Categorie: Oameni cu aripi

Vino la Gala Mulţumirii. Oameni pentru medici. Leapşa pentru suflet.

Oameni cu aripi

Vino la Gala Mulţumirii. Oameni pentru medici. Leapşa pentru suflet.

Distribuiți vă rog

Din indignarea creată de premiul oferit doamnei Olivia Steer, mi-am înecat sufletul de amar pentru ignoranţa de care am dat dovadă de-a lungul vieţii mele, faţă de oamenii care mi-au salvat trupul şi sufletul de la dezastru. Vreau să vă rog pe toţi cei care aţi fost salvaţi de medici, să scrieţi pe profilurile sau blogurile personale, cu hashtag-ul #galaMultumirii, recunoştinţa pe care o purtaţi celor care v-au ajutat să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe.

Aş vrea să ne dăm mâna cu toţii, cei care avem de aplaudat oameni care ne-au salvat fără să fie aplaudaţi. Care au făcut-o pentru că asta le e meseria. Şi au făcut-o cu dragoste necondiţionată pentru oameni.

Aş vrea să facem împreună o gală a mulţumirii, chiar dacă virtuală, deocamdată, în care să premiem medicii care şi-au dat din propria sănătate pentru a ne însănătoşi pe noi. Care au făcut pentru noi, fără să ne fie prieteni, tot ce au putut, pentru a ne ridica şi a ne continua viaţa.

Dacă ai un astfel de medic (de orice specialitate, inclusiv terapeuţi – medicii de suflete) căruia îi eşti recunoscător, alătură-te Galei Mulţumirii şi aplaudă omul care ţi-a salvat viaţa!

Nu vreau să lovesc în cei care primesc premii fără să aibă legătură cu medicina. Vreau ca noi, ceilalţi, să schimbăm ignoranţa cu mulţumirea. Să învăţăm de azi să nu mai lăsăm pe margine medicii care au ajutat la vindecarea noastră. Ci să îi apludăm la scenă deschisă pentru implicarea lor, pentru determinarea şi dragostea lor.

Vă rog să-i etichetaţi. Nu avem sponsori, nu avem diplome. Avem doar recunoştinţa şi dovada că suntem azi vii sau sănătoşi datorită lor.

Scriu în grabă, obosită şi revoltată. Pentru că prin ignoranţa mea, am dat locul lor altor oameni care ar trebui premiaţi pentru altceva. Tot valoros, nu zic nu, dar care nu ar trebui premiaţi pentru sănătate, ci pentru consecvenţă, probabil.

Aş vrea să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.

Eu dau azi toată recunoştinţa mea domnului doctor Florin Chirculescu. Un  om cu aripi, care mi-a fost alături când frica mea teribilă de a nu avea cancer m-a făcut să dau buzna în cabinetul domniei sale. Nu vreau să-mi amintesc diagnosticul scris, vreau doar să vă spun că teama mea ajunsese la paroxism.

În cabinetul mic, din incinta spitalului Universitar Bucureşti, domnul doctor m-a întrebat scurt:

  • V-aţi lovit vreodată în regiunea toracică?
  • Da, am răspuns, am fost lovită, dar cu 10-11 ani în urmă.

Am decis împreună să intru peste câteva zile în operaţie, pentru că nu mai suportam durerile. Numai că, în ziua operaţiei, domnia sa a apărut în salon,  ca după un maraton, la diferenţă de 7 ore de ora la care eram programată să intru în sală. De ce? Să-şi ceară scuze:

  • Domnişoara Berceanu, vă rog să mă iertaţi, dar nu vă mai pot opera azi. E deja ora 16 şi în loc de 2 ore, cât ar fi trebuit să dureze operaţia persoanei dinaintea dvs., am ajuns la 7 ore. Trebuia să-i salvăm viaţa… Sunt extrem de obosit, şi chiar dacă operaţia dvs. e simplă, nu vreau să risc nimic.

Nu am putut niciodată să uit ochii acestui OM. Venea să-şi ceară scuze pentru că salvase o viaţă. Fix de asta. Eu, a repetat de multe ori, (doar că eu credeam că spune totul pentru a mă linişti) nu aveam o operaţie complicată. În maxim 30 minute „răul” era scos.

În sala de operaţii a avut grijă să râd. Pentru că eu tremuram de frica unui diagnostic crud. A avut apoi grijă să mă lase pe mâna unui alt medic -rezident, sper să nu greşesc-, pentru cusătură. Medic care avea cu 2 ani mai mult ca mine. Nu îi ştiu numele complet, îmi amintesc numai prenumele, ANDREI. A avut grijă să am un semn gros cât firul de aţă.

  • Cum aţi reuşit să coaseţi atât de finuţ, domnule doctor? l-am întrebat când am mers „la control”.
  •  Sunteţi tânără, vă rog să aveţi grijă cu apa. Să nu se deschidă operaţia şi să fiu nevoit să vă las semne adânci, mi-a răspuns cu smerenie.
  • Aşa lucrează domnul Andrei, domnişoară, mi-a spus o doamnă asistentă. Face artă din operaţii. Aţi avut noroc.

Nici pe OMUL acesta n-am să-l uit vreodată. Şi dacă regret ceva, este faptul că nu am scris atunci nimic public despre OAMENII aceştia. Nu, nu sunt oameni cu litere mici. Deşi ar putea. Nimeni nu le poate dicta ce să facă. Tot ce fac, fac din dragoste pentru viaţă. Ar putea să nu le pese. Ar putea să nu dea timp în plus pentru a face artă din meseria lor.

Vă mulţumesc, OAMENI CU ARIPI, pentru dedicare, dăruire şi iubire de oameni! Mă înclin în faţa domniilor voastre şi vă aplaud tăcut acum, pentru că nu se poate altfel deocamdată, pentru tot ce faceţi!

Nu meritaţi diplome, meritaţi ani din vieţile noastre, pe care ni le-aţi salvat! Să trăiţi veşnic, să fiţi nemuritori. Meritaţi mult mai mult decât putem noi să vă dăruim. Să mă iertaţi pentru ignoranţa de a nu vă aplauda atunci când ar fi trebuit. Am luat totul ca şi când mi s-ar fi cuvenit. Când nu mi se cuvenea de fapt nimic. 

Te rog fierbinte, om care ai fost salvat de un medic, de trup ori de suflet, să aduci pe scena virtuală a galei mulţumirii, numele său şi povestea ta, pe scurt! Nu fi ignorant cu omul care nu te-a ignorat! Eu voi scrie curând scrisori de mulţumire pentru OAMENII care au aruncat în aer dezastrul sufletului meu.

Dă-mi mâna, şi hai să  facem o horă a recunoştinţei! Şi sponsori să ne fie propriile suflete!

Şi dă mai departe mesajul acesta, pentru a ajunge la cât mai mulţi dintre noi. Să învăţăm unii de la alţii să dăruim recunoştinţă!

 

Distribuiți vă rog
Scriitoarea Petronela Rotar se alătură campaniei #NuEştiSingurPeLume: DE CE SUNTEM ORBI când iubim?

Oameni cu aripi

Scriitoarea Petronela Rotar se alătură campaniei #NuEştiSingurPeLume: DE CE SUNTEM ORBI când iubim?

Distribuiți vă rog

Am îndrăznit, de-a lungul campaniei #NuEştiSingurPeLume, să întreb oameni despre iubire, despre abuz, despre nefericire, despre femei şi bărbaţi. Despre viaţă şi şansă. Şi voi continua să îndrăznesc. Pentru că ştiu că România are nevoie de conştientizare şi de schimbarea unor legi referitoare la abuz.

Teoretic, AZI, 2 aprilie, campania se încheie, însă practic abia acum începe. Am primit atâtea poveşti, atâtea întrebări şi atâta împlinire în timpul ei, încât am decis să merg mai departe cu subiectul acesta, până Dumnezeu îmi va spune STOP!

S-au alăturat campaniei oameni extraordinari, care ajută zi de zi, din spatele Facebook-ului, la aflarea adevărului despre iubirea adevărată.

Am ales pentru azi cartea ORBI, a scriitoarei Petronela Rotar, pentru că este cartea care mie mi-a dat curajul să îmi fac publică AICI povestea abuzului. Mi-a fost ruşine ani la rând de ce am trăit, şi m-am întrebat tot atâta timp dacă e normal să scriu o carte-mărturie despre un vis spulberat. Când am citit ORBI, am simţit că nu e doar normal, ci necesar.

OAMENII NE CITESC VIEŢILE şi de multe ori învaţă din ele mult mai uşor decât din ceea ce spune ştiinţa.

 

Mulţumesc, Petronela, pentru darul pe care ni l-ai făcut scriind nespusul şi pentru că ai acceptat să te alături campaniei #NuEştiSingurPeLume, răspunzând întrebărilor pe care multe dintre femei nu au cui să le pună.

De ce ORBI? Ce a stat la baza deciziei tale de a scrie o astfel de carte?

P.R: ORBI pentrucă mi-am dorit să scriu o carte care să dezvrăjească ideea romantică a iubirii năbădăioase, iubire despre care se scrie și cîntă în așa fel încît a ajuns să pară dezirabilă.

Mi-am dorit să desfac mecanismele psihologice ale acestei iubiri cu năbădăi, cum e numită la noi, pentru a arăta cît de disfuncțională, de abuzivă este, și cît de disfuncționali sunt cei care aleg și acceptă astfel de relații.

Cele mai multe povești, romane, filme etc. de dragoste se termină cu: „S-au căsătorit și au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți.” Ca și cum căsătoria este rezolvarea universală, rețeta universală a fericirii. Or, statisticile arată contrariul. Nu doar în ceea ce privește numărul divorțurilor, cît și în ceea ce privește numărul abuzurilor, violențelor în familie, deceselor din cauza violenței domestice.

Mai mult, căsătoria nu e sfîrșitul problemelorși al unei vieți nefericite, ci, de foarte multe ori, începutul ei. Așadar, am scris o carte în care personajele pică, la fel ca mulți dintre noi, oamenii reali, în această capcană, și apoi am încercat să desfac și disec mecanismele lor psihologice, arătînd și una dintre posibilele căi de ieșire și de vindecare.

Când şi cum ai decis tu însăţi să intri într-un proces de psihoterapie?

P.R: La mine povestea este foarte lungă, am tot vorbit despre asta. Prima mea întîlnire cu un psiholog datează din clasa a VI-a, cînd am avut un episod anxios-depresiv, însă pe vremea aia nu se făcea terapie, îți prescriau niște pastile de somn și aia era. Mai tîrziu, în urma unei tentative de suicid, la 17 ani, am avut cîteva întîlniri cu un terapeut.

Decizia de a intra înterapie am luat-o pe la 27 de ani,  cînd depresia mea cronică a trecut iar printr-un episod acut, însă, ca orice om pe care-l doare, nu am stat suficient, așa că pînă pe la 35 de ani, în funcție de simptome, am tot intrat și ieșit din terapie, dar am lucrat superficial, cît să rezolv de fiecare data simptomul care mă trimitea în cabinetul psihoterapeutului. Abia la 35 de ani pot spune că am intrat serios și am și rămas pînă în ziua de azi în terapie. Mi-aș fi dorit să pot spune că am intrat în terapie pentru că eram conștientă că toate tarele și traumele pe care le-am dus cu mine încă de cînd eram copil trebuie prelucrate, însă adevărul e că am intrat pentru că devenise insuportabil să trăiesc cu anxietatea și depresia.

Cînd am înțeles cît de mult mă ajută să mă cunosc, să mă înțeleg, să devin conștientă de alegerile pe care le fac, am și rămas și rămîn, e o formă de igienă psihologică pe care o găsesc absolut necesară.

De ce e nevoie ca o femeie abuzată să apeleze la un terapeut?Spune-ne, te rog, părerea ta, ca om ce a înţeles că psihoterapia nu este nici un moft, şi nici o prostie.

P.R: Răspunsul la această întrebare l-am dat, în detaliu, în ORBI. Voi încerca să sintetizez ce am expus în jumătate de roman: pentru că e necesar să (se) înțeleagă. Nu alegem întîmplător parteneri abuzivi și trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile și viețile noastre. Din păcate, e foarte greu să facem asta fără un ajutor extern, mintea este un mecanism foarte complicat, care are grijă să ne protejeze foarte bine de adevărurile care nu ne convin. Terapeutul este un ghid, cu ajutorul căruia ne cunoaștem și conștientizăm cum am ajuns într-un astfel de punct și ce putem face pentru a ieși de acolo. Repet, prin toate aceste etape și întrebări trece personajul meu feminin, e foarte mult de spus pe tema asta.

Ai spus într-un alt interviu că și soțul tău este într-un proces de psihoterapie. Ce l-a determinat să facă acest pas, având în vedere că extrem de puțini bărbați recurg la terapie ca soluție pentru maturizarea lor emoțională şi spirituală?

PR: Soțul meu este absolvent de psihologie, are formare în terapie cognitiv-comportamentală. Chiar dacă nu practică (deși își dorește și sper să ajungă să o facă), are toate instrumentele pentru a înțelege cît de importantă este terapia în primenirea sinelui. Și soțul meu, ca mulți dintre noi, este un om cu o istorie emoțională personală dificilă, suntem generații întregi crescute de părinți care nu au știut cum să ne hrănească emotional, așa că e firesc, din punctul nostru de vedere, că se află și el în terapie. De altfel, noi cunoaștem mulți oameni, bărbați și femei deopotrivă, care se află în proces terapeutic, sunt mulți bărbați care merg la psiholog, poate că nu spun la fel de des și de tare ca femeile, însă procentul de bărbați care aleg terapia e în creștere.

Cum vă ajută pe voi terapia, în calitate de cuplu? 

Păi, e simplu: în primul rînd ne ajută să ne cunoaștem fiecare pe sine, să ne înțelegem și acceptăm și părțile întunecate, să lucrăm cu ele fiecare pe frontul său, e absolut firesc să ne ajute și în cuplu acest proces. Diferența dintre a trăi inconștient, fără să știi ce e cu tine și a trăi conștient, cu atenție la sine, este uriașă, iar asta se vede inevitabil și în cuplu. Te ajută să ai înțelegere, compasiune, să poți comunica deschis conținuturi emoțioanale pe care altădată le ascundeai sub mecanisme de protecție inconștiente, te ajută să ieși din triunghiul victimă-călău-salvator, care apare și în cuplurile care nu au probleme de violență sau abuz, la niveluri mult mai subtile. E inevitabil ca atunci cînd ajungi să tecunoști și înțelegi să ajungi să fii un partener mai bun, mai cald, mai deschis, mai empatic.

Este scrisul, după părerea ta, o formă bună de terapie, făcută în paralel cu ajutorul unui terapeut și , dacă da, de ce?

PR:  Sigur că este. E dovedit și de studii lucrul acesta, în multe procese terapeutice ești împins să scrii. Nu e nevoie să scrii literatură, e suficient uneori să scrii jurnal, să notezi ceea ce te doare și te tulbură, scrisul este un instrument cathartic prin excelență. Pe mine, personal, m-a ajutat să rămîn întreagă la minte. Însă, în egală măsură, doar scriind nu ajungeam la liniștea interioară la care am ajuns și cu ajutorul terapiei.

 Petronela, tu ești mamă. Rămânem în relații cu agresorii noștri pentru copii sau Nu? E o întrebare al cărei răspuns multe mame îl caută…

PR: Răspunsul este categoric: NU. Copiii sunt oglinda noastră, rămînînd în relațiile abuzive nu facem decît să le “asigurăm” și lor un viitor asemănător, plin de durere. Jung spunea că nu ne educăm copiii cu ceea ce le spunem, ci cu ceea ce facem.

Ce va face un copil al cărui normal, singurul cunoscut, este acela al unei familii abuzive, în care părinții se ceartă, se bat, se urmăresc, se insultă? Va face ceea ce știe mai bine, ceea ce a învățat și văzut acasă. Sau, prin opoziție, va dezvolta mecanisme de apărare care vor face din el un adult închis, speriat, care nu se va căsători niciodată, care nu va avea disponibilitate emoțională niciodată.

În terapia de grup am cunoscut o mulțime de oameni tarați de astfel de relații de familie, oameni suferinzi, adulți disfuncționali. De fapt, de unde mă uit eu, tocmai pentru copiii noștri, dacă îi iubim, trebuie să ieșim din astfel de relații, pentru a le asigura lor un mediu emoțional securizant, pentru a nu le distruge lor psihicul expunîndu-i la o asemenea toxicitate cum este cea emanată de un cuplu în care abuzul este firescul.

Sunt atîtea de spus despre de ce NU ar trebui să rămînem în relații cu agresorii tocmai pentru copii, încît aș putea scrie sau vorbi ore întregi. O parte mare dintre lucrurile astea le-am scris în ORBI, unde am încercat să arăt inclusiv ce se întîmplă cu un copil care a trecut prin așa ceva atunci cînd ajunge adult și cum reușește să rupă lanțul acesta vicios, dar nu oricum, ci cu mare greutate și costuri emoționale importante.

Repet: răspunsul categoric este NU.

Mai mult, și asta va fi o opinie nepopulară, adevărul este că mamele care rămîn în relații cu agresorii lor nu o fac pentru copii, aceasta este doar justificarea pe care o aduc acestei alegeri. Și tocmai existența copiilor și dragostea pentru ei ar trebui să fie cel mai puternic și important impuls pentru a se smulge din locul acela toxic, care mutilează suflete, atît pe al mamei, cît mai ales pe cel al copiilor.

 

 

Distribuiți vă rog
„Ce-ai făcut cu atâta viață?” Întrebarea lui Dumnezeu pentru tine şi pentru mine. Tu ce-i răspunzi?

Oameni cu aripi

„Ce-ai făcut cu atâta viață?” Întrebarea lui Dumnezeu pentru tine şi pentru mine. Tu ce-i răspunzi?

Distribuiți vă rog

Tocmai citisem un articol în care cineva punea întrebarea asta:

„Ce-ai făcut cu atâta viață?”, când o doamnă m-a contactat pe Facebook să mă întrebe despre o asociație umanitară.

Aflu apoi că avea nevoie pentru cumnata sa, diagnosticata cu cancer…

Mă întrebam de ce a ajuns doamna asta tocmai la mine? Toată viața mea am fost speriată de cancer. Am avut o operație  pentru un ganglion cauzat de loviturile primite de la bărbatul despre care am povestit AICI și am trăit cele mai negre clipe în așteptarea rezultatelor biopsiei.

Probabil că Dumnezeu are ceva să-mi transmită prin povestea acestei doamne.

Întrebarea Lui:

„Ce-ai făcut cu atâta viață?” îmi strigă în inimă și-n minte și îmi face să-mi tremure sufletul.
Doamne, eu n-am făcut nimic cu viaţa mea! Nimic care să Te onoreze pe Tine, să ajut, să iubesc necondiționat.  Să fac totul pentru Tine, cum ai făcut Tu pentru mine!

Mâine nu există nici teoretic. Decât  iluzoriu. Eu n-am nimic mai mult decât ce îngădui Tu să am, și mă amĂgesc de 32 de ani că am ce mi-am ales eu să fac ca să am.

Sunt mândră des, Doamne, și mândria asta Te doare pe Tine. Tu știi că ea e sursa tuturor relelor de pe pământ!
Sunt mândră de mine, când ar trebui să fiu smerită și să recunosc că dacă am ceva în lumea asta, este numai pentru că Tu ai avut milă de mine!

Uit des, Doamne, că nu merit cu nimic mai mult decât cel mai nefericit om de pe pământ, și atunci Tu îmi amintești:

Știi, Monica? Oamenii nefericiți nu sunt cei care au lipsuri fizice ori materiale, ci aceia cărora Eu le-am dat niște talanţi și ei nimic n-au făcut cu ei. Din egoism și din frica de-a nu-şi pierde viața, reputația ori  locul I în sufletul cuiva drag.

Oamenii nefericiți sunt aceia care au făcut pulbere din binecuvântările mele și aleargă după faimă, deși n-au nevoie de ea!

Și cuvintele astea se îmbracă în intrebarea care-mi taie respirația din nou și din nou:

-Ce-ai făcut cu atâta viață?

În așteptarea răspunsului meu, Dumnezeu Se descoperă altor oameni. Și unii dintre ei sunt 2 tineri, Emilian Jicmon şi Andrada Muicu , care au inițiat o campanie de strângere de fonduri pentru doamna Muicu Melania, diagnosticata cu cancer.

Campania #NuEstiSingurPeLume a început când am decis să-mi spun povestea abuzului. Se vrea a fi o campanie despre abuz.

Dar NU EȘTI SINGUR PE LUME nu este doar despre loviturile bărbaţilor care lovesc fără milă. Este despre nesingurătatea din noi. Despre a ne da mâna și a arăta că iubim oamenii. Că suntem toți egali în fața unui Dumnezeu în care credem ori nu.

Vă rog fierbinte, pe fiecare dintre cei ce citiți aceste rânduri, să donați cât puteți pentru doamna Melania Daniela Muicu, AICI! 

Sau în contul: RO42BRDE200SV09865712000

Donați, în timpul în care eu îmi găsesc cuvintele să-I răspund Dumnezeului care nu încetează să mă întrebe:

Ce-ai făcut cu atâta viață?

Tu, suflet care citești, ce faci cu tot ce ai? Și dacă n-ai bani, ci doar o viață, ce alegi să faci cu ea?

Îți mulțumesc pentru că te-ai oprit să citești, îți mulțumesc pentru că alegi zi de zi să mai faci un pas, chiar dacă ți-e greu, și îți mulțumesc pentru că trăiești!

Atâta timp cât ție ți s-a dat dreptul să alegi ce faci cu viața ta, te rog din suflet, fă o alegere înțeleaptă! Alege să îți pese de cel de lângă tine!

Mulțumesc.

Iar Ție, Doamne, nu am încă UN răspuns să-ți dau…

Distribuiți vă rog
Şi terapeuţii sunt oameni. Campania #NuEştiSingurPeLume vorbeşte despre un destin care ne transformă în ceea ce am fost creaţi să fim

Oameni cu aripi

Şi terapeuţii sunt oameni. Campania #NuEştiSingurPeLume vorbeşte despre un destin care ne transformă în ceea ce am fost creaţi să fim

Distribuiți vă rog

Am acceptat azi provocarea mamei lui Matei 🙂 de a scrie despre mine lucruri mai puţin cunoscute pentru că cred cu tărie că este mare nevoie ca femeile să ştie că şi terapeuţii sunt oameni. Că suntem şi noi trişti, dezamăgiţi, plânşi, trădaţi, iubiţi şi neiubiţi, abuzaţi sau părăsiţi.

 

De ce am vut să dezvălui partea nevăzută a femeii care sunt dincolo de meseria mea?

 

Pentru că foarte multe femei şi mame ale copiilor cu care lucrez mă întreabă adesea:

  • Monica, tu eşti vreodată supărată?

Mereu am zâmbit ca răspuns. L-am completat cu:

„Da. Chiar durerile au fost cele care m-au transformat în cine sunt azi.”

Şi multora nu le vine să creadă. Am scris AICI un articol despre viaţa unui terapeut, dar azi îl completez cu adevăruri concrete din viaţa căreia îi mulţumesc pentru fiecare rană şi fiecare frică.

Am lansat campania #NuEştiSingurPeLume pentru a dovedi tuturor femeilor care trăiesc în lanţuri azi, că se poate trăi şi după abuz, că ne putem folosi experienţele traumatice spre a-i ajuta pe alţii să trăiască frumos ceea ce le-a fost dat să trăiască şi nu au ajuns s-o facă, pentru că au ales greşit. Nu din prostie, cum auzim des, ci din cauza unor traume nevindecate.

Iar azi vreau să dau mai departe leapşa către psihoterapeut  Raluca Tiţă , tocmai pentru că este important ca orice femeie să înţeleagă că noi nu suntem supereroi, ci oameni ca şi ele, care au supravieţuit abuzurilor de orice fel sau am iubit şi au suferit, dar ne-am ridicat şi am mers mai departe. Nu pentru că suntem mai deştepţi sau mai tari, ci pentru că există har pentru fiecare dintre noi.

 

20 de lucruri pe care nu le ştiaţi despre mine

 

  1. Primii fluturași în stomac i-am avut la 4 ani. 🙂 Îl chema Răzvan și nu-mi aduc aminte cum arăta atunci. Știu doar că avea ochi superbi, care azi îmi dau senzația că au văzut cele mai frumoase rânduri din cele mai frumoase cărți. Și mai știu că îl visam mereu și inima îmi bătea cu putere când îi auzeam numele.

2. Galbenul este culoarea inimii mele. Am visat toată viața la o căsuță mică, albă, cu balcon de lemn și multe flori galbene. O căsuță în care să am 2 fotolii la fel se galbene la propria mea copilărie. Adică tăcută și cu miros de cea mai bună bunică din lume.Nu am încă o casă pe pământ:), cum spun eu mereu, ci un apartament mic de tot, invers proporțional cu visul meu de a salva femeile din dezastrul propriilor lanțuri. Un apartament în care urmează să apară cele 2 fotolii. 🙂 Vă arăt poze imediat ce pun ultima piesă puzzle-ului unuia din visele din marele Vis.

 

3.Când eram micuță îmi doream să fiu învățătoare. Am fost apoi convinsă, până la finalul clasei a douăsprezecea, că voi fi profesor de limba română.

Iubirea pentru limba română s-a născut din cea mai frumoasă relație ce poate exista între un elev și un profesor: cea dintre mine și doamna Liana Poenaru, pe care am înțeles-o fără să-mi fi povestit vreodată ceva despre propria sa viață.

4. Ador eşarfele, pentru că prima mea învățătoare, Afronie Grigoreta, le purta cu mândrie și smerenie. Eşarfa a devenit pentru mine un semn de respect față de propria persoană. Doamna învățătoare a fost de altfel şi primul meu reper în viață.

5. În copilărie am primit de la moașa mea un bebeluș, Tinel, care mi-a devenit copil pentru toată viața. Lacrimez și azi când îmi amintesc de el, dar nu mai știu unde este. Îi făcusem certificat de naștere și îl botezasem Alexandru Emanuel Popa. Alexandru pentru că aveam un coleg foarte inteligent pe care îl admiram mult, şi aşa îmi doream să fie şi copilul meu, Emanuel pentru că am aflat de la profesorul de religie că înseamna DUMNEZEU ESTE CU NOI, şi mi-am dorit să Îl mereu pe Dumnezeu cu mine, şi altfel decât printr-o relaţie personală cu El.

Am fost convinsă până de curând că acesta va fi numele soțului meu. 🙂 Nu e încă târziu să devină realitate, dar până atunci, când mă simt singură, mă strâng în mine însămi și, cu gândul la bebelușul cel mai frumos din lume, visez la ziua în care nu va mai fi durere în lume…

6. În clasa a șasea am fost pedepsită de părinți mei pentru că am mers acasă la colegul meu de clasă, care era „pocăit”, și am cântat cele mai frumoase cântecele din copilăria mea. Ai mei credeau că pocăiţii îți iau organele și sângele și le vând :), deci m-au pedepsit de teama de a nu fi apoi traficată de „pocăiţi” 🙂

7. În şcoala generală învățam pe rupte pentru că iubeam cartea, cum zicea mamaie. Îmi plăcea să cunosc mereu şi mereu alte lucruri noi şi să îmi pun şcoala mea mică pe harta României. Am încă visul ăsta pentru care am promis că voi lupta până îl împlinesc: să ţin câteva workshopuri acolo pentru copiii, părinţii şi profesorii care au nevoie să ştie că sunt singurii care pot face ca viaţa lor să fie scrisă pe harta lui Dumnezeu.

8. Îi port un mare respect profesorului de fizică din generală, domnul Pleşoianu Viorel, care îmi dădea note mici, (pentru că nu înțelegeam și nu cred că aș înțelege-o vreodată) dar mereu corecte.

Îi voi reține toată viața replica-i celebră:

Ieși la tablă, iepuraș!

Și nu voi uita niciodată că mi-a spus, la finalul clasei a opta:

Ai talent la scris, să nu renunți!

9. Am trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste platonică din câte pot exista în lume:), cu un băiat pe care nu-l văzusem niciodată, dar cu care îmi scriam scrisori. Era la liceul militar în Alba Iulia, iar eu în clasa a opta.  Odată, a uitat să-mi scrie adresa pe plic, scrisese numai numele oraşuşui, 🙂 și poștașul mi-a adus-o pentru că deja îi cunoștea scrisul.

10. M-am văzut cu iubirea-mi platonică după 7 ani, imediat după ce am ieșit din relaţia abuzivă despre care am vorbit aici. A fost cea mai de nedescris poveste din viața mea, care însă nu a devenit niciodată reală, și el a fost singurul om care a avut o încredere oarbă în talentul meu de a-mi transforma durerea în cuvinte. Și cuvintele în vindecare.

Apoi, omul al cărui nume mi-a apărut în vis când, cu trupul plin de vânătăi, am vrut să renunț la a da bacalaureatul. Povesti-voi despre el în cartea-mi mărturie, odată.

11. Ori de câte ori mă durea sufletul de singurătatea în care mă găseam mai tot timpul adolescenței mele, îmi răsunau în minte cuvintele citite nu știu unde:

„Fiecare din noi e iubirea vieții cuiva.”

Și îmi pansam rănile cu balsamul speranței că într-o zi și eu voi fi iubirea vieții cuiva…

12. În vacanța dintre clasa I și a doua am avut un accident de mașină, în care mi-am rupt piciorul și am stat 3 luni cu el în ghips. Pentru că prima dată mi-a fost pus greșit, așa că a trebuit să mă opereze, pentru a nu rămâne cu „defect în mers, că e fetiță”, am fost atât de afectată de operație, încât am purtat fustă pentru prima dată fără rușine, abia în ultimul an de liceu.

13. M-am îndrăgostit de Anglia la prima vedere. Îmi plac casele lor, vremea și scârţâitul scărilor din casele cele mai cochete din câte mi-a fost dat să văd în viața asta. :). N-am curajul încă să fug acolo, dar probabil că cel puțin pentru o perioadă voi ajunge să stau odată în țara care mi-a furat inima.

Visez la clipa în care mă voi trezi dimineața și voi deschide fereastra, mă voi uita pe geam și, cu mirosul de ploaie în suflet, voi scrie pe geamul aburind a dor, numele ultimei mele iubiri, ce va veni. :). Și voi ieși apoi să hoinăresc străzile cu iz de vis împlinit, pierzându-mă în culoarea cărămizilor care-mi bandajează inima.

14. Am terminat de scris cartea celui mai mare Mic din România: Gheorghe Berceanu, unul din cei mai mari campioni ai lumii, la lupte greco-romane. În curând urmează lansarea ei. E povestea unei vieți trăite simplu și cu demnitate.

15. Mulțumesc tuturor iubirilor mele bifate greșit, pentru că fără ele nu aș fi ajuns femeia care sunt azi. Cu fiecare durere pe care mi-au săpat-o în inimă, a crescut de fapt puterea de a nu cădea niciodată pentru totdeauna. Ci de a mă ridica să lupt pentru iubiri adevărate.

16. L-am cunoscut pe Dumnezeu și de atunci mi-am schimbat viața și prioritățile. Modul de a gândi și de a mă raporta la propriul destin.

17. Am început să lucrez cu copii cu autism dintr-o întâmplare, acum 13 ani, și de atunci nu m-am mai oprit niciodată. Nu știu dacă mă voi opri vreodată, dar cu siguranță nu voi uita niciodată una din cele mai de preț lecții:

Viața nu e despre ce ești, ci despre ce să faci pentru a deveni ce te-a creat Dumnezeu să fii!

18. Am cunoscut cea mai frumoasă meserie din lume, cea de pilot de vânătoare, (de după cea de terapeut) printr-un suflet de la care am învăţat ce înseamnă cu adevărat PASIUNEA: comandorul Dumitru Berbunschi. A fost al doilea om care mi-a încurajat dragostea pentru marea mea pasiune: scriitura. Şi, deşi nu l-am văzut decât o dată în viaţă, mi-a dat o lecţie pe care am învăţat-o pe din afară în câteva clipe:

„Dragostea nu este despre ce face un om pentru tine, ci despre ce faci tu cu talantul pe care ţi l-a  dat Dumnezeu.”

După câţiva ani de la plecarea sa acolo unde-i era locul, în cer, printre cei mai frumoaşi oameni, am fost la mormântu-i să înţeleg ce înseamnă o aripă frântă, din care noi, cei de pe margine, putem învăţa să murim faţă de noi înşine şi să învia pentru a deveni ceea ce am fost creaţi să fim.

19. Am învăţat pentru bacalaureat în ultimele 2 săptămâni, după ce am visat numele iubirii mele platonice, şi i-am auzit în vis glasul, în care-mi spunea: „Tu poţi, Monica!” Renunţasem la visul de a pleca din Băileştiul meu, şi a da la facultate, pentru că nu vedeam de ce aş mai lupta, dacă urma să fiu răpită şi transformată într-o umbră, de bărbatul care cândva îmi spusese că sunt iubirea vieţii lui.

Nu am ştiut atunci de ce am avut acel vis, dar mi-am dat seama apoi că  Dumnezeu ne călăuzeşte prin ceea ce putem noi suporta cel mai uşor, prin ceea ce ştie mai bine ca noi că ne va motiva să ne ridicăm şi să dăm lumii din noi înşine.

20. Scriu la cartea-mi mărturie, în care voi povesti despre fiecare iubire-mi bifată greşit. Pentru ca orice femeie să fie mândră, cu smerenie, de trăirile ei, de legămintele ei, de iubirile şi de alegerile ai, atâta timp Dumnezeu va folosi viaţa sa ca mărturie pentru salvarea altor inimi din lanţuri.

Vino alături de noi în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME, acolo unde poţi pune întrebări, scrie despre orice te interesează, unde povestim şi ne dăm voie să fim liberi! , şi susţine campania #NuEştiSingurPeLume , dă mai departe orice articol în care ne dăm mâna spre a informa femeile despre abuz! 

Dacă îţi place ceea ce scriu, susţine cu un LIKE pagina Învaţă.Crede.Iubeşte!

Distribuiți vă rog
Mami, de Mărţişor vreau să nu mai porţi în piept lacrimi! Şi nici durere

Oameni cu aripi

Mami, de Mărţişor vreau să nu mai porţi în piept lacrimi! Şi nici durere

Distribuiți vă rog

Iubirea este subiectul care-mi arde în piept, oricât de mult ar ploua, şi oricâte găleţi cu apă aţi turna peste sufletu-mi. E iubirea femeii-cuvânt, care a înţeles că dragostea nu se asortează niciodată cu suferinţa, cu lacrimile şi cu umilinţa.

Iubirea este despre sacrifiu, despre lepădare de sine şi acceptare. Despre bunătate, răbdare, iertare şi zâmbet. Despre 2 palme care se unesc în rugăciune, pentru a cere de la Dumnezeu salvare. Despre 2 palme mici, de copil care îşi vede mămica lovită, umilită şi lăsată să moară de foame. Nu de foame de mâncare, ci de mângâiere.

Dragi mămici, vă scriu azi despre voi. Despre cum nedreptatea bate la uşi dincolo de care se stă pe genunchi şi se roagă pentru viaţă. Dincolo de care se aud strigăte mute de ajutor, vorbe urâte, plânsete de copil şi chin.

 

Vă scriu azi despre ABUZ. Despre o durere pe care nimeni, niciodată, nu o va putea lua cu mâna, ci numai noi, cele care simţim suferinţa altora, o putem bandaja. O putem îngriji apoi, până prinde un strat de durere împuternicită să se lupte cu bărbaţii aceia care lovesc. Care lasă inimile femeilor-mame, însărcinate cu traume  cărora cele 9 luni nu le aduc bucurie, ci frică, groază şi întrebări fără răspunsuri.

Săptămâna trecută am participat la un eveniment frumos, ca sufletul celor ce fac parte din asociaţia Touched România. De ziua Natashei, directoarea centrului maternal, CASA AGAR  , oameni frumoşi au venit să-i spună LA MULŢI ANI! pentru că le pasă. Pentru că vrem ca mamele să poată trăi lângă copiii lor, să înveţe să se respecte şi să se bucure de viaţă, chiar dacă au trecut prin iad.

Şi am aflat acolo o poveste care începe cu „A FOST ODATĂ… O femeie, un bărbat şi o mare iubire. Din care s-a născut o minune.” Numai că oamenii aceştia doi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, pentru că el, bărbatul iubit, a ales să-şi umilească femeia care i-a dăruit un copil.

Şi povestea continuă cu o iubire şi mai mare: de viaţă. O iubire care le face pe aceste mame abuzate să meargă mai departe, să lupte până la sânge cu destinul lor, şi să îşi crească singure copiii, departe de cel care le-a condamnat la rană şi la cuţit.

Un proiect cât inima lor de mare

Mărţişor marca Touched Collection

 

Am aflat că mamele cărora Dumnezeu le-a dat harul frumosului, după ce petrec 1 an de zile în centrul maternal, (unde învaţă să îşi rescrie viaţa şi să treacă prin traumele lăsate de abuz) sunt angajate în regim part-time  la Touched Collection , pentru că nu îşi permit să plătească toate cheltuielile din salariul lor de bază.

De asemenea, pentru că terapia ocupaţională este parte a procesului de vindecare a rănilor tatuate pe suflet, Touched Collection este pentru inima lor un balsam. Îşi pun iubirea şi speranţa în fiecare lucru pe care îl crează, şi priviţi ce iese!

 

Colectia Rebirth, pentru că inimile renasc atunci când sunt mângâiate

 

Am aflat că pe lângă bijuterii, organizează ateliere de creaţie, unde oricine doreşte să înveţe tainele frumosului din suflet se poate înscrie şi are parte de cei mai buni profesori. Fie că lucrezi într-o companie, sau eşti pasionată de artă, poţi participa la aceste ateliere, punând astfel şi o cărămidă la reconstrucţia sufletului unei femei-mamă care a fost lovită, şi care îşi creşte singură copilul.

 

Prinde-ţi în piept Speranţa şi Credinţa! Poartă bijuteriile Touched Collection!

 

M-a impresionat colecţia de mărţişoare de AICI şi v-o arăt şi vouă, pentru că ştiu că vreţi să oferiţi tot ce e mai frumos fiinţelor dragi, în Martie. Şi sunt convinsă că un suflet de mamă înţelege sufletul celeilalte mame, care şi l-a pus în fiecare bijuterie pe care a creat-o.

Să purtăm în piept, de Mărţişor, iubirea acestor mame care au curajul să ia viaţa de la capăt, să se nască din nou şi să îşi strângă la piept copiii!

Dacă aveţi întrebări despre acest proiect, accesaţi linkul de AICI şi haideţi să punem împreună o cărămidă la construcţia unei vieţi pe care alţii au dărâmat-o!

Orice mamă merită iubită, susţinută şi respectată, iar noi, cei de pe margine, avem puterea să o încurajăm să reînveţe să păşească!

Vă mulţumesc, oameni frumoşi,  pentru dragostea pe care o împărţiţi, prin cumpărarea bijuteriilor sau  participarea la atelierelor susţinute de Touched Collection.

Distribuiți vă rog
Îmi donez ziua de naştere pentru #eLiberare. Pentru prevenţia traficului de persoane

Oameni cu aripi

Îmi donez ziua de naştere pentru #eLiberare. Pentru prevenţia traficului de persoane

Distribuiți vă rog

Încep direct, cu un tremur de inimă și cu o zbatere de suflet, să vă povestesc despre proiectul #eLiberare, în care m-am implicat pentru că voi, mami și tati, aveți nevoie să știți că există cu adevărat trafic de persoane. Și de voi depinde într-o mare măsură, viitorul copiilor voștri.

Lansez azi acest proiect pentru că am fost victima abuzurilor timp de 3 ani. Calvarul a început când aveam 18 ani și a durat până la 21, când, forțată de 2 prietene, am strigat pentru prima dată AJUTOR, autorităților.

Am ajuns în iad pentru că n-am știut ce e raiul

Povestea o veți afla în cartea-mărturie pe care o pregătesc, dar acum vă spun esențialul: am ajuns în iad pentru că n-am știut ce e raiul. Pentru că deși părinții mei m-au iubit, au făcut-o cum au știut ei. Și au știut prea puțin. Prea puţin despre pericolele care ne pasc la tot pasul, despre cum se putea preveni un coşmar şi despre cum aş fi putut rămâne o femeie fără tăieturi pe suflet.

De aceea mă alătur oamenilor minunați din eLiberare, să strigăm împreună AJUTOR!

Mie mi-a fost rușine ani de zile să-l cer, azi vă îndemn pe toți, părinți frumoși, să vă alăturati, pentru ca ai voștri copii să trăiască în siguranță!

Primul pas din acest proiect îl fac azi, invitându-vă pe 11 februarie, orele 18.00, la cafeneaua Therapy, unde îmi voi dona ziua de naștere pentru ca toți copiii României să aibă parte de informare.

Cei care doriți să veniți să ne cunoaștem și să împărtășim dorințe, temeri, răspunsuri și planuri, sunteţi așteptați în strada Sfintii Voievozi, nr. 60 București (Zona Victoriei –  Hotel Moxxa), pentru a vă alătura proiectului.

Am ales să îmi donez ziua pentru că ei au nevoie să cunoască. Și nu pot cunoaște dacă nu există oameni care să le vorbeasca.

Așadar, cei care veniți, prieteni, rude, cunoscuți și necunoscuți, veți veni FĂRĂ CADOURI pentru mine. În locul lor, vă rog fierbinte să donaţi atât cât ați fi cheltuit pe cadoul pentru mine (nu se va ști cine donează și cât, decât dacă doriți să faceți public sau să puneți numele dvs. pe un plic).

Acești bani se vor folosi pentru ca toți copiii României să afle ce înseamnă prevenția. Să cunoască detalii despre cum se pot feri de traficanți.

Voi incerca să organizez GRATUIT, lunar, câte un eveniment în care să răspund, ca terapeut de familie, întrebărilor voastre cu privire la dificultățile cu care vă confruntați ca părinți, în creșterea copiilor voștri. Astfel încât ei să crească frumos și sănătos. 

Ce facem pe 11 februarie?

De la 18 la 19 vom face cunoștință, cei ce nu ne cunoaştem,  vom interacționa unii cu alții, vom servi gustări bz Therapy, și vom povesti.

De la 19.00 la 19.30, Miriam , parte a asociației eLiberare, care vine din Cluj să ne cunoaștem, ne va prezenta viziunea fundației și povestea din spatele poveștii.

De la 19.30-20.00, voi da glas eliberării sufletului meu. Cum am reușit să scap din lanțuri și cum am ajuns, la 32 de Ani, să fiu una din vocile celor ce nu au curajul sa strige AJUTOR!

Mami și tati, indiferent că mă cunoașteți personal sau nu, sau doar mă citiți, vă aștept la un pahar de viață. Iar dacă nu puteţi veni, puteţi dona  AICI orice sumă doriţi, pentru eLiberare.

Continăm seara povestind şi iar povestind, bucurându-ne de viaţă, mulţumind pentru ea şi pentru LIBERTATE!

De asemenea, cei care doriţi să susţineţi campania, o puteţi face schimbându-vă poza de cover cu poza aceasta, alaturi de hashtag-ul #eliberaresi de link-ul catre campanie: https://goo.gl/qmc9Hd .

Invita-ti prietenii sa doneze! 20 RON sunt de ajuns pentru resursele necesare unei lectii de prevenire pentru o clasa intreaga!

Poza este disponibila aici: https://goo.gl/B4NdkE

 

Distribuiți vă rog
Cea mai dureroasă poezie despre femei. Acum, când 2 femei-mame au plecat să aibă grijă de îngeri

Oameni cu aripi

Cea mai dureroasă poezie despre femei. Acum, când 2 femei-mame au plecat să aibă grijă de îngeri

Distribuiți vă rog

A doua mamă moare, într-o săptămână, sub privirile noastre. Sub paşii noştri se aude tăcere şi în inimile noastre urlă revolta.

Nu vrem, ca femei, să fim tratate ca sclave, nu vrem să ne rămână copiii ai nimănui, şi nu vrem să murim. Numai că cineva, şi încă nu ştiu cine, permite crima ca un BUNĂ SEARA, IUBITO!, spus cu glasul demonic.

Adrian Păunescu plângea de-atunci destinul femeiesc, şi noi azi, la ani lumină parcă, ne plângem vieţile în pumni, scrâşnim din dinţi şi n-avem ce să facem. Sau avem, şi ne lipseşte curajul?

Durerea femeiască

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte „ele” ce slujesc pe „ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

 

                                  E imposibil? 

Distribuiți vă rog
Simona Pop: „Când privesc în urmă, fără cancer, aş fi detestat persoana care urma să devin…”

Oameni cu aripi

Simona Pop: „Când privesc în urmă, fără cancer, aş fi detestat persoana care urma să devin…”

Distribuiți vă rog

 „Când privesc în urmă, fără cancer, aş fi detestat persoana care urma să devin…”  îmi pare motto de scrie pe uşa cabinetului de dăruit viaţă…

Despre Simona Pop  am aflat de pe Facebook. Întâmplător, aş spune eu; cu un scop bine determinat, ar spune Dumnezeu.

Citeam un articol despre cancer şi, răsfoind file de viaţă ale altor femei, am dat peste aripile ei. Cancer şi credinţă.

Despre Simona nu ştiu să vorbesc. Tot ce pot să vă spun că m-am uitat sute de minute la pozele ei, la cuvintele ei, la viaţa ei. Scrisă de acelaşi Dumnezeu pe care mulţi dintre noi Îl uităm prin sertare prăfuite. Îl ignorăm sau Îl detestăm. Ori Îl blestemăm pentru deciziile noastre proaste. Pentru care devine responsabil întotdeauna Cel ce ne-a dat dreptul să alegem propriul drum.

Mi-am făcut curaj, după câteva ore de citit povestea ei, să o rog să ne înveţe despre Iubire. Despre credinţă, adevăr şi feminitate. Prin toate, dragii mei, au curs picături de cancer. Azi, Simona ne injectează în vene sânge de Dumnezeu. Sperând că vom deveni dependenţi de El pentru totdeaua.

O poveste despre Dumnezeu şi oameni, cu oameni născuţi din Dumnezeu, nu din Big Bang-uri sau maimuţe.

Aripi de drum: Simona, eşti cu sufletul la terapie intensivă. Am citit despre motivul pentru care ţi l-ai dus acolo:  Pentru că „Sufletul – bucata din Dumnezeu creata sa tinda spre cer – l-am tavalit in tarana. L-am imbracat cu tot ce-i lumesc si l-am hranit cu vise care se naruie asemeni castelelor de nisip. Am crezut ca pot sa-l satur singura. Am fost deplin incredintata ca stiu sa il umplu cu cele mai bune lucruri. Dar l-am umplut cu tina…”

Cât de grea e vindecarea lui, şi care sunt tratamentele pe care ţi le aplică Medicul tău personal?

simona-cancer-negru-suc

Simona: Spun adesea ca am purtat cancerul in suflet… L-am purtat si crescut  vreme lunga, ca o buna gazda, pana mi-a parazitat trupul. Am fost bolnava de nemultumire, plina de mandrie, insetata dupa lucruri materiale si cu inima lipita de vise desarte. Am cautat sa agonisesc sub stele, fara sa ma gandesc cat de jos cladeste Cel ce zideste sub soare.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Cand simti fiorul rece al mortii in ceafa, un sentiment ciudat te invadeaza, iar viata incepe a ti se derula sub ochi. Pe patul de spital a inceput terapia sufletului meu – lent si chinuit. N-am agonizat in dureri trupesti, ci sufletesti. Valul de pe ochii mei incepea sa cada. In fata mea se se petrecea o alta realitate – o realitate pe care pana atunci o negasem.

Am inceput sa constientizez muntele de binecuvantari ascuns de zidul nemultumirilor mele, neputinte mascate de mandrie si desertaciunea viselor cladite pe nisipuri miscatoare. Dumnezeu a inceput sa imi descopere o alta fata a lucrurile si cu maini blande mi-a legat inima cu Cuvinte Sfinte. Am trait, am absorbit si am respirat fiecare Cuvant al lui Dumnezeu, fiecare soapta care imi aducea alinare, fiecare verset ce lasa vindecare peste sufletul meu.  M-am hranit cu mana cereasca desprinsa din pagini de scripturi, m-am vindecat si inca ma vindec cu credinta.

Aripi de drum: Cancerul este un diagnostic crud. De care toţi ne temem. Mulţi se întreabă cum de Dumnezeu, dacă e Dragoste, poate admite ca ai Lui copii să treacă prin chinuri cumplite?! Care e răspunsul tău la această întrebare şi cum ai ajuns la el?

Simona: E un diagnostic crud si pentru mine a fost egal cu moartea. Intr-un fel pot spune ca am si murit,  primind o noua viata, in acelasi trup, dar ca si o alta persoana. Daca ar fi sa dau cancerul inapoi, as refuza cu vehementa!

Da, Dumnezeu a fost, este si va fi dragoste, motiv pentru care in noiembrie 2015 m-a avertizat in privinta vietii mele prin cuvinte clare, precise si fara echivoc. A fost o voce care mi-a spus asa:

 „Daca tu  si sotul tau nu va apropiati mai mult de Dumnezeu, fie veti avea amandoi un accident de masina, fie tu vei te vei imbolnavi de o boala grava cum ar fi cancerul… ”.

 Am refuzat sa cred ca un Dumnezeu care este dragoste poate trimite astfel de avertizari dure. M-am rugat incercand sa alung imaginea „diavoleasca” ce isi facea loc in mintea mea, am sters cu buretele totul si nu m-am intrebat nici o clipa ce ar fi de reparat la viata mea ?! O luna mai tarziu,  cancerul mi-a napadit trupul.

Tarziu de tot am inteles ca Dumnezeu meu, motivat de foarte multa dragoste, a permis o asa crunta suferinta peste viata mea. Nu regret, dimpotriva, ii multumesc! Suferinta mi-a purificat inima, mi-a triat valorile si mi-a cernut prietenii. Pe drumul durerii am cules mai multe roade decat lacrimi, Dumnezeu mi-a separat lucrurile de pret de cele fara pret. Cand privesc in urma, fara cancer, as fi detestat persoana care urma sa devin…

Aripi de drum: Am început  cu suferinţa. Vreau să-mi povesteşti acum despre bucurie. Ce înseamnă ea pentru tine şi în ce lucruri, activităţi şi/sau oameni, o găseşti?

Simona: O data cu cancerul, am incetat sa mai incerc sa cumpar bucuria. Ea nu se gaseste in vitrinele magazinelor frumos ornate si nici pe coperti de reviste glossy. Bucuria nu e ceva ce se castiga cu bani, nu are nici o baza in lucrurile materiale si e departe de visele nostre schiloade. Bucuria despre care vorbesc eu, se cultiva. Bucuria despre care vorbeste societatea, e contrafacuta.

Cancerul mi-a adus intelepciune, invatandu-ma care e sursa adevaratelor bucurii. O gasesc la mine in inima in fiecare dimineata cand deschid ochii si pot sa vad, deschid gura si pot sa vorbesc, imi intind picioarele si pot sa le misc. Bucuria o adun din parfumul strugurilor tomnatici, din frunzele ruginii patate de soare, din picuri de ploaie agitati si apus cu zambet cald. Bucuria e in ochii persoanei dragi, in miros de cafea fierbite si cuvinte ce zidesc.

Privesc cu alti ochi bucuria si imi impun sa o caut in frumosul fiecarei zile, in detaliul oricarui lucru, in tot ceea ce nu are pret. In spital, as fi dat toti banii din lume sa pot simti gustul capsunilor de vara… fie ca mancam nisip, fie fructe, nu era nici o diferenta de gust… Acum ma bucur sa stiu ca exista lucuri pe care Dumnezeu le-a creat sa am eu un stop de fericire!

Aripi de drum: Văd tot mai mulţi oameni care, nedescoperindu-şi misiunea personală, trăiesc plini de resentimente şi amărăciune. Cum ţi-ai descoperit tu menirea, şi care au fost paşii parcurşi ?

Simona: In fiecare din noi a fost pus ceva special. In fiecare inima sunt ingropate daruri sfinte si abilitati unice. Cu totii avem ceva ce ne pasioneaza, dar nu toti facem ceea ce ne pasioneaza. Am stiut dintotdeauna care sunt talantii mei, dar am incercat cu ardoare sa monetizez oricare din calitatile mele. Am esuat dramatic, pentru ca nu m-am nascut pentru asta.

Refuz sa cred ca traiesc pe aceasta lume doar pentru a vietui asa cu mi-am imaginat eu, inchizand ochii la cei din jur.

In urma cu 6 ani pe o lista cu motive de rugaciune am notat timid ca imi doresc ca Dumnezeu sa imi dea experiente cu El, cuvinte si mesaje, dar si o vocatie divina. Nu stiam atunci pentru ce ma rog, dar iata-ma acum: am o experienta scrisa cu degetul lui Dumnezeu, am cuvinte aspru incercate si pasesc spre vocatia pe care El a pregatit-o pentru mine. Pot spune ca acum sunt intr-o misiune in care alerg sa vorbesc despre El si povestea care mi-a dat-o in dar. Dar pana aici, au fost dureri, lacrimi, rugaciuni si staruinte.

Cred ca totul incepe cu un simplu „Doamne, ce ai vrea de la viata mea?„

Dand ragaz si asteptand cu credinta, in taina, raspunsul nu va intarzia sa apara, dar e nevoie de urechi deschise, inimi sincere si renuntare la vise pamantesti…

 Aripi de drum: Cum îi îndemni pe tineri să îşi descopere vocaţia?

Simona: Sunt 4 elemente estentiale: Cuvant sfant, rugaciune, pustiu si renuntare. Reteta e simpla, dar intodeauna implica pustiul si renuntarea.

Retrage-te in pustiu, caci acolo vocea lui Dumnezeu se aude mai clar ca niciodata. Apropie-te de natura, unde poti vedea maretia Creatorului. Paseste in pustiu de buna voie, nu astepta ca Dumnezeu sa te impinga spre destinul tau. Te asigur, ca din prea multa dragoste, o va face. Poate fi pustiu financiar, al relatiilor, al remuscarilor, al durerii… Pustiul poate avea o multime de forme, dar aduce cu sine multe lectii pretioase.

Te retrage dar, te hraneste cu Cuvinte Sfinte si indreapta spre cer rugaciuni sincere. Recunoaste-ti neputintele si cere ajutor!

 Invata sa renunti si incepe sa pasesti pe ape!

 Nu ai nevoie decat de lumina pentru pasul urmator. Dovedeste incredere si nu cauta sa planifici singur urmatorii pasi!

 Planurile lui Dumnezeu si deciziile bune vin intotdeauna insotite de pace…

Aripi de drum: Ce este pentru tine FEMINITATEA, într-o lume în care FEMEIA  a devenit parcă obiect de contrabandă?

simona-cu-sotul-ei

 Simona: Inca invat si eu ce inseamna asta, descopar si testez… aici nu pot sa dau definitii, daca as face-o, cel mai probabil as frange aripi. Imi place sa spun ca in fiecare suflet exista o frantura din cer, fiecare cu o stralucire aparte… Cand toti de vom reuni impreuna, bucatica mea cu bucatica ta vor alcatui frumusetea lui Dumnezeu.

Ma feresc sa leg feminitatea de forme si femeia de legi. Am fost create, educate si inzestrate diferit. Evit sa incadrez feminitatea in niste standarde patrate.

Dar totusi, sunt vehement impotriva hipersexualizarii femeilor in industria mass-media. Ma opun contrariata si oripilata la sloganul zilelor noastre cum ca „femeia si sexul vind.”

Aleg sa nu scrutez orizontul societatii actuale, ci imi atintesc ochii spre cer, incercand sa fac ca bucatica mea de cer sa aiba parfum de Dumnezeu. Cu maini curate, incerc sa lipesc de sufletul meu standarde divine, potrivindu-ma doar etalonului cuprins intre coperti de Biblii.

Aripi de drum: Ce este pentru tine DRAGOSTEA?

Simona: Oh… e greu sa dau un raspuns la asa o intrebare dificila. Cunosc asa de putin din ceea ce inseamna dragostea! Pot raspunde doar prin ceea mi s-a sa permis vad prin usa intredeschisa catre cer. Dragostea adevarata o vom experimenta abia in prezenta lui Dumnezeu. Aici jos, cunoastem in parte si experimentam in parte. Fiecare o percepem asa cum am primit-o.

In dreptul meu aleg sa cred ca dragostea este indelung rabdatoare, plina de bunatate, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu se manie, nu se gandeste la rau, se bucura de adevar, acopera totul, crede totul si sufera totul.

Incerc sa pasesc in ea, oferind-o in fiecare zi din viata mea.

 Am vazut-o si o vad in ochii sotului meu care m-a purtat luni de zile pe brate, mi-a sters lacrimi si mi-a cauzat zambete. O vad in inima lui crescand in fiecare zi, chiar si in cancer. O aud in vorbe dulci, cuvinte de incurajare si in simple fraze. Un „iarta-ma!” e plin de dragoste. Un „multumesc ca existi!” si un „te iubesc!” abunda de dragoste. E plin de dragoste un „Buna dimineata, draga mea!” si un „Ma gandesc la tine!”

 Dragostea se simte cu inima intr-un „imi pasa de tine!” si „Te sustin!”

E dragoste sfanta si atunci cand Dumnezeu nu uita sa ma trezesca in fiecare dimineata. E dragoste sfanta cand primesc raspuns la rugaciuni si alin in framantari. E dragoste sfanta cand Dumnezeu iti traseaza conturul viselor si iti indreapta pasii spre destine cu final ceresc.

Dar toate acestea, nu sunt  altceva decat niste mici particule inca nedesavarsite…

Aripi de drum: Eşti o femeie foarte credincioasă. Noi, cele care ne-am predat viaţa lui Dumnezeu, trebuie să suportăm ironia multora. Plecarea unor oameni dragi de lângă noi, ca urmare a deciziei de a-L urma pe Hristos. Ştiu cazuri în care femeile au acceptat relaţii cu bărbaţi care nu-L cunoşteau pe El, convinse fiind, sau sperând că îi vor întoarce la El. Ce spui despre această atitudine şi ce le sfătuieşti pe tinerele necăsătorite, în privinţa alegerii bărbatului potrivit?

Simona: Culeg cu drag fieare ironie, nota sarcastica si porecla batjocoritoare. Le culeg, caci vor fi nestemate in cununa ce ma asteapta sus. E important ca peste tot ceea ce culegem, sa semanam binecuvantare… Da, societatea actuala incearca a ne pune diverse etichete, dar toate aceste lucuri palesc in fata valorii adevarate pe care o pune Dumnezeu in fiecare inima.

Pentru tine, femeie care cauti barbatul potrivit, da-mi voie sa iti spun:

„Nu alerga dupa Feti-Frumosi cu intentii bune ce te amagesc cu iubiri contrafacute! Nu-ti vinde visele pentru lucruri materiale, te fereste, dar, de toate uraciunile care atrag privirile, tu ramai pura, caci “daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat”. Arunca-ti visele in bratele lui Dumnezeu si lasa-L sa-ti deseneze povestea de dragoste cu degetul Sau.

Crede ca barbatul pe care Dumnezeu ti-l pregateste, va fi alaturi de tine, cand un cancer iti va secera frumusetea. Barbatul pe care Dumnezeu il creste pentru tine, e un soldat in ogorul lui Hristos. Barbatul care il are Dumnezeu pentru tine, poarta in suflet viziuni sacre si vise curate. Barbatul tau va avea ochi luminosi si maini sfinte, pentru ca in pieptul lui, il poarta adanc inradacinat pe Dumnezeu…

Draga mea, nu-ti vinde visele, speriata de ziua de maine, si nu le culege din umbra acestei societati murdare. Tu pleaca-ti genunchiul, viseaza cu ochii lipiti de cer si umpe-ti sufletul cu dragoste indelung rabadatoare, plina de bunatate, dragoste smerita, izvor de pace, bogata in adevar – dragoste nepieritoare desprinsa din rai. Draga mea, tu cladeste-ti azi visele in rugaciune, nu te agata de lucruri desarte, ci lipeste-ti inima de Cuvant… cladeste-ti dragostea pe Stanca – unde nici cancerul n-o poate clatina!

simona-fluturi

 Aripi de drum: Când moare Dragostea, Simona?

 Simona: Dragostea moare atunci cand e inabusita de ura, neiertare si amaraciune. Moare cand o otravesti cu asteptari nerealiste si o incadrezi in norme telenoveliste. Dragostea moare atunci cand privesti mai mult spre tine, si mai putin spre semenul tau. Dragostea moare atunci cand e hranita cu minciuna si acoperita cu masti de lut. Moare cand traim iubiri contrafacute si  cand incercam sa o intretinem cu lucruri materiale.

Dragostea hranita cu egoism si porniri carnale nu e dragoste. E pacat. Dragostea promovata de filme si muzica actuala e ca un cancer al societatii, incet si in tacere acapareaza toate inimile care nu vegheaza…

Aripi de drum: Am văzut pe site-ul tău o rubrică specială, „40 de ZILE DE RUGĂCIUNE”.   Spune-mi, te rog, ce te-a determinat să alegi  acest „program” şi ce vei face cu el mai departe?

 Simona: L-am creat pentru mine si l-am aplicat in primul rand in dreptul meu… 40 reprezinta lupta. Noe a experimentat furtuna 40 de zile, Moise a petrecut 40 de ani in pustie, iar Isus a fost ispitit de Diavol 40 de zile.

In viata fiecaruia dintre noi exista o lupta cu pustiul. Fie ca este vorba de un pustiu al durerii, al relatiilor sau financiar, pustiul este locul in care cresterea este dificila, apa este putina si înaintarea greoaie, caci nu vezi capatul drumului. Pe langa durere, frustrare si seceta sufleteasca, pustiul ne testeaza, ne purifica si ne solicita o autoanaliza si retrospectiva. Pana vom ajunge la forma si caracterul dorit de Dumnezeu, inca vom zabovi in pustiu. Pustiul este un loc al formarii si al definirii caracterului. Totodata, pustiul este insotit de ispita si cere rugaciune.

Noi, oamenii, avem impresia ca o data ce am terminat cu rezolvarea unei probleme, nu ne vom mai confrunta cu ea niciodata. Tratamentul pentru cancer se face in doze de ATAC si CONSOLIDARE. La fel trebuie sa procedam si cu pacatele din viata noastra: le atacam si apoi consolidam zidul de aparare impotriva lor zilnic, deoarece reinnoirea mintii noastre e un proces care trebuie sa aiba loc in fiecare dimineata.

Vreau sa am cat mai multi camarazi de lupta in rugaciune, vreau sa constientizez cat mai multi oameni de vremurile pe care le traim, vreau sa ofer cuvinte incercate si menite sa atinga inimi. Vreau ca oamenii sa experimenteze puterea rugaciunii pe care eu am trait-o si care m-a facut sa supravietuiesc in pustiul cancerului.

 Aripi de drum: Scopul rubricii „Oameni cu Aripi”, de pe blogul meu, este acela de a arăta lumii exemple de reuşită, de credinţă şi de luptă, ale unor oameni care au refuzat să cedeze, chiar dacă nimeni nu credea în ei sau în izbândă. Spune-mi, te rog, o persoană pe care ai vrea să o citeşti în filele blogului meu, de la care oamenii ar avea de învăţat?

 Simona: Oana Albu – captiva intr-un scaun cu rotile, abuzata sexual, cu un trecut tumultuos, dar cu zambet senin, ochi voiosi si dragoste pentru Dumnezeu.

Aripi de drum: Cum şi de ce proiectul „Aripi pentru fluturi”?

 Simona: E un proiect pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inima, El L-a facut realizabil si mi-a trimis oameni care sa simta impreuna cu mine.

Stiu care sunt traumele cu care cancerul vine la pachet. Imi doresc sa aduc in fata camerei de fotografiat povesti ale femeilor secerate de cancer, povesti cu amprenta lui Dumnezeu, exemple de credinta si lectii de urmat. Vreau sa demonstrez ca frumusetea nu este conditionata de o podoaba capilara, de numarul de kilograme sau de chipuri imperfecte. Frumusetea adevarata nu poate fi incadrata in etaloane si stereotipuri, caci ea e izvorata din Dumnezeu.

Aripi de drum: Îţi mulţumesc, femeie cu ARIPI,  pentru lecţiile de viaţă pe care ni le oferi şi pentru dragostea cu care ai răspuns rugăminţii mele de a ajuta la zidirea altor suflete. Ai început cu primul pas: ducerea sufletelor lor la terapie intensivă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scrisoare către Dumnezeu: „Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte”

Oameni cu aripi

Scrisoare către Dumnezeu: „Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte”

Distribuiți vă rog

Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte – O mărturie care aruncă în aer regulile lumii

 

Mi-e foarte greu să scriu despre această carte. Probabil pentru că nu aşa-i e numele. Ci  mărturie. Una care sfâşie şi vindecă în acelaşi timp. Una care aruncă în aer toate regulile lumii. Şi nu o face cu o bombă atomică, ci cu IUBIRE.

Ce vei citi aici este o viziune proprie, ce vine din inimă. Din acea inimă, din prisosul căreia Dumnezeu spune că „vorbeşte gura”.

Încep prin a-ţi spune, drag cititor, că am parcurs Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte în 3 ore şi jumătate. Am început la 12 noaptea, şi am terminat-o la 3.30 dimineaţa. Asta după ce, la programul de tineret, pastorul Florin Ianovici ne „povestise” cum stă treaba cu „trupul nostru, templul Duhului Sfânt”. 🙂 Cum să nu pierdem nopţile, să nu abuzăm de dulciuri, să nu.. să nu… Îţi povestesc asta pentru că la final am ceva să-ţi spun.

Am mari dificultăţi cu somnul de când eram adolescentă. Ce fac de nu dorm? Citesc. Ori cărţi ori bloguri. Dar niciodată, dar niciodată, nu am citit o carte întreagă fără să mă opresc o secundă măcar. Fără să beau apă şi fără să „ciugulesc” ceva. (Fructe, nu dulciuri, vă spun vouă acum, să mă dau mai catolică decât Papa!) 🙂

Cartea asta însă am citit-o exact aşa: cu nevoia de fiecare cuvânt ce avea să vină. O nevoie ca de oxigen.

Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte” nu poate avea o recenzie, ci un răspuns la scrisoarea pe care Daniel şi Dumnezeu ne-au scris-o nouă, celor de pe margine.

Cu inima-rugă îi răspund lui Daniel, în semn de mulţumire:

„Nu ştiu dacă faptul că am citit cartea asta la 2 zile după ziua ta e întâmplător sau nu, dar ce ştiu sigur este că uneori Dumnezeu ne îndeamnă să ne „donăm” zilele de naştere, pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă. Mie îmi pare că de ziua ta am primit de la El, pentru a doua oară în viaţa mea, confirmarea că „Mulţumesc, Doamne, pentru NU!”, e necesar să-mi devină deviză de viaţă. Şi NU-ul acesta este un răspuns la o rugăciune de „Doamne, dă-mi Tu…!”

Tu ţi-ai „donat” ziua de naştere şi ce s-a strâns ne-ai dat nouă, celor pe care îi dor inimile. Şi nu ne-ai dat bani, să facem vreo operaţie, să ne fie salvată viaţa, ci ne-ai dat direct din inima ta: dovada că IUBIREA adevărată există. Acea iubire pe care o facem legământ, la altar, „până când moartea…”. Şi dovada asta e singura care ne poate salva de la moarte. Cea spirituală. IUBIREA, Daniel, tu ne-ai dovedit că e singura care ne va scăpa sufletele de la ghilotină. Iubirea, adică Dumnezeu…

N-ai nevoie de multe cuvinte. Doar de suflete salvate.

 

Daniel Popescu. De mână cu Dumnezeu, cel mai bun prieten.

 

N-ai nevoie de multe cuvinte. Tu, Daniel, ai nevoie doar să ştii că ai ajuns la noi. Cei care suferim, care credem că nu mai avem scăpare, că e nedrept ce ni se-ntâmplă, că nu mai putem, că merităm altceva…

La mine ai ajuns la timp. Şi ştii de ce? Pentru că în clipa în care am citit ce a scris Alin Jivan în recomandare: „Eroii sunt oameni obişnuiţi…” , am înţeles că Dumnezeu ajunge întotdeauna la timp. Că ajunge să ne ţină în braţe să ne aline suferinţa, şi să ne salveze sufletele, când tocmai ne-a luat de lângă noi ceea ce iubeam mai mult, ORI că ajunge să ne salveze trupurile, vindecându-ne miraculos, El mereu ajunge la timp.

Cartea care a ajuns la timp. Să mă salvaze de la înec.

 

Tu ai ajuns când aveam nevoie să râd. Dar un râs din inimă, curat şi neprefăcut, unul care nu poartă o mască, să-l vadă lumea şi să fie invidioasă pe bucuria lui. Şi-am râs cu pofta unui copil de 5 anişori, când ţi-am citit năzbâtiile:

„Am luat un cearşaf din casă şi cutia cu aracet  pe care o cumpărasem mai dinainte şi am întins aracetul pe acel cearşaf. Am pus o butelie, cu arzătorul în sus, şi eu vroiam să zbor cu acel balon de pe bloc de la etajul 8.”

 Tu ai ajuns când aveam nevoie să îmi reamintesc că Dumnezeu ne dă daruri. Şi că datoria ne revine nouă, de a folosi acele daruri spre slava Lui. Dar folosirea asta nu e aşa, ca-n pilda talanţilor: să-i îngropăm, de frică…

Ci din contră, să-i înmulţim. Ai ştiut de mic că vei aduce oameni la Domnul, prin viaţa ta? Că vei fi un lider nu în mari companii, ci în Compania Marelui Dumnezeu? Dacă aş fi fost terapeut pe atunci, sigur ţi-aş fi zis:

„Măi băieţaş, tu poţi fugi prin cluburi cât vrei tu, dar nu vei scăpa de ce vrea Dumnezeu să-ţi dea: darul de-ai încuraja pe alţii, şi smerenia de a recunoaşte că numai mâna Lui te-a sculptat.”

„Mergeţi voi în partea aceea şi atrageţi câinii, dar nu le daţi carnea din prima, ca noi să apucăm fără grijă, iar când le daţi mâncarea, urmăriţi-i, şi dacă vin spre noi, anunţaţi-ne!”

„M-am tot gândit ce să fac cu toate acele plicuri – îmi dăduse o cutie aproape plină- şi atunci mi-a venit o idee genială. Aveam să facem din baraca noastră un mic magazin.” – de-aici oricine îşi va da seama, citindu-ţi mărturia, că aveai spirit de antreprenor, de mic:).

Şi-am închis ochii, după ce-am citit, şi I-am mulţumit Lui că îmi vorbeşte iară prin cuvintele oamenilor încercaţi, despre darul pe care mi l-a dat: de-a scrie. Aveam nevoie să-mi ia cineva mâna şi să-mi pună din nou peniţa în ea, să revin la iubirea dintâi: Cuvântul.

Tu ai ajuns când aveam nevoie să-mi amintesc că singura salvare e să îngenunchez la tronul Lui şi să-I mulţumesc că m-a scos din noroi. Capitolul 2 l-ai numit „Un fiu risipitor” şi ne-ai spus aşa:

„Când îngenunchez, dar nu în faţa crucii… Diavolul mă cobora treaptă cu treaptă., să îngenunchez în faţa mizeriilor lui. Nu m-a luat dintr-o dată, ci el avea mare răbdare cu mine.”

Tu ai ajuns când aveam nevoie să decid o dată pentru totdeauna unde mă îndrept. Vine o zi, în viaţa fiecăruia dintre noi, când ne dăm seama că viaţa nu e numai despre câţi bani ai făcut, ce ai mâncat şi cu ce te-ai îmbrăcat. Şi habar n-avem despre ce e de fapt. Şi-atunci, unii din noi ne luăm după ale lumii: alergăm după nimicuri, sperând să ne găsim împlinirea. Şi când ne dăm seama, după lungi agonii, că suntem nimicuri, şi tot ce facem e goană după vânt, strigăm la El. Unii nici nu-L cunoaştem, şi-L numim Univers. Strigăm la El să ne arate calea.

„Nu ştiam cu certitudine ce vrea să facă Dumnezeu cu mine, simţeam că trebuie să fac ceva. Am hotărât să mă rog şi să postesc până îmi va vorbi Dumnezeu încotro să mă îndrept.” – ai scris, fără să ştii probabil că prin cuvintele astea alţii, ca mine, vor decide să aibă curajul de a se lua la trântă cu diavolul. Şi nu cu săbii şi cuţite, ci cu armura Lui: post şi rugăciune.

Tu ai ajuns când aveam nevoie să înţeleg o dată pentru totdeauna că Dumnezeu nu ţine cont de vârsta şi de studiile noastre, ca să ne folosească spre gloria Lui. Multora ni s-a spus că nu suntem maturi, că suntem mici, că n-avem teologie, deci nu avem cum să dăm învăţătură. Şi-am ajuns să credem şi să ne petrecem timpul făcând orice altceva decât ce ne chemase Dumnezeu să facem. Şi ştii de ce? Că am ales să ascultăm de oameni, şi nu de Omul.

Ai scris: „De multe ori am fost descurajat să mai slujesc pentru că aş fi prea tânăr şi am nevoie să capăt experienţă, o dată cu creşterea în vârstă, sau să absolv studii teologice pentru a vorbi din Sfânta Scriptură.”

Şi prin cuvintele astea ne-ai încurajat pe toţi ceilalţi să ne folosim orice mic dar să-i slujim Lui. Cu smerenie, şi fără să avem o părere mai mare despre noi decât se cuvine, dar să slujim. Cu ce ne-a dat El.

Dacă ne-a dat suferinţa, atunci cu ea să venim înaintea lumii.

Din ea să vorbim. Ştii? Mie mi s-a spus cândva să nu-mi spun niciodată mărturia, pentru că având meseria de terapeut, oamenii nu vor mai veni la mine. Şi o să pierd clienţi, şi prin urmare banii. Am făcut întocmai o perioadă. Până când Cineva mi-a spus cu voce blândă: „Nu cu pâine şi apă, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

Acum aveam nevoie să-mi reamintească cineva. Dumnezeu a ales cartea ta. Şi o dată cu mine, le-a reamintit şi altora…

Tu ai ajuns când aveam nevoie să îmi amintesc că „Nu e bine ca omul să fie singur”. Când eşti rănit, tendinţa ţi-e să spui GATA. Să preferi să rămâi singur toată viaţa şi să te ascunzi de lume. Şi de Dumnezeu. Şi slavă Lui că NU face după voia noastră, căci altfel am fi demult aruncaţi în aer.

Ai scris: „În rugăciunile mele Îi mulţumeam Lui că îmi va arăta ce trăsături de caracter şi ce personalitate de fată se potriveşte cel mai bine felului meu de a fi şi îmi va deschide ochii să văd cine este acea persoană care îmi va completa lipsurile.”

Mi-ai amintit, cum le vei aminti tuturor celor ce-ţi vor citi mărturia, că fără El nu vom şti niciodată ce e potrivit pentru noi, şi vom alege greşit. Mulţumim, Daniel, pentru darul nemeritat pe care ni-l dai, acela de a ne aminti că fără El nu suntem nimic…

Tu ai ajuns când începusem să cred că ceea ce-I ceream Lui erau pretenţii de femeie plină de mândrie: un soţ care să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe mine.

CE TRĂSĂTURI DE CARACTER SĂ CAUŢI LA CEL CE-ŢI VA DEVENI SOŢ

Eu scriu ca femeie, sper să scrie altcineva din perspectivă masculină despre cartea ta, şi ce am să-ţi spun este că ne-ai dat nouă, celor ce vom fi –cu voia Lui- ajutor potrivit pentru soţii noştri, o lecţie cât o mie de lecţii: că iubirea învinge orice. Că nu suntem lipsite de smerenie dacă cerem un soţ care:

  • împlineşte voia Lui: „Pentru mine personal, slujirea are prioritate, fiind un lucru stabilit cu claritate atunci când L-am acceptat pe Dumnezeu ca Mântuitor personal.”

 

  •  se roagă pentru călăuzire: „Mă voi ruga înainte de a lua o decizie, şi voi cere un semn lui Dumnezeu în această privinţă, să fiu sigur că nu voi răni această fată.”

 

  •  parcurge studii biblice înainte de căsătorie cu aleasa lui: „Am stabilit să parcurgem împreună un studiu biblic despre familie, timp de 3 luni.”

 

  • cere binecuvântare: „Ne doream atât binecuvântarea lui Dumnezeu, cât şi a părinţilor.”

 

 

  • păstrează curăţia trupească înainte de căsătorie: „Prin post şi rugăciune am căutat să ne întărim şi să căutăm să împlinim voia lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi, inclusiv în păstrarea curăţiei trupeşti înainte de căsătorie.”

 

  • îşi conduce soţia la Hristos: „Scumpa mea, mă bucur să aud asta, dar hai să ne rugăm, iar dacă Dumnezeu vrea să fii tu acolo, se vor deschide uşile pentru tine.”

 

  •  îşi încurajezează soţia să se dezvolte: „Am încurajat-o să îşi dezvolte darul deosebit în cadrul slujirii creştine.”

 

  • dovedeşte maturitate spirituală: „I-am spus acelui frate că mă îndoiesc de autenticitatea misiunii sale de a ne vizita, mai ales din cauza lipsei blândeţii şi a mângâierii.”

 

  •  face din rugăciune o disciplină sfântă: „Înainte să plecăm din casă, ca de obicei, ne-am rugat.”

 

  • e alături de tine în orice situaţie: „Iubita mea, te iubesc. Eu nu pot simţi în trupul meu cât este de mare suferinţa ta, dar încerc să înţeleg puţin din durerea pe care o ai comparând-o cu suferinţa din sufletul meu.”/ „Când îi făceam duş nu putea sta fără oxigen mai mult de 15-20 de minute.”

 

  • cunoaşte Adevărul mai presus de orice lege lumească: „Puteţi aprinde lumânarea pentru liniştea dvs. Să ştiţi că lumina acestei fete este şi va rămâne Isus Hristos, care S-a jertfit pentru ea şi pentru noi toţi. / Credeţi că aceste aparate au ţinut-o în viaţă? Dumnezeu a spus stop vieţii ei şi s-a oprit!”

 

 Mulţumesc, Daniel, pentru lecţii pe care nici o carte, oricât de bine documentată ar fi, nu ne-ar putea învăţa ce ne-a învăţat viaţa ta, împletită cu moartea celei ce ţi-a fost soţie.”

Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” – Romani 8:38-39

Tu cum stai cu disciplina?

Îţi aminteşti, cititorule, că ţi-am zis la început că am ceva să-ţi spun despre nopţi pierdute, templul Duhului Sfânt, şi alte „reguli” de care unii deja sunt plictisiţi?

Dragul meu, mi-am permis o glumă subtilă referitoare la faptul că am încălcat imediat ce am ajuns acasă „regula pastorului”. Dar ce vroiam să-ţi spun e asta: când inima îţi plânge, e greu să dormi. Când inima îţi plânge, regulile lumeşti nu doar că pot fi încălcate, ci ar trebui să fie încălcate. Să nu fim legalişti (ca să nu spun farisei) şi să ne dăm mari în faţa lumii, că noi niciodată…

Să fim în schimb autentici. Şi supuşi unui Dumnezeu care niciodată nu dă greş.

Care niciodată nu e nedrept şi niciodată nu te lasă.

Ce-ţi cere El e să fii disciplinat. Şi disciplina asta înseamnă că uneori e nevoie să pierzi nopţile, cu sufletul pe genunchi. Să citeşti cuvântul Său ori cuvântul unor inimi ca cea a lui Daniel, care te învaţă smerenia, bucuria adevărată şi iubirea necondiţionată.

Cu inima-rugă, îngenunchez la tronul Său, şi-I mulţumesc pentru scrisoarea pe care ne-a trimis-o, nouă, tuturor,  prin cartea „Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte”!

Mulţumim, Doamne Isuse, pentru că ne dai modele de viaţă, să mergem înainte, urmându-Te, până vei veni să ne iei! Ajută-ne Tu să fim lumină pe cărarea lumii, şi mângâiere pentru cei aflaţi în suferinţă. Şi de va fi să fie nevoie să ne zdrobeşti pe noi pentru ca alţii să Te cunoască, ajută-ne să acceptăm cu bucurie voia Ta!

Pentru cei ce doriţi sa comande cartea, scrieti la adresa: daniel15popescu@gmail.com

Distribuiți vă rog
Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Oameni cu aripi

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Distribuiți vă rog

Încep cu sfială. În tăcerea care mă caracterizează. Cea care vorbeşte mai bine decât mine, şi mai corect decât gramatica cea mai curată.

Încep prin a vă spune, oameni frumoşi, că Liceul Mihai Viteazul mi-e azi altar pe care aş arde toate durerile ce m-au străpuns de-a lungul vieţii. Altar făcut din lacrimile vărsate pe vremea când mi-era „cimitir al tinereţii”, când îi uram până şi umbra.

Azi, după 12 ani, opresc lacrimi în colţ de suflet să-mi rămână să plâng tot ce-a fost. După 12 ani de când l-am văzut pentru ultima oară, când i-am păşit pragul şi l-am urât mai curat decât cel mai sincer păcat spovedit, îmi plec fiinţa în faţa lui şi îngenunchez la margine de Dor să recunosc, cu smerenie, că el a fost cel care m-a trimis în lume.

Cu smerenie, zic, pentru că eu, cea care, în urmă cu 12 ani, am călcat pământu-i în picioare şi am strivit sub tălpile mele nedreptăţile şi frica de necunoscut, am crescut frumos datorită sufletelor ce au crezut în mine. La început cu reţinere, mai târziu cu încredere, şi-ntr-un final cu strigăte de bucurie.

Am învăţat să iubesc frumos. Cu sfâşieri, cu lacrimi, în chin şi pe rug uneori.

Am învăţat să renunţ tăcut. Strigând pe genunchi, la un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam.

Am învăţat să primesc. Judecată şi dreptate, bucurie şi tristeţe.

Am învăţat să mă mânii curat. Privind în ochi oamenii ce mă creşteau spre a deveni.

Oamenii de atunci au devenit azi OAMENI. Cu majuscule, pentru că atunci când „te faci mare” înţelegi tot ce odinioară judecai, strigai şi umileai. Înţelegi că OAMENII aceia aveau neputinţele lor, că fuseseră nedreptăţiţi, la rândul lor, şi învăţaseră supunerea. Aveau demnitatea lor, şi deveniseră dascăli. Aveau fricile lor, şi deveniseră tirani. Aveau ceea ce eu, atunci, nu aveam, şi mi-au semănat în suflet, răscolindu-mi fiinţa: Respect!

OAMENII aceia sunt Profesorii pe care de atâtea ori îi imitam, îi stresam şi îi aruncam la gunoi pentru un pumn de rebeliune. Nu ştiu alţii cum au fost, dar eu, când îmi amintesc vremurile acelea, îmi strâng cu degete tremurânde ruşinea de a-i fi judecat uneori exact pe cei de la care am învăţat mai târziu să fiu, la rândul meu, dascăl. Unul altfel poate… puţin mai tăcut, puţin mai retras, dar mai ales, puţin mai puţin decât au fost dumnealor.

Mi-aduc aminte că am fost revoltată pentru reţinerea cu care am fost trimisă la olimpiada de psihologie, de doamna profesoară  Marga Panait. „Cum să nu creadă în mine? Cum să nu aibă încredere că voi lua măcar un amărât de 7?” o întrebam pe mama, cu ochii plini de lacrimi. N-aveam pe atunci de unde să ştiu că într-o zi, datorită dumneaei deveni-voi terapeut.

Doamna profesoară, în urmă cu 12 ani, în aceeaşi lună Mai, m-aţi îndrumat să merg la Psihopedagogie Specială: „Cred că ţi s-ar potrivi. Poţi lucra cu copii şi adulţi cu nevoi speciale. În şcoli sau organizaţii. Acolo te văd…!”

Acolo sunt azi, doamna profesoară, cu tot cu fricile mele de necunoscut, pe care le-am transformat în aliat. Pentru ceea ce sunt, n-am cum să vă mulţumesc! Pentru că oamenilor care mi-au netezit calea nu le poţi da vorbe. Le dai doar suflet. Atât vă dau…

Mi-aduc  aminte de domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, inegalabilă prin tot ce inseamnă feminitate la puterea infinit. Pe care am imitat-o atât de bine într-o scenetă în limba engleză, încât dumneaei însăşi s-a confundat cu mine, într-una din pozele rămase amintire…

„Când am făcut noi poza asta?” m-aţi întrebat. „Nu sunteţi dumneavoastră, sunt eu, am făcut o scenetă…” , v-am răspuns mândră de isprava mea, şi toată clasa râdea pe sub mustăţi. Cu teancul de cărţi într-o mână, cu pălăria nelipsită şi rochia verde prinsă cu centură, mă recunosc azi în cea care aţi fost. Singura diferenţă este aceea că eu nu am ajuns dascăl. Acum, după 11 ani, colegi dragi îmi spun, deloc ironic: „Semeni cu doamna dirigintă!” 

Semăn, n-aş avea cum altfel, pentru că, după proba de limba franceză de la bacalaureat, mi-aţi spus frumos: „În viaţă trebuie să alegi între a face carieră şi iubire! Tu ai ales iubirea!” Am ales atunci, ce-i drept, o mare iubire din care m-am ales cu răni ce şi azi sângerează, dar din ea am făcut o iubirea mai mare decât toate iubirile lumii: iubirea de Cuvânt! Şi cuvântul e d(o)ar (de la) Dumnezeu.

Cu cărţile în braţe şi în suflet sunt şi eu azi. Şi sper ca atunci când vă voi îmbrăţişa, să vă pot spune frumos: „Am ales să fac din Iubire cariera cea mai frumoasă! Asta de psihoterapeut!”

Cum să vă mulţumesc? Aş fi banală şi rece… mă văd în dumneavoastră şi vă veţi vedea în mine… căci v-am ales model de feminitate creionată cu cerneală, nu cu farduri scumpe.

Mi-aduc aminte de domnul profesor Valentin Turcu. Nu mi-a fost profesor, dar îl cunoşteam pe de rost de la părinţii mei, pentru care era referinţă. În demnitate şi în respect. Tare şi-au dorit să-mi fie dumnealui profesor, şi tare dezamăgiţi au fost când am venit acasă tristă, şi-am întrebat  cu voce stinsă… „N-am avut noroc! Ce o să fac cu talentul meu? ”

Îmi pusesem speranţe în creionul meu. Şi-am rămas până azi cu portretul făcut de părinţii mei. Celui de care şi azi îşi amintesc cu atâta respect!

A venit odată la una din orele noastre de psihologie, trebuind să o înlocuiască pe doamna profesoară. M-a pus să citesc un eseu pe care îl avusesem ca temă, pentru olimpiadă. Nu uit nici azi tema: EMPATIE! Asculta atent, privindu-mă fix. Mi-era frică şi să ridic ochii din caiet. Nu pentru că mi-ar fi dat o notă proastă, ci pentru că în faţa unui OM pe care proprii părinţi l-au respectat mai mult decât orice, nu poţi privi şi-atât.

Mi-aţi scris, domnule profesor, în urmă cu câţiva ani, recenzia cărţii  pe care am publicat-o. Nu v-am mulţumit atunci. Nici n-aş avea cum! Rămâneţi Cuvânt. Tot ce-aş putea face este o lansare de carte în liceul care rămâne… pentru totdeauna, al meu!

Mi-aduc aminte de toate orele. De materiile al căror scop nu-l înţelegeam: matematica şi fizica ocupă locul central.

Doamna profesoară  Ecaterina Bădele, nu pricepeam nimic şi tot ce-mi doream era să ajung mai repede la facultate, să scap de absurdităţi. Cu ghilimele de rigoare. J Nici azi nu înţeleg o boabă, dar nu pot să uit dăruirea cu care ne explicaţi. Ajungeam acasă şi o întrebam pe mama cum poate un elev să fie atât de bătut în cap (adică eu!) încât să nu priceapă nimic de la un om care explică atât de pasionat. Noroc cu răspunsul ei sincer: „Cu cin să semeni, mamă? Eu şi tati suntem paraleli! Stai calmă!” şi-am stat calmă pân la facultate, când au început să ne explice principii care se aseamănă cu fizica. Nici acum nu pot înţelege paralelaJ, dar ce ştiu e că dacă aş avea un copil, tare mult mi-aş dori pentru el un profesor de fizică atât de pasionat de meserie.

De matematică mă leagă o vecie de frumos: Domnule profesor  Gabriel Tica, mi-aţi călăuzit paşii în şcoala generală, când aveaţi cu câţiva ani mai puţini decât am eu acumJ. Aţi rezolvat problema sufletului meu la finalul clasei a 8a, când, cu ochii în lacrimi, mi-aţi spus curat: „Continuă să scrii! Ai un mare talent!” Când toţi oamenii mari spuneau că trebuie să-mi văd de carte, nu să pierd vremea scriind aberaţii, dumneavoastră, OM cu litere mari, aţi pansat sufletul meu cu vorbele care mi-au fost alinare de fiecare dată când ceilalţi îmi  renegau pasiunea. M-am întrebat mereu dacă nu cumva motivul pentru care nu mi-aţi judecat pasiunea a fost acela că eraţi mai aproape de vârsta mea şi nu vă ninseseră încă dezamăgirile vieţii? Tare aş dori însă ca azi să fi rămas la fel, şi să vă încurajaţi elevii să îşi trăiască până la epuizare visele!

Am citit cândva, într-un manual de psihoterapie, că cei mai buni psihoterapeuţi sunt cei care au partea artistică foarte dezvoltată. Pentru că ei deţin empatia necesară vindecării OAMENILOR. Şi-atunci mi-am amintit de dumneavoastră!

Scriu şi azi, deşi nu trăiesc din asta. Matematică ştiu cât să nu mor de foame, să număr banii J şi să calculez câţi ani sunt de când v-am îmbrăţişat prima şi ultima oară şi am rămas în suflet cu siguranţa că „ARTIŞTII LUMII, DIN NAUFRAGIU, REFAC O LUME!”

Artiştii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinşi sau trişti

Pot fi bolnavi, ciudaţi, dar peste toate,

Iubiţi divinitatea din artişti!

Agonizează smirna în lavandă

Le-nmiresmează clipa, Duhul Sfânt,

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Prin pâinea rumenită în cuvânt

Sunt când pe-un colţ de stea, când rătăciţi

Lucizi, însinguraţi sau fantezişti

Să îi iertaţi şi-apoi să-i ocroţiţi

Căci poate, nici n-au vrut să fie artişti.

Artiştii lumii Merg pe Titanic

Durerea lumii O simt organic

Doar ei rezistă

Şi prin minune

Din naufragiu, Refac o lume.

(Clara Mărgineanu, Artiştii lumii)

 

După 16 ani, domnule profesor, strâng în pumni respectul pe care vi-l port şi atunci când simt că nu mai pot, lovesc cu ei în Dumnezeu. Şi aşa cedează durerea. Ştiu că un OM a dat sens vieții mele. Şi OMUL acesta e ca aparutul de ţinut viaţa… chiar când toate sunt moarte în mine.

Spunea Adrian Păunescu odată: „Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” Pentru noi, artiştii ăştia neînţeleşi, zic eu. Şi dacă în spitalul ăsta măcar un OM să mă viziteze am, mi-e de ajuns să rezist tratamentelor lumii. Chiar dacă sunt al naibii de puternice… Şi OMUL acela aţi fost cândva DOAR dumneavoastră!

Domnilor profesori, ati dat viață cimitirului meu prin suferință. Aceea pe care o simțeam ori de câte ori intram pe poarta infernului ce-l vedeam atunci. Tot ce-mi permit acum să vă rog, cu tot respectul ce m-ați învățat să-l simt, este să nu tăiați aripile elevilor dumneavoastră!  Chiar dacă pasiunile lor nu au nici un sens pentru dumneavoastră, vă rog să mă credeți că pe unii dintre ei tocmai aceste non sensuri îi țin în viață.

Pe mine arta m-a trăit.

M-am vindecat prin cuvânt mult mai bine decât m-ar fi vindecat toate medicamentele marilor medici. Tot prin artă am salvat vieți fără să ştiu. Oamenii citeau şi plângeau. Îşi spălau durerile şi păcatele cu lacrimile şi se vindecau. Vă rog fierbinte să nu-i judecați pe elevii aceştia enervanţi de cele mai multe ori, tupeişti sau rebeli!

Dați-le drept la cuvânt! Să se exprime. Să strige. Să plângă! Să vă spună că îi doare nedreptatea vieții! Sau a dumneavoastră, uneori.

Vă rog fierbinte să le arătați că şi dumneavoastră greşiţi!  Pentru a înțelege că greșeala face parte din normalitate, din uman şi din fumuseţe!  Altfel ajung rând pe rând în spitale de psihiatrie, sau în cabinete de psihoterapie, convinși fiind că ei sunt defecți.

Dați-mi mâna dumneavoastră, să facem o horă a sufletului! Să-i înțelegem şi pe cei neînţeleşi! Să-i iubim şi pe cei de neiubit! Unii dintre ei trăiesc drame reale în familiile lor. Sunt abuzaţi. Neiubiţi şi trădați de propriii părinți. Fiți dumneavoastra părinții pe care şi i-au dorit! S-ar putea ca într-o zi, tocmai unul din neînţeleşii aceştia să vă ajute propriii copii să se înțeleagă!

Nu-i disprețuiți, pentru că s-ar putea ca într-o altă zi, tocmai ei să vă învețe copiii ce înseamnă empatia!

Iar pe voi, dragi elevi, vă rog,  cu lacrimile strânse în cuvinte, să nu vă lăsați visele să moară!

Aveți curaj să vă faceți scuturi din lacrimi şi să luptaţi cu ele împotriva celor ce vă atacă! Aveți curaj să le spuneți cu respect profesorilor voştri despre pasiunile voastre!

Învățați!

Orice!

Atât cât puteti! Mai mult decât vi se cere! Daţi-vă dreptul să fiți mediocri la ce nu puteţi înțelege şi faceți maraton cu pasiunile voastre!

John Maxwell a spus odată să nu puneți vulturii să înoate şi raţele să zboare! Pentru că îi veți distruge şi pe unii şi pe alţii! !

Dragi elevi, nu lăsați Facebook -ul să vă cumpere timpul! El trece şi nu dă dobândă! Nu vă va plăti ratele, nu vă va creşte copiii!

Fetelor, nu faceţi din fețele voastre cărți de colorat, folosind doar farduri pentru frumusețea voastră! Aveți una interioară pe care numai un bărbat adevărat o va prețui! Comoara cea mai mare a unei femei, care nu va seca niciodată, este feminitatea. Iar feminitatea nu e egală cu sexualitatea dusă la extrem. Asta prezentată pe toate posturile tv.

Citiți!

Fardaţi-vă sufletul şi parfumaţi-vă inima cu învățături sănătoase! Ele vă vor învăța respectul. Feminitatea adevărată şi dragostea pentru simplitate. Luați ce este util de la fiecare profesor cu care interacţionaţi! Învățați din greşelile dumnealor şi fiți, pentru cei de după voi, exemple de urmat!

Alegeți-vă parteneri de viață cu care să împărțiți cărțile cele mai frumoase, fricile cele mai profunde şi iubirea cea mai curată! Nu vă lăsaţi înşelate de aparențe , sub măştile unor bărbați care fac bani din naivitatea altor femei sau din afaceri ilicite!

Nu vă lăsați abuzate, ca aşa zisele vedete de plastic! Meritaţi un loc mult mai frumos decât un spital de psihiatrie, în care să vă petreceți tinerețea!

Iar voi, băieți frumoşi, nu vă întreceţi în mușchi, decât dacă doriţi să vă faceţi din sănătate o carieră! Nu în perfecţionisme de mahala, dorind să cuceriți femei de bisturiu! Meritaţi mult mai mult decât plastic, culori şi tocuri, pe care să vă sprijiniți sufletul obosit! Iubiți-vă într-atât, încât să preţuiţi singurătatea în locul atâtor fake-uri promovate de media.

Tineri frumoşi, sunteţi generaţia pe mâna cărora vor fi copiii voştri într-o zi! De voi depinde unde alegeți să vă petreceți viitorul!

Ştiu că e greu să rezişti într-o lume în care un dascăl câştigă cât jumătate din consumaţia unui manelist, la un restaurant de fiţe. În care majoritatea profesorilor trăiesc cu frica abuzurilor din partea părinților cu maşini scumpe şi boli psihice tratate de droguri şi alcool. În care notele se obțin uneori pe favoruri sexuale şi diplomele se scriu oricărei „Domnişoare Columbeanu”.

Ştiu că învățământul românesc e azi cu mult sub nivelul ratingului Tv. Şi mai stiu că Dumnezeu e un fel de Bordea. Ăla de la Stand Up Comedy! Parcă era şi angajat la Capatos. Nu mai ştiu dacă e, căci nu mă uit la Tv. (Să nu credeți că eu nu râd sau că-l disprețuiesc pe Bordea. Am râs cu poftă la trăznăile lui, şi l-aş asculta până la refuz. Dar doar atâta timp cât face din Stand Up artă. Nu mahala!)

Sunt o neinformată, în ale vedetismelor, stiu şi asta! Pentru că nu accept să facă televiziunea instrucție cu mine. Şi nici să învăț după manualele de terapie de cuplu ale Adrianei Bahmuţeanu.

Scriu cu sufletul strâns. E dureros să te întorci în timp şi să-ți dai seama că acel cimitir pe care l-ai urât 4 ani din viață, e locul unde azi ai da ani din ea să-l înviezi!

Pentru că azi, după 12 ani, văd în licee adevărate lagăre. De libertate, ce-i drept, dar una înțeleasă nu prost, ci periculos de greşit! O înţelegere care te duce în spatele gratiilor. Ale spitalelor sau ale închisorilor. V-aş scrie multe, OAMENI frumoși… v-aş îmbrățișa pe fiecare în parte să vă dau din puterea mea de a răzbate. Putere primită pe gratis din Cuvânt. Al lui Dumnezeu.

Cu sufletul în ultima bancă de la mijloc, a clasei a XII-a E, mă înclin în fața celor ce mi-au creionat viața în culori mai frumoase decât orice Armani. Dior sau Arden.

 Şi şă ştiţi un lucru: sufletul meu e marca Baileşti!

Şi-o duc cu mine peste tot, şi mă mândresc cu ea. Pentru că miroase a vis. Are gust de glorie şi arată a binecuvântare!

Îmi îmbrățișez liceul, de aici, de departe, cu brațe de vers şi cu putere de artist nebun. Şi fiecăruia din OAMENII care mi-au trasat frumos viitorul, le construiesc un palat în inima mea. Să -şi odihnească acolo sufletul obosit. De atâta lumesc…

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ!, scrisă în perioada liceului, şi află poveşti nespuse…

 

Distribuiți vă rog
„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Oameni cu aripi

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

Distribuiți vă rog

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!” sau frumusetea din spatele simplitatii, dezvaluita de Alexandru Sassu

E luna femeii, si v-am promis frumusete. Nu insa una care tine de plastic si bisturiu, ci aceea simpla, din spatele lumii. Astazi ne povesteste despre ea, Alexandru Sassu, cel care a creat zambete din nimic, ori din oceane de lacrimi.

El, „tipul de la metrou”, despre care n-am stiut nimic pana acum cateva luni, cand am scris AICI despre realitatea cu care m-a izbit in fata, atunci cand am citit, din pura intamplare, cu ochii in lacrimi: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Cand treci prin viata unui Alex care are grija sa iti aminteasca toate defectele, sa iti arate ca nu valorezi nici jumatate din cat valora fosta, cand auzi in fiecare zi nemultumirea de a nu fi femeia frumoasa, pe care si-a dorit-o toata viata, si, dupa ce decizi sa-i lasi spatiu, spre a si-o gasi pe cea potrivita, vezi la metrou exact cuvintele dupa care ai tanjit luni de zile… ti se pare ca Dumnezeu se tine de bancuri. La care te prinzi cu greu. 🙂

Azi, vindecata de nefrumusete, ma uit la cicatricea lasata de imperfectiunile mele, si vad, scris peste ea: „Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”.

Si stiu ca ori de cate ori obsesia din trecut, a defectelor mele de tot felul, va reveni sa-mi macine sufletul, voi avea arma cea mai puternica, pe care o voi folosi sa omor minciunile de-atunci: Cuvantul.

„Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi! Alex”

Asa ca, de martie ce e, l-am rugat pe Alex sa ne spuna povestea lui. De viata si de pasiune. De frumusete ce vede in noi, femeile imperfecte:).

Sa citim, zic:

 Alex, toată lumea te cunoaşte ca „tipul de la metrou, cu Nu te mai preocupa, eşti frumoasă astăzi!” Cine eşti tu, de fapt, şi care e povestea  cuvintelor „din subteran” 🙂 ? 

Dupa cum deja cred ca stii, nimic nu a fost gandit. Mesajul s-a dorit a fi un gand de la un om pentru alt om, esenta acelor cuvinte dorind sa o transmit unei tipe alaturi de care am mers vreo trei statii de metrou. Era trista si dezamagita de viata ei, si de faptul ca toate prietenele ei  traiesc lucruri pe care ea le viseaza. Si am vrut sa ii arat ca nu asta este totul.

Acel „esti frumoasa astazi” nu se refera la frumusetea exterioara, ci la interiorul omului, la lucrurile pe care le avem si nu le apreciem, la cate se intampla in jurul nostru fara sa vedem, considerand ca totul ni se cuvine.

De acolo, totul s-a intamplat. Mesajul a fost preluat si a inceput sa apara peste tot, atat in Bucuresti, cat si in tara. Metroul bucurestean este „acasa”, ca sa zic asa, avand in vedere ca inca in majoritatea statiilor il poti vedea, insa e scris pe pereti, pe panouri publicitare, in parcuri sau in locuri unde nici nu te gandesti.  Important nu este cine a inceput sau motivul, important este ca mesajul inspira oameni, pune zambete pe buze, ofera optimism si da o stare de pozitiv.

 Povesteşte-mi, te rog, despre talantul tău. Care este, cum l-ai descoperit,  şi cum ai ajuns să-l pui pe portativ?

Nu stiu daca ii pot spune talent. Lumea spune ca fac bine ce fac si persoanele se intorc la mine. Sunt make-up artist. Vezi tu, asta este o meserie in care nu conteaza reclama, si nu conteaza imaginea, conteaza ce iese din mainile tale. Da, ok, cu cat te implici mai mult si cu cat esti mai pasionat, cu atat mai bine, insa talentul neantrenat este degeaba.

Inainte sa fac asta, am facut facultatea de drept, am lucrat in multinationale si in banci. Mi-am dorit o schimbare, una radicala, pentru ca nu ma regaseam in ce facem, si am facut-o. Ce este important este nu doar sa iti doresti lucruri sau doar sa visezi la ele. Da, asta e un inceput, dar daca nu actionezi, nu se va intampla nimic si mereu vei ramane cu frustrarea „si daca…”.

Cum e cu talanţii ăştia, din punctul tău de vedere? Te naşti cu ei, şi depinde de tine să-i înmulţeşti, sau îţi sunt daţi de Dumnezeu, şi tot treaba Lui este să ţi-i înmulţească, sau măcar să-ţi dea adresa unde se fabrică?

Eu zic ca sunt doua posibilitati: te nasti cu talent sau il dobandesti prin dorinta si exercitiu. Sa te nasti cu el, prezinta un avantaj, dar nu este totul. Este chiar riscant, pentru ca te culci pe o ureche, ca ai talent, si atunci consideri ca exercitiul si munca nu iti sunt necesare.

In cea de-a doua situatie, iti doresti, vezi ca ai o inclinatie cat de cat, si te apuci de munca. Si muncesti! Muncesti mult! Pentru ca stii ca ai radacina, dar ani de zile nu ai udat-o si nu a crescut nimic. Realizezi ca doar prin exercitiu zilnic si sustinut poti sa evoluezi si sa ajungi unde altii sunt de ani de zile. Unii au avut darul sa ajunga mai usor decat tine, acolo, pentru ca datorita talentului nascut au luat startul in fata ta.

Nu cred in povesti de succes nemuncite si nu cred in minuni ce se intampla peste noapte.

Totul trebuie cladit, muncit si asteptat. Fara rabdare nu obtii nimic, nimic nu se intampla cat bati din palme. Drumul poate fi presarat cu frustrari, cu dezamagiri, cu promisiuni nerespectate, cu oameni falsi si „hateri”, dar ce conteaza, atata timp cat tu stii unde vrei sa ajungi?

De ce crezi că îşi blochează oamenii harul primit de sus, în joburi de unde câştigă decât bani, nu şi împlinire sufletească? Cum crezi că ar trebui să-şi privească fiecare darul?

Ma bucur ca ma intrebi asta, pentru ca pe drumul meu pana aici, am surprins foarte bine aceste situatii in cazul celor din jur. Initial, cand iti incepi viata profesionala, iti pui in minte cam ce vrei sa faci si iti doresti un job de care sa iti fie drag, care sa scoata ce e mai bun din tine, si incepi drumul.

Problema este ca pe drum apare un cerc vicios al banilor si al pozitiilor in cadrul companiei – azi esti promovat, maine primesti marire de salariu, poimaine un bonus pentru atingerea target-urilor si tot asa. Peste ceva ani te trezesti pe un drum care nu este al tau, pe care nu ti-ai dorit niciodata sa pasesti, insa este drumul pe care, pe nesimtite, ai pasit, luat de nebunia cotidiana, si din dorinta de a demonstra cine esti.

Si uite asa ajungi sa te frustrezi, sa mergi „la scarbici” sau „la munca”. Atunci cand ajungi sa folosesti aceste sintagme, cred eu, in tine zace deja un amalgam puternic de frustrare si dezamagire pe care il controlezi din ce in ce mai greu. Din punctul asta refulezi in vacante exclusiviste, cadouri scumpe, gadget-uri de ultima generatie, lucruri materiale care te plaseaza intr-un loc bun in ochii celorlalti, dar tu? Tu cine esti?

Dar tu? Tu cine esti?

 Când ar fi cel mai înţelept să renunţi la ceea ce nu-ţi aduce bucurie adevărată: când deja eşti sigur că poţi câştiga din pasiunea ta, suficient încât să poţi supravieţui, sau atunci când SIMŢI? Ar trebui să păstrăm un echilibru, în ceea ce priveşte cariera, între raţiune şi sentiment?

Eu am facut schimbarea cand am simtit. Nu am avut nici o plasa de protectie. Am zis ca trebuie sa schimb si am schimbat. Un gest un pic nebunesc. Nu m-am gandit la consecinte. Am renuntat la job si am ales drumul asta, fara sa existe certitudini. Mi-am concentrat toata energia pentru a merge pe drumul asta si am pornit.

In aceeasi masura, cunosc persoane care au facut schimbul asta usor-usor. Si-au ales drumul si au pasit treptat pe el, mergand in paralel cu job-ul care le castiga traiul de zi cu zi.

Nu stiu cum este mai corect. Nu cred ca exista o regula. De obicei spun ca suntem diferiti si asta este minunat. Asta cred si in aceasta situatie. Nu exista o reteta, fiecare face astfel de schimbari cum si cand simte. Important, daca ma intrebi, este sa o faca, pentru ca multi gandesc, dar nu actioneaza.

Ce crezi că îi poate motiva pe oameni să pornească pe drumul vocaţiei?

Cred ca fiecare este motivat de lucruri diferite. In cazul meu, m-a motivat enorm de mult drumul meu profesional, parcurs pana in momentul schimbarii. Trecand prin atatea experiente care nu imi aduceau satisfactie din punct de vedere emotional, eram extrem de determinat sa reusesc pe acest drum, tocmai pentru a nu fi nevoit sa ma intorc pe cel nefericit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Cred, totusi, ca un factor motivational general este experienta. Cu cat treci prin mai multe situatii sau prin viata, cum se spune, cu atat stii mai clar ce vrei si te poti motiva pentru a reusi in alegerile tale.

 E luna femeilor. Spune-mi care sunt cele mai importante 2 femei din viaţa ta, care ţi-au creionat într-un fel sau altul, personalitatea, care te-au transformat în cine eşti acum, şi cum au făcut-o.

Pentru mine, cand vine vorba de asta, vorbesc de un trio: mama, „mamaie” si sor-mea. Cumva, fiecare si-a facut partea ei, si impreuna au dat un rezultat bun, zic eu. Mama, chiar daca este si acum o mama mult prea grijulie, este mama, si am inteles ca unele lucruri nu se schimba niciodata si nu merita sa iti consumi energia pentru a le schimba.

Mamaie – nu este o ruda sau vreo bunica, este femeia care m-a crescut pana pe la 12 ani, ceea ce azi se numeste „dadaca”. A fost un om extraordinar, o femeie simpla, de la tara, care avea, insa, un dar de a creste copii.

Femeia aia iubea pe oricine neconditionat si orice facea, incerca sa faca pe o baza pozitiva si buna. Mama, muncind foarte mult, cam tot timpul m-a lasat in grija ei, asa ca nu o pot numi „femeia care m-a crescut”, pentru ca este clar ca a avut o contributie extraordinara in cresterea si educarea mea.

Cat despre sor-mea, ea a intervenit mai tarziu, cand a venit vorba de invatat, de educatie, de comportament in societate si detalii d-astea fine, de viata. Asadar, ele sunt trio-ul meu de succes.

Cum vezi femeia? Şi cum ar trebui s-o vadă un bărbat adevărat?

Probabil ca acum o sa te surprind. Nu vad femeia asa cum este vazuta ea la nivel de acceptiune generala. Nu imi place sa fac discrimiari pe baza de sex, rasa, religie sau alte criterii. Da, femeia este ceva aparte, ceva fin si firav, insa cred ca fiecare femeie in parte trebuie sa lucreze la imaginea asta, daca asta se doreste.

Vezi tu, femeile, in ultimii ani, si-au dorit sa ne fie egale, sa conduca, sa decida, sa loveasca puternic cu pumnul in masa. Din punctul meu de vedere, asta este o batalie care nu face cinste nimanui, nici voua si nici noua. Pe de alta parte, barbatii au devenit tot mai… sensibili, sa le zicem. Stii cum e, nivelul de testosteron pe pamant este acelasi, doar raportul intre sexe a inceput sa se schimbe.

Cred ca femeia, luata individual, isi creaza singura imaginea pe care si-o doreste. Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta.

Mi-as fi dorit sa fi trait in perioada aia cand barbatii erau barbati din atitudine si gesturi, iar femeile apreciau si stiau sa se bucure de asta

Ce ar trebui să faceţi voi, bărbaţii, cu „iubirile bifate greşit”? Acelea care v-au adus suferinţă şi v-au lăsat cu răni adânci?

Nu cred ca trebuie sa facem ceva, noi sau voi. Situatiile mentionate de tine, la fel ca oricare alte situatii ce apar in viata unui om, trebuie traite si purtate mai departe ca invataturi si experiente de viata. Nu exista om sa nu sufere, motivele fiind mai putin importante. Cred ca este important ce faci cu suferinta asta: o tii in tine si o transformi in ura sau o accepti si incerci sa iei ce e pozitiv din fiecare situatie.

Poate o femeie să se simtă frumoasă, atâta timp cât are lângă ea un bărbat pentru care nu este mai mult decât „un trup de carne”? Ce este de fapt frumuseţea unei femei, din perspectivă masculină?

Nu, nu cred ca este posibil. Cumva, cred ca pentru voi, chestia asta cu frumusetea este o competitie toata viata. Nu este o competitie cu celelalte, ci fiecare cu ea insasi, iar daca in competitia asta, omul pe care il ai langa tine nu te apreciaza, de la aspectul fizic, pana la emotii, intelect si ceea ce reprezinti tu, ca un tot, atunci incep sa apara frustrari si probleme.

Frumusetea, dupa cum am spus si inainte, nu tine de fizic si de ce detii, tine de ce ai in tine, de felul in care traiesti, de felul in care te exprimi, si nu in ultimul rand, de felul in care iti sunt apreciate toate aceste aspecte de cei din jurul tau.

 Ce-ai sfătui o femeie care nu este preţuită de bărbatul ei pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce are, şi, ca atare, este nevoită să-şi „mutileze trupul”, cu bisturiu şi ace?

Cred ca fiecare face ce simte. Nu cred ca cineva poate da sfaturi in sensul asta. Totusi, de cele mai multe ori, am vazut ca aceste decizii vin din partea femeilor, de multe ori nefiind necesar. Personal nu cunosc o astfel de situatie in care o femeie sa se simta constransa sau fortata de partener sa faca o astfel de operatie. Cred ca fiecare face ce simte si ce vrea, mai ales cand este vorba de corp.

In acelasi sens putem sa vorbim de oamenii tatuati. Sunt oameni care sunt pasionati si au tatuaje, sunt oameni care doar le admira, dar nu au, si sunt oameni care nu suporta ideea de tatuaj, nici macar sa le aprecieze ca forma de arta. Asa este si cu bisturiul de care spui, fiecare este liber sa faca ce simte si ce vrea cu corpul lui.

Multumesc, Alex, pentru zambet! Acela pe care ni l-ai oferit fiecareia dintre noi, care am citit, la timpul potrivit, mesajul din spatele lumii:

Nu te mai preocupa, esti frumoasa astazi!   

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA

Oameni cu aripi

IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA

Distribuiți vă rog

IUBIREA E SINGURA CARE VINDECA sau despre CUM A REUŞIT UN COPIL CU AUTISM SĂ ÎMI SCHIMBE VIAŢA. Azi e ziua copilului care mi-a schimbat viata!
In urma cu peste 6 ani, aveam sa cunosc un pitic carliontat, cu ochi frumosi, in care puteai citi bucuria copilăriei. O trăia cu toate fiinta lui.

Nu asa cum o trăiau copiii de varsta lui,  dar o simțea la fel.
Lumea spunea ca nu avea trăiri, ca nu putea, ca nu va putea niciodată sa … poata!
Dar el vroia. Vroia sa spuna tot ce trăia. Pentru sine. Cu sine. Lumea nu-l înțelegea. Pentru ca era Altfel. Unii il respingeau. Pentru ca nu era ca ei. Altii aveau mila. Altii indiferenta, sa-i ofere.
Am ajuns la el intr-o zi de vara, dupa ziua lui de nastere, relativ la o luna. In august, mai exact. M-a dus de mana Catalina. O femeie în care vedeai frumusețea la orice gest.

Pe atunci avea cam varsta mea. Trecuse prin viata mai dur si mai mult ca mine. Invatase din greseli. Din vise si din împliniri. Eram colege la alt copil frumos…
Ea era de fapt cea care ma invata. Specialistul de la care invatam .
Nu stiu ce a determinat-o sa ma aleaga sa fac parte din viata piticului carliontat, dar m-a ales. Habar nu avea pe atunci ca imi deschidea acelasi drum pe care l-a deschis lui.
Piticul nostru era greu de stăpânit. Unii ar spune greu de iubit.
Si eu eram la fel: vulcanica, greu de inteles. Fara genialitate. Greu de iubit.
Catalina era opusul nostru. Calma, plina de răbdare si genialitate.
Am crezut atunci ca eu nu pot. Ma uitam la ea si incercam sa copiez. Nu stiam pe atunci ca ce aveam de facut era sa traiesc. Si din trăirile mele sa fac metoda de predare. Asa făcea ea.
Am crescut împreună cu piticul frumos si carliontat. Catalina ne-a crescut frumos. Eram atat de greu de „educat” amândoi, ca, mai tarziu, ma  intrebam unde găsea atata  creativitate si atata rabdare. Azi, la vreme scurtă dupa ce am aflat raspunsul, vi-l spun si voua: il găsea în Iubire.

O iubire necondiționată. Frumoasa. Ca sufletul ei.
Ne-a crescut pe amândoi la fel de frumosi.

Fara modestie o spun. Am invatat ca oamenii care nu-si recunosc potențialul si frumusețea sunt oameni care nu (se) iubesc. Cândva, credeam ca a-ti recunoaste valoarea inseamna sa te lauzi.
Azi stiu ca toata zbaterea mea a fost cu un rost. O zbatere ca a ei. Învățată de la ea.
Nu stiu daca a fost vreodată constientă ca o data cu Luca, acest copil-minune, ma crestea si pe mine. Mult mai dramatic decat il crestea pe el.
Eu simteam si ma loveam de toate intrebarile. Pe care, de multe ori, mi-era frica sa i le pun. Mi se parea ca Luca e mult mai castigat, pentru ca nu intelegea. De fapt, intelegea la fel de bine ca nu poate. Diferenta era ca eu stiam sa vorbesc. Sa intreb si sa exprim. Mi-era insa fruca. Frica de judecata.
Luca, azi e ziua ta! O sărbătoresc împreună cu tine, rugandu-te ca in august sa sărbătorim impreuna ziua mea. Aceea in care m-am nascut ca om, a doua oară. Cand mi s-a dat sansa sa alerg intr-o lume pe care mi-era frica sa o intreb ceva. De teama răspunsurilor care m-ar fi lovit. M-ar fi muscat mai rau decat o făceai tu.
Inteleg azi, copil frumos, mai bine ca oricine, comportamentul tau. Muscai din frustrare, din neputinta de a spune „Gata!” Dar mai ales, din neputinta de a scăpa din lumea in care noi, adulți asa zis maturi, te inchideam . Crezând ca iti facem un mare bine.
A venit intr-o zi Catalina, cu iubirea ei cu tot, sa revoluționeze lumea (terapiei). Habar nu avea pe atunci ca va schimba 2 suflete. Ale noastre. Al tau si al meu.
Catalina a dăruit iubire fara sa judece. Fara sa spuna ca  tipetele si loviturile copilului Luca nu erau de vindecat. Stia doar ca e nevoie de timp.
Stia ca furia mea impotriva lumii nu era pentru ca eram plina de ură, ci pentru ca eram plina de neputințe. Nu stiam sa vorbesc pe limba corecta.
Am invatat împreună cu tine, copil frumos, sa rabd. Sa accept ca altii ma pot invata. Ca nu pot de una singura. Ca nu aveam un model sănătos de urmat.
Pana la Catalina.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]
Azi suntem copii ai unui suflet care a crezut in Iubire. A inteles ca iubirea e singura care vindeca. Si a luptat impotriva lumii sa dovedească.
As avea multe de spus. Nu e timp si nici putere. Pentru a multumi lui, sufletului, pentru tot.
La multi ani tie, copil frumos!  La multi ani plini de iubire! O iubire pe care sa o impartasesti asa cum tie ti-a fost impartasita !
Nu intelegeai, acum înțelegi! Nu puteai, acum poti! Nu stiai, acum stii!
Ca te-a salvat iubirea.

Si pe mine tot ea m-a salvat.
Ca te-a vindecat de frici. Si pe mine tot ea m-a vindecat.
Luca, a fi diferit inseamna a iubi altfel. Nu inseamna a fi altfel decat e normal.

A fi diferit nu inseamna a fi anormal. Inseamna a trai frumos, pe o alta frunza, din aceeasi lume. Mai stii?  Asa cum te invatam ca pe lac sunt broscute care stau pe frunze. Nu erau anormale fata de cele care stăteau pe mal. Erau doar altfel. Dar tot broscute erau.
La multi ani, copil drag! Visul Cătălinei, de acum  multi ani, a devenit realitate: stii ca te-a visat frumos, înalt, cu multe carti in brate?
Asa sa fii, suflet frumos!  Cărțile ne sunt prieteni. Ne sunt terapeuti si ne sunt alinare.
Uita-te mereu inainte, orice ar spune lumea! În fața e drumul tau,  nu in spate! Nu iti duce privirea la cei de jos! Tinteste sus, asa cum te-a invatat Cata, cand iti arata sa urmăresti cu privirea!
Uita-te la ea cand ti-e frica, si ai incredere in ce iti spune: „HAI, ca poti!”
Si mie mi-a spus la fel. Numai asa am reusit!
Te imbratisez, copil drag, si iti împletesc din iubirea mea, coroniTa de incredere!
Hai, Luca, poti!
Sa nu uiti asta niciodată!
Ps: sa stii ca si eu am nevoie de incurajari!  Si Cata!  Toți! Da-ne mana, cand nu mai putem si spune-ne cu incredere:
„Haideți, puteti!” 🙂

Iti amintesti?:)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri?

Oameni cu aripi

Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri?

Distribuiți vă rog

M-am trezit la 5.30  cu o durere în suflet. Nu-i găseam sensul. Am rămas cu ochii închiși câteva clipe, cu strigătele de DE CE pe pleoape, adresate lui Dumnezeu, şi am deschis Facebook-ul. Era un îndemn ciudat, de-a hoinări pe drumul ăsta…

Am citit pagini întregi de dureri din trecut, plânse şi vindecate „pe NEVĂZUTE” de un el trimis de Dumnezeu. Citeam şi durerile se făceau mici din nou, se strângeau într-un colț de suflet şi mă intrebau când va reveni, să le mângâie frumos, cu mâini de Dumnezeu.

Şi eu le răspundeam strigând fără glas: „Nu va mai veni! Nu mai poate. Nici eu nu mai pot. Am făcut rău, am plecat urât şi-am lăsat în urmă o poveste ce abia începuse să se scrie…!”

Şi-am auzit, dintr-o dată, ca o halucinație pe care nu ştiam cum s-o traduc: „Opreşte-te! Nu mai citi! Când Dumnezeu opreşte, ştie foarte bine de ce!”

M-am oprit. Şi nu ştiu cum, am deschis sufletul lui Alice Năstase.
După câteva ore de terapie intensivă, adică de citit fără încetare filele fiinţei ei, am înțeles de ce n-am mai putut dormi: aveam de rescris poveşti. Cu 6 luni în urmă, femeia de pe fotoliul maro, despre care voi scrie curând, mi-a spus cu ochii plini de iubire:

„Monica, atunci când va apărea el, cel trimis de Dumnezeu, va trebui să rescrii, cu el de mână, povestea ta. Peste cea care-a fost.”

Când Dumnezeu a spus STOP şi m-am oprit, aceeaşi femeie mi-a spus cu aceeaşi iubire în ochi: „E timpul să-ţi faci partea ta: să-ţi rescrii viața. Partea pe care o poți rescrie singură. Cealaltă o vei face cu el de mână. Dar până atunci, tu scrie-i o scrisoare  imaginii perfecte din mintea ta, pe care nici un om, nici o mare iubire nu o va atinge vreodată, şi dă-i voie lui Dumnezeu să aşeze frumos, peste cea veche, una realistă şi adevărată.”

Aveam de debifat căsuțe pe care mi le creasem în inimă şi-n minte ani de zile, după abuzuri şi greșeli repetate, despre cum trebuie să fie bărbatul potrivit pentru mine.
Săptămâna trecută am simțit că trebuie să-mi fac „tema”. Dar n-am putut. Creionul meu scria cu totul altceva decât ce aveam de făcut…
Aveam să aflu azi, cu durerea în suflet, de ce: „Urmează stația Constantin Brâncoveanu…”

Aici, la stația asta, eram şi eu, în clipa când citeam sufletul femeii-carte. La staţia asta, unde mi-a fost sfâşiată soarta şi luxate degetele, pentru curajul de a cere respect, unde mi-au fost oprite cuvintele cu amenințări de „TE OMOR SAU TE VOR OMORÎ AI MEI!” , unde am plâns cu sughiţuri necurajul meu de a denunța abuzurile.
La staţia asta a revenit toată povestea-mi. Plângeam fără lacrimi, de necaz că nu s-au vindecat rănile de atunci! Îl întrebam pe Dumnezeu DE CE? Şi mă supăram că tace. Iar…

Dar El  ne vorbește prin oameni, exact pe limba noastră. Şi eu înțeleg cel mai bine prin cuvânt. Din al lui Alice am înțeles şi în trecut, într-un tren în care am găsit o carte a ei, albastră, legată cu un lanț de masă, parcă să n-o ia nimeni, şi să nu mai poată vindeca…

Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri? Şi că învață,  din durerile ei, oameni ca mine?

Am citit atunci, un text care mi-a schimbat destinul. Am înțeles, pentru prima dată, că iubirea mea era greşită. Greşita de tot… şi-am ucis-o într-o zi. La câteva luni depărtare, căci tare frică-mi era de singurătate. Prea dureroase au fost însă, mai târziu, lanțurile cu care eram legată de ea, să mai pot suporta… şi-am omorât-o fără milă…

Ştiţi că Dumnezeu ne IUBEȘTE prin oameni? Da, El ne vorbește prin ei, ne ceartă şi ne schimbă prin ei…
Azi, din nou, prin Alice, mă încurajează să mă rup din lanțurile fricilor, definitiv. Să-mi rescriu povestea, peste ce-a fost, şi să scriu imaginii perfecte scrisoarea de adio…

Pe vremea aia, a trenului-binecuvântare si blestem- , Alice era necunoscuta căreia îi ştiam pe de rost povestea, pentru că s-a lăsat citită de noi, cei de pe margine…
Femeia pe care mi-am promis că o voi îmbrăţişa într-o zi, şi îi voi spune că a fost salvarea mea, m-a tras afară, cu lanțurile grele, dintr-o iubire blestemată, pe care o țineam cu dinții, înțelegând-L greşit pe Dumnezeu.

Astăzi, Alice e femeia care-mi stă într-o rama tăcută, alături de câteva femei cu soarta ce-mi seamănă, femei abuzate, care au avut curajul, într-o zi, să rupă lanțurile.

Femeile de la Touched România. Locul unde Dumnezeu se întoarce acasă.

Am înțeles azi că şi eu trebuie să mă întorc repetat la El, pentru că îmi vorbeşte mereu pe limba mea…

Iar azi o face prin Alice, femeia- cuvânt. Cea care mi-a arătat că pot, la rându-mi, să-mi scriu viața pe foile timpului, apoi pe ale blogului, să poată mângâia alte suflete rănite. Să le vindece de rănile trecutului, atunci când văd că nu sunt singure şi că există şi altele care au fost schingiuite pe nedrept, ori salvate din iad…

Alice mi-a schimbat brusc drumul pe care pornisem. Foarte brusc. Exact când plecam iar la trăit greşit.
Alice s-a vulnerabilizat în fața lumii, asumându-şi criticile şi judecata ei. Ştia că o va arunca, o va lovi şi o va răni. Ea, lumea. Şi de n-a ştiut, a aflat într-o zi, cu siguranță.

Alice mi-a creionat fără să ştie, destinul, de mână cu Dumnezeu. În trenul de întoarcere al acelei seri de iarnă, am decis să-mi leg sufletul, indiferent de consecințe. Da, Dumnezeu mi-a vorbit exact aşa cum ştia că voi înțelege Adevărul: prin vorbele unei femei care a avut curajul să-şi povestească viața, să poată salva suflete.

Să ucid iubirea aia greşită îmi spusese, cu puțin timp în urmă, şi femeia de pe fotoliul maro, dar nu am putut să-i urmez povaţa. Pentru că nu vorbea pe limba mea. Atunci. Nu cunoşteam încă limba lui Dumnezeu. Şi-atunci, cu ultimul pumn de milă, Dumnezeu m-a pus față în față cu Alice, la măsuţa tăcută din tren. Să înțeleg din greşelile ei, din iubirile ei, din durerile ei, că nu eram pe drumul bun…

De la Alice am învățat apoi să scriu si eu, sincer şi vulnerabil, povestea suferințelor mele. Alese de mine. Deşi mi-au tot spus oamenii că a-ţi povesti viața e greşit, căci voi fi judecată, voi fi lovită de răutăți, de judecăți şi lanțuri. Că nu voi găsi acceptare şi iubire în lume, ci ură şi batjocură.

Mi-am asumat, în schimb, destinul învățat pe de rost de la Alice. Şi bine am făcut. Mi-au scris femei abuzate, rănite, tradate, umilite, m-au întrebat cum am scăpat, cum pot să găsească şi ele salvarea ori cum mai pot să zâmbesc, când mi-a fost biciuită inima. fără milă.

Lor le-am povestit despre Dumnezeu. Despre biruința mea, prin chin. Lor le-am spus curat că dacă singura cale de a ajunge la El ar fi să mai trăiesc o dată greşit, aş face-o din nou. Fără să-mi pese de gura lumii ori de judecata celor care se laudă cu credința lor, dar lovesc în cele ce-şi spun povestea tocmai pentru că Dumnezeu a cerut să fim mărturii vii.

Dumnezeu vorbește pe limba ta, femeie frumoasă! Oricât de greşite ți-ar fi căile, El va găsi într-o zi una pe care să te ducă, va găsi şi oamenii care te-or lua de suflet şi te vor călăuzi pe drumul bun. Tu trebuie doar să le recunoști glasul şi să-L rogi să te ajute să renaşti din propria cenușă!
Dumnezeu vorbește pe limba ta, draga mea! Trebuie doar să-L chemi, să-I ceri să-ți scoată în cale oameni de la care să înveți să te întorci din drumul plin de spini şi să-ţi îndrepți pasii spre cel pavat cu binecuvântări!

Alice, azi este despre tine. Despre trenuri cărora le-ai spus povestea, au legat-o cu lanțuri şi au salvat suflete judecate de lume, dar iubite de Dumnezeu. Prin tine, dragă Alice, Dumnezeu mi-a vorbit într-o iarnă frumoasă afară, dar al naibii de urâtă pe dînăuntru!

Şi dacă astăzi n-am putut să mai dorm şi m-am trezit fără să înţeleg de ce, cu gândul la tine, a fost pentru că El a decis să-ți spună că te-a ales, fără să ştii, cu ani în urmă, să-mi dai cuțitul în care El a pus puterea să tai lanțurile.

Şi de mâine, draga mea, am să caut, în toate librăriile, toate cărțile tale. Din nou. Azi sunt convinsă că le-am pierdut pentru că un dușman nemilos, un înger negru, le-a luat să nu-mi fie bilet spre destinul frumos pe care mi-l pregătise Dumnezeu.

Numai că vezi tu? El poate. E SINGURUL care poate să facă din Cuvânt soartă şi din foile de carte, aripi de drum. Singurul care mi-a salvat viața, în iarna aia geroasă şi nedreaptă… prin durerie tale.

Azi e despre tine, Alice, despre minuni făcute de Dumnezeu la drum de seară, pe viscol şi ger. Şi pentru tine mă voi ruga zilnic, din acest marți vindecator, să-ţi dea El în continuare har şi curaj să modelezi pentru totdeauna, cu viața ta, chei cu care alte femei să deschidă destinele scrise de Dumnezeu.
Şi, mai presus de orice, mă voi ruga să trăieşti puterea Acestui Dumnezeu care vindecă orice durere, chiar şi cea lăsată de moarte. Şi face din ea amintire pafumată cu binecuvântări, îi pune o cruce de dragoste pe suflet, şi-o îngroapă spre înviere, la vremea de apoi…

Pentru că da, Alice, te-oi vedea cu Simona ta, atunci…

 

Distribuiți vă rog
Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Oameni cu aripi

Christian şi Renata, primul blog de cuplu din România: „Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Altfel e arta în doi.”

Distribuiți vă rog

Anul trecut povesteam cu aceşti oameni mai mult decât frumoşi despre… cuplul imperfect. Astăzi, după un an, le mulţumesc pentru că mi-au fost model de bucurie adevărată şi intimitate. De aniversarea lor, Christian şi Renata au vorbit despre dragoste. Despre bucurie şi pace.

Dragii mei, nu ştiţi, dar aflaţi acum: când cel care ulterior a devenit jumătatea mea, a citit interviul, mi-a spus aşa: „Vreau să fim şi noi într-o zi ca ei. Aş vrea să ai aceeaşi atitudine faţă de mine, cum are Renata.” Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l! 🙂 Pe atunci nu formam un cuplu, pentru că eu aveam nevoie de confirmări, şi teste, şi răspunsuri la întrebări, şi toate la un loc:). Vă mulţumim şi vă preţuim pentru simplitatea şi sincertatea cu care vă iubiţi!

Aripi de drum: Nimic fără primul cuvânt:). Cum v-aţi cunoscut?

Renata: La Tv Sighet. Eram vecini, stăm la 1 minut şi jumătate unul de altul, dar nu ne ştiam. Aşa e-n viaţă.

img_9670-1024x768

Christian: Renata a lucrat acolo 6 ani. Eu 2. S-a aprobat un proiect foarte frumos, „În pas cu tinerii”, şi ne-au distribuit în acest proiect împreună. Distribuţia a sunat  aşa: „Luni la ora 19 intraţi în direct.”

Ca-n viaţă, aş spune eu. Nu te întreabă nimeni dacă eşti pregătit de-adevăratelea:), Dumnezeu îţi scrie scenariul şi tu decizi cum îţi joci rolul. Uite dovada că suntem ceea ce alegem să fim. 2 vieţi schimbate într-o secundă, printr-o decizie fermă.

Domnule producător, vă mulţumesc! N-aş avea azi în faţa mea 2 oameni frumoşi, cu visele şi iubirea lor, dacă n-aţi fi dat dumneavoastră startul poveştii.  🙂 Nici măcar n-aţi numărat până la 3… şi-aş mai spune multe… Dar îi las pe ei să povestească.

Renata: Aşa ne-am apropiat şi am devenit cei mai buni prieteni.  Petreceam foarte mult timp împreună. Nu trecea o oră fără să vorbim. Şi era totul spontan şi natural. Mi-aduc aminte că de ziua mea Christian a complotat cu colegii mei să-mi facă o surpriză. N-am bănuit nimic.

Christian: Ba ai bănuit, căci eu eram palid la începutul emisiunii.

Renata: Da, şi l-am întrebat dacă se simte bine. El a stabilit cu invitatul nostru, să cânte piesa celor de la Taxi, „Cele 2 cuvinte”. Apoi  am văzut-o dintr-o dată pe mama la televizor, cum îmi transmitea felicitări de ziua mea, apoi pe cei mai buni prieteni ai mei. El le luase interviuri. M-a emoţionat foarte tare.

Îşi amintesc totul ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Îi las să spună cum simt. Şi la fel vă redau.  Povestesc atât de natural şi de plini de pasiune, că îţi fac poftă de frumos. Mă gândesc la copii, dintr-o dată. Defect profesional, dar, îmi vine în minte imaginea copiilor lor, cărora le spun în fiecare seară povestea preferată: a lor. 🙂 Dragii mei, nu veţi avea nevoie de cărţi, pare că le veţi deveni eroi propriilor copii.

Christian: Şi ţi-am adus confetti…

Se completează unul pe altul, mai abitir decât rezolvă rebusurile cei mai buni dintre cei mai buni. Se cunosc atât de bine, că par a fi dicţionare explicative unul pentru altul. Ştiţi cum? Parcă şi-ar căuta unul altuia sensul. Dar unul într-altul…

Christian: A venit apoi alt proiect „Vara pe val”, în 2014, unde am fost trimişi împreună pentru o săptămână, la Costineşti. Doar noi cu un cameraman. 

Renata: Eram la fel cum ne vezi şi acum: cei mai buni prieteni. Toată lumea ne întreba însă: „Dar voi…?” Aşa că producătorul a complotat cu cameramanul, să ne filmeze şi în momentele în care nu ştiam că suntem filmaţi.

Christian:Aşa că au montat un filmuleţ în aşa fel încât părea spicy. Eu o ajutam câte o dată să-şi închidă o bluză, îi aşezam câte o şuviţă, dar totul amical.

Renata: Dar ei au montat în aşa fel, că părea că suntem un cuplu: cu încetinitorul,  cu muzică pe fundal… Şi ne-au arătat materialul în direct…

Îmi povestesc amândoi 15 minute despre „camera ascunsă”, timp în care mă uit când la unul, când la altul, şi fac în minte o întreagă analiză terapeutică: se ţin de mână uneori, alteori se privesc scurt şi caută confirmări unul de la altul despre date, amintiri şi experienţe. Râd mult, îşi completează alteori unul celuilalt fraza, fără a da năvală, vorbesc simplu şi delicat. Despre o poveste devenită destin. Al lor.

Aripi de drum: Cum e cu televiziunea? În afară că v-a adus împreună…

Renata: Eu am terminat Jurnalismul. Încă din clasa a 11-a am cochetat cu televiziunea. Când am început facultatea, deja lucram.

Christian: Eu am fost remarcat la liceu, pentru că participam la baluri, eram foarte implicat în tot ce ţinea de social. Şi am ajuns în televiziune nu din întâmplare, ci pentru că a vrut Dumnezeu. Nimic nu e întâmplător.

Aripi de drum: Cum aţi ajuns în Bucureşti?

Renata: Viaţa, cum a spus şi Christian. S-au legat toate, noi dorindu-ne foarte mult să trăim într-un oraş mare, cu mai multe posibilităţi.

Aripi de drum: Joburile?

Renata: Acum eu lucrez la o companie pe partea de comunicare.

Christian: Eu am renunţat la job pentru a mă dedica în totalitate blogului nostru. E foarte important pentru noi să facem ceea ce ne place.

Renata: Amândoi suntem în căutarea jobului mult visat, pentru că o dată ce ai microbul televiziunii în sânge, cu greu mai poţi scăpa de el. Dar Dumnezeu ne va ajuta să le ducem pe toate la capăt. Momentan suntem foarte mândri de proiectul nostru, blogul.

Aripi de drum: Cum v-a venit ideea blogului?

Christian: Ne plimbam cu bicicletele. La Muzeul Satului, în Sighet. Şi ne gândeam că atunci când vom pleca din Mass Media, ne va lipsi arta. Şi va trebui să compensăm lipsa.

Renata: Scuze că te întrerupt. (se uită fix la Christian şi aşteaptă cuminte acordul lui, din priviri) Noi suntem implicaţi în tot felul de proiecte. Deşi ne dorim să avem zile în care să nu facem nimic, atunci când se întâmplă, ne dăm seama că nu ne simţim tocmai relaxaţi. Trebuie să existe ceva care să ne facă să trăim.

Atenţie! Renata îşi cere scuze pentru că îşi întrerupe iubitul. Când lucrezi în domeniul psihologiei, nu ai cum să nu observi detaliile care altora le pot scăpa uşor şi pe care le-ar putea lua ca normalităţi. Când lucrezi cu cupluri, însă, îţi dai seama că de cele mai multe ori, partenerii uită să-şi spună „mulţumesc”, să se privească în ochi, să îşi zâmbească, să-şi ceară scuze… Când Renata a rostit cuvintele magice, beculeţele mele s-au aprins:). Aş face un workshop cu ei doi, despre CUVINTE, în cuplu. Sper să accepte, într-o zi, invitaţia mea…

Processed with VSCO with hb1 preset

Christian: Aşa că am decis să facem ceva ce nu era încă pe piaţă. Studiind-o, ne-am dat seama că se potriveşte un blog de cuplu…

Renata: Încurajaţi fiind şi de prieteni care ne spuneau că suntem apreciaţi ca şi cuplu, că suntem foarte drăguţi împreună.  Pentru noi blogul nu este joacă. Este visul nostru.

Christian: Nu am pornit de la ideea de a face acest proiect doar din pasiune, pentru ca, în timp, acesta să fie şi o sursă de venit. Ci cu ideea de business-vis de la început. Suntem foarte pasionaţi în munca aceasta, dar nu am început-o doar de dragul de a face ceva care să fie închis peste 2 luni.

Renata: E despre noi până la urmă şi ne reprezintă…

Pasiune şi iar pasiune. Gyuri Pascu a zis cândva: „Profesor sau doctor te faci, artist te naști, iar dacă ești conștient de ceea ce ai de făcut, mergi în direcția asta.”

Renata şi Christian s-au născut, nu s-au făcut, se pare. 🙂 Gyuri, ne-ai lăsat o mare moştenire: cuvinte care ne vor ghida destinul…

Aripi de drum: Se investesc bani în blog?

Renata: Din start. Pe lângă faptul că la început, dacă nu ai o recomandare foarte bună pentru a colabora pentru site, arunci pur şi simplu cu banii pe fereastră.

Christian: Lumea cere bani, şi nu e aşa uşor să găseşti oameni serioşi şi pasionaţi cu adevărat de ceea ce fac în domeniul acesta. Aşa că sugerăm tuturor să aibă în vedere colaborări cu profesionişti, nu cu amatori sau oameni despre care nu ştiu din surse sigure.

Aripi de drum: Cum e cu colaborările?

Renata: Suntem foarte deschişi colaborărilor, dar foarte selectivi. Nu acceptăm să promovăm nimic în care nu credem cu adevărat.

Christian:Totul trebuie să fie testat pe propria piele. E despre noi. Natural. Tot blogul nostru este ca un jurnal.

Aripi de drum: Hai să vorbim puţin despre compatibilitate. Eu văd că voi doi vă completaţi. La fel de natural, ca propriul vis.

Christian: Departe de a fi nişte ciudaţi, suntem foarte implicaţi unul în viaţa celuilalt. E un fel de „noi cu noi”. Ne place foarte mult să mergem împreună în concedii, doar noi doi. Vrem să facem mereu aceleaşi lucruri, să vizităm aceleaşi locuri, ceea ce nu ar fi aşa uşor dacă am merge cu alt cuplu, care ar dori să facă altceva decât noi.

Renata: Avem şi noi mulţi prieteni, dar ei ne acceptă aşa cum suntem. Ştiu că noi suntem în filmul nostru. Suntem foarte compatibili şi spontani. Nu trebuie să ne planificăm ce vom face în concedii, de exemplu, căci ne bucurăm de trăiri. Şi ne echilibrăm unul pe altul. Suntem fascinaţi de frumos, fie că e vorba de un muzeu, de muzică, de mâncare, etc. Ne cunoaştem foarte bine din priviri. Pot să-mi dau seama când îi e foame sau somn, după ochi.

Christian: Când eu am o perioadă stresantă, ea e stâlpul, şi invers. Reuşim să ne sincronizăm, şi, deşi poate ne sperie acelaşi lucru în acelaşi timp, reuşim să ne susţinem.

Aripi de drum: Voi aveţi 2 ani de relaţie. Ştiţi vorba aceea, că dragostea durează 3 ani. Cum e la voi?

Renata: Da, ştii vorba aia: în primul an cumperi apartamentul, în anul doi îl mobilezi, şi în al treilea, îl împarţi. (râdem)

Christian: Nu ne-am gândit niciodată la ce va fi dacă ne vom certa, sau ce va fi în viitor.

Aripi de drum: Dar v-aţi certat vreodată?

Christian: Nu. Conflicte avem, dar majoritatea au legătură cu blogul.

Renata: Când mă gândesc la o ceartă, mă gândesc la o discuţie în contradictoriu, care a ajuns la un anumit nivel, de la care partenerii nu mai pot înainta fără repercursiuni negative. Noi avem conflicte strict legate de blog, de exemplu: „Ai pus fix poza care nu-mi place mie, eşti egoist, doar tu să ieşi bine.”  Sau critici mai dure, de genul: „Da, normal, eu nu scriu niciodată bine…”

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Critică. Multă critică. Numai critică. Îmi permit să spun că aud cuvântul ăsta tot mai des, de la cupluri. Şi uneori mă doare numai gândul că oamenii, în loc să sublinieze cu roşu părţile pozitive, le încercuiesc pe cele negative, şi în loc să spună: „Îmi place când îmi spui aşa!”, recurg la: „Întotdeauna eşti aşa! Nu te vei schimba niciodată! Cum poţi să scrii atât de prost?” Şi lista poate continua. Gândurile mele zboară şi mă întristez, însă replica lui Christian opreşte şirul durerilor ce-ar fi urmat. Cum o fi la ei?

Christian: Ei, nu chiar aşa de simple, mai sunt şi momente în care suntem obosiţi şi unul vrea să lucreze la blog şi celălalt nu vrea, şi atunci vin reproşurile. Dar mereu se rezolvă.

Aripi de drum: Aveţi blogul de 1 an, dar sunteţi împreună de 2. În anul acela vă certaţi vreodată?

Christian: Nu. (râde)

Renata: Dacă ar fi să exclud  partea de blog, unde suntem perfecţionişti, nu avem certuri.

Aripi de drum: Haideţi să încercăm invers: Ce faceţi, astfel încât să nu vă certaţi?

Christian:Un mic secret este că dacă unul din noi simte nevoia să reproşeze, o face. Îţi spun de ce mă deranjezi, ce ai făcut, şi celălalt încearcă să transforme situaţia pe placul celuilalt. (se uită la Renata şi toţi râdem cu poftă)

Aripi de drum: Adică, rezumând terapeutic, totul se rezumă la: „Cum vrei tu, draga mea!”

Renata: Nu. (râde) Dar acum, pentru că eu merg la job dimineaţa, mă trezesc mai devreme. Însă, din solidaritate, îl trezesc şi pe el.

Christian:  Adică ceasul mă trezeşte. Nimeni nu-l opreşte.

Christian vorbeşte calm şi apăsat. Renata este zglobie. Ascult numai despre situaţii care au consecinţe, nu care au vinovaţi. Mă uimeşte felul lor de a reformula. Nu aud reproşuri care încep cu „Tu!” Pare că fac terapie de cuplu de cel puţin 2 ani:). Dacă Christian se trezeşte, nu e vina Renatei, ci a ceasului care nu e oprit de nimeni:). Şi celui ce ar fi trebuit să-l oprească nu i se aduce nici o vină…

Renata: Cred că alt secret este că facem lucruri împreună, nu ne lăsăm singuri unul pe altul, în sensul în care nu există ca unul să spele vasele şi celălalt să stea.

Christian: Şi mai e ceva: facem lucruri împreună, însă dacă vrem să ieşim separat în oraş, cu alte persoane, ne oferim unul altuia această libertate. Ea poate ieşi cu prietenii ei cei mai buni, fără nici o problemă.

Renata: Atâta doar că eu am doar un singur prieten cel mai bun. (râde)

Mă întreb dacă acum urmează conflictul mult aşteptat. Îmi sună a uşor reproş şi plusez puţin:

Aripi de drum: Adică nu te derajează (Renata) ca el să iasă la cafea cu una din prietenele lui?

Renata: Nu. Am încredere. La noi nu există senzaţia că trebuie să dăm raportul. Cred că şi ăsta e un alt secret pentru un cuplu fericit. Suntem conştienţi de nevoia de libertate reciprocă, atâta timp cât există încredere. Dacă nu ne va conveni o anumită relaţie, vom spune, cu siguranţă. Prietenii fiecăruia au devenit prieteni comuni, şi atunci nu există frica de a nu cădea în relaţii intime cu vreunul din cei cu care ieşim. Nu ne verificăm telefoanele, nu ne accesăm conturile personale. Ne ştim parolele, dar nu verificăm din gelozie.

Christian: Decât dacă e vorba de blog. 🙂

Renata: Da, noi nu avem probleme de încredere în sensul în care, cum văd foarte des, ea verifică Facebook-ul din 2 în 2 minute şi se supără pentru că el a intrat de 5 minute şi încă nu a salutat-o. Noi suntem naturali.

Aripi de drum: De unde credeţi că vine încrederea aceasta aşa puternică?

Christian: Cred că pentru că am fost, mai întâi de toate, prieteni foarte buni.

Aripi de drum: Cât timp aţi fost doar prieteni?

Renata: 1 an. Prietenia este un început foarte bun. Când spui unui prieten orice simţi, fără teama că ar putea interpreta, ca şi iubit, poţi şi în cuplu să continui aceeaşi „tactică”. Nu ţi-e frică de a fi respins, pentru că ştii că orice ar fi, e acolo pentru a te ajuta să treci peste, să te sfătuiască, să nu încerce să te schimbe. Să nu îi fie teamă să fie vulnerabil, crezând că asta l-ar situa pe o poziţie de inferioritate.

Aripi de drum: Să înţeleg că sunteţi dovada faptului că fluturaşii pot veni şi după o prietenie? Şi că vulnerabilitatea crează intimitate, nu inferioritate?

Renata: Noi putem băga mâna în foc pentru asta.

Christian ne face atente la mirosul de lavandă. Ne uităm în jur, la locul acesta, care tuturor ne aduce frumosul în suflet, şi deodată Renata observă:

  • Uite acolo, un C şi un R. Nu mai sunt alte litere. Uite, e un semn!

Nu ştiu ce credeţi voi despre semne, dar mie mi se pare că aici e vorba de poveşti nescrise încă. Din toate literele alfabetului, cei care se ocupă de local au pus în centru exact un C şi un R? Christian şi Renata? Să fie oare doar o coincidenţă? 🙂

Vom afla probabil într-o zi …

img_9183

Christian: Dar despre tine ce ne spui? Cum ai început blogul?

Renata: Cum e să fii terapeut?

Vă amintiţi ce a spus Renata la începutul înterviului? Că atunci când îţi intră microbul în sânge … Au reuşit să răspundă, cuminţi, ca şi intervievaţi, fix 43 de minute. Acum au nevoie să schimbe rolurile. 🙂 Cred că e specific artiştilor. Iubitorilor de frumos şi simplu, căci şi Andrei Neagu a avut aceeaşi reacţie. Aici. 🙂

Le povestesc câte ceva, continuând să le urmăresc reacţiile. Se completează la fel. După minute bune de poveşti spuse nu la gura sobei, ci a mulţumirii că Dumnezeu m-a binecuvântat cu cea mai frumoasă meserie din lume, primesc cel mai frumos cadou pe care cineva mi-l poate face: o carte. Am scris aici despre ea. Primul cuplu care îmi oferă un cadou pentru cuplu:). Cine ştie, or fi vorbit oamenii ăştia dragi cu Dumnezeu despre singurătatea mea:)…

2 oameni frumoşi, care pot fi modele de bucurie şi simplitate, dovezi ale trecerii prin lume cu iubirea adevărată de mână, să ştiţi că pot schimba lumea. Cu optimismul şi entuziasmul lor. Şi fiecare din noi, zic eu, ar trebui să avem în jurul său un om care să emane, prin toţi porii, încrederea că viaţa e o artă. Dacă mai aveţi şi norocul să aveţi un cuplu, puteţi fi siguri că undeva, Cineva vă iubeşte mai mult decât credeţi voi.

Decid să îi întreb despre curajul de a merge în direcţia care îţi place. Despre ce cred ei că ar trebui să facem atunci când avem un vis, o idee, şi nu avem curajul să o materializăm.

Christian: Chiar azi am văzut un clip în care se vorbea despre faptul că atunci când ai o idee, trebuie să acţionezi în primele 5 secunde, pentru că altfel, începe creierul să îţi găsească argumente împotrivă. Ba frici, ba alternative negative. Cred că ar trebui să pornim de la viaţa de zi cu zi: când dimineaţa ne sună ceasul, să ne ridicăm în secunda aceea. Altfel, amânarea duce la lipsa acţiunii.

Renata: Eu aici sunt pe minus.

Completare, observaţi? Ce o ţine pe Renata în pat, îl face pe Christian să sară din el şi să acţioneze. Cum să nu îţi facă poftă de o mare iubire acest cuplu? Cum să nu visezi cu ochii deschişi la o poveste în care tu, femeie, să te simţi în siguranţă lenevind, având curajul să spui: „Nu-mi place să fac asta!” şi să ştii că nu eşti judecată?

Christian: Renata ar sta până în ultima clipă în pat, chiar dacă ştie că întârzie. (râd)

Aripi de drum: Cum e cu planurile de viitor? Cum vă vedeţi peste timp?

Renata: Facem ce simţim. Dacă e să meargă, merge, dacă nu, aşa a fost să fie. Noi credem foarte mult în Dumnezeu. Şi în faptul că ne-am întâlnit pentru că a fost dat. Am schimbat fiecare ceva în viaţa celuilalt.

Christian: Ne gândim că a fost dat să fim împreună. Un exemplu simplu raportat la activitatea noastră ar fi faptul că Renata are mai mult talent la scris, eu la partea de fotografie. Şi uite aşa a luat naştere blogul. Dacă nu am fi fost împreună, fiecare ar fi făcut ce ştia mai bine, dar singur. Şi sigur nu ieşea la fel de bine ca atunci când doi oameni sunt uniţi. Alfel e arta în doi.

img_23021-1

Aripi de drum: Pentru mine, faptul de a aduce Dumnezeu împreună doi artişti, era cel mai frumos lucru din lume, dar imposibil în viaţa reală. Pentru că fiecare ar vrea să fie sus şi nu ar suporta unul succesul celuilalt, îmi spuneam. Iar voi sunteţi acum dovada vie că 2 artişti nu doar că pot trăi împreună, dar pot şi da naştere unor poveşti de viaţă la fel de frumoase ca sufletele lor.

Renata: Apropo de artă şi folk, pentru că ştiu că tu eşti pasionată de genul acesta, să-i asculţi pe Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei. Au o melodie extraordinară, „Cele mai frumoase”. Picioare, lacrimi, minciuni.

 

Aripi de drum: Apropo de cele mai frumoase… picioare. Cum staţi cu gelozia, concret? Am mai vorbit puţin mai devreme, dar acum spuneţi-mi concret.

Renata: Deseori gelozia poate nărui o relaţie. Am asistat la astfel de situaţii, dar, spre norocul nostru, noi nu avem acest „microb”.

Christian: Aud drame: „Gata, s-a terminat, am văzut eu că i-a dat mesaj, că i-a pus emoticonul ăla.” Chiar am scris un articol pe blog referitor la secretele care ţin un cuplu sudat. Repetăm: „Be best friends!” 

Renata: La noi a funcţionat. Sperăm ca şi la alţii.

Aripi de drum: Cum e cu prieteniile care se pot strica dacă se transformă în relaţii de iubire?

Christian: Nu credem că este aşa. Din proprie experiență știm că prietenia a fost prima treaptă pe care am urcat pentru a ajunge aici. Și…suntem recunoscători și fericiți.

Aripi de drum: Mai bine ca voi, căci sunteţi 2 în 1. (râdem) Sau 3 în 1: Renata, Christian şi relaţia.

Christian: Dacă sunteţi mai întâi prieteni, se conturează o mare încredere. Şi după ce dobândeşti această încredere, nu te va lăsa sufletul să îţi răneşti prietenul cel mai bun.

Cine să aibă atâta grijă de oamenii aceştia frumoşi, încât să fie atât de compleţi, în imperfecţiunea lor? Cum sunt un copil de Dumnezeu, îmi permit să-i întreb despre El:

Aripi de drum: În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Renata: Ştim că povestea noastră a fost scrisa de El, iar noi în fiecare moment ne lăsăm pe mâna autorului. Credem că asta spune totul.

Îmi dau seama că nu i-am întrebat nimic despre iubire. Cred însă că nici nu ar fi foarte necesar, având în vedere că sunt genul de cuplu despre a căror iubire vorbesc propriile lor acţiuni. Vorbele sunt prea simple pentru frumuseţea lor, legaţi printr-un 2 care spune mai mult decât orice roman. Aşa că mă gândesc că ar fi interesant să-i pun la un exerciţiu de artă adevărată:

Aripi de drum: Ce aţi picta într-un tablou numit Iubire?

Christian şi Renata: Într-un astfel de tablou elementul principal, în cazul nostru, ar fi Soarele: căldură, lumină şi energie pozitivă.

Pentru că iubirea este în sine cel mai frumos tablou, eu i-as picta pe ei doi. Fără să fiu plătită pentru a face astfel de afirmaţii, 🙂 dacă vreodată voi decide că singurătatea nu mai e pentru mine, aş vrea ca povestea mea de dragoste să arate ca în pozele pe care le-aţi văzut!

Vă mulţumesc, dragii mei, pentru că mi-aţi dat voie să fac parte, pentru 2 ore, din puzzle-ul vostru!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog