

Astăzi este despre TINE, prietenă dragă, pentru că mă înveţi să-mi trăiesc pasiunile, să-mi deschid darurile de la Dumnezeu şi să renunţ la lume. Să tai din mine iubire şi pace şi să dau şi altora, care n-au sau numai au. Să scriu cu mână tremurândă o scrisoare de dragoste singurei persoane care mă va putea accepta mereu aşa cum sunt: mie însămi. Să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mă trezesc cu ochii umflaţi de oboseală, dar curioşi să descopere alte minuni ale Lui. Să mă aplec peste balustradă, aia a trecutului, şi să nu mă sperie abisul pe care-l văd. Pentru că am lângă mine un Dumnezeu care nu m-ar scăpa niciodată. Şi de ar face-o, ar fi pentru a mă asigura că mă ţine cu amândouă mâinile.

Astăzi este despre tine, FEMEIE frumoasă, despre simplitatea şi naturaleţea ta, despre dragostea din ochii tăi, despre bucuria dintre palmele tale şi despre visele de pe buzele tale, pe care nu le-ai destăinuit nimănui. Poate de teamă că nu s-or mai împlini. Sau de prea multă siguranţă că va fi exact aşa cum simţi…

Astăzi este PENTRU tine, draga mea, întreaga lume. Nu asta, plină de mizerii şi mirosind a vechi. Este lumea ta, în care trăieşti fără să faci zgomot, deşi ai avea atâtea tobe să baţi în ele (ori oale, să se audă mai tare!) 🙂 Lumea în care copiii râd şi adulţii redevin, cu ei o dată, copii. În care visele se împlinesc într-un aeroport, pe-o aripă de avion, aşa cum am visat eu odată:).

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Astăzi este despre mulţumire, Cătă! Mulţumire pentru că mi-ai luat vălul de pe ochi, când bărbatul în galben, de la masa tăcută, mă minţea frumos că poveştile de dragoste se trăiesc, sub orice formă. Şi eu, ca o naivă frumoasă, compuneam versuri pentru melodiile lui zgomotoase.

Mulţumesc pentru toate amintirile mele întunecate, pe care mi le-ai adunat într-un buchet de lalele, şi le-ai lăsat la ofilit. Ai ştiut că pot să le arunc singură la gunoi, aveam nevoie doar de timp. De timp şi de rugăciune.

Mulţumesc, Cătă, pentru bucurii simple, din care faci primăveri! Le laşi la dospit şi coci apoi iubiri frumoase. Azi e despre tine şi visul tău.

Suntem. Şi atât

 

Într-o zi va fi despre NOI două, cu buchete de galben curat. 🙂 Până atunci, rămâi lângă mine, să mă înveţi iubirea adevărată şi simplitatea din Dumnezeu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
10 motive să-l cunoşti pe Mihai Napu. Şi de-l cunoşti, să vii la concertele lui

Oameni cu aripi

10 motive să-l cunoşti pe Mihai Napu. Şi de-l cunoşti, să vii la concertele lui

Distribuiți vă rog

10 motive să-l cunoşti pe Mihai Napu. Şi de-l cunoşti, să vii la concertele lui Şi de nu-l cunoşti, să vii cu sufletu-ţi întins pe pâine. 🙂

Mihai Napu e unul din artiștii lumii, despre care vă tot povestesc. E, de fapt, mai mult decât atât. E OMUL -cu litere mari, da !- care schimbă vieți. Sau le arată un drum. Îți pune Aripi apoi, să porneşti pe el.
Mihai Napu e suflet. Unul în care multe s-au strâns, de-a lungul vieții, dar nimic n-a fost vândut. Nici la promoție, nici la „new trend”. Nici dat de pomană, când au primit altele… C-au fost chinuri, c-au fost bucurii, c-au fost binecuvântări, le-a păstrat să-i fie martore ale trecerii prin lume.

concert napu
Dacă nu mă crezi, uite un suflet pe care l-a schimbat, la unul din concertele lui … 🙂 Foto credit: Aurelia Leafu

Aş spune multe despre acest OM, dar poate ne va spune el într-o zi, într-un interviu… Mă opresc aşadar, mulţumindu-i pentru că mi-a schimbat, fără să vrea, fără să ştie, odată, viaţa. Şi pentru asta n-a cerut nimic în schimb. Cum nu cere nimănui.
Vă dau azi 10 motive pentru care orice OM ar trebui să vină la concertele lui:
1) Emană prin toți porii pozitivism. Nu poți sta lângă el cu fricile în sân. N-ai cum.
2) Îți spune povestea propriei vieți. N-ai cum, în vreunul din cântele pe care le trăieşte, să nu te regăsești.
3) Te vindecă. Toate iubirile divine au propria poveste. Uneori, renunțăm la ele sau suntem lăsați la margine de suflet, să le plângem. Mihai Napu te vindecă printr-un „tu” spus fără ocolișuri.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]
4) IUBEŞTE oamenii. Şi simți iubirea asta în fiecare zbatere de gând. Îi respectă si îi atinge uşor, cu propria inimă.
5) Trăiește arta adevărată. Fără trend-uri şi compromisuri, Mihai Napu nu se vinde pentru notorietate. Trăiește, nu supraviețuiește din play-back-uri.

6) Simte oamenii. Niciodată n-a semănat un concert cu altul. Îl trăiește în funcție de mine şi de tine. În funcție de povestea fiecăruia din noi, şi tot aşa ne dă  ce avem nevoie.

7) Dezminte, NU minte! Dezminte aluzii ale altora, dezminte răutăți si suflete fără trăire.  Şi orice iubire ce n-are sorți de izbândă.
8) Fură, pentru tine, parte de cer. Şi când e prins, Dumnezeu îi dă în plus. Căci bucata de viața furată pentru  a o da altora, e veşnicie.
9) Privește prin tine. Şi acolo unde-şi opreşte ochii, se termină frica. Îți dă curajul să fii tu însuți.
10) Iartă. Şi te învață şi pe tine iertarea. N-ai cum să trăiești după alte reguli, decât cele ale iertarii, după ce l-ai ascultat o singură dată.

Mergi joi, 2 martie 2017,  aici, să trăieşti iubirea divină, fără somoni şi picanterii!

Te aştept cu câteva poeme, în tandem :). Cu siguranţă fi-vom câţiva care vom da glas altor iubiri divine. Unele din ele, puse în mâinile noastre, chiar de el. De Mihai Napu.

Mulţumim, Marta, pentru partea de rai pe care ne-o aduci de fiecare dată când aduci acest OM să ne înveţe să trăim. Într-o lume în care păşim tot mai strâmb…

# Scrie şi tu pe Invata.Crede.Iubeste, folosind formularul de aici!

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]
Distribuiți vă rog
Nu te mai preocupa!  Eşti frumoasă azi!

Oameni cu aripi

Nu te mai preocupa!  Eşti frumoasă azi!

Distribuiți vă rog

Scriu despre Alex.

Despre cel care a decapitat răţuşca cea urâtă. A pus-o apoi în fața oglinzii, a forţat-o să se uite în ea, până când i s-au transformat lacrimile în picături de sânge şi  şi-a fardat cu ele urâțenia. Aşa a devenit şi ea FEMEIE.

Despre frumusețea pe care el, Alex,  m-a învățat, fără să ştie, să o accept.
Când trăieşti ani la rând cu rușinea de tine însăţi, când ai vrea să se facă o lume pentru urâte, în care să ai şi tu curaj să dansezi, să râzi şi să te bucuri de urâțenia ta, nu cunoşti ce înseamnă simplitatea. Crezi că pentru a fi frumoasă, ai nevoie de un trup de muză. Habar n-ai că muzele n-au trup , ci numai spirit. Suflet şi cuvânt…
Şi pentru că tu eşti convinsă că Dumnezeu nu a creat lumea aia, a urâtelor adică, încetezi să te mai rogi pentru facerea ei. Din lut. Eşti sigură că nu va mai face Dumnezeu ăsta încă un Adam. Dar ți-ai dori al naibii de tare să fii tu Evă.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Să arăți lumii că tu n-ai păcătui. Că n-ai cu cine, nu de alta! :). Că nici măcar şarpele nu s-ar uita la tine. N-ar avea cum să te ispitească. Cum, Doamne, iarta-mă, să ducă în ispită una ca tine?
Am zis că scriu despre Alex.

Ori  pentru Alex.

Nu scriu, de fapt, nici pentru, nici despre el. Scriu pentru orice bărbat frumos. Pe dinăuntru. Care nu-şi setează aşteptări de plastic şi nici credințe în perfecțiunea femeii.
Scriu pentru bărbații care s-au luat la trântă cu viața. Şi i-au dat o lecție mai bună ca vinul. Ei, zic, i-au dat lecţia, vieții!
Scriu pentru bărbații care ştiu că frumusețea femeii e în mersul apăsat. În gândul ascuns. În ochii închisi, la vreme de brațe deschise.
Scriu pentru bărbații care cred că iubirea adevărată se trăiește între rugăciune şi femeie; dar nu cu femeia care nu cunoaşte rugăciunea.
Scriu pentru voi, bărbați minunați, care încă mai credeți în Iubire mai mult decât în plăcere. În mulțumire, decât în nevoi împlinite, în feminitate, mai mult decât în femeie. Cea cu litere mici.
Voi, bărbați curajoși, porniți în căutarea cifrei 2.

Mulţumesc, Alex, pentru simplitate!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Vino la concertul Mariei Gheorghiu, să vezi Aripi de drum niciodată frânte!

Oameni cu aripi

Vino la concertul Mariei Gheorghiu, să vezi Aripi de drum niciodată frânte!

Distribuiți vă rog

Într-o zi am decis să nu mai dau nici o şansă iubirii. Prea multă suferinţă, prea multă nedreptate, prea multe gratii pe care să le rupem pentru a ne elibera unul de altul.

Am jurat răzbunare pe iubire. Prin aruncarea ei peste balustradă. La duel cu ea, la răstignire şi la moarte! Era  mai sigur şi mai drept.

Şi într-o altă zi am aflat că se poate şi altfel. Că putem uita, că putem schimba, că putem lupta. Pentru devenire. Una prin care să arătăm lumii că Iubirea e singura care vindecă.

Odată, ningea în inima mea. Plângea iarna, cu lacrimi de zăpadă. Încercam un contract cu Dumnezeu, într-un decembrie în care numai El îmi mai rămăsese. Sperând să câştig şi eu, de pe urma lui, câteva şoapte de: „Nu e nimeni vinovat!”

Mă săturasem de geruri. De ţurţuri făcuţi din lacrimile care nu curgeau, ci se năşteau în fiecare zi. Spre înmulţire şi spre blestem.

Şi-atunci am decis că e mai bine să pun eticheta: „A FOST…” Să mă uit cum oamenii îşi topesc unul altuia gheaţa din suflete, şi să trăiesc din iubirile lor. Să mă hrănesc cu ce nu-i al meu. Prea multă durere de-ar fi …

Într-o altă zi, mi-am zăvorât sufletul cu mii de lacăte şi n-am mai lăsat nici o cheie să încerce o uşă de fier. Ştiam că acea clanţă ce o va deschide, va paraliza toate visele mele.

La ce bun toate iubirile lumii, dacă niciuna nu va rezista pentru totdeauna? Dacă va curge sânge din fiecare rană, oricât aş pansa-o? Oricâte clipe ar trece peste ea?

La ce bun trăirea, când la final rămâi cu amintirea şi cu rugăciunea obsesivă:

„Dă, Doamne, uitare!”

Dar a bătut cineva, într-o seară, la uşa ferecată cu jurăminte. I-a răspuns un glas stins şi rece. Al meu:

„Pleacă! Aici nu se adăposteşte nimeni! Aici e ger. E viscol şi degeaba.”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Străinul a rămas însă la uşă. Mi-a arătat un curcubeu şi a continuat să tacă o dată cu strigătele mele mute.

Mi-a pus mai târziu Aripi de Drum şi astăzi vă scriu din curajul de a dezgheţa punţi, de a atinge stele, de a spăla cerul în care n-am crezut niciodată.

A ajuns la sfârşit, un drum străbătut singură şi sigură că iubirea nu e pentru mine. Că Dumnezeu nu există, că nu face şi nu desface.

Azi trăiesc privind spre cer, cu credinţa într-un Dumnezeu pe care nu L-am crezut niciodată pe cuvânt, ci pe bucăţi. Culegând fluturi trimişi de El pentru o colecţie târzie, dar veşnică.

„Minunea se întâmplă”, iar Maria Gheorghiu ne-o va dovedi vineri, 21 octombrie 2016, în Club Spice.

Vino să asculţi vocea care mi-a şoptit ani la rând:

„Până la stele înflorim a lucernă, până la lună, măceşe rănite. „

Vino să priveşti ochii femeii ce nu a uitat niciodată că Dumnezeu e Singurul care  poate face, din venin, Minune!

Eu voi fi acolo, să îmbrăţişez sufletul care a dat nume acestui blog. Care l-a ţinut în braţe la botez, l-a acceptat aşa cum este, şi nu a vrut nimic în schimb …

Mulţumesc, Maria Gheorghiu, pentru chei. Acelea cu care am deschis uşa sufletului, să intre fluturii aceia temători!

Şi cel mai important, să îi las să rămână

 

Foto credit: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Oameni cu aripi

„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Distribuiți vă rog

Pentru cine nu mă cunoaşte, fost-am toată viaţa întruchiparea revoltei. M-am revoltat împotriva nedreptăţii făcute celor săraci, a celor talentaţi dar nerecunoscuţi, a binelui ce primeşte răsplată iadul, a tuturor celor văzute şi nevăzute. 🙂

Am visat o lume frumoasă, în care să se cânte, să se scrie, să se danseze şi să se picteze cu sânge istoria sufletului.

Am visat oameni frumoşi, cu dezastre transformate în biruinţe. Şi pe Dumnezeu, îmbrăţişând lumea asta a mea, cu toată iubirea pe care Singur a creat-o. Şi noi am înţeles-o greşit, şi-am dat-o la porci, s-o sfâşie de vie…

Cine mă cunoaşte,  ştie că ce spun acum stă sub semnul unei mari dureri: aceea că noi, artiştii lumii, avem de toate, numai dreptate nu. N-avem dreptate când strigăm că ne doare laşitatea, ura, indiferenţa, egoismul, ignoranţa, umilinţa şi amăgirea.

N-avem dreptate, zice restul lumii. Restul acela format din cei ce ne râd în faţă, că n-avem ce face şi-atunci ne-apucă absurd câte o melancolie şi creăm cine ştie ce bazaconie destinată unei sinucideri spectaculoase.

N-avem dreptate când spunem că ne dor visele pe care le împlinim în propria artă. Doar în ea. Pentru că în propria ţară, uneori, murim calculat, de la supradoză de iubire injectată în pleoape. În suflet şi-n tălpi. Alea cu care am colindat lumea, sperând să găsim un strop de dreptate în ea.

Noi, artiştii ăştia teribilişti, rebeli, tatuaţi, beţivi, drogaţi, nebuni şi degeaba, ne întâlnim uneori la un pahar de umilinţă şi ne înecăm amarul în câteva versuri. În câteva culori, în câteva pânze, în câţiva paşi, pe câteva note, sărind de pe portative.

Scriu cu lacrimile făcute rugă, cum adesea am spus, despre destinul celor ca mine. Unul frumos, cu toate negurile şi morţile tatuate în tâmple.

Scriu după ce am citit cu inima bătând a ultim poem, despre proiectul celor de la Hyperliteratura.

Am aflat despre el de la Radu Toderaş, om drag, ce mi-a adunat bucăţile de suflet şi le-a ţinut în braţe până s-au lipit singure, de-atâta timp ce-a trecut peste ele. Neiertător. Odată…

Am aflat de la el că vrea, împreună cu Andrei Ruse  şi Nelu Stratone, realizatorul celebrei emisiuni radio A lu’ Nelu, să scrie istorie.

Dar nu orice fel de istorie. Ci ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC.

Am citit despre proiect, am râs şi-am plâns. Am râs pentru că mi-am amintit de vorbele lui Radu, spuse când a aflat că „m-am pocăit”:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Cu tine n-o să mă rog niciodată că avem cerinţe diferite de la divinitate! Dacă vrei să bem împreună un zaibăr, asta cu nerăbdare!” :))

Deşi ne sunt cerinţele diferite, sufletele noastre bat la fel de rebel şi, ar zice unii, naiv, pentru artă. Pentru cuvânt şi pentru portative.

Probabil ca noi sunteţi mulţi, îndureraţi de istoria care se scrie cu sângele marilor artişti, despre care se povesteşte abia după ce s-au dus la un pahar de viaţă, cu Dumnezeu.

Am plâns pentru că am văzut în proiectul ăsta multă iubire. De lume. De oameni. Am plâns de frica ignoranţei celor ce vor trece pe lângă el şi se vor duce să cumpere celebritate. Ori încă un gram de silicon. Ori poate niscaiva „şmecherie”, să ne arunce cu ea în ochi. Ăştia ce-au văzut moartea de multe ori, dar au sfidat-o şi-au crezut în ea mai mult ca-n Dumnezeu: c-o întârzia suficient încât să aibă ei timp să ne lase moştenire un vis devenit realitate: că arta va câştiga războiul cu Diavolul.

Am citit despre ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC atât cât să-mi doresc să susţin acest proiect pentru pasiunea pe care omul Nelu Stratone a pus-o în fiecare cuvânt. Să scrii istorie te scrie pe tine, cu acelaşi sânge, în istorie.

O carte care adună între copertele ei visele unor generaţii care au sperat până la ultima suflare că rock-ul nu va muri niciodată. Deşi e aspru criticat, deşi judecăm şi acuzăm, facem supoziţii şi dăm verdicte pentru dezastrul din Colectiv!

Mulţumim, Nelu Stratone, pentru visul tău!

Mulţumim pentru o viaţă de generaţii, pe care o vinzi pe câţiva lei! Prea puţin, îndrăznesc să spun, pentru boala de care suferi, ca mulţi dintre noi: „o boală ce are rock-ul ca simptom”.

Pentru cei care doriţi să contribuiţi la naşterea unui vis, există aceşti oameni care încă mai cred în poveşti. De viaţă.

Pentru a susţine proiectul, click aici.

Pentru o întoarcere în trecut, citiţi versurile:

„Văd o lume întreagă ce-a uitat tinereţea

Cu visuri îndrăzneţe ce-au trecut ca un vânt

Şi atunci de ce oare sunt discuţii aprinse

Când şi voi ştiţi prea bine că totuşi ca voi sânt.”

PHOENIX – TOTUȘI SÎNT CA VOI (1967)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Gyuri Pascu, ţi-ai pus Aripi de drum… prea devreme

Oameni cu aripi

Gyuri Pascu, ţi-ai pus Aripi de drum… prea devreme

Distribuiți vă rog

Ploua dimineaţă, când am primit vestea că ai început zborul. În clipa aceea, mi-am amintit de vorbele colegei tale, Alice Nicolae, spuse în urmă cu nici o săptămână:

 „Ştii că Dumnezeu are umor câteodată?”

N-am crezut vestea. Dar lui Alice îi răspund azi la întrebare:

Acum ştiu, draga mea! Tocmai am aflat. Atâta umor are, că pe noi, oamenii, ne lasă cu tragedia din el. După ce se duc toate ale lumii. După ce se duc şi cei pe care El, umoristul perfect, i-a învăţat  să trăiască din el. Din umor zic!

Gyuri, tocmai pregătisem pentru astăzi un articol despre cei ca tine. Despre „artiştii lumii”, cum spune mereu prietena ta, Clara Mărgineanu. Artiştii ăştia care ne dau nouă, celor ce ne plângem de prea multe lacrimi, bucuria.

„De ce clovnii plâng în spatele măştii?” Aşa se numeşte articolul meu. Predestinat ori ba, încheiam cu „… s-o facem să râdă – viaţa- şi când ne încheiem socotelile cu ea, să plângem liniştiţi râsul grăbit. Rolul încheiat şi povestea făcută Destin.”

N-am mai apucat să-l postez. Ai decis tu să te înalţi. Şi ai luat cu tine toate cuvintele. Ai lăsat tăcerea. Aceea care rămânea după ce îţi încheiai spectacolele cu  dictonul:

„Să vă ferească Dumnezeu de neiubire!”

Gyuri, e greu să vorbim DESPRE tine. După ce lumea vorbeşte CU tine, îi intri în sânge. Tu, omul Gyuri.

E greu să plângem DUPĂ tine. Când am râs şi-am plâns atâta cu tine. Cu fiecare personaj pe care l-ai interpretat.

Ţi-aduci aminte de Mess? Ne învăţa despre Dumnezeu. Despre iubire. Despre prietenie. Mess, personajul creat de Daniela Marin. Mess, cel care stătea cuminte, în cutia lui de carton…

Noi nu-l vom mai revedea  niciodată. Iar cei ce nu l-au văzut, au pierdut şansa de a învăţa să iubească. Necondiţionat…

Ţi-aduci aminte de Regizorul din „4X4 Personaje” ? Ne-a învăţat despre artă. Despre ce lăsăm în urma noastră. Când ne facem din destin aripi şi plecăm de pe pământ…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Nici pe el nu-l vom mai revedea vreodată, Gyuri! Te-ai transformat peste noapte, din regizor, în actor. Unul pe care Dumnezeu l-a pus să joace după piesa Lui. Detaliu cu detaliu. Dacă nu aş fi copil de Dumnezeu, cu siguranţă m-aş certa cu El. Aş arunca în El cu scenariul ăsta absurd. L-aş opri să te oblige să joci un rol mediocru. Acela de zburător în lumea de dincolo.

Dar sunt copil de Dumnezeu. Şi ştiu, la fel ca tine, că El ştie mai bine de ce. De ce a ales să te oblige să închizi uşa acestei lumi şi să pleci dincolo. Nouă nu ne-ai dat tot ce aveam nevoie, socotelile cu noi încă nu le încheiaseşi. Pe noi nu ne întorseseşi la Dumnezeu. Asta ţi-era dorinţa. De asta ai şi decis „Teatrul spiritual”, împreună cu Daniela.

Ţi-aduci aminte de tehnicianul din 4×4 Personaje? Eu nu voi putea uita niciodată replica ta: 

„Pentru mine nu e nici o problemă, eu mai pot sta (la teatru) cât mai circulă 91 (troleul)!”

Atunci aveai timp… azi ne-ai fost dovadă că nu, nu mai e timp. Şi noi habar n-avem că nu mai e… Ne facem planuri. Şi lăsăm pe mâine. Zicem să nu ne grăbim.

Nu mai e timp, Gyuri! Şi uite de ce zicea Alice că Dumnezeu are umor: 91 va continua să circule! Tu, în schimb, ţi-ai terminat rolul, Dumnezeu a tras cortina, şi noi, spectatorii, te aplaudăm azi la scenă deschisă. Numai că, de data asta, nu-ţi mai putem spune: „La revedere!” pe scena asta. Ne revedem, de-o fi să-L cunoaştem şi noi pe Dumnezeu, ca tine, pe scena de dincolo. Pe scena aceea unde toţi fi-vom prieteni. Şi tu nu vei avea doar un căţeluş tovarăş de drum, cum avea Mess.

Gyuri, ce-mi vine acum în minte e clipa în care ţi-am dat cartea „Pune ultima piesă!” Nu la piesa asta am vrut să se gândească Dumnezeu.  Nu pe asta am vrut să te înveţe să o pui…

Sau… cine ştie? Tu oi fi piesa lipsă din cer. Poate unui înger îi lipseşte o aripă. Şi doar tu te potriveai acolo. Cine sunt eu să-L învăţ pe Dumnezeu cum se potrivesc piesele în puzzle-ul numit „Eternitate” ?

Cine suntem noi, Gyuri, să ne certăm cu El şi să-i reproşăm că nu ne mai dă din tine? Chiar aşa, om frumos, când te-am avut lângă noi… dar mă opresc. Ştii şi tu continuarea. Şi-ai fi trist s-o vorbim. Tu ne-ai învăţat să tăcem. Şi din tăcerea asta să facem iubire. De Dumnezeu.

Mulţumim, suflet drag, pentru tot ce ne laşi! Suntem încredinţaţi că ne iubeşti. Nouă, celor ce te-am aplaudat de pe margine, ne vine azi rândul să ne înclinăm în faţa ta, şi să-ţi mulţumim pentru că ne aplauzi, de azi, de pe scaunul din faţă al celeilalte scene. Pentru fiecare piesă pe care o jucăm în propriile vieţi.

Ştii, Gyuri? În „4×4 Personaje”, întrebarea care pe mine m-a zguduit a fost:

„Ăsta e finalul?”

Dacă vei dori vreodată să stăm la un pahar de vorbă, aş vrea să ne vorbeşti despre întrebarea asta. Şi să ne dai un răspuns ….

Te îmbrăţisăm,

Oamenii

 *** De la Gyuri va puteţi lua rămas bun la capela cimitirului Bellu Ortodox începând de marți 27 septembrie ora 14:00 până miercuri 28.09 ora 13:00. (anunţ preluat de la Daniela Marin)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Corina Ozon: „Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”

Oameni cu aripi

Corina Ozon: „Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”

Distribuiți vă rog

Pornind de la „Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.”, ce m-a determinat să o pictez pe Corina Ozon într-o zi,  a fost amantlâcul.

Chiar aşa! Am scris cândva şi eu despre el, cu ceva ani în urmă,  „dur şi răutăcios”, cum mi-au spus mulţi… Aici. M-am oprit într-o zi, când am înţeles că amanţii nu sunt criminali în serie, 🙂 ci dureri nevindecate. Şi atunci n-am mai putut să-i acuz, să-i urăsc ori să-i blamez.

Am citit-o pe Corina din curiozitate. Să văd cum percep femeile poveştile astea care promit mult şi dau nimic, ori dau tot şi nu promit nimic. Să văd dacă cineva are curajul să spună direct, fără perdea, despre ceea ce oamenii ascund de obicei în spatele ei. Corina a rupt perdeaua asta, ori a ars-o. A avut curajul să se lase privită de la geamul murdar de iubiri condamnate la cătuşe.

Îmi recunosc reticenţa şi întrebarea: „Cum poţi fi atât de directă, în scris, cum poţi transmite atâta pornografie?” ,  atunci când am citit „Amanţii”. Dar azi, ca femeie creştină, îmi recunosc păcatul de a fi judecat. Şi, mai mult de atât, recunosc realitatea  în care trăim: o lume în care a fi „the other one” a devenit mai degrabă regulă, (dacă vrei să trăieşti intens!) decât excepţie.

Ori realitatea asta, Corina o prezintă fără sfială. Şi pentru asta, este, probabil, atât de citită şi iubită. Nu e uşor, cu siguranţă, să ai curajul de a rupe barierele şi de a vorbi despre ceea ce se întâmplă, dar nu se povesteşte, căci trebuie să dăm bine pe sticlă.

„Adică dai o viaţă banii pe curve şi nu te saturi nici după moarte! „/L-am întrebat dacă are ofertă şi pentru femei, adică să fie plimbate cu sicriul de bărbaţi tineri dezbrăcaţi. A zis că nu, că femeile au tendinţa să se pocăiască la bătrâneţe şi să pozeze în sfinte după moarte. Şi m-am gândit că aici are dreptate.” (Nopţile amanţilor)

 

Mi-am făcut, aşadar, curaj, într-o seară, şi am întrebat-o direct, dacă acceptă să stăm la un pahar de poveşti. Fără perdea. A fost la fel de deschisă, cum o ştiam din filele cărţilor sale.

Să respirăm puţin, o clipă de Ozon, zic, şi să vedem ce efect are!

Aripi de drum: Sunteţi o scriitoare controversată :), pare-se! Dacă i-am arde cartea de vizită, cine e, de fapt, Corina Ozon?

Corina: O timișoreancă ajunsă în București odată cu admiterea la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, oraș din care a zis că pleacă după absolvire, dar de care s-a îndrăgostit iremediabil. Un om care a ars toate etapele pentru a face ce îi place: 10 ani de televiziune și doi ani de presă scrisă. Updatată cu PR&Comunicare și cu un MBA româno-francez. Îți spun toate aceste lucruri nu ca să mă laud cu CV-ul, că nu e un interviu de angajare. Ci ca să vezi că sunt o femeie normală, care și-a construit o carieră, dar a făcut și face ce îi place. În prezent sunt Șef PR&Comunicare la Imprimeria Națională, am o fată proaspăt studentă la Marketing, iar în timpul liber sunt scriitor.

Aşa deci. Corina e normală. 🙂 E greu de crezut, după toate câte citeşti.

Să îl contrazicem pe domnul care spune direct: „Femeia asta, autoarea adică, nu e întreagă la minte și nici ăia care o citesc, adică nici eu! ” (Cristian Niculescu, București) ? 🙂

Aripi de drum: De ce scrieţi şi pentru cine?

Corina: Când începi să scrii, o faci pentru tine. Este ca orice îndeletnicire pe care o faci din plăcere și din nevoia de a te cunoaște mai bine. Abia după ce ajungi să te cunoști, scrii și pentru cei din jur. După părerea mea, un scriitor este acel om care dorește să se cunoască pe el și își explorează sinele fără rețineri. Nu poți împărtăși scriitura ta, dacă nu știi exact cum ai ajuns să o faci, de ce o faci și mai ales cât de bine o faci. Scriitura este un act de mare responsabilitate față de cititori. Pentru mine a fost o etapa în maturizare și mi-a adus multe beneficii, mai ales interumane și spirituale.

Răspunsul acesta, mie mi-a vorbit despre responsabilitate, smerenie şi curaj. Acela de a recunoaşte că nu eşti perfect, şi că maturizarea presupune arderea unor etape. Fără perdea, şi ea… Vouă despre ce v-a vorbit?

Aripi de drum: Pentru că sunteţi specialist in PR si Comunicare, şi v-aţi ocupat personal de promovarea propriilor cărţi, spuneti-ne cum îşi poate face singur, un autor nou, marketingul?

Corina: Cu multă muncă și renunțare la programul obișnuit. Și, desigur, strategiile sunt definitorii. Iar pentru acest lucru e nevoie de multă experiență și îndemânare. Marketing nu înseamnă doar să promovezi contra cost pe Facebook și nici să te agăți de succesul altora, dacă vrei să ai o identitate. Sunt multe de spus, am în lucru un proiect pe această temă.

Cred că în România este nevoie stringentă de acest proiect despre care vorbeşte Corina. Sunt mulţi oameni talentaţi, care rămân cu talentul în buzunarul de la piept, în dreptul inimii, căci nu ştiu cum să-şi construiască o identitate. Vă promit să vin cu detalii imediat ce va fi gata!

Aripi de drum: Mulţi spun că în România, şi în materie de scriitură, vinde tot sexul. Dacă nu scrii ceva prin care cititorul să facă rost măcar de un orgasm, tu, ca scriitor, n-ai nici o şansă. Căci nimeni nu mai citeşte romantisme. Cum comentaţi aceste păreri? Trebuie, şi scriitorul, ca şi cântăreţul, să se adapteze vremurilor, pentru a supravieţui, sau se poate trăi doar din artă curată, fără a face compromisuri şi a scrie despre „ce se poartă”?

Corina: Eu nu cred acest lucru. Nu cred că publicul român e pervers sau obsedat, pentru că asta s-ar înțelege, nu? Oamenii citesc literatură bună, care să le stârnească sentimente îngropate adânc în uitare, poate. Eu m-am declarat așa: „Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări”. Cred că un autor este un furnizor de stări ca orice artist. Doar canalul prin care le transmite e diferit. Spre exemplu, ultimul meu volum din trilogia „Amanții”, „Amanții 3.0”, nu conține nicio scenă de sex. A fost devorată la fel ca primele două cărți și puțini au realizat că nu are nimic erotic, pentru că au fost prinși de poveste. Pe de altă parte, sexul face parte din viața noastră. Dacă intervine și în scriitură înseamnă că acolo își are locul, pentru că transmite ceva. Oricum sunt foarte încântată că cititorii români nu sunt atât de pudibonzi cum se credea. Prin cărțile mele am cunoscut oameni deschiși la minte și dornici de lectură. Românii din străinătate îmi mulțumesc pentru că le-am redeschis gustul pentru citit în limba română. Când scrii despre viață, sesizezi toate nuanțele. Dar sexul nu e un scop în sine în scris, decât dacă e vorba de cărți de specialitate, sexologie de exemplu. Un autor poate face dintr-o scenă de sex un poem care să dea fiori. Sau să redea latura dramatică și agresivă a umanului în cazul unui viol. Mai în glumă, mai în serios, să știi că nu e ușor să scrii despre aceste lucruri.

Cuvintele Corinei îmi amintesc despre interviul cu Andrei Neagu, de săptămâna trecută. Iată cum artiştii lumii îşi dau mâna, spre a rupe lanţurile judecăţilor. Mare dreptate, Corina, când vorbeşti despre scriitura despre viaţă. Mi se pare că atât de mult vorbim despre ideal, că pierdem din vedere realul. Iar realitatea e dură. Cu amantlâcurile ei cu tot …

Aripi de drum: Cum e cu feminitatea? Ce anume  o face pe o femeie cu adevărat  feminină, într-o lume în care sexul între „friends with benefits” bate sufletul?

Corina: Fără îndoială că atitudinea și educația. Principiile personale se formează pe parcurs. Mobilitatea acestora însă este foarte importantă în relația sentimentală. Însă tu aduci aici în discuție două concepte diferite care nu se bat cap în cap. „Friends with benefits” este un tip de relație asumat care nu exclude feminitatea. Feminitatea e o atitudine, așa cum am spus. Spre exemplu, cunosc femei extrem de atractive și care au făcut pauze lungi de sex. Feminitatea implică o doză de încredere în propria sexualitate, pe care o poți controla. Cei nesiguri pe sexualitate vor fi mereu într-o căutare instabilă sau impusă de convenții, pentru că necunoscându-se pe ei nu știu ce li se potrivește. De aici, dezamăgiri și eșecuri. Feminitatea este un rezultat al experienței și al conștientizării propriilor valori.

Asta cu potrivitul şi cu necunoscutul lui, mă aruncă în oceanul de tentaţii de a scrie articole întregi despre feminitate:). Despre cine ne învaţă despre ea şi Cine ar trebui să ne fie profesor. Îndrăznesc, aşadar, să o întreb despre iubire. Sunt curioasă dacă o vede ca parte a feminităţii.

Aripi de drum: Se mai iubeşte azi, sau e totul o goană după orgasme, ca după pokemoni?

Corina: Eu sunt optimista de serviciu. 🙂 Și chiar dacă o văd în jur sub diverse aspecte, cred că speranța nu moare. Oamenii și-au schimbat poate modul de manifestare a sentimentelor, însă trăirile sunt aceleași. Ca și suferința în urma unei rupturi.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de drum: Am fost întotdeauna curioasă să aflu cum vede un artist creşterea spectaculoasă a divorţurilor. Se iubea mai mult pe vremuri, când divorţul era o excepţie, sau „se juca după alte reguli”, iar femeile se complăceau în căsnicii abuzive?

Corina: Pe vremuri, divorțul era un stigmat, un afront adus „celulei de bază a societății”. Este indicat ca doi oameni care au epuizat toate canalele de comunicare și vorbesc alte limbi, metaforic, să aiba varianta divorțului. Cred că lucrurile se vor așeza o dată cu noile generații, crescute libere și fără prejudecăți. Cred că pe vremuri, cum spui tu, oamenii aveau mai mult timp să iubească, acum totul este comprimat într-un timp scurt, cu intensitatea unor luni sau ani. Gândește-te că acum oamenii se cunosc mult în online. Sar etapele acelea din real, iar emoționalul este foarte solicitat la prima întâlnire, de exemplu. Dar divorțul nu este decât o consecință a unor alegeri nepotrivite.

Corina parcă e un terapeut care mânuieşte perfect tehnica terapeutică „stroke and kick” : îmi dă speranţă, apoi mi-o spulberă într-o clipă. :)”Generaţiile online”, pe mine mă sperie. Tocmai pentru că în spatele unui ecran, fiecare e cine vrea să fie. Iar amanţii ăştia … 🙂 Să mă opresc, însă, din presupus, şi să trec la subiectul preferat al Corinei:

Aripi de drum: Cum e cu amanţii? 🙂 sunt ei îndreptăţiţi să joace la dublu, sau ar trebui „judecaţi înainte de-a ajunge în iad”?

pana-cand-ma-voi-vindeca-de-tine-povestiri-despre-realitatea-dintre-el-si-ea

Corina: Amanți au fost dintotdeauna. Nu cred că e bine să judecăm pe cineva. La urma urmei, fiecare este răspunzător de ceea ce face în viața lui. Supape vor exista mereu, oamenii au nevoie de reconfirmări ale sexualității și de o reșapare a senzorilor de atracție. Abilitatea de a trasa granițe însă ține de puterea de discernământ a fiecăruia.

Aripi de drum: De ce înşală bărbaţii, şi de ce înşală femeile?

Corina: Din același motiv: dorința de cunoaștere care nu a fost satisfăcută pe parcursul unei perioade de timp.

Scurt şi la obiect, pare-se că „blonda” nu are nevoie de romane întregi pentru a explica simplitatea. Esenţialul şi realitatea. Mulţumim, Corina, pentru promptitudine şi detaşare, şi hai să ne povesteşti puţin şi despre „ceva”- ul care ţine aşa strâns amantlâcurile astea pe care le descrii atât de bine în trilogie.

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit IUBIRE?

amanti-3

Corina: Depinde la ce tip de iubire de referi. Unul ar fi cu oameni care au grijă de animale, în natură. Altul, cu un bărbat și o femeie îmbrățișați. Îmbrățișarea este cea mai frumoasă formă de cunoaștere fără cuvinte. Prilejul de a veni în contact cu celălalt pe o suprafață mare a corpului este de neprețuit și atât de intimă, încât mă mir că nu a fost interzisă în public. De aceea ar trebui să ne îmbrățișăm des, nu se știe ce vremuri vor veni. 

Eu am spus că e terapeut „blonda asta”. 🙂 Am citit cândva că un terapeut foarte bun este, în acelaşi timp, şi un foarte bun artist-scriitor. Numai aşa poţi înţelege cu adevărat trăirile din spatele unei măşti de clovn. Ori de paiaţă. Ori de OM.

Şi, cum îmbrăţişarea a fost creată de Dumnezeu, şi vorbim aici cu „autoarea unor amanţi celebri”, îmi fac curaj să o întreb dacă Dumnezeu are vreun loc în ecuaţia asta:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu … Dumnezeu? Este El o născocire a unor „schizofreni”, sau există cu adevărat?

Corina: Dacă știam răspunsul la această întrebare, eram un om bogat.:) După mine, relația cu Dumnezeu înseamnă împăcarea cu sine și apoi cu cei din jur, pentru a trăi în liniște.

Corina, nu ştiu la ce bogăţie vă referiţi, dar cred că subiectul acesta îl vom diseca într-o zi, spre vindecare, cu siguranţă! 🙂

Aripi de drum: Spuneţi-mi o carte în care aţi vrea să vă mutaţi.

Corina: Trăiesc atât de mult în cărțile mele în ultimii ani, în sensul că în marea parte a timpului scriu, încât îmi doresc să mai trăiesc și în viața mea. 🙂

Pentru că avem nevoie s-o lăsăm să mai trăiască, aşa cum spune, şi-n viaţa sa, eu vă invit să îi citiţi ultima carte, „Până când mă voi vindeca de tine”.  (poţi comanda aici) Voi scrie într-o zi despre ea, aşa cum simt şi cum REsimt vindecarea prin iubirea adevărată. Să trăim, zic, puţin, în cărţile Corinei, noi, cei sătui de trăit în propriile vieţi! 🙂

zilele-amantilor

Aripi de drum: Pe cine aţi dori să citiţi în filele blogului „Aripi de Drum” ?

Corina: Era să zic Ana Barton, prima care mi-a venit în cap, pentru că e un om pe care îl prețuiesc, dar deja ai intervievat-o. Pot să spun mai multe nume, nu? Cristina Nemerovschi, Ștefan Caraman, Radu Găvan...colegi la editura Herg Benet, o echipă frumoasă și unită prin diversitate. Înțeleg că te referi la scriitori. Altfel, mi-aș dori să-l citesc aici pe Harrison Ford. 🙂

Mulţumesc, Corina Ozon, pentru provocarea unui adevăr pe care tu ni-l prezinţi fără perdea! Şi pentru răspunsurile care nasc întrebări.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Asociaţia „Touched Romania”, locul unde Dumnezeu  se întoarce acasă

Oameni cu aripi

Asociaţia „Touched Romania”, locul unde Dumnezeu  se întoarce acasă

Distribuiți vă rog

Azi vorbim despre feminitate. Însă despre acea feminitate aruncată la gunoi. Sau lăsată la colţuri de stradă, să cerşească o mângâiere.

V-am mai spus cândva că sunt una din miliardele de femei lovite. Înjosite, umilite şi ameninţate. Cu moartea şi cu prostituţia. Cu cuţitul, cu pumnii şi cu picioarele. Tăiată cu lama,  arsă cu ţigara, scuipată, târâtă şi dezbrăcată de viaţă. Şi o spun cu demnitatea femeii care a învăţat că toate câte i-au fost date, nu au lăsat doar urme adânci în suflet, ci au născut multă iubire. Pentru oameni.

Vă mai spun despre mine decât că, în timpul umilinţelor, tot ce ceream de la Dumnezeu era să nu fie suferinţa mea în zadar. Şi să înveţe din ea alte femei . Să nu admită, să nu rămână, să nu tacă. Să nu renunţe la lupta de a scăpa din lanţuri.

Iată că Dumnezeu mi-a ascultat ruga, şi azi, după 11 ani de la Calvar, am şansa să mă alătur celor ce ar fi putut să-mi fie colege de celulă.

Povestea trecutului meu este motivul pentru care am decis să mă implic în asociaţia Touched Romania, în unul din proiectele acesteia,  „Casa Agar”.

Am mai scris despre acest proiect aici.

Am fost  în vizită, pentru prima dată, la femeile tăcute de acolo. Cele care vorbesc prin zâmbete sau prin lacrimi.

Se povesteşte rar, se priveşte rar, dar se iubeşte mereu, la ele. După ani în care nu am mai aflat ce înseamnă închisoarea, şi în care nu m-am mai întrebat „Cum ar fi fost dacă, pe vremea aceea, aş fi ajuns şi eu undeva unde să fiu ajutată să rup gratiile şi să evadez?”, mi-am revăzut întregul trecut.

Am intrat tăcută în casă, mi-am retrăit povestea, ţinându-mi strâns respiraţia, să nu vină avalanşe de lacrimi, şi mi-a fost pictat tabloul femeii-erou de către Natalia Ungureanu, directoarea Casei Agar. Am povestit mult. Foarte mult. Va apărea în curând şi interviul, dar până atunci vreau să vă spun despre dragoste. Acea dragoste. Adevărată, născută din Dumnezeu.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Într-o casă în care râsul copiilor femeilor ce au îndurat umilinţe este cea mai mare binecuvântare. Copii frumoşi, care au scăpat din infernul creat de propriul tată. De omul de la care ar fi trebuit să înveţe să trăiască, să iubească, să fie oameni frumoşi şi să păşească încet spre visele lor.

La Casa Agar se munceşte. Se învaţă, se plânge, se râde, se iartă. Se schimbă destine şi se ţes covoare pe care vor călca, peste ani, copiii speriaţi de azi. Vor ajunge într-o zi cu mult mai puternici decât mamele acestea care şi-au îngenuncheat feminitatea pentru un bărbat ce dă pe ele nu doi bani, ci mii de lovituri. De bice.

Am aflat de la Natalia despre acest proiect. Încă mai puteţi vota până pe 15 septembrie, la orele 17.00, pentru un vis. Un cămin şi un destin.

Am aflat apoi despre Ziua Porţilor deschise, care va avea loc între 20 septembrie şi 2 Octombrie, unde o puteţi întâlni pe Alice Năstase Buciuta, femeia ale cărei cărţi mi-au ţinut loc de pernă, ani din viaţă.

Va veni să strângă inimile mamelor din casa unde Dumnezeu se întoarce să le dea putere. Iubire şi iertare.

Am să fiu acolo, să învăţ de la femeile cu suflet scrijelit de nedreptăţi, să iert.

Să-l iert pe omul care n-a ştiut că iubirea nu se fură de pe tarabe, ci se cumpără de la Dumnezeu.

Dacă vrei să te alături sufletelor care trăiesc între pereţii casei unde Dumnezeu face minuni în fiecare zi, vino, între 28 septembrie şi 3 octombrie, la Casa Agar, să le cunoşti şi să le arăţi că se poate! Vei putea să te implici ca voluntar într-o zi (găseşti informaţii aici) , sau vei putea dona (informaţii aici).  Sau pur şi simplu vei putea asculta poveşti de viaţă şi vei cunoaşte oameni frumoşi.

Dacă vrei să te implici împreună cu mine, pentru a scrie povestea lor pe blogul tău, scrie-mi la contact@aripidedrum.ro, sau trimite un e-mail aici. Dă mai departe din darul pe care l-ai primit, acela de a scrie, şi spune povestea lor întregii lumi!

Personal, mă voi implica direct în Touched Romania, spre a informa liceenii despre pericolele abuzului, de orice fel, despre posibilităţile de evadare şi despre răscumpărarea prin iubire.

Până atunci, ne vedem la Ziua Porţilor deschise, să deschidem inimi, drumuri şi vise!

Mulţumim, Alice Năstase Buciuta, pentru bucăţi de inimă pe care ni le vei împărţi!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Andrei Neagu: „Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Oameni cu aripi

Andrei Neagu: „Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice.”

Distribuiți vă rog

Îl ştiu pe Andrei de când era încă student. Ne-am cunoscut într-un „proiect călător”, RomStud Travel.

Am cântat împreună, am râs împreună şi am colindat împreună. Puţin, dar suficient încât să îmi rămână o amintire frumoasă şi dragă. Am decis, aşadar, revederea după ani. Nu am calculat câţi au trecut de când nu ne-am mai văzut… Ce ştiu este că mi-a spus, în urmă cu mulţi ani: „Ar trebui să faci ceva cu talentul tău de a scrie. E păcat…”

Şi cum nu poţi uita niciodată oamenii care te-au susţinut, artist nebun cum eşti… vine o zi când porneşti la reîntâlnit şi la povestit viaţa…

 Ajung la el şi mă aşez confortabil, ca în vremuri trecute, la un pahar de suflet. Doar că acum sunt în partea lui de lume, o garsonieră micuţă, dar cochetă şi cu iz de vis devenit realitate.

Mă serveşte cu un cheesecake cu dulceaţă de căpşune. Făcută de el. Arta, la Andrei, se împarte la cel puţin 2. Ca dragostea, pare-se! 🙂 Şi ea se făcea parcă, după un alt artist, în minim 2:).

Nu e bună prăjitura asta, e artă. Şi arta nu e niciodată bună sau rea. E artă. Îi mulţumesc pentru  pacea din suflet şi mă întreabă dacă vreau să-mi facă prajitură de ciocolată cu alune. Live.

Asta mai lipsea! După bucuria revederii şi confortul unui colţ de Rai, alt dulce în viaţa mea. Prea mult pentru sufletul meu!

„Să se consemneze în interviu că Monica stă pe fotoliu ca la ea acasă, şi se simte ca la Roma” , îmi spune zâmbind, după ce îmi creionează povestea căsuţei lui.

Ne aducem aminte de noaptea de 8 martie 2011, când eu cântam muzică populară, el orice:) şi presimţeam că într-o zi va ajunge artist. Mare. (nu am permisiunea să vă arăt filmuleţele de atunci!:) dacă o voi avea vreodată, am să vă invit la o felie de trăire.)

Andrei: Mai e mult până acolo, Monica! Mai e mult, pentru că arta în general, se află într-o competiţie acerbă. Şi asta pentru că toate se învârt în jurul perseverenței dar și a unor interese.

 Aripi de drum: Aşa le-a fost tuturor, sau unii au şi alţii n-au noroc?

 Andrei: Eu cred aşa: că toţi oamenii care au reuşit au fost lângă oamenii potriviţi la momentul potrivit. Talente vezi peste tot. Propune-ţi tu să faci o plimbare o zi întreagă prin Bucureşti, şi vei găsi cel puţin 3 oameni care te vor da pe spate. Dar oamenii ăia rămân, din păcate, doar la nivelul de cântăreţi ambulanţi, cântăreți de evenimente și cluburi.  Şi nu e vina lor. E vina sistemului. În State, de exemplu, există o şansă pentru fiecare. Vezi acolo artişti care apar în topurile Billboard peste noapte, fiind cântăreţi entuziaşti pe youtube sau în mici baruri. Ori sunt compozitori într-un dormitor, aşa, cum am eu aici. (îmi arată, plin de entuziasm, mica lui comoară)

Îşi scriu piesele şi bat la uşa câtorva case de discuri, şi au şanse mai mari să fie semnaţi,, decât va exista în România, pentru un artist, să semneze cu un label de-al nostru. La ei există market pentru orice tip de muzică, şi, ca atare, entuziasmul e net superior celui de la noi.

 Aripi de drum: De ce?

 Andrei: Pentru că acolo, chiar dacă nu ai şansa să fii cunoscut „pe sticlă”, măcar ai un public de 5000-6000 de oameni care vin la concertele tale. Public construit singur, de tine. Artiştii de acolo au câte un manager şi îşi lansează câte un turneu. Aici, dacă nu eşti un nume deja, nu prea ai din ce să alegi. La noi singurele rampe de lansare sunt Vocea României şi  X Factor,  sau mergi  la un studio să faci parte din echipă. Sau să le trimiţi un demo. Iar acel demo, atenţie, nu îl trimiţi pe e-amil, căci nu-l ascultă nimeni. Te duci tu acolo, direct. Te duci la restaurantul x. Înţelegi? Nu te aştepţi ca ei să vină spre tine.  Dai din coate.

Din nou vorbim de a da din coate. Acelaşi lucru ni l-a spus şi Elena Şandor, vă amintiţi?

Să fie oare vorba despre a lupta pentru visul tău, căci Dumnezeu ne dă talanţii, dar noi trebuie să-i înmulţim? Să vedem dacă descoperim…

Aripi de drum: Vorbeşte-mi de începutul unui artist. De începutul tău.

Andrei: Început…  -gustă din propriul cheese cake:), se uită în gol, şi-mi vorbeşte calm, cu emoţie sugrumată de trecut- păi începutul e cam aşa:  cânţi pro bono, apoi pe 2 lei, apoi pe 5 lei, până te ridici. Eu am început la Readers Caffe , de exemplu. Nu pot să spun că e uşor. Nu pot să spun că e nici greu, dar e muncă. Multă. Şi nu doar munca ta, ca artist. E multă muncă a ta, ca om. Înveţi să accepţi NU-urile. Să perseverezi. Să te dezvolţi. Nu-urile te transformă în persoana asta, – arată spre sine- pe care o vezi tu acum, stând în faţa ta.

Persoana asta, pe care eu o văd acum, este cea care nu a cedat. Dacă aţi fi lângă mine, să vedeţi puterea din ochii lui, aţi înţelege că „persoana asta” a trebuit să treacă prin foc să se descopere pe sine. Să evolueze şi să realizeze că un artist adevărat nu încetează niciodată să se dezvolte.

Aripi de drum: Unde cânţi acum? Mai faci ceva pe lângă voce?

Andrei: Nu am un loc fix, cânt în locaţii diferite. Şi da, pe lângă voce, compun. Investesc mult în partea asta, aparatură, studiu de instrument.

Aripi de drum: Am o curiozitate. Marius Moga, de exemplu, bănuiesc că a pornit şi el tot de jos. Dar acum, e acolo unde mulţi poate nu vor ajunge niciodată. Cât de greu poţi ajunge la un artist ca Moga?

Andrei: Poţi ajunge şi azi. Dai din coate şi ajungi. Dar nu te  aştepta să spargi topurile, doar pentru că ai păşit în studioul lui. Cel puţin nu din prima.  Eu doar îmi dau cu presupusul, însă un producător precum  Moga nu lansează pe oricine.  Adică, dacă vrei o părere, mergi să i-o ceri;  dacă te potriveşti cu stilul şi viziunea lui, de exemplu, du-te să-i spui ce vrei să faci, dar nu te aştepta ca uşa deschisă  să însemne utomat  lansarea ta, sub semnătura lui! Dacă crede în tine te semnează, nu oricum. Sau poţi să fii „clientul lui Moga”: plăteşti înregistrările, ţi-ai făcut piesele şi faci ce vrei tu cu ele.

Dovada, se pare, a faptului că nu e de ajuns să „fii cineva” sau să „ajungi cineva” ca să-l poţi îndupleca pe vreun mare artist, ca Moga. Iată că, înţeleg de la Andrei, în România nu se face numai „playback pentru piţi”, cum am tot auzit. Am multe de întrebat, dar probabil că într-o zi voi afla răspunsurile şi de la Marius Moga. Şi de la alţii ca el, care au pornit de jos şi au ajuns azi să trăiască realitatea unui vis căruia nu i-au dat drumul niciodată…

Aripi de drum: Fac artiştii compromisuri, pentru faimă? Îşi schimbă ei stilul muzical, doar pentru că e în trend altceva decât ce i-a consacrat?

Tace. Mi se pare că ar vrea să spună ceva şi trebuie să îţi ucidă strigătul. Îl las să privească corzile chitarei, să îşi pună farfuria pe masă, şi aştept. Tăcerile spun demulte ori mai mult decât o mie de cuvinte. Cine nu ştie asta?

Andrei: Fac. Nu vreau să intru în detalii, însă. E adevărat că artiştii trebuie să se adapteze, căci publicul nu va fi mereu acelaşi, de 12-18 de ani. Nu va asculta nimeni, de la 12 la 70 de ani acelaşi stil de muzică. Apoi, lumea de schimbă. Îţi spun doar atât: dacă mergi acum la concerte cu trupe româneşti, vei vedea copii de 12-15 ani. Pentru ei se cântă. Nu pentru noi. Puţine trupe au rămas la stilul vechi. Se fac colaborări cu artişti care ocupă primele locuri în topuri, pentru consacrare…

 Ai dreptate, Andrei, nu se (mai) cântă pentru noi. E trist şi mi-e trist sufletul. Să vadă copii care ascultă şi se uită la sâni dezgoliţi. La fese dezvelite şi la buze de plastic. Noi, ăştia, trecuţi puţin prin chinuri, nu ne mai uităm la aparenţe… ce bine-ar fi dacă i-am putea educa pe copii aceştia să nu îşi mai îndrepte privirile spre trup, ci spre devenire … Şi-aş mai spune eu multe …

Aripi de drum: Cei mai puţin cunoscuţi, pentru a câştiga foarte bine din radio, să zicem,  fac câte o colaborare cu cei foarte cunoscuţi? Chiar dacă, pentru această colaborare, ei trebuie să îşi schimbe stilul muzical, şi să facă mari compromisuri?

 Andrei: Exact. Toate apariţiile sunt plătite. Mulţi se întreţin numai din asta. Cu cât piesa ta e mai difuzată, cu atât câştigi mai mult. Înţelegi ideea?

O înţeleg. Şi parcă doare. Căci la fel se întâmplă uneori şi cu sciitura artiştilor. Ajung să scrie despre sex, că ăsta se vinde. Dar nu că scriu de sex ca artă. Asta e altă poveste. Scriu pornografic. Parcă înţeleg durerea din inimile marilor artişti, care privesc cum se destramă visele lor, doar pentru că acum în trend nu mai e ce e frumos, ci ce e sexy…

Aripi de drum: Hai că mă întristez. Şi e prea bună prăjitura asta, să-mi amărăsc sufletul. Zi-mi, pentru îndulcire, ce e cu pasiunea ta pentru gătit.

 Andrei: Păi… gătitul e tot artă. Îmi place să creez. Şi cum timpul este foarte important pentru mine, sunt multitasking: în timpul în care se coace ceva, scriu o melodie. Sau înregistrez ceva. Inspiraţie din orice:).

Zâmbeşte. E alt Andrei. Vorbeşte altfel, gândeşte altfel, trăieşte altfel.  Faţă de cel de acum ani …

Aripi de drum: Majoritatea timpului stai aici, în garsoniera ta:), şi compui. Data viitoare ne dai o reţetă de „artă pe farfurie”?

 Andrei: Cu drag. Data viitoare.

Curiozitatea mea nu are margini, când văd bărbaţi pasionaţi de culinar. Trebuie să vă dezvălui într-o zi reţetele lui Andrei. Aş fi egoistă să trăiesc numai eu bucuria simplă, a cotidianului.

Aripi de drum: Am altă curiozitate: Poate exista, în muzică, NUME fără voce, un fel de diplomă fără inginer, cum spunea tatăl meu?

 Andrei: Nu. În arta adevărată, în muzica adevărată, nu e aşa. Nu la nivel înalt. Nu vorbesc de cazurile alea în care te întrebi cum o fi ajuns fătuca aia pe sticlă. Şi dacă a ajuns, nu rezistă. Moga nu e acolo că e un nume. Chiar şi un ascultător neantrenat îşi dă seama când sună fals ceva… Înţelegi ideea…

 Îşi ia chitara şi mă duc în trecut. E mult de retrăit. Are Andrei un stil de-a te trezi la realitate… ori aşa or avea toţi artiştii lumii… întrebările ameţesc şi aş vrea să tac. Cel puţin până termină de spus povestea asta, pe note…apoi să mai tac vreo câteva vieţi, până se poate trăi din artă… până se poate muri în hohote de râs, ştiind că te duci dincolo, să bucuri îngerii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Aripi de drum: A treia curiozitate şi am încheiat capitolul „Cum?” 🙂 Cum trăieşte un artist? Când doar din asta trăieşte. Nu are job, nu are program.

 Andrei: Mmm… nu e chiar fără program, doar că ţi-l faci tu. În aşa fel încât să rezolvi totul, începând de la cele pe termen scurt. Şi noi avem reguli. Când mixexi o piesă şi reglezi volumele, iei o pauză la 30 de minute, să-ţi odihneşti urechile. Îţi pui în ordine priorităţile: azi compun, mâine vorbesc cu tine, poimâine plec la mare, săptămâna viitoare înregistrez. Şi tot aşa.

Nimic fără structură, aşadar. Te disciplinează şi arta, se pare. 🙂 Dacă vrei să fii cu adevărat artist…

Aripi de drum: Ai zile în care faci ceva doar pentru tine, care nu are legătură cu muzica?

 Andrei: Rar. Pentru că sunt în fuga după informaţie şi studiu individual. Am o ambiţie mai mare decât în facultate. Acum învăţ pentru mine, şi învăţ să cânt. Să  mănânc pe pâine arta. Nu învăţ geografie, care nu-mi foloseşte. Dar există şi perioadele acelea rare, când plec la munte să-l simt cum cade pe mine. Să scap de stres. Cred în energie. Bucureştiul te încarcă cu multă energie negativă. Te întrebi de ce eşti obosit. Noi amândoi venim din provincie, şi ştim că 2 ore de Bucureşti înseamnă 30 zile de muncă la ţară. Iubesc Bucureştiul, are foarte multe contraste, dacă ştii să-l simţi şi să culegi din el ce trebuie. Însă e obositor uneori.

 Aripi de drum: Când vine inspiraţia? E adevărat că ea vine doar în singurătate?

 Andrei: Păi uite, Angela, chitara adică, a fost cu mine la munte. Vine când stai tu singur, cu ea. Când eşti doar tu cu muntele. Hai să-ţi cânt ceva ce mi-a venit în metrou.

 Începe să cânte şi te simţi mic. Într-o lume prea mare pentru nevoile tale. Când asculţi strigătul chitarei, nu te mai interesează 3 vile cu psicină sau 5 maşini la scară. Ai nevoie doar de tăcere. Atât.

Ştiu cum e cu inspiraţia. Ştiu cum e să scot rapid telefonul pe stradă, sau la coadă la Orange:) şi să scriu. „Nu deschizi cămara şi spui inspiraţiei: Acum!”, spunea Ana Barton.

Inspiraţia vine din suferinţă. Din amintiri. Pe drumul de la facultate la cămin, în cameră, când fac cercuri.

Inspiraţia vine pur şi simplu. Uneori ai nevoie doar de o bucăţică, şi restul vine de la sine. Sau compui în habit de studio, compui lângă o muză, alţii compun cu prietenii lângă ei.

 Aripi de drum: Poate un artist să compună „la comandă” ?

 Andrei: Într-o stare de deadline, da. Poate să fie. Nu poţi să chemi la tine un câine vagabond, să-l scarpini când el are chef de ros osul! Nu poţi să-i dai cereale când el mănâncă doar carne crudă. Nu poţi obliga un om să facă ceva sub presiune. Nici să conduci cu frânele încinse. Dar te poţi plia. Şi momentele de deadline pot fi generatoare de inspiraţie. Starea de anxietate se poate transforma într-o piesă extraordinară. Dar niciodată dacă nu îţi place ceea ce faci. Poţi să scrii în timp record, dar nu poţi scrie despre orice. Vorbim de artă adevărată, nu?

Aripi de drum: Ar fi mai …

 Andrei începe din senin să cânte. Mă opresc.  Artiştii lumi … îmi pare rău că nu vă pot aduce aici, pe blog, decât o parte din sufletul lui. Dar veniţi la concertele acestui om, şi veţi trăi.

Se opreşte la fel de brusc cum a început:

Andrei: Aşa…

 Aripi de drum: Nu ştiu cum e la voi, cu muzica. Dacă eu am o stare în care simt că trebuie să scriu, mă opresc  pe stradă, şi scriu. Scriu din mers. Cum faceţi voi? Când te plesneşte starea, ai ce-i face?

 Andrei: Păi ai. Eu scriu sau cânt pe stradă. Fie mă înregistrez cu telefonul. Nu există ruşine. Pentru că ideea poate fi uitată. Ai nevoie de etichete, creierului îi pui etichete, să-şi aducă aminte la ce te-ai gândit. Şi starea revine. Dar trebuie să reacţionezi cumva. Exact atunci când se întâmplă.

Artistul înţelege artistul. Fie că e vorba de scriitură, de dans, de pictură, de orice formă de artă, pare-se că toţi avem acelaşi motto: în adevărata iubire nu există ruşine sau orgoliu. Există doar o mare pasiune. Care cere a fi trăită până la epuizare. Indiferent de risc.

Aripi de drum: Andrei, e greu să trăieşti din muzică, în România?

 Andrei: Un răspuns subiectiv şi foarte complex, pentru că depinde ce vrei să faci. Poţi să fii cântăreţ, compozitor, producător, carierist, şi pentru fiecare din ele există un alt răspuns. Dacă încerci să faci câte puţin din fiecare, te împarţi prea mult.

 Aripi de drum: Se pretează un artist la a cânta la nunţi şi atât?

 Andrei: În primul rând să terminăm cu ideologiile cum că facem muzică din plăcere. Da, facem din plăcere, dar cheamă-mi tu un cântăreţ care pretinde că o face doar din plăcere, şi propune-i să îţi cânte o lună de zile fără nici un ban. În al doilea rând, hai să facem distincţia între artist şi performer. Artistul e cel care compune, care are o idee, care crează, şi care îţi şi cântă arta. Performerul e cel ce cântă incredibil de bine, dar nu crează. El cântă linia melodică a altuia şi versurile altuia. Una e să ai o fire artistică, şi alta e să fii artist. Uite, Laurenţiu Duţă e artist. Ţi-l dau  exemplu pentru că ştiu că îţi plăcea ţie, pe vremuri. Hai să nu mai spunem “artist” oricărui om care are un microfon în mână. Orice cântăreţ trebuie să aibă un minim de cultură muzicală, măcar să ştie o gamă. Să faci solfegii. Uite! Dă respect oricărui performer, pentru că pot fi extraordinari, dar e nevoie să facem diferenţa!

De asta există studiu, Monica! Muzica e matematică, şi trebuie s-o înţelegi! Instrumentiştii sunt artişti, să ştii! Ei sunt creierul din spatele performerului, pentru că ei fac orchestraţia, ei ştiu muzică.

 Aripide drum: Sunt cei din spatele performerului, recunoscuţi?

 Andrei: Unii da. Ia-l ca exemplu pe chitaristul lui Smiley. Îndrăznesc să spun că e unul din cei mai buni din România. Da, el e un artist.

 Aripi de drum: Ce e foarte important în „meseria” de artist? Cum îţi menţii vocea şi cum ţi-o şlefuieşti? Mi-aduc aminte de „Capra cu 3 iezi” din copilărie, şi mereu vă compar cu lupul.

 Andrei: Odihna. Este esenţială. Vocalizele. Fotbaliştii îşi fac antrenamentele, se încălzesc, dau câteva ture de teren, de exemplu. Aşa şi noi. Orice cântăreţ trebuie să ştie să facă vocalize. Măcar 15-30 de minute pe zi. Antrenamentul vocii este important, şi asta ţin să subliniez.

 Reîncepe să cânte. Brusc. Andrei este prima persoană la care am venit fără întrebări, fără nimic pregătit în prealabil. N-am putu să gândesc nimic. Probabil că am simţit că nu e cazul. Şi iată, mai ai timp să te uiţi pe nişte întrebări, când chitara îţi şopteşte ce să întrebi?

Tac din nou, şi-aş continua să vorbesc cu sufletul meu. Dar ştiu că ar trebui să stau aşa câteva zile. Şi oricât aş sta, n-aş încheia niciodată tăcerea. E un discurs prea aprins, să poată fi oprit vreodată… Mă uit deodată la corzile chitarei, şi-mi vine în minte cuvântul SOARTĂ.

Aripi de drum: Crezi în soartă? Ca artist ?

 Andrei: Haha. Oracolul, unde era… ai avut?

 Aripi de drum: Nu. Aveau alţii. Eu doar completam.

 Andrei: Era cu surprize. La jumătate. Se ardea pagina aia pe margine, fetele se dădeau cu ruj şi pupau foaia. Aşa mă simt acum, cu întrebarea asta, ca la oracol. Soarta …  se gândeşte puţin, se uită din nou în gol, şi spune convins:

  • În general, eu las lucrurile să se întâmple. Cred că viaţa ne-o facem singuri. Univerul îţi dă; dacă tu nu iei, şi nu lupţi, nu-ţi bagă în sac. Acesta e dictonul meu. Te dai jos din pat şi începi să munceşti pentru ce vrei să devii. Nu va veni soarta să facă nimic în locul tău.

Cântă din nou la chitară, se uită la mine şi văd în ochii lui mult har. Întreb dintr-o dată, fără să mă gândesc dacă ar fi potrivită acum întrebarea:

 Aripi de drum: Are vreo legătură Dumnezeu în toată povestea asta?

 Andrei: Da, normal că are nu legătură, ci toată legătura. Tot ce mi s-a întâmplat se datorează Lui. Sunt aici acum, făcând ceea ce îmi place, pentru că El mi-a fost călăuză.

 Aripi de drum: Cine e Dumnezeu?

 Andrei: E ceva deasupra tuturor. O energie puternică, ce te călăuzeşte. Dacă ştii să te sincrenozezi cu El, ajungi să înţelegi şi să simţi.

 Aripi de drum: E Dumnezeu Creator?

 Andrei: Păi tu crezi că eu am făcut fotoliile astea?

 Aripi de drum: A fost odată o maimuţă…

Andrei: Da, sigur, Big Bang şi gata au apărut norii. Despre ce vorbim? E mult prea mare coincidenţa ca totul să fie atât de bine gândit. Ştiinţa nu va explica niciodată totul. Dacă ar fi fost haosul de care se vorbeşte, şi lumea ar fi fost un haos, şi probabil nu aveam soare pe cer, sau aveam doar 3 ore pe zi. Monica, tu îţi construieşti în primii ani ai vieţii o logică. Dacă îţi vezi părinţi că beau apă, vei înţelege că apa e bună. Înveţi despre lume. Înţelegi ideea?

 Înţeleg din nou. Şi tare îmi aduce aminte Andrei de Josh McDowell, unul din exegeţii mei preferaţi. Explică perfect teoria Big Bang-ului în cărţile lui. Cum noi, oamenii, găsim aşa repede explicaţii pentru miracole, doar-doar ne-om convinge că Dumnezeu e doar o idee…

Mai povestim câte ceva, şi dintr-o dată, se opreşte înregistrarea. Când îmi dau seama ce se întâmplă, Andrei îmi ia locul:

Andrei: Ne-am întors, o am lângă mine pe Monica Berceanu,o invitată căreia îi voi da un test. Ai gustat, aşadar, din bucătăria mea, o plăcintă foarte bună. Spune-mi ce lucru nu te-ai aşteptat să fie în această prăjitură.

 Inversarea rolurilor îl prinde. Între noi fie vorba, îl imită pe Florin Piersic atât de bine, că mă gândeam zilele astea că i-ar da clasă şi lui Bendeac. J Aşadar, când îl prindeţi, nu-l lăsaţi până nu acceptă un live.

Aripi de drum:  Pe bune? La cât talent am eu în bucătărie… 

 Andrei: A existat chiar şi coajă de lămâie, pe care nu ai simţit-o. Pun pariu. E un secret pe care …

 Aripi de drum: Artistul din tine…

 Andrei: L-a creat. Da. Un alt secret, că tot vrei reţete, (dar deocamdată îţi dau gratis câteva trucuri), este să pui în orice mâncare un pic de zahăr. Aşadar, în studiourile noastre, alături de Monica Beeeerceanu! Haideţi să continuăm interviul, după un scurt moment publicitar. Am uitat să mai dăm un spot: pentru sănătatea dumneavoastră,  evitaţi consumul excesiv de sare, zahăr, şi grăsimi.

Eu v-am zis că e multitasking:). Dovada, zic! Voice-over, deci, Andrei Neagu! Ne reluăm rolurile, şi continuăm interviul, cu Andrei în rolul principal.

Aripi de drum: De ce nu încerci şi partea de voice-over?

Andrei: Sunt.

 Şi reîncepe să cânte. Un fel de concert am avut azi:). Norocos trebuie să fii, să priveşti prin corzile unei chitare, un suflet…

Nu dă detalii despre partea de voice-over, îmi spune doar că nu e pasiune. E doar ceva la care e bun.

Aripi de drum: Andrei, ne apropiem de final. Spune-mi, te rog, pe cine ai vrea să citeşti în filele blogului meu?

 Andrei: Pffff… sunt atât de multe persoane ….

Tace iar. Se uită la chitară, apoi în gol. Întrebarea asta îl provoacă să îşi verifice sufletul.

Andrei: Uite, vreau să văd un interviu cu Oana Pellea.

Un motiv în plus să-mi fac curaj să ajung la omul acesta frumos, care se cheamă Oana Pellea. Frumos, ca oraşul meu, Băileşti…

 Andrei: Şi Dan Puric. Iar din muzică, Ailyn Cadir. Şi pentru că tot m-ai provocat, îţi dau de lucru: Andreea Raicu.

Vă mulţumesc aşadar pentru că aţi fost alături de mine, în micu-mi spaţiu artistic, cu freza mea de Făt Frumos.

 Nu apuc să-i mulţumesc, pentru că începe să cânte o melodie proprie, care îmi taie respiraţia. Când decide că e vremea să o lanseze, vă anunţ, să veniţi, cu mic, cu mare. Când aveţi nevoie de suflet, poftiţi la trăit! Cu Andrei Neagu.

Punct.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Elena Şandor: „Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Oameni cu aripi

Elena Şandor: „Pentru mine, blogul era un copil. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă.”

Distribuiți vă rog

O ştiu pe Elena dinainte să fie Şandor. 🙂 Mi-aduc aminte perfect clipa în care am făcut cunoştinţă cu ea: era vară, venisem la sora ei (pe atunci doar colegă de facultate cu ea azi, cea mai bună prietenă) pentru un proiect şi tare nefericită eram că nu ştiam cum să-l fac. Proiectul, adică!:)

M-a servit cu chifteluţe. Era îmbrăcată într-o fustă albă şi o bluză la fel. Te eclipsa pur şi simplu simplitatea care-i caracteriza eleganţa. Feminitate la puterea absolut.

Mă uitam la ea şi îmi spuneam că trebuie să fii cineva foarte important, să poţi face parte din lumea ei. Era doar o interpretare a mea… aveam să aflu mai târziu.

Elena a fost prima persoană din viaţa mea, care mi-a dat în dar haine. Eram în anul al doilea de facultate, câştigam cât să-mi plătesc căminul -60 de Ron lunar- şi să nu mor de foame. Când mi-a umplut braţele cu ele, am crezut că a trimis Dumnezeu mană din cer.

Aş avea atâtea să vă spun, dar mă opresc, şi o las pe ea să-şi scrie povestea pe filele acestui blog.

Ajung la ea pe seară. Fetiţa ei încă nu şi-a făcut avânt în lume. 🙂 Încă respiră prin mămica ei. La fel de frumoasă.  

Mâncăm chinezesc. Ne gândim că Emma va dansa în noaptea asta, la condimentele din supă. 🙂 Vorbim despre una, despre alta, până la finalul mesei. Ne retragem apoi în cameră, spunându-i  Alinei – sora „noastră”-  că vom încheia în 30 de minute.

S-au făcut de 5 ori mai multe…

Punem aşadar  telefonul pe burtă. 

  • Să stea mai bine, zice Elena.  Se pare că  Emma îşi susţine mama de pe acum:).

Aripi de Drum: Povesteşte-mi despre blogging, Elena! Începutul. Geneza. 🙂

Elena : Totul a început acum 9 ani, când mama a avut o pareză, şi multe luni nu a mai putut face nimic în casă, implicit mâncare. Azi salam, mâine salam, cât să mai mănânci salam? (râde) Eu eram pe dinafară cu tot ce însemna gătit. Nu ştiam nici să fac ceai. Mama nu m-a pus niciodată la treabă, mi-a cerut doar să învăţ, fără să aibă aşteptări culinare de la mine.

Când prinţesele şi-au uitat Aripile acasă… Foto credit: Elena Şandor

În anul acela, însă, am început să caut reţete  pe internet şi să pregătesc. De foame, nu de altceva. Fiasco total. Dar nu m-am lăsat. Eu sunt foarte perseverentă, dacă îmi propun ceva, trebuie să fac. Îmi şi plac provocările. Uite, la matematică, de exemplu, am rămas corigentă, şi apoi am ajuns olimpică. E o chestie de extremă.  Aşa că am început să gătesc zilnic. Făceam un fel până îmi ieşea. Organizam „Cooking days”, cu prietenii mei. Când s-a întors mama, gustând din ce făceam, mi-a dat ideea de a-mi face un blog.

Vorbeşte calm şi apăsat. Nu e uşor să retrăieşti negurile. E stăpână pe ea, dar înăuntru se dau lupte. Amintirile nu renasc fără dureri. Când eşti fiică, lumea e cu mult mai mică decât când eşti mamă, dar cu mult mai dură. Nu ştii pe atunci care drum e mai bun…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de Drum: De unde numele şi care a fost drumul de la idee, la un stil de viaţă, apoi la bani?

Elena: Mama mi-a dat ideea. Mie îmi plăcea numele Eileen, de la tipa din Seinfeld. Am găsit eu o variantă care să rimeze, Eileen- Cuisine, şi am pornit la drum. Nu a fost uşor. Şi subliniez acest aspect. Am început să public reţete şi poze. Eram aşa de determinată, că postam câte 2-3 reţete zilnic. N-am inventat eu roata, deci eu doar le adaptam de la alţii. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că s-a creat o comunitate de bloggeri culinari. Sper să nu greşesc, dar cred că ei au adus în România ideea de blogging.

La început, habar nu aveam că se poate câştiga ceva din blog. Pentru mine era pasiune curată. Atât. Postam doar pentru că prietenii îmi cereau reţetele şi mă săturasem să le scriu pentru fiecare. Şi atunci am decis să o ascult pe mama. M-am pus pe treabă atât de serios, că, pentru mine, blogul era un copil. Investeam în el. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă. Trebuie să îl implici într-o comunitate, să-l încurajezi să-şi facă prieteni, să socializeze, să dea din coate.  Eu nu ştiam asta. Au venit însă toate firesc, împinsă de la spate de curent, nu de un consilier de blogging.

E cea mai motivantă comparaţie pe care am auzit-o vreodată. Trebuie să mărturisesc faptul că Elena ar trebui să fie naşa blogului meu. Ea m-a luat de mână, să fac primii paşi. Nu ştiam nimic. Ştiam doar că am ceva har la scris. Cu mulţi ani în urmă, Gabi, soţul ei, mi-a făcut primul blog. La care am renunţat… Cu această personificare, a blogului-copil, Elena mi-a pus în suflet cea mai mare determinare.

Aripi de Drum: Cum ai trecut de la cooking la lifestyle?

Elena: După ce m-am căsătorit, m-am mutat în Anglia.

Mi-aduc aminte de nunta Elenei. Atâta atenţie la detaliu nu mi-a fost dat să văd niciodată. Totul era pregătit la secundă şi la milimetru. Mi-aduc aminte că atunci am văzut-o singura dată plângând. Îmi dăduse impresia, toţi anii în care am fost în casa ei, că e o persoană foarte rece. Crudă, uneori. Crudă cu ea însăşi. Realiatatea, însă, iată că ne înşală mai abitir decât bărbaţii :).

Am dus blogul culinar încă 2 ani, apoi am decis să mă extind, ca urmare a cererilor venite din exterior. Mă întrebau oamenii, de exemplu,  de ce nu scriu despre cum se asociază ţinutele vestimentare. Şi aşa am decis să-mi fac rebranding. Aşa am ajuns aici. A fost foarte grea trecerea. Mi-era teamă să nu eşuez, căci atunci când vrei să faci foarte multe lucruri o dată, foarte uşor poţi cădea în derizoriu şi poţi ajunge să nu faci bine niciunul.

Şi, cum eu aveam pe atunci şi serviciu, mi-am dat seama că nu pot ţine pasul cu ambele. Aşa că am renunţat la job şi am decis să mă dedic în totalitate blogului. Am investit extrem de mulţi bani, timp şi nervi. Dar satisfacţia e incomparabilă cu sacrificiile, pentru că mă simt împlinită.

Dragostea adevărată începe aici Foto credit: Elena Şandor

Emma probabil e mândră de mămica ei şi vrea să aplaude, căci începe să dea din picioruşe. Nu ştiu să explic sentimentul acela de a o vedea pe Elena însărcinată. E unic. Te uiţi la ea şi îţi vin o mie de întrebări pe secundă în minte. Când se mai linişteşte puţin Emma, continuu să o descos:

Aripi de drum: Când au venit primii bani?

Elena:  Banii cam după 2 ani de stat în Londra. În România nu se punea problema de aşa ceva. Primeam în schimb produse cărora le făceam reclamă.

Fac ochii mari. 2 ani? Mă întreb. Elena observă şocul din privirea mea:

– E Londra! Competiţia este foarte mare, mai ales că sunt româncă, iar românii sunt foarte prost văzuţi acolo. A trebuit să muncesc de 10 ori mai mult. Dar munca depusă m-a ajutat să ajung aici.

Aripi de drum: Ce e cel mai plăcut la ce faci, acum, când eşti şi remunerată pentru perseverenţă, talent şi timp?

Elena: Îmi place că nu mă plictiseşte niciodată. Şi mă simt binecuvântată că stau în Londra şi fac blogging. Dacă nu m-aş fi ocupat cu asta, nu aş fi avut niciodată şansa de a merge în atâtea locuri, de a cunoaşte atâţia oameni minunaţi, şi de a avea informaţia la picioare, pe gratis. E vorba de deschiderea către cultură. Nu e vorba de Can-Can-uri. Este o viaţă pe care mulţi ar da orice să o aibă. Mi-aş dori să fiu la un nivel mult mai înalt, dar dacă aş cere acum mai mult, aş simţi că mă bat cu Dumnezeu. Mi-a dat cu mult peste ce puteam să am…

Aripi de drum: E vreo diferenţă între Anglia şi România, în privinţa bloggingului?

Elena: De la cer la pământ.  În România sunt o mână de bloggeri, din care 5 câştigă foarte bine, şi doar cu aceia se lucrează. Restul sunt la limita subzistenţei. Nu e corect. Asistenta mea, de exemplu, Cristina Cândea, care este extrem de bună, face parte din categoria bloggerilor din România care trebuie să munceasca de 10 ori mai mult ca alţii. Majoritatea bloggerilor români contactaţi primesc haine/accesorii pentru şedinte foto pe care apoi le returnează, deci fără să primească nimic în schimb. Foarte greu ajungi sa fii plătit pentru o campanie, dacă nu eşti un nume cunoscut. Ideea este sa creşti. Trebuie să fii plătit, dacă ai ajuns la un nivel de câţiva  mii de fallowers. Dar cei din PR, deşi au un buget  pentru a face o campanie cu bloggerii, îşi păstrează banii sau îi plătesc extrem de puţin. Parte din vină o au şi bloggerii, pentru că acceptă gratuitatea sau muncesc pe sume derizorii.

Aripi de drum: Cum ar trebui să procedeze cei din PR, astfel încât să se extindă şi în România piaţa?

Elena: Să strângă bloggeri mai puţin cunoscuţi, să zicem 10, să le dea o sumă mai mică decât cât ar oferi unui blogger extrem de cunoscut. Colectiv, tu aduni toţi followers de la aceşti 10 bloggeri, şi atunci împaci şi capra şi varza. Problema este, însă, că, în România bloggingul este relativ nou şi în  postul de PR se angajează oameni care nu sunt informaţi. Pentru ei este un job care să-i ajute să supravieţuiască. Noi, bloggerii, cunoaştem multe pentru că învăţăm.

Aripi de drum: Ce le recomanzi bloggerilor începători?

Elena: Să facă networking cu PR-ii. Să creeze relaţii cu ei. Aceştia îi pot recomanda pentru campanii. Iar ei, bloggerii, trebuie să lucreze cu ei înşişi, să fie mereu în pas cu vremea, să cunoască noile trend-uri. Atât în fashion, cât şi în ceea ce ţine de detalii privind structura şi conţinutul postărilor. E mai uşor să promovezi un produs, decât un concept. Pentru voi, cei care scrieţi poveşti de viaţă, terapie, sentimente, este mult mai greu. Dar nu imposibil. Dacă aveţi încredere  în voi şi nu vă e ruşine să cereţi ajutor, informaţii, şi aşa mai departe,deşi nu e uşor, veţi reuşi. Trebuie doar să vă faceţi vizibili. E o lume în care, dacă stai acasă închis, deşi poţi fi genial, vei rămâne anonim. Atâta timp cât ceea ce faci este moral, e vital să „dai din coate”. Zbate-te, altfel rămâi un necunoscut!

Uite, mie nu-mi place să scriu. Dar mă informez mereu. Nu am talentul Anei Morodan,  care nu descrie, nu încearcă să-ţi vândă. Ea pur şi simplu scrie o poveste. Dar asta nu mă face să mă las. din contră, găsesc noi modalităţi de a fi cât pot de bună, în funcţie de harul meu.

Elena nu vorbeşte, Elena trăieşte. Spune totul cu atâta pasiune, că parcă ar vrea să ne dea tuturor celor ce suntem la început, puterea ei. Elena îţi dă elan. Şi se vede că o face pentru că SIMTE, nu pentru a da bine. Pasiunea adevărată se simte.

Aripi de drum: Trebuie să investeşti în tine, cu alte cuvinte. Mereu şi mereu. Dar cum rămâne cu moralitatea? Poţi cădea în plasa obsesiei de a fi cunoscut, călcând pe cadavre?

Elena: Poţi. Trebuie să ştii să te vinzi, însă, în acelaşi timp, trebuie să rămâi tu însuţi! Trebuie să fii mândru de tine, să poţi pune capul pe pernă liniştit, noaptea. Nu face compromisuri, doar pentru celebritate. Dacă nu-ţi place o carte, de exemplu, nu scrie despre ea. Trebuie să ştii să refuzi, când nu te identifici cu ceea ce trebuie să promovezi!

Vorbim de suflet. Vorbim de atitudine şi demnitate. Elena excelează în toate acestea, de când o ştiu. Când primeşti astfel de lecţii de viaţă, cu greu te mai poţi întoarce la „orice”- ul pe care-l acceptai înainte.

Aripi de drum: De unde pasiunea ta pentru lifestyle?

Elena: Nu ştiu de unde. Ştiu de când. Îmi plăcea să mă gătesc de când mă ştiu. Eram atentă la fiecare detaliu. Şi acum sunt un fel de obsesiv-compulsivă (râde) Eram ca Maya, nepoţica mea.  (Râde). Îmi plăcea să mă gătesc de 3 ori pe zi, ca ea. Dar nu aveam posibilităţi şi aveam doar 2 rochii. Purtam hainele şi încălţările mamei. Cred că toate fetiţele am făcut asta. Mă fascina. Am avut noroc cu mătuşa mea, care, neavând copii, îmi cumpăra hăinuţe. Toate roşii. Eram îmbrăcată numai în roşu, motiv pentru care am urât culoarea asta mult timp. Abia de vreun an am început să o mai port. Dar să revin, dintotdeauna am vrut să arăt bine, admiram prezentatoarele pe la Tv. Şi începusem să desenez. Devenise o adevărată pasiune. Desenam fete cu haine, îmbrăcate cum mi-aş fi dorit eu să fiu îmbrăcată. Şi îmi plăcea să creez. Nu aveam însă posibilităţi nici pentru una, nici pentru alta. Am vrut să fac liceul Toniţa, sau cursuri pentru design, dar lipsa banilor şi faptul că toţi spuneau că voi muri de foame cu arta, m-a determinat să renunţ.  Am rămas cu schiţele.

Aha… deci poţi ajunge de la -10, la +10…, îmi spun.

Aripi de drum: Regreţi?

Elena: Nu. Am dat la ASE, aşa a fost să fie. Dar încerc să îmi împlinesc visul acum. Am început prin a învăţa Photoshop, iar acum vreau să reîncep să pictez. Pasiune. Dar oricum domeniul în care activez acum e legat de artă.

Aripi de drum: Care e stilul tău acum, şi ce creator de modă face hainele pe care le-ai purta acum fără oprire?

Elena: Elie Saab. Dacă aş putea să mor într-o rochie creată de Elie Saab… aş fi împăcată. (râde) Bine, aş prefera să trăiesc un pic în rochia respectivă. 🙂

Îmi mai place şi Chloe. de aici şi numele fetiţei mele. La accesorii îmi plac MiuMiu  şi Prada.

Decid să pun următoarele întrebări la foc automat, să-i testez nervii. De a rezistat, citiţi în continuare:

Aripi de drum: Ai vreo culoare în care nu te vezi îmbrăcată?

Elena: Galbenul. Numai dacă se combină cu negru. E combinaţia care atrage cel mai mult.

Puţin galben 🙂 Foto credit: Elena Şandor

Aripi de drum: Există ceva, din moda epocilor trecute, ce ţi-ar plăcea să se poarte şi azi?

Elena: Da. Stilul. Atitudinea. Prea multe femei uşoare, pe care îmbrăcămintea le face aşa.  În adâncul sufetului lor poate sunt nişte femei extraordinare, care ar putea fi respectate, însă când îşi pun pe ele decolteori până la buric… lasă de dorit. Mă uitam la filme de epocă. Monica, femeia făcea rochia aceea, nu rochia o făcea pe ea. Femeia impunea respect prin atitudine.

Aripi de drum: Trebuie să ai mulţi bani pentru a avea propriul stil vestimentar?

Elena: Nu. Atâta timp cât e de bun gust, nu valoarea financiară contează. Pun accent pe hainele pe care le port, şi nu pot minţi că nu mi-aş dori să am posibilitatea să mă îmbrac aşa cum văd la alţii. Dar lipsa unui cont gras în bancă nu mă împiedică să fiu eu însămi şi să fiu fericită cu ce am şi cu ce sunt.

Aripi de drum: Care e stilul tău vestimentar acum?

Elena: Nu am un stil eclectic. Ci elegant şi minimalist. Nu am stilul Elena Şandor. Dar e feminin. Îmi place foarte mult dantela şi broderia. Acum, fiind gravidă, nu am putut să fiu în trend, pentru că nu prea sunt haine pentru gravide, aşa cum aş vrea eu. Dar ce-ţi pot spune sigur despre stil, este că nu mă vei vedea niciodată îmbrăcată sport, decât la gym.

Aripi de drum: Că tot vorbim de stil, când te-au strâns cel mai tare pantofii, şi de ce ai suportat?

Elena: Ah, eram în Paris, de ziua prietenei mele, Mihaela. Şi mi-am cumpărat balerini din lac. Nepurtându-i deloc înainte, şi luând Parisul la picior, mi-au făcut răni teribile. Dar fudulă fiind, nu i-am dat jos. Mai ales în Paris, cum să-i dau jos, să mă confunde lumea cu cerşetorii români?! (Râdem cu poftă). Sunt foarte ruşinoasă şi prefer să sufăr, decât să nu arăt cum trebuie. Mi s-a întâmplat odată, în Londra, să mă calce cineva pe picior şi să-mi arunce balerinul sub tren. Îmi venea să intru sub tren şi eu, de ruşine. Pentru că nu aveam cum să plec desculţă, am rugat un domn care se ocupa cu feroviarul, să mă ajute. Lumea zicea că sunt Cenuşăreasa şi eu intrasem în pământ. (Râdem)

Aripi de drum: Îţi lipseşte ceva din garderobă?

Elena: OOOOOOO, cum să nu? Deşi nu mă ataşez de haine, tocmai pentru că  primesc multe haine şi accesorii de la diverse branduri, tot îmi lipsesc. Cred că nu există femeie care să nu aibă măcar ceva lipsă. Mi-ar trebui multe…

Aripi de drum: Păi hai să vedem, atunci, poate se găseşte careva, care donează :). Dacă o celebritate ţi-ar dona toată garderoba ei, cine ai vrea să fie aceea?

 Elena: O, Doamne! Olivia Palermo.  Mă identific cu stilul ei foarte tare. Mai e şi Miroslava Duma. Aşa că le aştept! 🙂

De la artă la ARTĂ  e doar un pas, aşa că trec la ARTĂ, şi o întreb:

Aripi de drum: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

Elena: Aş putea să fiu într-o relaţie şi mai bună. Eu sunt creştină practicantă, evanghelică. Îmi lipseşte însă,în Londra, foarte mult părtăşia din biserică. E nevoie de asta, nu doar de relaţia directă cu Dumnezeu, pe verticală. Mergem la o biserică foarte mare acolo, HILLSONG.  Dar e altceva decât în România. Nu e intimitate. Abia aştept să vin în ţară, să reîntâlnesc oamenii mei dragi. Aici aveam mereu câte o activitate în mediul creştin. Acum însă … nimic. Mă gândesc şi pentru copilul meu, pentru că dacă nu ai o biserică unde să-l creşti, îţi poţi lua gândul de la a-l conduce pe o cale frumoasă. În rest, ce să zic? Ascult online predici. Nu e acelaşi lucru cu a fi prezent şi a te implica într-un grup de studiu.

Aripi de drum: Un autor creştin care îţi place foarte mult.

Elena: Josh McDowell şi Ravi Zacharias. „Mărturii care cer un verdict” a lui Josh am citit-o când eram mică. E foarte grea, dar este uluitoare povestea. El a scris cartea pentru a dovedi că Dumnezeu nu există, şi din ateu convins să ajungă unul din cei mai tari susţinători ai credinţei creştine, e, într-adevăr uluitor.

Elena se pare că va adora secţiunea de carte, de pe blogul meu. Ai acolo, Elena, în fiecare luni, că tot ţi-e dor, câte o carte pe care o recomand. 🙂 Poate ne dai idei despre grupuri pe care să le organizăm, pe baza unor cărţi citite. 🙂 Te aşteptăm!

Aripi de drum: Zi-mi despre Emma acum. Am lăsat-o la urmă, pentru că e încă liniştită. Următorul interviu, la ceva luni ale ei, o sa începem cu ea. Năzbâtiile ei, abia aştept să ni le împărtăşeşti:).

Elena: Am scris un articol pe blogul meu.  🙂 Of, a fost o sarcină grea. Eu nu mă aşteptam la asta. Am crezut că dacă sora mea a avut o sarcină uşoară, la fel va fi şi la mine. Dar e unic să fii mamă. Uite, acum se mişcă. Ştie că vorbesc despre ea. Are personalitate, nu glumă.  Râde. A fost un şoc pentru mine când am văzut rezultatul testului, pentru că s-a întâmplat la o lună după ce am decis să avem un copil. Mi-am dorit foarte tare să nasc în august, şi iată că s-a rezolvat:). Mi-era teamă că nu voi fi o mamă bună, pentru că eu sunt egoistă, din fire. Relaţia mea cu Gabi a fost la distanţă, iar căsnicia nu e sufocantă. Nu dăm socoteală unul altuia, la extrem. Acum e ciudat, pentru că vine un copil şi lucrurile se complică. Eu, ca şi blogger, am avut noroc cu un soţ extraordinar, care m-a susţinut. Care bărbat te lasă să faci tu ce vrei, fără să câştigi nici un ban? Altul m-ar fi trimis la muncă imediat după nuntă. Ştiu că va fi un tată foarte bun, deci de asta nu-mi fac griji. Îmi fac griji, în schimb, pentru că acum trebuie să-mi împart timpul cu altcineva. Dar nu cred că Dumnezeu dă un copil pentru a fi o povară. O să mă rog să-mi dea El 48 de ore într-o zi, să pot fi şi soţie, şi mamă, şi prietenă, şi blogger, şi bucătăreasă. (râde)

Egoism… timp… căsătorie… susţinere… sunt cuvinte mari. Le foloseşte pentru că le cunoaşte valoarea. Elena, ştiu sigur că te vei descurca. Perseverenţa ta nu e pe toate drumurile. Şi dacă blogul l-ai crescut ca pe un copil, şi copilul ţi-l vei creşte ca şi blogul:). Cu mai multă determinare şi iubire. Şi unde e mai mult decât cunoaştem noi, nu are cum să nu fie binecuvântare.

Aripi de drum: Ne apropiem de final, şi pentru că tu eşti un om cu Aripi, motiv pentru care te-am ales să ne împărtăşeşti din experienţa ta, zi-mi un cunoscut al tău, tot om de la care să învăţăm arta din spatele arte, pe care ai vrea să-l citeşti în paginile blogului meu.

Elena: Uhhh, greu. Ayyy, e cea mai grea întrebare.

Se gândeşte, se răzgândeşte, nu pronunţă nici un nume, spune „da” şi „ nu”  de cel puţin 100 de ori:), ar vrea un scriitor, apoi tace de tot. Parcă nu e Elena. 🙂

A, cineva de la Tedd…

Iar se gândeşte. Nu e sigură. După vreo 10 minute de chin, se luminează la faţă:

– Ahhh, ştiu! Profesorul meu favorit, din facultate: Dan Popescu. Nu ştiu cum ajungi la el, dar trebuie să ajungi. E cel mai tare om, ever! El m-a făcut să-mi placă ceea ce sunt azi. Preda comunicarea. A fost cel mai diferit profesor, cu o metodă de predare diferită. Te făcea să vii cu drag la cursurile lui. Avea prezenţă full. Orice ar fi predat, te făcea să iubeşti materia lui. Da, Dan Popescu. El e!

Elena e prima persoană pe care o aud vorbind despre un fost profesor. Probabil pentru că rar ne e dat să fim călăuziţi de dascăli spre visul nostru. Mi-aduc aminte de profesorul meu de matematică, domnul Gabriel Tica, şi în clipa asta îmi promit să fac tot posibilul să stau de vorbă cu mentorul Elenei. Mare lucru să ajungi pe buzele unui fost student, care acum e opera ta de artă, să ştii că ai fost călăuza dreaptă a drumului său.

Mulţumesc, Elena Şandor, pentru dragostea ta împărţită la mii!

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’] 

Distribuiți vă rog
Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Oameni cu aripi

Scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Distribuiți vă rog

Astăzi am scris o scrisoare către cei mai frumoşi părinţi. Elena şi Gabriel Şandor

Dragă mămică,

Tocmai ţi-ai primit îngeraşul. Ştii? Dumnezeu ne trimite copilaşi să ne vindecăm de frici. De nehotărâri şi de egoism. Ieri am scris, nu ştiu dacă e întâmplător sau nu, despre ”Ce să faci după un avort?”

Azi, Dumnezeu a trimis un înger. Probabil să ne arate ce înseamnă binecuvântarea. Şi ce contează cu adevărat. Să ne spună, prin primul strigăt al fetiţei tale, că viaţa nu se interzice. Nu se aruncă la gunoi şi nu se taie. Că fiecare copil are o poveste de împlinit. Aceea scrisă de Dumnezeu.

Îţi mulţumim, mămică frumoasă, pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o! Aceea de a lăsa de o parte egoismul, partea de sine care se cere iubită, pentru a te împărţi în 2. Îţi mulţumim pentru că ne-ai arătat că feminitatea se trăieşte între 3 bătăi de inimioară, între 2 pase de fotbal, 🙂 (jucat la tine în burtică) şi într-un singur trup. De mamă.

Îţi mulţumim, Elena, pentru optimismul tău, pentru bunătatea şi răbdarea pe care ni le-ai arătat în timpul în care Emma înota între 2 respiraţii ale tale!

Îţi mulţumim pentru că ne-ai suportat când îţi puneam întrebări, când vroiam răspunsuri, când ne grăbeam să mai prindem un gram de tine, până te va acapara cu totul Emma! 🙂

Îţi mulţumim pentru că lecţiile de viaţă care au venit din partea ta au fost împachetate în pace. Aceea dată de Dumnezeu. Ne-ai predat, fără să ştii, arta feminităţii: întotdeauna atentă la tine însăţi, întotdeauna atentă la ceilalţi, întotdeauna atentă la semafor. Ăla al inimii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ne-ai spus cândva, cu mult înainte de a exista Emma, că femeia nu e sclavă. Că trebuie respectată şi iubită pentru ceea ce e, nu pentru ceea ce dă. Am greşit amândouă. Am bifat greşit iubiri ce ne-au redus la tăcere. Aceea trăită între 4 pereţi, strigată la Dumnezeu şi blestemată.

Nu te-am ascultat, dintr-o siguranţă lumească. Ne-am crezut mai cunoascătoare. Poate mai puternice şi mai demne de a schimba şarpele în înger.

Când ne-am trezit cu braţele goale şi cu inimile pline de zgură, ne-am amintit de tine. De determinarea şi de siguranţa ta. De a fi femeie.

Îţi mulţumim pentru că ne-ai primit înapoi, să stăm la poveşti, fără să ne judeci. Fără să ne aminteşti la fiecare pas de greşelile noastre. De rolurile noastre.

Să ştii că nu vrem să te facem să plângi! 🙂 Plângem noi, de emoţia unei vieţi noi. De minunea de lângă tine. Acum, când îţi scriem, eşti încă în operaţie. N-ai cum să ştii că împărtăşim una cu alta bucuria de a fi devenit tu,  mămică.

Ne rugăm pentru Aripi de Drum fără noroi. De-or fi munţi de urcat pe drumul ăsta, nu ne facem griji! Ştim că o vei ajuta pe Emma să urce, să ajungă în vârf şi să strige de acolo:

„Am reuşit! Datorită acestor 2 oameni care au crezut în mine! MAMA şi TATA!”

Tătic drag, îţi mulţumim pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai dat-o, iubind şi respectând femeia care ne-a fost model. Să ştii că nu am uitat niciodată când ne-ai spus cu demnitate:

„Un bărbat trebuie să fie capul unei familii. Dacă nu Îl are pe Dumnezeu, nu va avea nici o familie fericită!”

Erai în sufragerie la logodnica ta:). La Elena, adică! 🙂 Am ştiut de atunci că vei fi soţul trimis de Dumnezeu pentru ea. Îţi mulţumim că ai avut grijă de ea, că ai iubit-o şi când a fost greu, că ai respectat-o şi când îţi venea s-o trimiţi puţin la plimbare:). Îţi mulţumim că ai susţinut-o şi ai încurajat-o să devină ceea ce este, şi ai schimbat-o în femeia de acum!

Iar azi, în mod special, îţi mulţumim că ai ales să fii tată! Tată de înger!

Vă îmbrăţişăm, părinţi frumoşi, cu tot caldul inimii noastre, şi ne rugăm pentru un Drum în 3, pe care să găsiţi mereu lumina în întuneric, puterea paşilor siguri şi Cuvântul care ne face liberi: Dumnezeu!

Emma, ai primit deja prima ta scrisoare:)! Abia aşteptăm să o lăsăm pe mami să scrie pe blog, şi să te furăm la o tură de shoping! 🙂

Vă îmbrăţişăm tăcut,

Monica, Alina şi Maya!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.