Categorie: Oameni cu aripi

De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Oameni cu aripi

De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Distribuiți vă rog

Alice Năstase Buciuta, femeia – carte, din ale cărei pagini am învăţat că iubirile bifate greşit trebuie şterse. Definitiv.

Cum am cunoscut-o pe Alice Năstase Buciuta

O citesc de Alice Năstase de ani al cărora număr nu-l mai ştiu. La fel cum nu mai ştiu nici numărul dăţilor de care m-am mutat în cei 11 ani de când am păşit în Bucureşti. La fiecare mutare am pierdut lucruri dragi, şi printre ele TOATE cărţile lui Alice.

Vă spun asta pentru a confesa unul din marile mele dureri vindecate: când am pierdut-o pe ultima, am jurat că nu voi mai cumpăra niciodată o carte a ei, pentru că într-o dimineaţă de iarnă, într-un tren ce ducea la minciună şi trădare, am citit o poveste scrisă de Alice, în care m-am regăsit dur şi nedrept. Iar iubirea bifată greşit cu care împărţeam geamul aburind a nimic, mi-a spus apăsat: „Citeşti numai tâmpenii! Nu-i adevărat că bărbaţii care iubesc mai multe femei sunt duplicitari, las-o pe Alice asta în lumea ei, şi tu continuă să trăieşti!”

Şi-am trăit. Până am decis să mor. Şi să mă nasc din nou, din Dumnezeu, şi să las în trenuri vechi poveştile care mi-au însângerat inima…

Nu, nu i-am mai cumpărat niciodată înapoi cărţile, (n-o fi fost întâmplător să le pierd rând pe rând şi să nu rămân cu niciuna!) şi încă mi-e teamă s-o fac. Şi teamă mi-a fost şi să o rog să povestim despre marea dragoste. La propriu şi la figurat…

Trăieşte, suflet bun, o dată cu mine, bucuria simplităţii, din povestea femeii care a ştiut întotdeauna că „dragostea e un bonsai”.

Interviu cu Alice Nastase

Cine a fost  fetiţa Alice Năstase?

Alice Năstase Buciuta: Mă numeam Alice Ionescu pe atunci și eram o fetiță care citea mult, ore în șir în fiecare zi, dar care avea și bucuria jocurilor copilăriei la fel ca toți ceilalți copii, căci îmi făcea plăcere să merg cu bicicleta Pegas pe strada noastră sau să mă joc cu mingea sau cu elasticul, cu fetele și cu băieții de pe strada Melodiei din Ploiești, acolo unde am copilărit.

Învățam bine, eram mereu premiantă, deși, paradoxal, nu-mi păcea școala și plângeam în fiecare an la sfârșitul vacanței de vară, îngrozită că vine un nou an de obligații. Dar le duceam la bun sfârșit, căci așa eram și atunci, așa sunt și acum de cele mai multe ori – fie că-mi place, fie că nu, dacă mă apuc de o treabă, mă străduiesc să o fac cu seriozitate.

Cum a devenit fetiţa Alice (în ţara Minunilor), femeia Alice Năstase- Buciuta (în ţara Dragostei)?

Alice Năstase Buciuta: M-am căsătorit prima dată la 25 de ani, și atunci mi-am schimbat numele de fată în cel pe care l-am așezat pe coperta primelor cărți, devenind Alice Năstase. Am fost colegă la facultatea de psihosociologie cu primul meu soț  -eu absolvisem deja Facultatea de Litere, iar dorința de-a mai învăța ceva mi-a dus și ceva experiență în plus, și, iată, întâmplarea de a mă căsători cu cineva care descoperea în același timp, aceleași lucruri ca mine. Tot așa mi-am găsit primele neliniști și întrebări despre cum să păstrezi- sau să pierzi – o relație, și primii mei doi copii, Ilona și Victor, primele mele revelații în materie de maternitate.

Am divorțat când fiul meu avea doar un an și jumătate și am avut câțiva ani de singurătate pe care i-am străbătut destul de greu, dar când Victor împlinise cinci ani, m-am recăsătorit cu Paul Buciuta, soțul meu de acum și din eternitate. Și împreună o avem pe Iza, fetița noastră de 7 ani.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Acum, că am dezlegat misterul devenirii tale, 🙂 spune-mi, te rog, câte ceva despre rolul de mamă. Ce ţi-a adus nou, maternitatea, şi ce a adus … greu!

 Alice Năstase Buciuta: Aș putea scrie câteva cărți întregi pe tema asta și tot nu aș epuiza subiectul. Maternitatea m-a făcut să descopăr adevărata mea capacitate de a iubi, nemărginirea iubirii în care nu există niciun ”dar” și niciun „poate”, nici o ezitare.

Iar greu în maternitate se știe deja ce este, toate lucrurile care vin odată cu condiția femeii în țara noastră, cu lipsa unui ajutor real de la stat, cu alocațiile mizere, cu imposibilitatea să-ți iei concediu de maternitate fiindcă-ți pierzi locul de muncă sau mori de foame cu ajutorul social, toate lucrurile care sunt greu de dus când n-ai sprijin organizatoric, altfel, sufletește nu e nimic greu, dimpotrivă, tot ceeace îți e dat, îţi e dat ca să te înalțe și ca să te învețe.

Maternitatea e un exercițiu sublim către frumusețea sufletului. Se poate ajunge în aceași loc și fără să fii părinte, dar e mai greu, iar drumul e mai anevoios, noi, părinții lumii, suntem norocoși.

Despre rolul de soţie… 🙂 Ce secrete ne împărtăşeşti, pentru  o căsătorie care trăieşte frumos, de 8 ani?

Alice Năstase Buciuta: Nu-mi asum deloc rolul de soție în viziunea tradițională, nu cred că o soție bună gătește și se face că nu vede când o înșală soțul. Căsnicia mea e un parteneriat cu acțiuni egale în toate domeniile și nici n-aș mai concepe să trăiesc altfel.

Nu știu dacă e un secret, e o alegere bună, corectă și eficientă, în care ne simțim în largul nostru unul cu celălalt. Și ne păstrăm iubirea, o întreținem, o prețuim, o respectăm, ca să ne ajungă pentru totdeauna.

Cum este prietena Alice?  Tocmai ai pierdut-o pe Simona Catrina, cu doar o lună în urmă…

Prietena Alice este mută de durere și devastată. Am iubit-o și o iubesc enorm pe Simona, noi am împărtășit una cu cealaltă cele mai adânci secrete, cele mai profunde neliniști, nu ne-am ascuns una în fața celeilalte nici ultimele vini și rușini – ne-am fost una alteia oglindă, adevăr și martor, ne-am fost bucurie și sprijin la greu, am avut o relație de prietenie și iubire din primul an de facultate, când ne-am întâlnit, norocoase, frumoase, inocente, în aceeași cameră de cămin, și apoi am crescut împreună, am învățat împreună, iar toate, absolut toate poveștile de iubire ni le-am împărtășit una celeilalte de la primii fiori până la cele mai de taină neliniști.
Anul acesta, în toamnă, s-ar fi împlinit 30 de ani de când suntem prietene și am fost prietene clipă de clipă, nu ne-am despărțit niciodată, deși viețile noastre ne-au despărțit, uneori, temporar, iar între noi s-au mai așezat și alți oameni.
Peste distanțe și conjuncturi, relația noastră profundă nu a încetat nici măcar o clipă, deși, foarte rar, ne-am și certat pătimaș, apoi ne-am împăcat plângând. Nu exagerez când spun că suntem suflete-pereche. Ultimele mesaje pe care ni le-am scris, chiar în seara dinainte ca inima ei să se răzvrătească așa de neașteptat, se încheie cu Te iubesc. Și era un Te iubesc spus din inimă, chiar dacă inima ei a luat-o razna în dimineața următoare, iar a mea s-a tot poticnit în atacuri de panică de atunci încoace…

 

… Ştiţi cum este să plângi până simţi că ţi se opreşte respiraţia? Asta mi s-a întâmplat în clipa în care Alice povestea despre de Simona… nu mai ai cuvinte. Nu mai ai nimic care să te poată alina… 

Cum iubeşte FEMEIA Alice?

Alice Năstase Buciuta: Nu există decât un singur fel de iubire, aceea curată și întreagă – celelalte sunt aranjamente, convenții, relații din orgoliu sau din interes. Eu iubesc total, fără ascunzișuri, fără pretenții. Iubesc și atât. Și ca soție, și ca mamă, tot așa iubesc, nu fac diferențe.

Despre  dragostea pentru carte  şi cuvânt ne spui …

Alice Năstase Buciuta: Am citit mult și am scris frumos dintotdeauna, mă lăudau profesoarele de limba română pentru compuneri, dar nu am avut curaj să îmi prevăd drum de scriitoare, mi se părea prea mult, mi se părea prea îndrăzneață o asemenea proiecție.

Dar am ales Facultatea de Litere, tot influențată de unul dintre romanele copilăriei mele, fiindcă în La Medeleni fetele din carte, Olguța și Monica, studiau Litere și m-am gândit că ar fi un drum potrivit și pentru mine dacă tot le iubeam într-atât. Și de aici s-au așezat toate. Nu spun că Facultatea de Litere e facultate de scriitori, dar cu siguranță să studiezi în mod profesionist limba și literatura în care scrii și vorbești e un demers folositor într-un destin de om care iubește cuvântul.

Cum s-a născut Revista Tango? A fost ea un vis, o nevoie sau o întâmplare?

Alice Năstase Buciuta: Din 1997 am lucrat în presa scrisă, mai întâi la un cotidian, apoi am avut câteva mici colaborări la reviste săptămânale sau lunare, iar, într-un final, mi s-apropus să fiu redactora șefă a unei noi reviste pentru femei, revista Tabu.

După patru ani petrecuți la Tabu lucrurile s-au așezat în așa fel, încât a și trebuit, dar mi-am și dorit să continui pe cont propriu. Și așa s-a născut Tango, revista pe care astăzi am așezat-o sub numele Marea Dragoste, conceptul în care îmi regăsesc azi toate căutările, spunându-mi mie și celor din jur să nu ne mulțumim cu puțin. Să căutăm, în tot ceea ce facem, nu o mulțumire oarecare, ci chiar marea dragoste.

Mă străduiesc să cuprind în paginile revistei doar oameni de valoare, personalități care pot fi luate ca exemplu. În Marea Dragoste neglijez complet zona mondenă și prezint, lună de lună, interviuri cu oameni de excepție, texte scrise splendid de scriitori de valoare – mă mândresc că Alex Ștefănescu, cel mai valoros, mai iubit și mai titrat critic literar al nostru, scrie alături de noi, așa cum au scris, pe rând, în anii trecuți, și Aurora Liiceanu, și Nina Cassian, și Ileana Vulpescu, și sunt onorată să fi făcut interviuri cu mari regizori, mari actori, mari muzicieni, scriitori, balerini, designeri…

 Cât de importantă ar trebui să fie cariera, pentru o femeie? La ce ar trebui să renunţe ea, pentru a ajunge la succes, şi la ce NU ar trebui să renunţe, niciodată, pentru a urca pe podiumul victoriei?

Alice Năstase Buciuta: Să știi că o viață întreagă am adresat și eu doamnelor intervievate această întrebare, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că o femeie face sacrificii ca să aibă carieră – căci menierea ei e să crească copii – iar un bărbat nu face.

Acum adresez întrebarea asta mai ales bărbaților, fiindcă îmi place să descopăr că și bărbații trebuie să renunțe adesea la bucuria de a sta cu copiii lor ca să ajungă la cariere de top și mai ales să spun lumii, prin întrebarea mea, că așa consider că ar fi firesc, să fim cu totul și cu totul egali pe tărâmul profesiei și al oportunităților și deci și al sacrificiilor din viața personală.

O femeie, la fel ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe la nimic ca să aibă succes în viața profesională, dacă am fi corecți unii cu alții nu ar trebui să renunțăm, nici unii, nici alții, la nimic. Din păcate, lumea e cam strâmbă, în continuare, și oamenii nu sunt informați, nu studiază, nu știu ce înseamnă în mod real egalitatea de șanse și de gen și cât de binefăcător este feminismul – mișcarea socială care susține egalitatea de șanse a femeilor cu bărbații în toate domeniile de activitate – pentru o lume mai corectă, mai frumoasă, mai fericită, mai apărată de nedreptate și de brutalitate.

Nu mai departe de ieri vedeam discursul imbecil al unui individ care a ajuns vicepreședintele comisiei parlamentare pentru egalitate de șanse între femei și bărbați, Iulian Bulai, plătit, așadar din banii bugetului de stat să apere această egalitate, dar demolând-o, efectiv, prin niște ironii ridicole și prin alegerea unor argumente penibile, niște citate culese fără noimă din poeta Ana Blandiana – mare poetă, dar în niciun caz specialistă în problema egalității de șanse, și dintr-un orator antic, Cato, dacă nu mă înșel –  și argumentând de ce nu e de acord cu cauza pe care a fost desemnat s-o apere.

Sau ca să răspund, totuși, și altfel, la aceeași întrebare, o femeie, ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe niciodată la dorința de a se educa, de a învăța mai mult și mai bine în toate domeniile cu care are tangențe și, în niciun caz să accepte posturi precum cea a domnului la care m-am referit, în care, din superficialitate, face lumea să dea înapoi.

 Hai să vorbim puţin despre singurătate. Cum ai defini-o tu, şi ce crezi că aduce bun, în viaţa fiecărui om?

Alice Năstase Buciuta: Noi alegem ce e bun și ce e rău în viețile noastre. Dacă vrem să ne văicărim că suntem singuri – am făcut-o și eu cu vârf și îndesat – atunci avem motive destule să ne văicărim. E greu să fii singur, dar e greu și să fii în cu persoana care nu te înțelege, ești și mai singur atunci. Dacă vrem să ne găsim frumusețea, liniștea și tihna în noi, putem să ne bucurăm de singurătate ca de o perioadă de curățenie, în care să ne împăcăm noi cu noi și să ne pregătim pentru vremea de noroc când vom trăi marea dragoste.

Poate o femeie singură să fie fericită?

Alice Năstase Buciuta: Oricât de mult ar suna a clișeu, până la urmă toți descoperim că fericirea nu este în afara noastră, ci o găsim în noi. Sufletul nostru creează fericirea așa cum privirea noastră creează frumusețea. Cu sau fără cineva alături putem fi fericiți dacă suntem curați, buni, luminoși pe dinăuntru, iar asta o putem dobândi prin exerciții de toleranță, de generozitate, de bunătate, de credință, de meditație, de căutare, de iubire – fiecare are drumul lui.

Mulţumesc, Alice, pentru file de poveste… Şi mă opresc aici… 

Dacă gândurile acestea te-au făcut să simţi că viaţa merită trăită, oricum ar fi, oricâtă ar fi, împărtăşeşte-le şi cu ceilalţi! 

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Şi terapeuţii sunt oameni. Campania #NuEştiSingurPeLume vorbeşte despre un destin care ne transformă în ceea ce am fost creaţi să fim

Oameni cu aripi

Şi terapeuţii sunt oameni. Campania #NuEştiSingurPeLume vorbeşte despre un destin care ne transformă în ceea ce am fost creaţi să fim

Distribuiți vă rog

Am acceptat azi provocarea mamei lui Matei 🙂 de a scrie despre mine lucruri mai puţin cunoscute pentru că cred cu tărie că este mare nevoie ca femeile să ştie că şi terapeuţii sunt oameni. Că suntem şi noi trişti, dezamăgiţi, plânşi, trădaţi, iubiţi şi neiubiţi, abuzaţi sau părăsiţi.

 

De ce am vut să dezvălui partea nevăzută a femeii care sunt dincolo de meseria mea?

 

Pentru că foarte multe femei şi mame ale copiilor cu care lucrez mă întreabă adesea:

  • Monica, tu eşti vreodată supărată?

Mereu am zâmbit ca răspuns. L-am completat cu:

„Da. Chiar durerile au fost cele care m-au transformat în cine sunt azi.”

Şi multora nu le vine să creadă. Am scris AICI un articol despre viaţa unui terapeut, dar azi îl completez cu adevăruri concrete din viaţa căreia îi mulţumesc pentru fiecare rană şi fiecare frică.

Am lansat campania #NuEştiSingurPeLume pentru a dovedi tuturor femeilor care trăiesc în lanţuri azi, că se poate trăi şi după abuz, că ne putem folosi experienţele traumatice spre a-i ajuta pe alţii să trăiască frumos ceea ce le-a fost dat să trăiască şi nu au ajuns s-o facă, pentru că au ales greşit. Nu din prostie, cum auzim des, ci din cauza unor traume nevindecate.

Iar azi vreau să dau mai departe leapşa către psihoterapeut  Raluca Tiţă , tocmai pentru că este important ca orice femeie să înţeleagă că noi nu suntem supereroi, ci oameni ca şi ele, care au supravieţuit abuzurilor de orice fel sau am iubit şi au suferit, dar ne-am ridicat şi am mers mai departe. Nu pentru că suntem mai deştepţi sau mai tari, ci pentru că există har pentru fiecare dintre noi.

 

20 de lucruri pe care nu le ştiaţi despre mine

 

  1. Primii fluturași în stomac i-am avut la 4 ani. 🙂 Îl chema Răzvan și nu-mi aduc aminte cum arăta atunci. Știu doar că avea ochi superbi, care azi îmi dau senzația că au văzut cele mai frumoase rânduri din cele mai frumoase cărți. Și mai știu că îl visam mereu și inima îmi bătea cu putere când îi auzeam numele.

2. Galbenul este culoarea inimii mele. Am visat toată viața la o căsuță mică, albă, cu balcon de lemn și multe flori galbene. O căsuță în care să am 2 fotolii la fel se galbene la propria mea copilărie. Adică tăcută și cu miros de cea mai bună bunică din lume.Nu am încă o casă pe pământ:), cum spun eu mereu, ci un apartament mic de tot, invers proporțional cu visul meu de a salva femeile din dezastrul propriilor lanțuri. Un apartament în care urmează să apară cele 2 fotolii. 🙂 Vă arăt poze imediat ce pun ultima piesă puzzle-ului unuia din visele din marele Vis.

 

3.Când eram micuță îmi doream să fiu învățătoare. Am fost apoi convinsă, până la finalul clasei a douăsprezecea, că voi fi profesor de limba română.

Iubirea pentru limba română s-a născut din cea mai frumoasă relație ce poate exista între un elev și un profesor: cea dintre mine și doamna Liana Poenaru, pe care am înțeles-o fără să-mi fi povestit vreodată ceva despre propria sa viață.

4. Ador eşarfele, pentru că prima mea învățătoare, Afronie Grigoreta, le purta cu mândrie și smerenie. Eşarfa a devenit pentru mine un semn de respect față de propria persoană. Doamna învățătoare a fost de altfel şi primul meu reper în viață.

5. În copilărie am primit de la moașa mea un bebeluș, Tinel, care mi-a devenit copil pentru toată viața. Lacrimez și azi când îmi amintesc de el, dar nu mai știu unde este. Îi făcusem certificat de naștere și îl botezasem Alexandru Emanuel Popa. Alexandru pentru că aveam un coleg foarte inteligent pe care îl admiram mult, şi aşa îmi doream să fie şi copilul meu, Emanuel pentru că am aflat de la profesorul de religie că înseamna DUMNEZEU ESTE CU NOI, şi mi-am dorit să Îl mereu pe Dumnezeu cu mine, şi altfel decât printr-o relaţie personală cu El.

Am fost convinsă până de curând că acesta va fi numele soțului meu. 🙂 Nu e încă târziu să devină realitate, dar până atunci, când mă simt singură, mă strâng în mine însămi și, cu gândul la bebelușul cel mai frumos din lume, visez la ziua în care nu va mai fi durere în lume…

6. În clasa a șasea am fost pedepsită de părinți mei pentru că am mers acasă la colegul meu de clasă, care era „pocăit”, și am cântat cele mai frumoase cântecele din copilăria mea. Ai mei credeau că pocăiţii îți iau organele și sângele și le vând :), deci m-au pedepsit de teama de a nu fi apoi traficată de „pocăiţi” 🙂

7. În şcoala generală învățam pe rupte pentru că iubeam cartea, cum zicea mamaie. Îmi plăcea să cunosc mereu şi mereu alte lucruri noi şi să îmi pun şcoala mea mică pe harta României. Am încă visul ăsta pentru care am promis că voi lupta până îl împlinesc: să ţin câteva workshopuri acolo pentru copiii, părinţii şi profesorii care au nevoie să ştie că sunt singurii care pot face ca viaţa lor să fie scrisă pe harta lui Dumnezeu.

8. Îi port un mare respect profesorului de fizică din generală, domnul Pleşoianu Viorel, care îmi dădea note mici, (pentru că nu înțelegeam și nu cred că aș înțelege-o vreodată) dar mereu corecte.

Îi voi reține toată viața replica-i celebră:

Ieși la tablă, iepuraș!

Și nu voi uita niciodată că mi-a spus, la finalul clasei a opta:

Ai talent la scris, să nu renunți!

9. Am trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste platonică din câte pot exista în lume:), cu un băiat pe care nu-l văzusem niciodată, dar cu care îmi scriam scrisori. Era la liceul militar în Alba Iulia, iar eu în clasa a opta.  Odată, a uitat să-mi scrie adresa pe plic, scrisese numai numele oraşuşui, 🙂 și poștașul mi-a adus-o pentru că deja îi cunoștea scrisul.

10. M-am văzut cu iubirea-mi platonică după 7 ani, imediat după ce am ieșit din relaţia abuzivă despre care am vorbit aici. A fost cea mai de nedescris poveste din viața mea, care însă nu a devenit niciodată reală, și el a fost singurul om care a avut o încredere oarbă în talentul meu de a-mi transforma durerea în cuvinte. Și cuvintele în vindecare.

Apoi, omul al cărui nume mi-a apărut în vis când, cu trupul plin de vânătăi, am vrut să renunț la a da bacalaureatul. Povesti-voi despre el în cartea-mi mărturie, odată.

11. Ori de câte ori mă durea sufletul de singurătatea în care mă găseam mai tot timpul adolescenței mele, îmi răsunau în minte cuvintele citite nu știu unde:

„Fiecare din noi e iubirea vieții cuiva.”

Și îmi pansam rănile cu balsamul speranței că într-o zi și eu voi fi iubirea vieții cuiva…

12. În vacanța dintre clasa I și a doua am avut un accident de mașină, în care mi-am rupt piciorul și am stat 3 luni cu el în ghips. Pentru că prima dată mi-a fost pus greșit, așa că a trebuit să mă opereze, pentru a nu rămâne cu „defect în mers, că e fetiță”, am fost atât de afectată de operație, încât am purtat fustă pentru prima dată fără rușine, abia în ultimul an de liceu.

13. M-am îndrăgostit de Anglia la prima vedere. Îmi plac casele lor, vremea și scârţâitul scărilor din casele cele mai cochete din câte mi-a fost dat să văd în viața asta. :). N-am curajul încă să fug acolo, dar probabil că cel puțin pentru o perioadă voi ajunge să stau odată în țara care mi-a furat inima.

Visez la clipa în care mă voi trezi dimineața și voi deschide fereastra, mă voi uita pe geam și, cu mirosul de ploaie în suflet, voi scrie pe geamul aburind a dor, numele ultimei mele iubiri, ce va veni. :). Și voi ieși apoi să hoinăresc străzile cu iz de vis împlinit, pierzându-mă în culoarea cărămizilor care-mi bandajează inima.

14. Am terminat de scris cartea celui mai mare Mic din România: Gheorghe Berceanu, unul din cei mai mari campioni ai lumii, la lupte greco-romane. În curând urmează lansarea ei. E povestea unei vieți trăite simplu și cu demnitate.

15. Mulțumesc tuturor iubirilor mele bifate greșit, pentru că fără ele nu aș fi ajuns femeia care sunt azi. Cu fiecare durere pe care mi-au săpat-o în inimă, a crescut de fapt puterea de a nu cădea niciodată pentru totdeauna. Ci de a mă ridica să lupt pentru iubiri adevărate.

16. L-am cunoscut pe Dumnezeu și de atunci mi-am schimbat viața și prioritățile. Modul de a gândi și de a mă raporta la propriul destin.

17. Am început să lucrez cu copii cu autism dintr-o întâmplare, acum 13 ani, și de atunci nu m-am mai oprit niciodată. Nu știu dacă mă voi opri vreodată, dar cu siguranță nu voi uita niciodată una din cele mai de preț lecții:

Viața nu e despre ce ești, ci despre ce să faci pentru a deveni ce te-a creat Dumnezeu să fii!

18. Am cunoscut cea mai frumoasă meserie din lume, cea de pilot de vânătoare, (de după cea de terapeut) printr-un suflet de la care am învăţat ce înseamnă cu adevărat PASIUNEA: comandorul Dumitru Berbunschi. A fost al doilea om care mi-a încurajat dragostea pentru marea mea pasiune: scriitura. Şi, deşi nu l-am văzut decât o dată în viaţă, mi-a dat o lecţie pe care am învăţat-o pe din afară în câteva clipe:

„Dragostea nu este despre ce face un om pentru tine, ci despre ce faci tu cu talantul pe care ţi l-a  dat Dumnezeu.”

După câţiva ani de la plecarea sa acolo unde-i era locul, în cer, printre cei mai frumoaşi oameni, am fost la mormântu-i să înţeleg ce înseamnă o aripă frântă, din care noi, cei de pe margine, putem învăţa să murim faţă de noi înşine şi să învia pentru a deveni ceea ce am fost creaţi să fim.

19. Am învăţat pentru bacalaureat în ultimele 2 săptămâni, după ce am visat numele iubirii mele platonice, şi i-am auzit în vis glasul, în care-mi spunea: „Tu poţi, Monica!” Renunţasem la visul de a pleca din Băileştiul meu, şi a da la facultate, pentru că nu vedeam de ce aş mai lupta, dacă urma să fiu răpită şi transformată într-o umbră, de bărbatul care cândva îmi spusese că sunt iubirea vieţii lui.

Nu am ştiut atunci de ce am avut acel vis, dar mi-am dat seama apoi că  Dumnezeu ne călăuzeşte prin ceea ce putem noi suporta cel mai uşor, prin ceea ce ştie mai bine ca noi că ne va motiva să ne ridicăm şi să dăm lumii din noi înşine.

20. Scriu la cartea-mi mărturie, în care voi povesti despre fiecare iubire-mi bifată greşit. Pentru ca orice femeie să fie mândră, cu smerenie, de trăirile ei, de legămintele ei, de iubirile şi de alegerile ai, atâta timp Dumnezeu va folosi viaţa sa ca mărturie pentru salvarea altor inimi din lanţuri.

Vino alături de noi în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME, acolo unde poţi pune întrebări, scrie despre orice te interesează, unde povestim şi ne dăm voie să fim liberi! , şi susţine campania #NuEştiSingurPeLume , dă mai departe orice articol în care ne dăm mâna spre a informa femeile despre abuz! 

Dacă îţi place ceea ce scriu, susţine cu un LIKE pagina Învaţă.Crede.Iubeşte!

Distribuiți vă rog
„Cărți deschise pentru minți deschise”- campania editurii HERALD, te invită să crezi în cuvânt

Oameni cu aripi

„Cărți deschise pentru minți deschise”- campania editurii HERALD, te invită să crezi în cuvânt

Distribuiți vă rog

 

a X-a ediție a campaniei naţionale

Te așteptăm în librărie!” – 2018 

 

De-a lungul celor zece ediții derulate până în prezent,  campania Te așteptăm în librărie a pornit de la ideea repoziționării acestui centru cultural (librăria) ca un element activ în viața omului contemporan, încercând să evidențieze rolul librarului ca formator de opinie și mediator cultural între editură și cititor.

În perioada 1 august – 1 noiembrie 2018, Editura Herald împreună cu librăriile partenere, îți oferă șansa să redescoperi importanța lecturii și modul în care cărțile îți pot influența evoluția prin intermediul ideilor, conceptelor și teoriilor transmise de către cele mai importante personalități ale istoriei, tradițiilor și culturii universale.

„Cărți deschise pentru minți deschise” este invitația noastră pentru a considera lectura ca un instrument de învățare, o sursă inepuizabilă de idei, inspirație și ințelepciune. Pentru că suntem împreună în căutarea celor mai relevante răspunsuri la întrebările fundamentale, am adus pe rafturile librăriilor o colecție de 30 de lucrări inovatoare, care pot deschide în mintea ta noi perspective ale gândirii.

Descoperă acum doar în librării, reducerea de 20% aplicată la titluri precum Spovedanie (Autobiografia) de Lev Tolstoi, Religie și știință de Bertrand Russell, Marea Trezire de Bodhidharma, Totem și tabu de Sigmund Freud, Eliberarea de cunoscut de Jiddu Krishnamurti, Pași pe Cale de Inayat Khan, Cartea celor cinci cercuri (Go Rin no Shō) de Miyamoto Musashi, Duh și Contemplație de Alan Watts.

Fie că ești în căutarea celor mai importante răspunsuri în paginile cărților noastre, fie vrei să petreci o oră de liniște departe de cotidian, nu uita că în libărie poți găsi surse sigure şi valoroase de cunoaștere care te pun în acord cu tine însuți și te ajută să înțelegi mai bine lumea din jurul tău.

 

Te așteptăm în librărie! 

 

Contact: Sorin Lucaci, PR & Events Coordinator, 0720.063.626, sorin.lucaci@edituraherald.ro

Parteneri: Herbagen, VivaNatura, Deja Vu Natural, Itsy Bitsy, Realitatea Tv, Gold FM, Radio România Cultural, București FM, TANĂNANA, Radio 7, Radio România Cluj, Radio România Timișoara, Radio România Târgu Mureș, Radio Iași, Radio Brașov, TVR Timișoara, Mix TV Brașov, Radio Brașov, Antena 1 Pitești, Radio 3Net „Florian Pittiș”, România Liberă, AdPlayers.ro, Bio Life & Style Expo, 4arte, Agenția de carte, Bookaholic, Bookuria, Bookblog, Bookhub, Booknation, Drumul spre centru, Filme-Cărți, Literatura pe tocuri, Fundația Calea Victoriei, IQool, LiterNet, Povești de călătorie, PRwave, Rabbit Media, Gratuitor, Raftul cu idei, România Pozitivă, Serial Readers, Sfatul părinților, GOKID!, SuntPitic, Trăiește conștient, Gazeta de știri, ZMEU București, Andreea Ignat, Belva.ro,  Aventuri în Parenthood, Diana Vijulie, Cărti, Cafea și Tutun, Cinemagia, Shape, Edu-News.

Dă mai departe, printr-un SHARE,  aceste informații pentru iubitorii de carte și cuvânt. Și, dacă dorești să afli  noutăți despre Sine, psihoterapie și suflet, te invit să ajuți cu un LIKE aici la creșterea comunității Învață.Crede.Iubește, și, de asemenea, să te abonezi la Newsletter.

 

 

Distribuiți vă rog
Scrisoare către Specialiști. Din dragoste, către cei ce vindecă și SE vindecă

Oameni cu aripi

Scrisoare către Specialiști. Din dragoste, către cei ce vindecă și SE vindecă

Distribuiți vă rog

Drag specialist în sănătate,

Fie că ești medic, psiholog, psihoterapeut sau kinetoterapeut, etc, aș vrea să știi că ești valoros. Mult mai valoros decât îți permiți uneori să crezi și decât ești de multe ori considerat.

Valoarea ta nu este dată de vârsta pe care o ai, de starea ta civilă, de numărul de copii pe care îi ai, sau nu-i ai, de tonele de diplome pe care le-ai strâns.

Ești valoros prin dedicarea și dragostea pe care le ai pentru oameni. 

Ești valoros pentru puterea pe care o ai, pentru răbdarea și riscurile pe care ți le asumi pentru a vindeca.

Ești valoros pentru că nu ai renunțat la meseria ta, deși de multe ori ai renunțat la tine însuți, să ți-o poți practica. să poți salva.

Aș vrea să-ți amintești mai des că și tu ai tot o singură viață de trăit, ca orice pacient al tău, și ai nevoie să fii, la rândul tău, periodic, pacient. Să ai grijă de sănătatea ta, cum ai de a altora.

Aș vrea să  nu uiți că și pentru tine ziua are tot 24 de ore și că atunci când ai primit har de la Dumnezeu, l-ai primit să îl folosești pentru a face lumea mai bună. Pentru a salva oameni care să salveze, la rândul lor, alți oameni.

Aș vrea apoi să știi și că ai aceleași drepturi și aceleași obligații ca pacienții tăi.

Că ai nevoi de împlinit. Pentru inima ta, zic. Așa, ca mulțumire că încă bate. Și că iubește.

Și mai e ceva ce aș vrea să nu uiți niciodată: că omul din fața ta nu e de judecat. Că e tânăr sau bătrân, cu 3 clase sau cu 30, dependent ori independent.

Aș vrea mult să nu-l iei peste picior și să crezi că în locul lui ai putea fi și tu. Oricând.

Îmi permit să te rog să ai grijă ce scrii pe rețelele tale de socializare. Cum te adresezi și de ce. Aș vrea să îți demonstrezi integritatea și în afara cabinetului tău, și să nu te comporți ca și când toate ți s-ar cuveni, sau ca și când tu ai fi totul, și ceilalți, nimicul.

Te rog mult să nu uiți să mulțumești fiecărui pacient în parte pentru încrederea lui, pentru răbdarea lui și pentru remunerația lui.

Să nu uiți să faci, atât cât poți, și binefacere. Să dai și tu puțin celor ce n-au…

Aș vrea să îți începi dimineața cu mâinile-rugăciune și să închei ziua cu zbateri de pleoape printre care vezi cerul și Îl auzi pe Dumnezeu cum îți strigă blând:

– Nu te-am creat specialist, te-am creat OM. Nu ești cu nimic mai presus decât cei care vin la tine pentru salvare. Și adu-ți mereu aminte că fără Mine nu poți face nimic.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Ție cine ți-a schimbat traiectoria vieții pentru totdeauna?

Oameni cu aripi

Ție cine ți-a schimbat traiectoria vieții pentru totdeauna?

Distribuiți vă rog

Mă confrunt adesea cu furia. Ca femeie, ca terapeut, ca și copil adult al părinților mei, ca prietenă, clientă a unui terapeut, cetățean al Romaniei, și alte roluri pe care le dețin.

Mă confrunt cu furia, care e de fapt o emoție naturală și necesară creșterii și dezvoltării emoționale, dar pe care noi o vedem ca pe ceva negativ, ce nu avem voie să simțim. (Ce este greșit nu e furia în sine, ci un comportament disfuncțional pe care îl adoptăm din furie! Dar despre asta, într-un articol viitor!) De multe ori am fost furioasă de fapt pe mine și pe Dumnezeu. Încă mă lupt cu furia asta, chiar dacă viața mea s-a schimbat în bine în ultimii 4 ani.

 

Mulțumind, vei fi vindecat!

 

Decid să încep pe blog o serie de mesaje de mulțumire adresate celor care au pus cărămizi la propria mea vindecare, încurajandu-te și pe tine, suflet care mă citești, să mulțumești celor care ți-au fost alături pe drumul vindecării.

Am, de asemenea, și 3 cărți cadou, PUNE ULTIMA PIESĂ, pe care le ofer celor ce lasă un comentariu aici, pe blog, în care mulțumesc celor au ajutat la devenirea lor. (tăguindu-i, dacă au cont de Facebook)

Încep azi seria mulțumirilor cu persoana care a pus prima piatră la construirea transformării mele în persoana care sunt astăzi: Ben Mogoș, pastorul bisericii AGAPIA, din București.

Am ales să încep cu el pentru că dintr-o mulțumire a lui am luat decizia de a pune punct unei relații toxice în care eram atunci implicată. Punct care a adus după el multe virgule, și o viață în care azi găsesc împlinire, binecuvântări și bucurii.

„Mulțumesc, Doamne, pentru NU!” era subiectul predicii lui dintr-o duminică de vară. Cuvintele pe care le-a spus Ben atunci au lovit în mine ca un pumnal. Și prima mea reacție a fost furia. Îmi venea să-i strig în față: „Cine ești tu, să spui că Dumnezeu știe mai bine decât mine că o anumită cerință a mea nu e de împlinit, pentru că mi-ar aduce mai mult rău?”

M-am înfuriat pentru că mi se părea că vorbește în necunoștință de cauză, că e ușor pentru un om care are acasă o soție și un copil iubitori, să mă învețe pe mine să accept Nu-ul unui Dumnezeu care susține că mă iubește, dar nu-mi dă ce (cred că) am nevoie să supraviețuiesc.

M-am înfuriat apoi pe mine pentru furia față de Beni: „Cum îți permiți să te înfurii pe un om pus de Dumnezeu să învețe oamenii?” Plângeam fără să mă pot opri, lângă bărbatul care crezusem că îmi fusese dat de Dumnezeu să îmi fie alături toată viața. El îmi reproșa nervos în timpul acela că îl fac de râs cu plânsul meu de femeie care vrea să impresioneze biserica.

Plângeam de furie de fapt. De furie pe mine si pe pastorul care îmi cerea de fapt să fiu mulțumitoare pentru că Dumnezeu nu e de acord cu mine. Nu îmi dă înapoi iubirea celui care jurase că nu mă va părăsi niciodată…

Când, în timpul predicii, Ben a citat cuvintele unuia din cei mai de ajutor autori pe care îi citesc, C. Swindoll, am simțit că furia mea se transformă în înțelegere și iertare:

„E ușor pt noi să cântăm cum ce ne dă Tatăl ne arată dragostea Sa. Dar provocarea este să cântăm despre cum lucrurile pe care ni le ia ne arată dragostea Lui. De multe ori ne gândim la dragoste ca la ceva ce implică dăruire, și așa e, dar deseori deagostea implică a lua ceva celui iubit. Parte din exprimarea dragostei lui Dumnezeu pentru noi implică luarea acelor lucruri care nu ar cultiva planul Său de sfințenie pentru noi.”

Era pentru prima dată în viața mea când înțelegeam că NU-ul cuiva nu este egal cu distrugerea mea, ci poate avea ca și consecință schimbarea în bine a traiectoriei vieții mele.

Era prima dată când înțelegeam că propria-mi mamă mi-a vrut binele atunci când mi-a spus ferm: „Nu ieși din casă să pleci la omul care te-a adus in stadiul în care să mănânci cu lingurița, lovindu-te până te-a lăsat aproape inconștienta. Dacă pentru a nu pleca din casă trebuie să te leg de calorifer, asta voi face. Eu știu mai bine decât tine că îți poate distruge viața mai rău decât a făcut-o deja!”

A fost prima dată când am realizat că mama mi-a salvat viața spunând NU cererii mele de a ma lăsa să mă întorc, din frică, la abuzator. Dumnezeu să facă oare la fel? Să mă iubească oare atât de mult, ca ea?

Mă uitam la Ben Mogoș și îl vedeam în ceață. Lacrimile curgeau mereu și mereu, și din furie, am ajuns să simt nevoia să îl rog să mă îmbrățișeze cum își îmbrățișează copilul și să se roage si pentru mine cum se roagă pentru fiul lui. Pentru că eu nu aveam un tată care să se așeze pe genunchi și să ceară protecție peste viața mea.

Mă uitam la pastorul acela și mă întrebam de ce mie Dumnezeu nu mi-a dat un tată așa, care să mă învețe ce își învață acest om familia. Cu ce am greșit eu, să merit indiferența celorlalți? Unde e vina mea și cum puteam să mi-o răscumpăr? Și cui să cer iertare pentru alegerile pe care le făcusem?

Nu e ușor să te ierți. Nu e ușor nici să-ți ceri iertare, dar mai ales nu e ușor să accepți că uneori un NU înseamnă un DA pentru ieșirea ta din iad.

„Mulțumesc, Doamne, pentru NU!”, a devenit laitmotivul vieții mele. M-am întors acasă, de mână cu cel pe care îl ceream înapoi de la Dumnezeu, și pentru prima dată am simțit că nu era ceea ce aveam nevoie. Nu pentru că el era un om rău, ci pentru că amândoi aveam de învățat singuri lecțiile smereniei, ale iertării de sine si iertării altora, și mai ales ale iubirii de Dumnezeu.

Am plecat dintr-o relație toxică mulțumind omului Beni Mogoș pentru că fără să știe, a schimbat traseul vieții mele, în bine, pentru totdeauna.

Nu am avut curajul să îl rog să mă îmbrățișeze ca pe copilul lui, nici să se roage pentru mine, nici să mă ajute să renunț la omul din stânga mea. Sunt sigură că m-ar fi ajutat dacă ar fi știut zbaterea mea. Dar am ales să mă descurc cum pot. Aflasem însă că răspunsul era: NU! PENTRU CĂ EU, DUMNEZEU, ȘTIU MAI BINE DECÂT TINE CE AI NEVOIE, ȘI ALĂTURI DE CINE POȚI SĂ TE VINDECI DE NEIUBIRE.

Și aveam să aflu că „Mulțumesc, Doamne, pentru NU!”, îmi va da curajul să spun lumii întregi că sfârșitul unui drum nu înseamnă moarte, ci moartea celui ce ai fost, pentru a învia cel ce ai fost creat să devii!

Povestea drumului meu o scriu chiar acum într-o carte mărturie, dar înainte de a vă invita la lansarea ei, simt că e necesar să vă spun cum a început drumul ăsta, căruia omul Beni Mogoș i-a pus prima aripă.

Am găsit în acest om modelul unui tată pe care mi l-am dorit toată viața mea, al unui bărbat responsabil, pe care nu l-am ales niciodată, și care nu credeam că există (pentru că atunci când mănânci numai fructe acre, necoapte, și crezi că sunt de fapt coapte, e greu să înțelegi că maturitatea înseamnă dulceață!)și al unui om care arată smerenia, deși ar avea atâtea motive să ne privească de sus.

RĂSPUNSUL CARE DUCE LA VINDECARE VINE UNEORI PE NEPREGĂTITE

Am scris acest articol pentru ca tu, suflet care cauți vindecarea, să vezi că se poate ieși din coșmar! Să vezi că răspunsurile la frământările tale pot veni de la oameni de la care nu le ceri direct și nici nu te aștepți, și în momente în care nu ai fi crezut vreodată.

Am scris pentru ca tu să ai credința că poți găsi modele de viață în alți oameni decât cei din familia ta, din anturajul tău, din sufletul tău. Le poți găsi în oameni care nu te cunosc personal și pe care poate nu îi vei vedea niciodată personal. Dar îți pot deschide ochii pentru a vedea rețeta vindecării.

Nu vreau să înțelegi că omul care mie mi-a schimbat traiectoria vieții este perfect, sau că eu sunt un model de urmat. Și el are neajunsurile lui, ca și mine și ca tine. El este însă un om care a ales să împărtășească altora ceea ce a învățat, și eu sunt o dovadă că se poate trăi după o traumă. Sunt o dovadă, nu un model!

Mulțumesc, Beni Mogoș, pentru că în acea zi ai ales acel mesaj! Știu că nu a fost ales întâmplător, pentru că Dumnezeu știa clar cine avea atunci cea mai mare nevoie să îl audă: EU!

Și mai știu foarte sigur că mulțumirea în încercare și suferință este cea mai bună modalitate de a te vindeca pe tine însuți de neiubire și de neiertare de sine și de viață.

Mulțumesc, Ben, pentru că, deși mă lupt cu lipsa curajului de a-ți cere ajutor atunci când simt că nu mai e nici o cale de scăpare, deschiderea pe care o ai față de oameni mă ajută să cred că voi câștiga războiul cu mine însămi!

Iar ție, suflet care citești, îți mulțumesc pentru că vei strânge în inima ta speranța că un NU azi, poate însemna un DA devenirii, mâine.

Nu uita, lasă aici un comentariu cu mulțumirea către persoana căreia îi ești recunoscător, și participă la concursul prin care poți câștiga o carte PUNE ULTIMA PIESĂ!

Distribuiți vă rog
Vino la Gala Mulţumirii. Oameni pentru medici. Leapşa pentru suflet.

Oameni cu aripi

Vino la Gala Mulţumirii. Oameni pentru medici. Leapşa pentru suflet.

Distribuiți vă rog

Din indignarea creată de premiul oferit doamnei Olivia Steer, mi-am înecat sufletul de amar pentru ignoranţa de care am dat dovadă de-a lungul vieţii mele, faţă de oamenii care mi-au salvat trupul şi sufletul de la dezastru. Vreau să vă rog pe toţi cei care aţi fost salvaţi de medici, să scrieţi pe profilurile sau blogurile personale, cu hashtag-ul #galaMultumirii, recunoştinţa pe care o purtaţi celor care v-au ajutat să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe.

Aş vrea să ne dăm mâna cu toţii, cei care avem de aplaudat oameni care ne-au salvat fără să fie aplaudaţi. Care au făcut-o pentru că asta le e meseria. Şi au făcut-o cu dragoste necondiţionată pentru oameni.

Aş vrea să facem împreună o gală a mulţumirii, chiar dacă virtuală, deocamdată, în care să premiem medicii care şi-au dat din propria sănătate pentru a ne însănătoşi pe noi. Care au făcut pentru noi, fără să ne fie prieteni, tot ce au putut, pentru a ne ridica şi a ne continua viaţa.

Dacă ai un astfel de medic (de orice specialitate, inclusiv terapeuţi – medicii de suflete) căruia îi eşti recunoscător, alătură-te Galei Mulţumirii şi aplaudă omul care ţi-a salvat viaţa!

Nu vreau să lovesc în cei care primesc premii fără să aibă legătură cu medicina. Vreau ca noi, ceilalţi, să schimbăm ignoranţa cu mulţumirea. Să învăţăm de azi să nu mai lăsăm pe margine medicii care au ajutat la vindecarea noastră. Ci să îi apludăm la scenă deschisă pentru implicarea lor, pentru determinarea şi dragostea lor.

Vă rog să-i etichetaţi. Nu avem sponsori, nu avem diplome. Avem doar recunoştinţa şi dovada că suntem azi vii sau sănătoşi datorită lor.

Scriu în grabă, obosită şi revoltată. Pentru că prin ignoranţa mea, am dat locul lor altor oameni care ar trebui premiaţi pentru altceva. Tot valoros, nu zic nu, dar care nu ar trebui premiaţi pentru sănătate, ci pentru consecvenţă, probabil.

Aş vrea să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.

Eu dau azi toată recunoştinţa mea domnului doctor Florin Chirculescu. Un  om cu aripi, care mi-a fost alături când frica mea teribilă de a nu avea cancer m-a făcut să dau buzna în cabinetul domniei sale. Nu vreau să-mi amintesc diagnosticul scris, vreau doar să vă spun că teama mea ajunsese la paroxism.

În cabinetul mic, din incinta spitalului Universitar Bucureşti, domnul doctor m-a întrebat scurt:

  • V-aţi lovit vreodată în regiunea toracică?
  • Da, am răspuns, am fost lovită, dar cu 10-11 ani în urmă.

Am decis împreună să intru peste câteva zile în operaţie, pentru că nu mai suportam durerile. Numai că, în ziua operaţiei, domnia sa a apărut în salon,  ca după un maraton, la diferenţă de 7 ore de ora la care eram programată să intru în sală. De ce? Să-şi ceară scuze:

  • Domnişoara Berceanu, vă rog să mă iertaţi, dar nu vă mai pot opera azi. E deja ora 16 şi în loc de 2 ore, cât ar fi trebuit să dureze operaţia persoanei dinaintea dvs., am ajuns la 7 ore. Trebuia să-i salvăm viaţa… Sunt extrem de obosit, şi chiar dacă operaţia dvs. e simplă, nu vreau să risc nimic.

Nu am putut niciodată să uit ochii acestui OM. Venea să-şi ceară scuze pentru că salvase o viaţă. Fix de asta. Eu, a repetat de multe ori, (doar că eu credeam că spune totul pentru a mă linişti) nu aveam o operaţie complicată. În maxim 30 minute „răul” era scos.

În sala de operaţii a avut grijă să râd. Pentru că eu tremuram de frica unui diagnostic crud. A avut apoi grijă să mă lase pe mâna unui alt medic -rezident, sper să nu greşesc-, pentru cusătură. Medic care avea cu 2 ani mai mult ca mine. Nu îi ştiu numele complet, îmi amintesc numai prenumele, ANDREI. A avut grijă să am un semn gros cât firul de aţă.

  • Cum aţi reuşit să coaseţi atât de finuţ, domnule doctor? l-am întrebat când am mers „la control”.
  •  Sunteţi tânără, vă rog să aveţi grijă cu apa. Să nu se deschidă operaţia şi să fiu nevoit să vă las semne adânci, mi-a răspuns cu smerenie.
  • Aşa lucrează domnul Andrei, domnişoară, mi-a spus o doamnă asistentă. Face artă din operaţii. Aţi avut noroc.

Nici pe OMUL acesta n-am să-l uit vreodată. Şi dacă regret ceva, este faptul că nu am scris atunci nimic public despre OAMENII aceştia. Nu, nu sunt oameni cu litere mici. Deşi ar putea. Nimeni nu le poate dicta ce să facă. Tot ce fac, fac din dragoste pentru viaţă. Ar putea să nu le pese. Ar putea să nu dea timp în plus pentru a face artă din meseria lor.

Vă mulţumesc, OAMENI CU ARIPI, pentru dedicare, dăruire şi iubire de oameni! Mă înclin în faţa domniilor voastre şi vă aplaud tăcut acum, pentru că nu se poate altfel deocamdată, pentru tot ce faceţi!

Nu meritaţi diplome, meritaţi ani din vieţile noastre, pe care ni le-aţi salvat! Să trăiţi veşnic, să fiţi nemuritori. Meritaţi mult mai mult decât putem noi să vă dăruim. Să mă iertaţi pentru ignoranţa de a nu vă aplauda atunci când ar fi trebuit. Am luat totul ca şi când mi s-ar fi cuvenit. Când nu mi se cuvenea de fapt nimic. 

Te rog fierbinte, om care ai fost salvat de un medic, de trup ori de suflet, să aduci pe scena virtuală a galei mulţumirii, numele său şi povestea ta, pe scurt! Nu fi ignorant cu omul care nu te-a ignorat! Eu voi scrie curând scrisori de mulţumire pentru OAMENII care au aruncat în aer dezastrul sufletului meu.

Dă-mi mâna, şi hai să  facem o horă a recunoştinţei! Şi sponsori să ne fie propriile suflete!

Şi dă mai departe mesajul acesta, pentru a ajunge la cât mai mulţi dintre noi. Să învăţăm unii de la alţii să dăruim recunoştinţă!

 

Distribuiți vă rog
Scriitoarea Petronela Rotar se alătură campaniei #NuEştiSingurPeLume: DE CE SUNTEM ORBI când iubim?

Oameni cu aripi

Scriitoarea Petronela Rotar se alătură campaniei #NuEştiSingurPeLume: DE CE SUNTEM ORBI când iubim?

Distribuiți vă rog

Am îndrăznit, de-a lungul campaniei #NuEştiSingurPeLume, să întreb oameni despre iubire, despre abuz, despre nefericire, despre femei şi bărbaţi. Despre viaţă şi şansă. Şi voi continua să îndrăznesc. Pentru că ştiu că România are nevoie de conştientizare şi de schimbarea unor legi referitoare la abuz.

Teoretic, AZI, 2 aprilie, campania se încheie, însă practic abia acum începe. Am primit atâtea poveşti, atâtea întrebări şi atâta împlinire în timpul ei, încât am decis să merg mai departe cu subiectul acesta, până Dumnezeu îmi va spune STOP!

S-au alăturat campaniei oameni extraordinari, care ajută zi de zi, din spatele Facebook-ului, la aflarea adevărului despre iubirea adevărată.

Am ales pentru azi cartea ORBI, a scriitoarei Petronela Rotar, pentru că este cartea care mie mi-a dat curajul să îmi fac publică AICI povestea abuzului. Mi-a fost ruşine ani la rând de ce am trăit, şi m-am întrebat tot atâta timp dacă e normal să scriu o carte-mărturie despre un vis spulberat. Când am citit ORBI, am simţit că nu e doar normal, ci necesar.

OAMENII NE CITESC VIEŢILE şi de multe ori învaţă din ele mult mai uşor decât din ceea ce spune ştiinţa.

 

Mulţumesc, Petronela, pentru darul pe care ni l-ai făcut scriind nespusul şi pentru că ai acceptat să te alături campaniei #NuEştiSingurPeLume, răspunzând întrebărilor pe care multe dintre femei nu au cui să le pună.

De ce ORBI? Ce a stat la baza deciziei tale de a scrie o astfel de carte?

P.R: ORBI pentrucă mi-am dorit să scriu o carte care să dezvrăjească ideea romantică a iubirii năbădăioase, iubire despre care se scrie și cîntă în așa fel încît a ajuns să pară dezirabilă.

Mi-am dorit să desfac mecanismele psihologice ale acestei iubiri cu năbădăi, cum e numită la noi, pentru a arăta cît de disfuncțională, de abuzivă este, și cît de disfuncționali sunt cei care aleg și acceptă astfel de relații.

Cele mai multe povești, romane, filme etc. de dragoste se termină cu: „S-au căsătorit și au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți.” Ca și cum căsătoria este rezolvarea universală, rețeta universală a fericirii. Or, statisticile arată contrariul. Nu doar în ceea ce privește numărul divorțurilor, cît și în ceea ce privește numărul abuzurilor, violențelor în familie, deceselor din cauza violenței domestice.

Mai mult, căsătoria nu e sfîrșitul problemelorși al unei vieți nefericite, ci, de foarte multe ori, începutul ei. Așadar, am scris o carte în care personajele pică, la fel ca mulți dintre noi, oamenii reali, în această capcană, și apoi am încercat să desfac și disec mecanismele lor psihologice, arătînd și una dintre posibilele căi de ieșire și de vindecare.

Când şi cum ai decis tu însăţi să intri într-un proces de psihoterapie?

P.R: La mine povestea este foarte lungă, am tot vorbit despre asta. Prima mea întîlnire cu un psiholog datează din clasa a VI-a, cînd am avut un episod anxios-depresiv, însă pe vremea aia nu se făcea terapie, îți prescriau niște pastile de somn și aia era. Mai tîrziu, în urma unei tentative de suicid, la 17 ani, am avut cîteva întîlniri cu un terapeut.

Decizia de a intra înterapie am luat-o pe la 27 de ani,  cînd depresia mea cronică a trecut iar printr-un episod acut, însă, ca orice om pe care-l doare, nu am stat suficient, așa că pînă pe la 35 de ani, în funcție de simptome, am tot intrat și ieșit din terapie, dar am lucrat superficial, cît să rezolv de fiecare data simptomul care mă trimitea în cabinetul psihoterapeutului. Abia la 35 de ani pot spune că am intrat serios și am și rămas pînă în ziua de azi în terapie. Mi-aș fi dorit să pot spune că am intrat în terapie pentru că eram conștientă că toate tarele și traumele pe care le-am dus cu mine încă de cînd eram copil trebuie prelucrate, însă adevărul e că am intrat pentru că devenise insuportabil să trăiesc cu anxietatea și depresia.

Cînd am înțeles cît de mult mă ajută să mă cunosc, să mă înțeleg, să devin conștientă de alegerile pe care le fac, am și rămas și rămîn, e o formă de igienă psihologică pe care o găsesc absolut necesară.

De ce e nevoie ca o femeie abuzată să apeleze la un terapeut?Spune-ne, te rog, părerea ta, ca om ce a înţeles că psihoterapia nu este nici un moft, şi nici o prostie.

P.R: Răspunsul la această întrebare l-am dat, în detaliu, în ORBI. Voi încerca să sintetizez ce am expus în jumătate de roman: pentru că e necesar să (se) înțeleagă. Nu alegem întîmplător parteneri abuzivi și trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile și viețile noastre. Din păcate, e foarte greu să facem asta fără un ajutor extern, mintea este un mecanism foarte complicat, care are grijă să ne protejeze foarte bine de adevărurile care nu ne convin. Terapeutul este un ghid, cu ajutorul căruia ne cunoaștem și conștientizăm cum am ajuns într-un astfel de punct și ce putem face pentru a ieși de acolo. Repet, prin toate aceste etape și întrebări trece personajul meu feminin, e foarte mult de spus pe tema asta.

Ai spus într-un alt interviu că și soțul tău este într-un proces de psihoterapie. Ce l-a determinat să facă acest pas, având în vedere că extrem de puțini bărbați recurg la terapie ca soluție pentru maturizarea lor emoțională şi spirituală?

PR: Soțul meu este absolvent de psihologie, are formare în terapie cognitiv-comportamentală. Chiar dacă nu practică (deși își dorește și sper să ajungă să o facă), are toate instrumentele pentru a înțelege cît de importantă este terapia în primenirea sinelui. Și soțul meu, ca mulți dintre noi, este un om cu o istorie emoțională personală dificilă, suntem generații întregi crescute de părinți care nu au știut cum să ne hrănească emotional, așa că e firesc, din punctul nostru de vedere, că se află și el în terapie. De altfel, noi cunoaștem mulți oameni, bărbați și femei deopotrivă, care se află în proces terapeutic, sunt mulți bărbați care merg la psiholog, poate că nu spun la fel de des și de tare ca femeile, însă procentul de bărbați care aleg terapia e în creștere.

Cum vă ajută pe voi terapia, în calitate de cuplu? 

Păi, e simplu: în primul rînd ne ajută să ne cunoaștem fiecare pe sine, să ne înțelegem și acceptăm și părțile întunecate, să lucrăm cu ele fiecare pe frontul său, e absolut firesc să ne ajute și în cuplu acest proces. Diferența dintre a trăi inconștient, fără să știi ce e cu tine și a trăi conștient, cu atenție la sine, este uriașă, iar asta se vede inevitabil și în cuplu. Te ajută să ai înțelegere, compasiune, să poți comunica deschis conținuturi emoțioanale pe care altădată le ascundeai sub mecanisme de protecție inconștiente, te ajută să ieși din triunghiul victimă-călău-salvator, care apare și în cuplurile care nu au probleme de violență sau abuz, la niveluri mult mai subtile. E inevitabil ca atunci cînd ajungi să tecunoști și înțelegi să ajungi să fii un partener mai bun, mai cald, mai deschis, mai empatic.

Este scrisul, după părerea ta, o formă bună de terapie, făcută în paralel cu ajutorul unui terapeut și , dacă da, de ce?

PR:  Sigur că este. E dovedit și de studii lucrul acesta, în multe procese terapeutice ești împins să scrii. Nu e nevoie să scrii literatură, e suficient uneori să scrii jurnal, să notezi ceea ce te doare și te tulbură, scrisul este un instrument cathartic prin excelență. Pe mine, personal, m-a ajutat să rămîn întreagă la minte. Însă, în egală măsură, doar scriind nu ajungeam la liniștea interioară la care am ajuns și cu ajutorul terapiei.

 Petronela, tu ești mamă. Rămânem în relații cu agresorii noștri pentru copii sau Nu? E o întrebare al cărei răspuns multe mame îl caută…

PR: Răspunsul este categoric: NU. Copiii sunt oglinda noastră, rămînînd în relațiile abuzive nu facem decît să le “asigurăm” și lor un viitor asemănător, plin de durere. Jung spunea că nu ne educăm copiii cu ceea ce le spunem, ci cu ceea ce facem.

Ce va face un copil al cărui normal, singurul cunoscut, este acela al unei familii abuzive, în care părinții se ceartă, se bat, se urmăresc, se insultă? Va face ceea ce știe mai bine, ceea ce a învățat și văzut acasă. Sau, prin opoziție, va dezvolta mecanisme de apărare care vor face din el un adult închis, speriat, care nu se va căsători niciodată, care nu va avea disponibilitate emoțională niciodată.

În terapia de grup am cunoscut o mulțime de oameni tarați de astfel de relații de familie, oameni suferinzi, adulți disfuncționali. De fapt, de unde mă uit eu, tocmai pentru copiii noștri, dacă îi iubim, trebuie să ieșim din astfel de relații, pentru a le asigura lor un mediu emoțional securizant, pentru a nu le distruge lor psihicul expunîndu-i la o asemenea toxicitate cum este cea emanată de un cuplu în care abuzul este firescul.

Sunt atîtea de spus despre de ce NU ar trebui să rămînem în relații cu agresorii tocmai pentru copii, încît aș putea scrie sau vorbi ore întregi. O parte mare dintre lucrurile astea le-am scris în ORBI, unde am încercat să arăt inclusiv ce se întîmplă cu un copil care a trecut prin așa ceva atunci cînd ajunge adult și cum reușește să rupă lanțul acesta vicios, dar nu oricum, ci cu mare greutate și costuri emoționale importante.

Repet: răspunsul categoric este NU.

Mai mult, și asta va fi o opinie nepopulară, adevărul este că mamele care rămîn în relații cu agresorii lor nu o fac pentru copii, aceasta este doar justificarea pe care o aduc acestei alegeri. Și tocmai existența copiilor și dragostea pentru ei ar trebui să fie cel mai puternic și important impuls pentru a se smulge din locul acela toxic, care mutilează suflete, atît pe al mamei, cît mai ales pe cel al copiilor.

 

 

Distribuiți vă rog
„Ce-ai făcut cu atâta viață?” Întrebarea lui Dumnezeu pentru tine şi pentru mine. Tu ce-i răspunzi?

Oameni cu aripi

„Ce-ai făcut cu atâta viață?” Întrebarea lui Dumnezeu pentru tine şi pentru mine. Tu ce-i răspunzi?

Distribuiți vă rog

Tocmai citisem un articol în care cineva punea întrebarea asta:

„Ce-ai făcut cu atâta viață?”, când o doamnă m-a contactat pe Facebook să mă întrebe despre o asociație umanitară.

Aflu apoi că avea nevoie pentru cumnata sa, diagnosticata cu cancer…

Mă întrebam de ce a ajuns doamna asta tocmai la mine? Toată viața mea am fost speriată de cancer. Am avut o operație  pentru un ganglion cauzat de loviturile primite de la bărbatul despre care am povestit AICI și am trăit cele mai negre clipe în așteptarea rezultatelor biopsiei.

Probabil că Dumnezeu are ceva să-mi transmită prin povestea acestei doamne.

Întrebarea Lui:

„Ce-ai făcut cu atâta viață?” îmi strigă în inimă și-n minte și îmi face să-mi tremure sufletul.
Doamne, eu n-am făcut nimic cu viaţa mea! Nimic care să Te onoreze pe Tine, să ajut, să iubesc necondiționat.  Să fac totul pentru Tine, cum ai făcut Tu pentru mine!

Mâine nu există nici teoretic. Decât  iluzoriu. Eu n-am nimic mai mult decât ce îngădui Tu să am, și mă amĂgesc de 32 de ani că am ce mi-am ales eu să fac ca să am.

Sunt mândră des, Doamne, și mândria asta Te doare pe Tine. Tu știi că ea e sursa tuturor relelor de pe pământ!
Sunt mândră de mine, când ar trebui să fiu smerită și să recunosc că dacă am ceva în lumea asta, este numai pentru că Tu ai avut milă de mine!

Uit des, Doamne, că nu merit cu nimic mai mult decât cel mai nefericit om de pe pământ, și atunci Tu îmi amintești:

Știi, Monica? Oamenii nefericiți nu sunt cei care au lipsuri fizice ori materiale, ci aceia cărora Eu le-am dat niște talanţi și ei nimic n-au făcut cu ei. Din egoism și din frica de-a nu-şi pierde viața, reputația ori  locul I în sufletul cuiva drag.

Oamenii nefericiți sunt aceia care au făcut pulbere din binecuvântările mele și aleargă după faimă, deși n-au nevoie de ea!

Și cuvintele astea se îmbracă în intrebarea care-mi taie respirația din nou și din nou:

-Ce-ai făcut cu atâta viață?

În așteptarea răspunsului meu, Dumnezeu Se descoperă altor oameni. Și unii dintre ei sunt 2 tineri, Emilian Jicmon şi Andrada Muicu , care au inițiat o campanie de strângere de fonduri pentru doamna Muicu Melania, diagnosticata cu cancer.

Campania #NuEstiSingurPeLume a început când am decis să-mi spun povestea abuzului. Se vrea a fi o campanie despre abuz.

Dar NU EȘTI SINGUR PE LUME nu este doar despre loviturile bărbaţilor care lovesc fără milă. Este despre nesingurătatea din noi. Despre a ne da mâna și a arăta că iubim oamenii. Că suntem toți egali în fața unui Dumnezeu în care credem ori nu.

Vă rog fierbinte, pe fiecare dintre cei ce citiți aceste rânduri, să donați cât puteți pentru doamna Melania Daniela Muicu, AICI! 

Sau în contul: RO42BRDE200SV09865712000

Donați, în timpul în care eu îmi găsesc cuvintele să-I răspund Dumnezeului care nu încetează să mă întrebe:

Ce-ai făcut cu atâta viață?

Tu, suflet care citești, ce faci cu tot ce ai? Și dacă n-ai bani, ci doar o viață, ce alegi să faci cu ea?

Îți mulțumesc pentru că te-ai oprit să citești, îți mulțumesc pentru că alegi zi de zi să mai faci un pas, chiar dacă ți-e greu, și îți mulțumesc pentru că trăiești!

Atâta timp cât ție ți s-a dat dreptul să alegi ce faci cu viața ta, te rog din suflet, fă o alegere înțeleaptă! Alege să îți pese de cel de lângă tine!

Mulțumesc.

Iar Ție, Doamne, nu am încă UN răspuns să-ți dau…

Distribuiți vă rog
Mami, de Mărţişor vreau să nu mai porţi în piept lacrimi! Şi nici durere

Oameni cu aripi

Mami, de Mărţişor vreau să nu mai porţi în piept lacrimi! Şi nici durere

Distribuiți vă rog

Iubirea este subiectul care-mi arde în piept, oricât de mult ar ploua, şi oricâte găleţi cu apă aţi turna peste sufletu-mi. E iubirea femeii-cuvânt, care a înţeles că dragostea nu se asortează niciodată cu suferinţa, cu lacrimile şi cu umilinţa.

Iubirea este despre sacrifiu, despre lepădare de sine şi acceptare. Despre bunătate, răbdare, iertare şi zâmbet. Despre 2 palme care se unesc în rugăciune, pentru a cere de la Dumnezeu salvare. Despre 2 palme mici, de copil care îşi vede mămica lovită, umilită şi lăsată să moară de foame. Nu de foame de mâncare, ci de mângâiere.

Dragi mămici, vă scriu azi despre voi. Despre cum nedreptatea bate la uşi dincolo de care se stă pe genunchi şi se roagă pentru viaţă. Dincolo de care se aud strigăte mute de ajutor, vorbe urâte, plânsete de copil şi chin.

 

Vă scriu azi despre ABUZ. Despre o durere pe care nimeni, niciodată, nu o va putea lua cu mâna, ci numai noi, cele care simţim suferinţa altora, o putem bandaja. O putem îngriji apoi, până prinde un strat de durere împuternicită să se lupte cu bărbaţii aceia care lovesc. Care lasă inimile femeilor-mame, însărcinate cu traume  cărora cele 9 luni nu le aduc bucurie, ci frică, groază şi întrebări fără răspunsuri.

Săptămâna trecută am participat la un eveniment frumos, ca sufletul celor ce fac parte din asociaţia Touched România. De ziua Natashei, directoarea centrului maternal, CASA AGAR  , oameni frumoşi au venit să-i spună LA MULŢI ANI! pentru că le pasă. Pentru că vrem ca mamele să poată trăi lângă copiii lor, să înveţe să se respecte şi să se bucure de viaţă, chiar dacă au trecut prin iad.

Şi am aflat acolo o poveste care începe cu „A FOST ODATĂ… O femeie, un bărbat şi o mare iubire. Din care s-a născut o minune.” Numai că oamenii aceştia doi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, pentru că el, bărbatul iubit, a ales să-şi umilească femeia care i-a dăruit un copil.

Şi povestea continuă cu o iubire şi mai mare: de viaţă. O iubire care le face pe aceste mame abuzate să meargă mai departe, să lupte până la sânge cu destinul lor, şi să îşi crească singure copiii, departe de cel care le-a condamnat la rană şi la cuţit.

Un proiect cât inima lor de mare

Mărţişor marca Touched Collection

 

Am aflat că mamele cărora Dumnezeu le-a dat harul frumosului, după ce petrec 1 an de zile în centrul maternal, (unde învaţă să îşi rescrie viaţa şi să treacă prin traumele lăsate de abuz) sunt angajate în regim part-time  la Touched Collection , pentru că nu îşi permit să plătească toate cheltuielile din salariul lor de bază.

De asemenea, pentru că terapia ocupaţională este parte a procesului de vindecare a rănilor tatuate pe suflet, Touched Collection este pentru inima lor un balsam. Îşi pun iubirea şi speranţa în fiecare lucru pe care îl crează, şi priviţi ce iese!

 

Colectia Rebirth, pentru că inimile renasc atunci când sunt mângâiate

 

Am aflat că pe lângă bijuterii, organizează ateliere de creaţie, unde oricine doreşte să înveţe tainele frumosului din suflet se poate înscrie şi are parte de cei mai buni profesori. Fie că lucrezi într-o companie, sau eşti pasionată de artă, poţi participa la aceste ateliere, punând astfel şi o cărămidă la reconstrucţia sufletului unei femei-mamă care a fost lovită, şi care îşi creşte singură copilul.

 

Prinde-ţi în piept Speranţa şi Credinţa! Poartă bijuteriile Touched Collection!

 

M-a impresionat colecţia de mărţişoare de AICI şi v-o arăt şi vouă, pentru că ştiu că vreţi să oferiţi tot ce e mai frumos fiinţelor dragi, în Martie. Şi sunt convinsă că un suflet de mamă înţelege sufletul celeilalte mame, care şi l-a pus în fiecare bijuterie pe care a creat-o.

Să purtăm în piept, de Mărţişor, iubirea acestor mame care au curajul să ia viaţa de la capăt, să se nască din nou şi să îşi strângă la piept copiii!

Dacă aveţi întrebări despre acest proiect, accesaţi linkul de AICI şi haideţi să punem împreună o cărămidă la construcţia unei vieţi pe care alţii au dărâmat-o!

Orice mamă merită iubită, susţinută şi respectată, iar noi, cei de pe margine, avem puterea să o încurajăm să reînveţe să păşească!

Vă mulţumesc, oameni frumoşi,  pentru dragostea pe care o împărţiţi, prin cumpărarea bijuteriilor sau  participarea la atelierelor susţinute de Touched Collection.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Îmi donez ziua de naştere pentru #eLiberare. Pentru prevenţia traficului de persoane

Oameni cu aripi

Îmi donez ziua de naştere pentru #eLiberare. Pentru prevenţia traficului de persoane

Distribuiți vă rog

Încep direct, cu un tremur de inimă și cu o zbatere de suflet, să vă povestesc despre proiectul #eLiberare, în care m-am implicat pentru că voi, mami și tati, aveți nevoie să știți că există cu adevărat trafic de persoane. Și de voi depinde într-o mare măsură, viitorul copiilor voștri.

Lansez azi acest proiect pentru că am fost victima abuzurilor timp de 3 ani. Calvarul a început când aveam 18 ani și a durat până la 21, când, forțată de 2 prietene, am strigat pentru prima dată AJUTOR, autorităților.

Am ajuns în iad pentru că n-am știut ce e raiul

Povestea o veți afla în cartea-mărturie pe care o pregătesc, dar acum vă spun esențialul: am ajuns în iad pentru că n-am știut ce e raiul. Pentru că deși părinții mei m-au iubit, au făcut-o cum au știut ei. Și au știut prea puțin. Prea puţin despre pericolele care ne pasc la tot pasul, despre cum se putea preveni un coşmar şi despre cum aş fi putut rămâne o femeie fără tăieturi pe suflet.

De aceea mă alătur oamenilor minunați din eLiberare, să strigăm împreună AJUTOR!

Mie mi-a fost rușine ani de zile să-l cer, azi vă îndemn pe toți, părinți frumoși, să vă alăturati, pentru ca ai voștri copii să trăiască în siguranță!

Primul pas din acest proiect îl fac azi, invitându-vă pe 11 februarie, orele 18.00, la cafeneaua Therapy, unde îmi voi dona ziua de naștere pentru ca toți copiii României să aibă parte de informare.

Cei care doriți să veniți să ne cunoaștem și să împărtășim dorințe, temeri, răspunsuri și planuri, sunteţi așteptați în strada Sfintii Voievozi, nr. 60 București (Zona Victoriei –  Hotel Moxxa), pentru a vă alătura proiectului.

Am ales să îmi donez ziua pentru că ei au nevoie să cunoască. Și nu pot cunoaște dacă nu există oameni care să le vorbeasca.

Așadar, cei care veniți, prieteni, rude, cunoscuți și necunoscuți, veți veni FĂRĂ CADOURI pentru mine. În locul lor, vă rog fierbinte să donaţi atât cât ați fi cheltuit pe cadoul pentru mine (nu se va ști cine donează și cât, decât dacă doriți să faceți public sau să puneți numele dvs. pe un plic).

Acești bani se vor folosi pentru ca toți copiii României să afle ce înseamnă prevenția. Să cunoască detalii despre cum se pot feri de traficanți.

Voi incerca să organizez GRATUIT, lunar, câte un eveniment în care să răspund, ca terapeut de familie, întrebărilor voastre cu privire la dificultățile cu care vă confruntați ca părinți, în creșterea copiilor voștri. Astfel încât ei să crească frumos și sănătos. 

Ce facem pe 11 februarie?

De la 18 la 19 vom face cunoștință, cei ce nu ne cunoaştem,  vom interacționa unii cu alții, vom servi gustări bz Therapy, și vom povesti.

De la 19.00 la 19.30, Miriam , parte a asociației eLiberare, care vine din Cluj să ne cunoaștem, ne va prezenta viziunea fundației și povestea din spatele poveștii.

De la 19.30-20.00, voi da glas eliberării sufletului meu. Cum am reușit să scap din lanțuri și cum am ajuns, la 32 de Ani, să fiu una din vocile celor ce nu au curajul sa strige AJUTOR!

Mami și tati, indiferent că mă cunoașteți personal sau nu, sau doar mă citiți, vă aștept la un pahar de viață. Iar dacă nu puteţi veni, puteţi dona  AICI orice sumă doriţi, pentru eLiberare.

Continăm seara povestind şi iar povestind, bucurându-ne de viaţă, mulţumind pentru ea şi pentru LIBERTATE!

De asemenea, cei care doriţi să susţineţi campania, o puteţi face schimbându-vă poza de cover cu poza aceasta, alaturi de hashtag-ul #eliberaresi de link-ul catre campanie: https://goo.gl/qmc9Hd .

Invita-ti prietenii sa doneze! 20 RON sunt de ajuns pentru resursele necesare unei lectii de prevenire pentru o clasa intreaga!

Poza este disponibila aici: https://goo.gl/B4NdkE

 

Distribuiți vă rog
Cea mai dureroasă poezie despre femei. Acum, când 2 femei-mame au plecat să aibă grijă de îngeri

Oameni cu aripi

Cea mai dureroasă poezie despre femei. Acum, când 2 femei-mame au plecat să aibă grijă de îngeri

Distribuiți vă rog

A doua mamă moare, într-o săptămână, sub privirile noastre. Sub paşii noştri se aude tăcere şi în inimile noastre urlă revolta.

Nu vrem, ca femei, să fim tratate ca sclave, nu vrem să ne rămână copiii ai nimănui, şi nu vrem să murim. Numai că cineva, şi încă nu ştiu cine, permite crima ca un BUNĂ SEARA, IUBITO!, spus cu glasul demonic.

Adrian Păunescu plângea de-atunci destinul femeiesc, şi noi azi, la ani lumină parcă, ne plângem vieţile în pumni, scrâşnim din dinţi şi n-avem ce să facem. Sau avem, şi ne lipseşte curajul?

Durerea femeiască

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte „ele” ce slujesc pe „ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

 

                                  E imposibil? 

Distribuiți vă rog
Simona Pop: „Când privesc în urmă, fără cancer, aş fi detestat persoana care urma să devin…”

Oameni cu aripi

Simona Pop: „Când privesc în urmă, fără cancer, aş fi detestat persoana care urma să devin…”

Distribuiți vă rog

 „Când privesc în urmă, fără cancer, aş fi detestat persoana care urma să devin…”  îmi pare motto de scrie pe uşa cabinetului de dăruit viaţă…

Despre Simona Pop  am aflat de pe Facebook. Întâmplător, aş spune eu; cu un scop bine determinat, ar spune Dumnezeu.

Citeam un articol despre cancer şi, răsfoind file de viaţă ale altor femei, am dat peste aripile ei. Cancer şi credinţă.

Despre Simona nu ştiu să vorbesc. Tot ce pot să vă spun că m-am uitat sute de minute la pozele ei, la cuvintele ei, la viaţa ei. Scrisă de acelaşi Dumnezeu pe care mulţi dintre noi Îl uităm prin sertare prăfuite. Îl ignorăm sau Îl detestăm. Ori Îl blestemăm pentru deciziile noastre proaste. Pentru care devine responsabil întotdeauna Cel ce ne-a dat dreptul să alegem propriul drum.

Mi-am făcut curaj, după câteva ore de citit povestea ei, să o rog să ne înveţe despre Iubire. Despre credinţă, adevăr şi feminitate. Prin toate, dragii mei, au curs picături de cancer. Azi, Simona ne injectează în vene sânge de Dumnezeu. Sperând că vom deveni dependenţi de El pentru totdeaua.

O poveste despre Dumnezeu şi oameni, cu oameni născuţi din Dumnezeu, nu din Big Bang-uri sau maimuţe.

Aripi de drum: Simona, eşti cu sufletul la terapie intensivă. Am citit despre motivul pentru care ţi l-ai dus acolo:  Pentru că „Sufletul – bucata din Dumnezeu creata sa tinda spre cer – l-am tavalit in tarana. L-am imbracat cu tot ce-i lumesc si l-am hranit cu vise care se naruie asemeni castelelor de nisip. Am crezut ca pot sa-l satur singura. Am fost deplin incredintata ca stiu sa il umplu cu cele mai bune lucruri. Dar l-am umplut cu tina…”

Cât de grea e vindecarea lui, şi care sunt tratamentele pe care ţi le aplică Medicul tău personal?

simona-cancer-negru-suc

Simona: Spun adesea ca am purtat cancerul in suflet… L-am purtat si crescut  vreme lunga, ca o buna gazda, pana mi-a parazitat trupul. Am fost bolnava de nemultumire, plina de mandrie, insetata dupa lucruri materiale si cu inima lipita de vise desarte. Am cautat sa agonisesc sub stele, fara sa ma gandesc cat de jos cladeste Cel ce zideste sub soare.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Cand simti fiorul rece al mortii in ceafa, un sentiment ciudat te invadeaza, iar viata incepe a ti se derula sub ochi. Pe patul de spital a inceput terapia sufletului meu – lent si chinuit. N-am agonizat in dureri trupesti, ci sufletesti. Valul de pe ochii mei incepea sa cada. In fata mea se se petrecea o alta realitate – o realitate pe care pana atunci o negasem.

Am inceput sa constientizez muntele de binecuvantari ascuns de zidul nemultumirilor mele, neputinte mascate de mandrie si desertaciunea viselor cladite pe nisipuri miscatoare. Dumnezeu a inceput sa imi descopere o alta fata a lucrurile si cu maini blande mi-a legat inima cu Cuvinte Sfinte. Am trait, am absorbit si am respirat fiecare Cuvant al lui Dumnezeu, fiecare soapta care imi aducea alinare, fiecare verset ce lasa vindecare peste sufletul meu.  M-am hranit cu mana cereasca desprinsa din pagini de scripturi, m-am vindecat si inca ma vindec cu credinta.

Aripi de drum: Cancerul este un diagnostic crud. De care toţi ne temem. Mulţi se întreabă cum de Dumnezeu, dacă e Dragoste, poate admite ca ai Lui copii să treacă prin chinuri cumplite?! Care e răspunsul tău la această întrebare şi cum ai ajuns la el?

Simona: E un diagnostic crud si pentru mine a fost egal cu moartea. Intr-un fel pot spune ca am si murit,  primind o noua viata, in acelasi trup, dar ca si o alta persoana. Daca ar fi sa dau cancerul inapoi, as refuza cu vehementa!

Da, Dumnezeu a fost, este si va fi dragoste, motiv pentru care in noiembrie 2015 m-a avertizat in privinta vietii mele prin cuvinte clare, precise si fara echivoc. A fost o voce care mi-a spus asa:

 „Daca tu  si sotul tau nu va apropiati mai mult de Dumnezeu, fie veti avea amandoi un accident de masina, fie tu vei te vei imbolnavi de o boala grava cum ar fi cancerul… ”.

 Am refuzat sa cred ca un Dumnezeu care este dragoste poate trimite astfel de avertizari dure. M-am rugat incercand sa alung imaginea „diavoleasca” ce isi facea loc in mintea mea, am sters cu buretele totul si nu m-am intrebat nici o clipa ce ar fi de reparat la viata mea ?! O luna mai tarziu,  cancerul mi-a napadit trupul.

Tarziu de tot am inteles ca Dumnezeu meu, motivat de foarte multa dragoste, a permis o asa crunta suferinta peste viata mea. Nu regret, dimpotriva, ii multumesc! Suferinta mi-a purificat inima, mi-a triat valorile si mi-a cernut prietenii. Pe drumul durerii am cules mai multe roade decat lacrimi, Dumnezeu mi-a separat lucrurile de pret de cele fara pret. Cand privesc in urma, fara cancer, as fi detestat persoana care urma sa devin…

Aripi de drum: Am început  cu suferinţa. Vreau să-mi povesteşti acum despre bucurie. Ce înseamnă ea pentru tine şi în ce lucruri, activităţi şi/sau oameni, o găseşti?

Simona: O data cu cancerul, am incetat sa mai incerc sa cumpar bucuria. Ea nu se gaseste in vitrinele magazinelor frumos ornate si nici pe coperti de reviste glossy. Bucuria nu e ceva ce se castiga cu bani, nu are nici o baza in lucrurile materiale si e departe de visele nostre schiloade. Bucuria despre care vorbesc eu, se cultiva. Bucuria despre care vorbeste societatea, e contrafacuta.

Cancerul mi-a adus intelepciune, invatandu-ma care e sursa adevaratelor bucurii. O gasesc la mine in inima in fiecare dimineata cand deschid ochii si pot sa vad, deschid gura si pot sa vorbesc, imi intind picioarele si pot sa le misc. Bucuria o adun din parfumul strugurilor tomnatici, din frunzele ruginii patate de soare, din picuri de ploaie agitati si apus cu zambet cald. Bucuria e in ochii persoanei dragi, in miros de cafea fierbite si cuvinte ce zidesc.

Privesc cu alti ochi bucuria si imi impun sa o caut in frumosul fiecarei zile, in detaliul oricarui lucru, in tot ceea ce nu are pret. In spital, as fi dat toti banii din lume sa pot simti gustul capsunilor de vara… fie ca mancam nisip, fie fructe, nu era nici o diferenta de gust… Acum ma bucur sa stiu ca exista lucuri pe care Dumnezeu le-a creat sa am eu un stop de fericire!

Aripi de drum: Văd tot mai mulţi oameni care, nedescoperindu-şi misiunea personală, trăiesc plini de resentimente şi amărăciune. Cum ţi-ai descoperit tu menirea, şi care au fost paşii parcurşi ?

Simona: In fiecare din noi a fost pus ceva special. In fiecare inima sunt ingropate daruri sfinte si abilitati unice. Cu totii avem ceva ce ne pasioneaza, dar nu toti facem ceea ce ne pasioneaza. Am stiut dintotdeauna care sunt talantii mei, dar am incercat cu ardoare sa monetizez oricare din calitatile mele. Am esuat dramatic, pentru ca nu m-am nascut pentru asta.

Refuz sa cred ca traiesc pe aceasta lume doar pentru a vietui asa cu mi-am imaginat eu, inchizand ochii la cei din jur.

In urma cu 6 ani pe o lista cu motive de rugaciune am notat timid ca imi doresc ca Dumnezeu sa imi dea experiente cu El, cuvinte si mesaje, dar si o vocatie divina. Nu stiam atunci pentru ce ma rog, dar iata-ma acum: am o experienta scrisa cu degetul lui Dumnezeu, am cuvinte aspru incercate si pasesc spre vocatia pe care El a pregatit-o pentru mine. Pot spune ca acum sunt intr-o misiune in care alerg sa vorbesc despre El si povestea care mi-a dat-o in dar. Dar pana aici, au fost dureri, lacrimi, rugaciuni si staruinte.

Cred ca totul incepe cu un simplu „Doamne, ce ai vrea de la viata mea?„

Dand ragaz si asteptand cu credinta, in taina, raspunsul nu va intarzia sa apara, dar e nevoie de urechi deschise, inimi sincere si renuntare la vise pamantesti…

 Aripi de drum: Cum îi îndemni pe tineri să îşi descopere vocaţia?

Simona: Sunt 4 elemente estentiale: Cuvant sfant, rugaciune, pustiu si renuntare. Reteta e simpla, dar intodeauna implica pustiul si renuntarea.

Retrage-te in pustiu, caci acolo vocea lui Dumnezeu se aude mai clar ca niciodata. Apropie-te de natura, unde poti vedea maretia Creatorului. Paseste in pustiu de buna voie, nu astepta ca Dumnezeu sa te impinga spre destinul tau. Te asigur, ca din prea multa dragoste, o va face. Poate fi pustiu financiar, al relatiilor, al remuscarilor, al durerii… Pustiul poate avea o multime de forme, dar aduce cu sine multe lectii pretioase.

Te retrage dar, te hraneste cu Cuvinte Sfinte si indreapta spre cer rugaciuni sincere. Recunoaste-ti neputintele si cere ajutor!

 Invata sa renunti si incepe sa pasesti pe ape!

 Nu ai nevoie decat de lumina pentru pasul urmator. Dovedeste incredere si nu cauta sa planifici singur urmatorii pasi!

 Planurile lui Dumnezeu si deciziile bune vin intotdeauna insotite de pace…

Aripi de drum: Ce este pentru tine FEMINITATEA, într-o lume în care FEMEIA  a devenit parcă obiect de contrabandă?

simona-cu-sotul-ei

 Simona: Inca invat si eu ce inseamna asta, descopar si testez… aici nu pot sa dau definitii, daca as face-o, cel mai probabil as frange aripi. Imi place sa spun ca in fiecare suflet exista o frantura din cer, fiecare cu o stralucire aparte… Cand toti de vom reuni impreuna, bucatica mea cu bucatica ta vor alcatui frumusetea lui Dumnezeu.

Ma feresc sa leg feminitatea de forme si femeia de legi. Am fost create, educate si inzestrate diferit. Evit sa incadrez feminitatea in niste standarde patrate.

Dar totusi, sunt vehement impotriva hipersexualizarii femeilor in industria mass-media. Ma opun contrariata si oripilata la sloganul zilelor noastre cum ca „femeia si sexul vind.”

Aleg sa nu scrutez orizontul societatii actuale, ci imi atintesc ochii spre cer, incercand sa fac ca bucatica mea de cer sa aiba parfum de Dumnezeu. Cu maini curate, incerc sa lipesc de sufletul meu standarde divine, potrivindu-ma doar etalonului cuprins intre coperti de Biblii.

Aripi de drum: Ce este pentru tine DRAGOSTEA?

Simona: Oh… e greu sa dau un raspuns la asa o intrebare dificila. Cunosc asa de putin din ceea ce inseamna dragostea! Pot raspunde doar prin ceea mi s-a sa permis vad prin usa intredeschisa catre cer. Dragostea adevarata o vom experimenta abia in prezenta lui Dumnezeu. Aici jos, cunoastem in parte si experimentam in parte. Fiecare o percepem asa cum am primit-o.

In dreptul meu aleg sa cred ca dragostea este indelung rabdatoare, plina de bunatate, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu se manie, nu se gandeste la rau, se bucura de adevar, acopera totul, crede totul si sufera totul.

Incerc sa pasesc in ea, oferind-o in fiecare zi din viata mea.

 Am vazut-o si o vad in ochii sotului meu care m-a purtat luni de zile pe brate, mi-a sters lacrimi si mi-a cauzat zambete. O vad in inima lui crescand in fiecare zi, chiar si in cancer. O aud in vorbe dulci, cuvinte de incurajare si in simple fraze. Un „iarta-ma!” e plin de dragoste. Un „multumesc ca existi!” si un „te iubesc!” abunda de dragoste. E plin de dragoste un „Buna dimineata, draga mea!” si un „Ma gandesc la tine!”

 Dragostea se simte cu inima intr-un „imi pasa de tine!” si „Te sustin!”

E dragoste sfanta si atunci cand Dumnezeu nu uita sa ma trezesca in fiecare dimineata. E dragoste sfanta cand primesc raspuns la rugaciuni si alin in framantari. E dragoste sfanta cand Dumnezeu iti traseaza conturul viselor si iti indreapta pasii spre destine cu final ceresc.

Dar toate acestea, nu sunt  altceva decat niste mici particule inca nedesavarsite…

Aripi de drum: Eşti o femeie foarte credincioasă. Noi, cele care ne-am predat viaţa lui Dumnezeu, trebuie să suportăm ironia multora. Plecarea unor oameni dragi de lângă noi, ca urmare a deciziei de a-L urma pe Hristos. Ştiu cazuri în care femeile au acceptat relaţii cu bărbaţi care nu-L cunoşteau pe El, convinse fiind, sau sperând că îi vor întoarce la El. Ce spui despre această atitudine şi ce le sfătuieşti pe tinerele necăsătorite, în privinţa alegerii bărbatului potrivit?

Simona: Culeg cu drag fieare ironie, nota sarcastica si porecla batjocoritoare. Le culeg, caci vor fi nestemate in cununa ce ma asteapta sus. E important ca peste tot ceea ce culegem, sa semanam binecuvantare… Da, societatea actuala incearca a ne pune diverse etichete, dar toate aceste lucuri palesc in fata valorii adevarate pe care o pune Dumnezeu in fiecare inima.

Pentru tine, femeie care cauti barbatul potrivit, da-mi voie sa iti spun:

„Nu alerga dupa Feti-Frumosi cu intentii bune ce te amagesc cu iubiri contrafacute! Nu-ti vinde visele pentru lucruri materiale, te fereste, dar, de toate uraciunile care atrag privirile, tu ramai pura, caci “daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat”. Arunca-ti visele in bratele lui Dumnezeu si lasa-L sa-ti deseneze povestea de dragoste cu degetul Sau.

Crede ca barbatul pe care Dumnezeu ti-l pregateste, va fi alaturi de tine, cand un cancer iti va secera frumusetea. Barbatul pe care Dumnezeu il creste pentru tine, e un soldat in ogorul lui Hristos. Barbatul care il are Dumnezeu pentru tine, poarta in suflet viziuni sacre si vise curate. Barbatul tau va avea ochi luminosi si maini sfinte, pentru ca in pieptul lui, il poarta adanc inradacinat pe Dumnezeu…

Draga mea, nu-ti vinde visele, speriata de ziua de maine, si nu le culege din umbra acestei societati murdare. Tu pleaca-ti genunchiul, viseaza cu ochii lipiti de cer si umpe-ti sufletul cu dragoste indelung rabadatoare, plina de bunatate, dragoste smerita, izvor de pace, bogata in adevar – dragoste nepieritoare desprinsa din rai. Draga mea, tu cladeste-ti azi visele in rugaciune, nu te agata de lucruri desarte, ci lipeste-ti inima de Cuvant… cladeste-ti dragostea pe Stanca – unde nici cancerul n-o poate clatina!

simona-fluturi

 Aripi de drum: Când moare Dragostea, Simona?

 Simona: Dragostea moare atunci cand e inabusita de ura, neiertare si amaraciune. Moare cand o otravesti cu asteptari nerealiste si o incadrezi in norme telenoveliste. Dragostea moare atunci cand privesti mai mult spre tine, si mai putin spre semenul tau. Dragostea moare atunci cand e hranita cu minciuna si acoperita cu masti de lut. Moare cand traim iubiri contrafacute si  cand incercam sa o intretinem cu lucruri materiale.

Dragostea hranita cu egoism si porniri carnale nu e dragoste. E pacat. Dragostea promovata de filme si muzica actuala e ca un cancer al societatii, incet si in tacere acapareaza toate inimile care nu vegheaza…

Aripi de drum: Am văzut pe site-ul tău o rubrică specială, „40 de ZILE DE RUGĂCIUNE”.   Spune-mi, te rog, ce te-a determinat să alegi  acest „program” şi ce vei face cu el mai departe?

 Simona: L-am creat pentru mine si l-am aplicat in primul rand in dreptul meu… 40 reprezinta lupta. Noe a experimentat furtuna 40 de zile, Moise a petrecut 40 de ani in pustie, iar Isus a fost ispitit de Diavol 40 de zile.

In viata fiecaruia dintre noi exista o lupta cu pustiul. Fie ca este vorba de un pustiu al durerii, al relatiilor sau financiar, pustiul este locul in care cresterea este dificila, apa este putina si înaintarea greoaie, caci nu vezi capatul drumului. Pe langa durere, frustrare si seceta sufleteasca, pustiul ne testeaza, ne purifica si ne solicita o autoanaliza si retrospectiva. Pana vom ajunge la forma si caracterul dorit de Dumnezeu, inca vom zabovi in pustiu. Pustiul este un loc al formarii si al definirii caracterului. Totodata, pustiul este insotit de ispita si cere rugaciune.

Noi, oamenii, avem impresia ca o data ce am terminat cu rezolvarea unei probleme, nu ne vom mai confrunta cu ea niciodata. Tratamentul pentru cancer se face in doze de ATAC si CONSOLIDARE. La fel trebuie sa procedam si cu pacatele din viata noastra: le atacam si apoi consolidam zidul de aparare impotriva lor zilnic, deoarece reinnoirea mintii noastre e un proces care trebuie sa aiba loc in fiecare dimineata.

Vreau sa am cat mai multi camarazi de lupta in rugaciune, vreau sa constientizez cat mai multi oameni de vremurile pe care le traim, vreau sa ofer cuvinte incercate si menite sa atinga inimi. Vreau ca oamenii sa experimenteze puterea rugaciunii pe care eu am trait-o si care m-a facut sa supravietuiesc in pustiul cancerului.

 Aripi de drum: Scopul rubricii „Oameni cu Aripi”, de pe blogul meu, este acela de a arăta lumii exemple de reuşită, de credinţă şi de luptă, ale unor oameni care au refuzat să cedeze, chiar dacă nimeni nu credea în ei sau în izbândă. Spune-mi, te rog, o persoană pe care ai vrea să o citeşti în filele blogului meu, de la care oamenii ar avea de învăţat?

 Simona: Oana Albu – captiva intr-un scaun cu rotile, abuzata sexual, cu un trecut tumultuos, dar cu zambet senin, ochi voiosi si dragoste pentru Dumnezeu.

Aripi de drum: Cum şi de ce proiectul „Aripi pentru fluturi”?

 Simona: E un proiect pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inima, El L-a facut realizabil si mi-a trimis oameni care sa simta impreuna cu mine.

Stiu care sunt traumele cu care cancerul vine la pachet. Imi doresc sa aduc in fata camerei de fotografiat povesti ale femeilor secerate de cancer, povesti cu amprenta lui Dumnezeu, exemple de credinta si lectii de urmat. Vreau sa demonstrez ca frumusetea nu este conditionata de o podoaba capilara, de numarul de kilograme sau de chipuri imperfecte. Frumusetea adevarata nu poate fi incadrata in etaloane si stereotipuri, caci ea e izvorata din Dumnezeu.

Aripi de drum: Îţi mulţumesc, femeie cu ARIPI,  pentru lecţiile de viaţă pe care ni le oferi şi pentru dragostea cu care ai răspuns rugăminţii mele de a ajuta la zidirea altor suflete. Ai început cu primul pas: ducerea sufletelor lor la terapie intensivă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Scrisoare către Dumnezeu: „Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte”

Oameni cu aripi

Scrisoare către Dumnezeu: „Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte”

Distribuiți vă rog

Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte – O mărturie care aruncă în aer regulile lumii

 

Mi-e foarte greu să scriu despre această carte. Probabil pentru că nu aşa-i e numele. Ci  mărturie. Una care sfâşie şi vindecă în acelaşi timp. Una care aruncă în aer toate regulile lumii. Şi nu o face cu o bombă atomică, ci cu IUBIRE.

Ce vei citi aici este o viziune proprie, ce vine din inimă. Din acea inimă, din prisosul căreia Dumnezeu spune că „vorbeşte gura”.

Încep prin a-ţi spune, drag cititor, că am parcurs Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte în 3 ore şi jumătate. Am început la 12 noaptea, şi am terminat-o la 3.30 dimineaţa. Asta după ce, la programul de tineret, pastorul Florin Ianovici ne „povestise” cum stă treaba cu „trupul nostru, templul Duhului Sfânt”. 🙂 Cum să nu pierdem nopţile, să nu abuzăm de dulciuri, să nu.. să nu… Îţi povestesc asta pentru că la final am ceva să-ţi spun.

Am mari dificultăţi cu somnul de când eram adolescentă. Ce fac de nu dorm? Citesc. Ori cărţi ori bloguri. Dar niciodată, dar niciodată, nu am citit o carte întreagă fără să mă opresc o secundă măcar. Fără să beau apă şi fără să „ciugulesc” ceva. (Fructe, nu dulciuri, vă spun vouă acum, să mă dau mai catolică decât Papa!) 🙂

Cartea asta însă am citit-o exact aşa: cu nevoia de fiecare cuvânt ce avea să vină. O nevoie ca de oxigen.

Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte” nu poate avea o recenzie, ci un răspuns la scrisoarea pe care Daniel şi Dumnezeu ne-au scris-o nouă, celor de pe margine.

Cu inima-rugă îi răspund lui Daniel, în semn de mulţumire:

„Nu ştiu dacă faptul că am citit cartea asta la 2 zile după ziua ta e întâmplător sau nu, dar ce ştiu sigur este că uneori Dumnezeu ne îndeamnă să ne „donăm” zilele de naştere, pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă. Mie îmi pare că de ziua ta am primit de la El, pentru a doua oară în viaţa mea, confirmarea că „Mulţumesc, Doamne, pentru NU!”, e necesar să-mi devină deviză de viaţă. Şi NU-ul acesta este un răspuns la o rugăciune de „Doamne, dă-mi Tu…!”

Tu ţi-ai „donat” ziua de naştere şi ce s-a strâns ne-ai dat nouă, celor pe care îi dor inimile. Şi nu ne-ai dat bani, să facem vreo operaţie, să ne fie salvată viaţa, ci ne-ai dat direct din inima ta: dovada că IUBIREA adevărată există. Acea iubire pe care o facem legământ, la altar, „până când moartea…”. Şi dovada asta e singura care ne poate salva de la moarte. Cea spirituală. IUBIREA, Daniel, tu ne-ai dovedit că e singura care ne va scăpa sufletele de la ghilotină. Iubirea, adică Dumnezeu…

N-ai nevoie de multe cuvinte. Doar de suflete salvate.

 

Daniel Popescu. De mână cu Dumnezeu, cel mai bun prieten.

 

N-ai nevoie de multe cuvinte. Tu, Daniel, ai nevoie doar să ştii că ai ajuns la noi. Cei care suferim, care credem că nu mai avem scăpare, că e nedrept ce ni se-ntâmplă, că nu mai putem, că merităm altceva…

La mine ai ajuns la timp. Şi ştii de ce? Pentru că în clipa în care am citit ce a scris Alin Jivan în recomandare: „Eroii sunt oameni obişnuiţi…” , am înţeles că Dumnezeu ajunge întotdeauna la timp. Că ajunge să ne ţină în braţe să ne aline suferinţa, şi să ne salveze sufletele, când tocmai ne-a luat de lângă noi ceea ce iubeam mai mult, ORI că ajunge să ne salveze trupurile, vindecându-ne miraculos, El mereu ajunge la timp.

Cartea care a ajuns la timp. Să mă salvaze de la înec.

 

Tu ai ajuns când aveam nevoie să râd. Dar un râs din inimă, curat şi neprefăcut, unul care nu poartă o mască, să-l vadă lumea şi să fie invidioasă pe bucuria lui. Şi-am râs cu pofta unui copil de 5 anişori, când ţi-am citit năzbâtiile:

„Am luat un cearşaf din casă şi cutia cu aracet  pe care o cumpărasem mai dinainte şi am întins aracetul pe acel cearşaf. Am pus o butelie, cu arzătorul în sus, şi eu vroiam să zbor cu acel balon de pe bloc de la etajul 8.”

 Tu ai ajuns când aveam nevoie să îmi reamintesc că Dumnezeu ne dă daruri. Şi că datoria ne revine nouă, de a folosi acele daruri spre slava Lui. Dar folosirea asta nu e aşa, ca-n pilda talanţilor: să-i îngropăm, de frică…

Ci din contră, să-i înmulţim. Ai ştiut de mic că vei aduce oameni la Domnul, prin viaţa ta? Că vei fi un lider nu în mari companii, ci în Compania Marelui Dumnezeu? Dacă aş fi fost terapeut pe atunci, sigur ţi-aş fi zis:

„Măi băieţaş, tu poţi fugi prin cluburi cât vrei tu, dar nu vei scăpa de ce vrea Dumnezeu să-ţi dea: darul de-ai încuraja pe alţii, şi smerenia de a recunoaşte că numai mâna Lui te-a sculptat.”

„Mergeţi voi în partea aceea şi atrageţi câinii, dar nu le daţi carnea din prima, ca noi să apucăm fără grijă, iar când le daţi mâncarea, urmăriţi-i, şi dacă vin spre noi, anunţaţi-ne!”

„M-am tot gândit ce să fac cu toate acele plicuri – îmi dăduse o cutie aproape plină- şi atunci mi-a venit o idee genială. Aveam să facem din baraca noastră un mic magazin.” – de-aici oricine îşi va da seama, citindu-ţi mărturia, că aveai spirit de antreprenor, de mic:).

Şi-am închis ochii, după ce-am citit, şi I-am mulţumit Lui că îmi vorbeşte iară prin cuvintele oamenilor încercaţi, despre darul pe care mi l-a dat: de-a scrie. Aveam nevoie să-mi ia cineva mâna şi să-mi pună din nou peniţa în ea, să revin la iubirea dintâi: Cuvântul.

Tu ai ajuns când aveam nevoie să-mi amintesc că singura salvare e să îngenunchez la tronul Lui şi să-I mulţumesc că m-a scos din noroi. Capitolul 2 l-ai numit „Un fiu risipitor” şi ne-ai spus aşa:

„Când îngenunchez, dar nu în faţa crucii… Diavolul mă cobora treaptă cu treaptă., să îngenunchez în faţa mizeriilor lui. Nu m-a luat dintr-o dată, ci el avea mare răbdare cu mine.”

Tu ai ajuns când aveam nevoie să decid o dată pentru totdeauna unde mă îndrept. Vine o zi, în viaţa fiecăruia dintre noi, când ne dăm seama că viaţa nu e numai despre câţi bani ai făcut, ce ai mâncat şi cu ce te-ai îmbrăcat. Şi habar n-avem despre ce e de fapt. Şi-atunci, unii din noi ne luăm după ale lumii: alergăm după nimicuri, sperând să ne găsim împlinirea. Şi când ne dăm seama, după lungi agonii, că suntem nimicuri, şi tot ce facem e goană după vânt, strigăm la El. Unii nici nu-L cunoaştem, şi-L numim Univers. Strigăm la El să ne arate calea.

„Nu ştiam cu certitudine ce vrea să facă Dumnezeu cu mine, simţeam că trebuie să fac ceva. Am hotărât să mă rog şi să postesc până îmi va vorbi Dumnezeu încotro să mă îndrept.” – ai scris, fără să ştii probabil că prin cuvintele astea alţii, ca mine, vor decide să aibă curajul de a se lua la trântă cu diavolul. Şi nu cu săbii şi cuţite, ci cu armura Lui: post şi rugăciune.

Tu ai ajuns când aveam nevoie să înţeleg o dată pentru totdeauna că Dumnezeu nu ţine cont de vârsta şi de studiile noastre, ca să ne folosească spre gloria Lui. Multora ni s-a spus că nu suntem maturi, că suntem mici, că n-avem teologie, deci nu avem cum să dăm învăţătură. Şi-am ajuns să credem şi să ne petrecem timpul făcând orice altceva decât ce ne chemase Dumnezeu să facem. Şi ştii de ce? Că am ales să ascultăm de oameni, şi nu de Omul.

Ai scris: „De multe ori am fost descurajat să mai slujesc pentru că aş fi prea tânăr şi am nevoie să capăt experienţă, o dată cu creşterea în vârstă, sau să absolv studii teologice pentru a vorbi din Sfânta Scriptură.”

Şi prin cuvintele astea ne-ai încurajat pe toţi ceilalţi să ne folosim orice mic dar să-i slujim Lui. Cu smerenie, şi fără să avem o părere mai mare despre noi decât se cuvine, dar să slujim. Cu ce ne-a dat El.

Dacă ne-a dat suferinţa, atunci cu ea să venim înaintea lumii.

Din ea să vorbim. Ştii? Mie mi s-a spus cândva să nu-mi spun niciodată mărturia, pentru că având meseria de terapeut, oamenii nu vor mai veni la mine. Şi o să pierd clienţi, şi prin urmare banii. Am făcut întocmai o perioadă. Până când Cineva mi-a spus cu voce blândă: „Nu cu pâine şi apă, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

Acum aveam nevoie să-mi reamintească cineva. Dumnezeu a ales cartea ta. Şi o dată cu mine, le-a reamintit şi altora…

Tu ai ajuns când aveam nevoie să îmi amintesc că „Nu e bine ca omul să fie singur”. Când eşti rănit, tendinţa ţi-e să spui GATA. Să preferi să rămâi singur toată viaţa şi să te ascunzi de lume. Şi de Dumnezeu. Şi slavă Lui că NU face după voia noastră, căci altfel am fi demult aruncaţi în aer.

Ai scris: „În rugăciunile mele Îi mulţumeam Lui că îmi va arăta ce trăsături de caracter şi ce personalitate de fată se potriveşte cel mai bine felului meu de a fi şi îmi va deschide ochii să văd cine este acea persoană care îmi va completa lipsurile.”

Mi-ai amintit, cum le vei aminti tuturor celor ce-ţi vor citi mărturia, că fără El nu vom şti niciodată ce e potrivit pentru noi, şi vom alege greşit. Mulţumim, Daniel, pentru darul nemeritat pe care ni-l dai, acela de a ne aminti că fără El nu suntem nimic…

Tu ai ajuns când începusem să cred că ceea ce-I ceream Lui erau pretenţii de femeie plină de mândrie: un soţ care să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe mine.

CE TRĂSĂTURI DE CARACTER SĂ CAUŢI LA CEL CE-ŢI VA DEVENI SOŢ

Eu scriu ca femeie, sper să scrie altcineva din perspectivă masculină despre cartea ta, şi ce am să-ţi spun este că ne-ai dat nouă, celor ce vom fi –cu voia Lui- ajutor potrivit pentru soţii noştri, o lecţie cât o mie de lecţii: că iubirea învinge orice. Că nu suntem lipsite de smerenie dacă cerem un soţ care:

  • împlineşte voia Lui: „Pentru mine personal, slujirea are prioritate, fiind un lucru stabilit cu claritate atunci când L-am acceptat pe Dumnezeu ca Mântuitor personal.”

 

  •  se roagă pentru călăuzire: „Mă voi ruga înainte de a lua o decizie, şi voi cere un semn lui Dumnezeu în această privinţă, să fiu sigur că nu voi răni această fată.”

 

  •  parcurge studii biblice înainte de căsătorie cu aleasa lui: „Am stabilit să parcurgem împreună un studiu biblic despre familie, timp de 3 luni.”

 

  • cere binecuvântare: „Ne doream atât binecuvântarea lui Dumnezeu, cât şi a părinţilor.”

 

 

  • păstrează curăţia trupească înainte de căsătorie: „Prin post şi rugăciune am căutat să ne întărim şi să căutăm să împlinim voia lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi, inclusiv în păstrarea curăţiei trupeşti înainte de căsătorie.”

 

  • îşi conduce soţia la Hristos: „Scumpa mea, mă bucur să aud asta, dar hai să ne rugăm, iar dacă Dumnezeu vrea să fii tu acolo, se vor deschide uşile pentru tine.”

 

  •  îşi încurajezează soţia să se dezvolte: „Am încurajat-o să îşi dezvolte darul deosebit în cadrul slujirii creştine.”

 

  • dovedeşte maturitate spirituală: „I-am spus acelui frate că mă îndoiesc de autenticitatea misiunii sale de a ne vizita, mai ales din cauza lipsei blândeţii şi a mângâierii.”

 

  •  face din rugăciune o disciplină sfântă: „Înainte să plecăm din casă, ca de obicei, ne-am rugat.”

 

  • e alături de tine în orice situaţie: „Iubita mea, te iubesc. Eu nu pot simţi în trupul meu cât este de mare suferinţa ta, dar încerc să înţeleg puţin din durerea pe care o ai comparând-o cu suferinţa din sufletul meu.”/ „Când îi făceam duş nu putea sta fără oxigen mai mult de 15-20 de minute.”

 

  • cunoaşte Adevărul mai presus de orice lege lumească: „Puteţi aprinde lumânarea pentru liniştea dvs. Să ştiţi că lumina acestei fete este şi va rămâne Isus Hristos, care S-a jertfit pentru ea şi pentru noi toţi. / Credeţi că aceste aparate au ţinut-o în viaţă? Dumnezeu a spus stop vieţii ei şi s-a oprit!”

 

 Mulţumesc, Daniel, pentru lecţii pe care nici o carte, oricât de bine documentată ar fi, nu ne-ar putea învăţa ce ne-a învăţat viaţa ta, împletită cu moartea celei ce ţi-a fost soţie.”

Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” – Romani 8:38-39

Tu cum stai cu disciplina?

Îţi aminteşti, cititorule, că ţi-am zis la început că am ceva să-ţi spun despre nopţi pierdute, templul Duhului Sfânt, şi alte „reguli” de care unii deja sunt plictisiţi?

Dragul meu, mi-am permis o glumă subtilă referitoare la faptul că am încălcat imediat ce am ajuns acasă „regula pastorului”. Dar ce vroiam să-ţi spun e asta: când inima îţi plânge, e greu să dormi. Când inima îţi plânge, regulile lumeşti nu doar că pot fi încălcate, ci ar trebui să fie încălcate. Să nu fim legalişti (ca să nu spun farisei) şi să ne dăm mari în faţa lumii, că noi niciodată…

Să fim în schimb autentici. Şi supuşi unui Dumnezeu care niciodată nu dă greş.

Care niciodată nu e nedrept şi niciodată nu te lasă.

Ce-ţi cere El e să fii disciplinat. Şi disciplina asta înseamnă că uneori e nevoie să pierzi nopţile, cu sufletul pe genunchi. Să citeşti cuvântul Său ori cuvântul unor inimi ca cea a lui Daniel, care te învaţă smerenia, bucuria adevărată şi iubirea necondiţionată.

Cu inima-rugă, îngenunchez la tronul Său, şi-I mulţumesc pentru scrisoarea pe care ne-a trimis-o, nouă, tuturor,  prin cartea „Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte”!

Mulţumim, Doamne Isuse, pentru că ne dai modele de viaţă, să mergem înainte, urmându-Te, până vei veni să ne iei! Ajută-ne Tu să fim lumină pe cărarea lumii, şi mângâiere pentru cei aflaţi în suferinţă. Şi de va fi să fie nevoie să ne zdrobeşti pe noi pentru ca alţii să Te cunoască, ajută-ne să acceptăm cu bucurie voia Ta!

Pentru cei ce doriţi sa comande cartea, scrieti la adresa: daniel15popescu@gmail.com

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Oameni cu aripi

Cum simte, după 16 ani, eleva-cuvânt, despărţirea de profesorii-destin?

Distribuiți vă rog

Încep cu sfială. În tăcerea care mă caracterizează. Cea care vorbeşte mai bine decât mine, şi mai corect decât gramatica cea mai curată.

Încep prin a vă spune, oameni frumoşi, că Liceul Mihai Viteazul mi-e azi altar pe care aş arde toate durerile ce m-au străpuns de-a lungul vieţii. Altar făcut din lacrimile vărsate pe vremea când mi-era „cimitir al tinereţii”, când îi uram până şi umbra.

Azi, după 12 ani, opresc lacrimi în colţ de suflet să-mi rămână să plâng tot ce-a fost. După 12 ani de când l-am văzut pentru ultima oară, când i-am păşit pragul şi l-am urât mai curat decât cel mai sincer păcat spovedit, îmi plec fiinţa în faţa lui şi îngenunchez la margine de Dor să recunosc, cu smerenie, că el a fost cel care m-a trimis în lume.

Cu smerenie, zic, pentru că eu, cea care, în urmă cu 12 ani, am călcat pământu-i în picioare şi am strivit sub tălpile mele nedreptăţile şi frica de necunoscut, am crescut frumos datorită sufletelor ce au crezut în mine. La început cu reţinere, mai târziu cu încredere, şi-ntr-un final cu strigăte de bucurie.

Am învăţat să iubesc frumos. Cu sfâşieri, cu lacrimi, în chin şi pe rug uneori.

Am învăţat să renunţ tăcut. Strigând pe genunchi, la un Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam.

Am învăţat să primesc. Judecată şi dreptate, bucurie şi tristeţe.

Am învăţat să mă mânii curat. Privind în ochi oamenii ce mă creşteau spre a deveni.

Oamenii de atunci au devenit azi OAMENI. Cu majuscule, pentru că atunci când „te faci mare” înţelegi tot ce odinioară judecai, strigai şi umileai. Înţelegi că OAMENII aceia aveau neputinţele lor, că fuseseră nedreptăţiţi, la rândul lor, şi învăţaseră supunerea. Aveau demnitatea lor, şi deveniseră dascăli. Aveau fricile lor, şi deveniseră tirani. Aveau ceea ce eu, atunci, nu aveam, şi mi-au semănat în suflet, răscolindu-mi fiinţa: Respect!

OAMENII aceia sunt Profesorii pe care de atâtea ori îi imitam, îi stresam şi îi aruncam la gunoi pentru un pumn de rebeliune. Nu ştiu alţii cum au fost, dar eu, când îmi amintesc vremurile acelea, îmi strâng cu degete tremurânde ruşinea de a-i fi judecat uneori exact pe cei de la care am învăţat mai târziu să fiu, la rândul meu, dascăl. Unul altfel poate… puţin mai tăcut, puţin mai retras, dar mai ales, puţin mai puţin decât au fost dumnealor.

Mi-aduc aminte că am fost revoltată pentru reţinerea cu care am fost trimisă la olimpiada de psihologie, de doamna profesoară  Marga Panait. „Cum să nu creadă în mine? Cum să nu aibă încredere că voi lua măcar un amărât de 7?” o întrebam pe mama, cu ochii plini de lacrimi. N-aveam pe atunci de unde să ştiu că într-o zi, datorită dumneaei deveni-voi terapeut.

Doamna profesoară, în urmă cu 12 ani, în aceeaşi lună Mai, m-aţi îndrumat să merg la Psihopedagogie Specială: „Cred că ţi s-ar potrivi. Poţi lucra cu copii şi adulţi cu nevoi speciale. În şcoli sau organizaţii. Acolo te văd…!”

Acolo sunt azi, doamna profesoară, cu tot cu fricile mele de necunoscut, pe care le-am transformat în aliat. Pentru ceea ce sunt, n-am cum să vă mulţumesc! Pentru că oamenilor care mi-au netezit calea nu le poţi da vorbe. Le dai doar suflet. Atât vă dau…

Mi-aduc  aminte de domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, inegalabilă prin tot ce inseamnă feminitate la puterea infinit. Pe care am imitat-o atât de bine într-o scenetă în limba engleză, încât dumneaei însăşi s-a confundat cu mine, într-una din pozele rămase amintire…

„Când am făcut noi poza asta?” m-aţi întrebat. „Nu sunteţi dumneavoastră, sunt eu, am făcut o scenetă…” , v-am răspuns mândră de isprava mea, şi toată clasa râdea pe sub mustăţi. Cu teancul de cărţi într-o mână, cu pălăria nelipsită şi rochia verde prinsă cu centură, mă recunosc azi în cea care aţi fost. Singura diferenţă este aceea că eu nu am ajuns dascăl. Acum, după 11 ani, colegi dragi îmi spun, deloc ironic: „Semeni cu doamna dirigintă!” 

Semăn, n-aş avea cum altfel, pentru că, după proba de limba franceză de la bacalaureat, mi-aţi spus frumos: „În viaţă trebuie să alegi între a face carieră şi iubire! Tu ai ales iubirea!” Am ales atunci, ce-i drept, o mare iubire din care m-am ales cu răni ce şi azi sângerează, dar din ea am făcut o iubirea mai mare decât toate iubirile lumii: iubirea de Cuvânt! Şi cuvântul e d(o)ar (de la) Dumnezeu.

Cu cărţile în braţe şi în suflet sunt şi eu azi. Şi sper ca atunci când vă voi îmbrăţişa, să vă pot spune frumos: „Am ales să fac din Iubire cariera cea mai frumoasă! Asta de psihoterapeut!”

Cum să vă mulţumesc? Aş fi banală şi rece… mă văd în dumneavoastră şi vă veţi vedea în mine… căci v-am ales model de feminitate creionată cu cerneală, nu cu farduri scumpe.

Mi-aduc aminte de domnul profesor Valentin Turcu. Nu mi-a fost profesor, dar îl cunoşteam pe de rost de la părinţii mei, pentru care era referinţă. În demnitate şi în respect. Tare şi-au dorit să-mi fie dumnealui profesor, şi tare dezamăgiţi au fost când am venit acasă tristă, şi-am întrebat  cu voce stinsă… „N-am avut noroc! Ce o să fac cu talentul meu? ”

Îmi pusesem speranţe în creionul meu. Şi-am rămas până azi cu portretul făcut de părinţii mei. Celui de care şi azi îşi amintesc cu atâta respect!

A venit odată la una din orele noastre de psihologie, trebuind să o înlocuiască pe doamna profesoară. M-a pus să citesc un eseu pe care îl avusesem ca temă, pentru olimpiadă. Nu uit nici azi tema: EMPATIE! Asculta atent, privindu-mă fix. Mi-era frică şi să ridic ochii din caiet. Nu pentru că mi-ar fi dat o notă proastă, ci pentru că în faţa unui OM pe care proprii părinţi l-au respectat mai mult decât orice, nu poţi privi şi-atât.

Mi-aţi scris, domnule profesor, în urmă cu câţiva ani, recenzia cărţii  pe care am publicat-o. Nu v-am mulţumit atunci. Nici n-aş avea cum! Rămâneţi Cuvânt. Tot ce-aş putea face este o lansare de carte în liceul care rămâne… pentru totdeauna, al meu!

Mi-aduc aminte de toate orele. De materiile al căror scop nu-l înţelegeam: matematica şi fizica ocupă locul central.

Doamna profesoară  Ecaterina Bădele, nu pricepeam nimic şi tot ce-mi doream era să ajung mai repede la facultate, să scap de absurdităţi. Cu ghilimele de rigoare. J Nici azi nu înţeleg o boabă, dar nu pot să uit dăruirea cu care ne explicaţi. Ajungeam acasă şi o întrebam pe mama cum poate un elev să fie atât de bătut în cap (adică eu!) încât să nu priceapă nimic de la un om care explică atât de pasionat. Noroc cu răspunsul ei sincer: „Cu cin să semeni, mamă? Eu şi tati suntem paraleli! Stai calmă!” şi-am stat calmă pân la facultate, când au început să ne explice principii care se aseamănă cu fizica. Nici acum nu pot înţelege paralelaJ, dar ce ştiu e că dacă aş avea un copil, tare mult mi-aş dori pentru el un profesor de fizică atât de pasionat de meserie.

De matematică mă leagă o vecie de frumos: Domnule profesor  Gabriel Tica, mi-aţi călăuzit paşii în şcoala generală, când aveaţi cu câţiva ani mai puţini decât am eu acumJ. Aţi rezolvat problema sufletului meu la finalul clasei a 8a, când, cu ochii în lacrimi, mi-aţi spus curat: „Continuă să scrii! Ai un mare talent!” Când toţi oamenii mari spuneau că trebuie să-mi văd de carte, nu să pierd vremea scriind aberaţii, dumneavoastră, OM cu litere mari, aţi pansat sufletul meu cu vorbele care mi-au fost alinare de fiecare dată când ceilalţi îmi  renegau pasiunea. M-am întrebat mereu dacă nu cumva motivul pentru care nu mi-aţi judecat pasiunea a fost acela că eraţi mai aproape de vârsta mea şi nu vă ninseseră încă dezamăgirile vieţii? Tare aş dori însă ca azi să fi rămas la fel, şi să vă încurajaţi elevii să îşi trăiască până la epuizare visele!

Am citit cândva, într-un manual de psihoterapie, că cei mai buni psihoterapeuţi sunt cei care au partea artistică foarte dezvoltată. Pentru că ei deţin empatia necesară vindecării OAMENILOR. Şi-atunci mi-am amintit de dumneavoastră!

Scriu şi azi, deşi nu trăiesc din asta. Matematică ştiu cât să nu mor de foame, să număr banii J şi să calculez câţi ani sunt de când v-am îmbrăţişat prima şi ultima oară şi am rămas în suflet cu siguranţa că „ARTIŞTII LUMII, DIN NAUFRAGIU, REFAC O LUME!”

Artiştii lumii încearcă să înoate

Chiar sub asfalt, când sunt respinşi sau trişti

Pot fi bolnavi, ciudaţi, dar peste toate,

Iubiţi divinitatea din artişti!

Agonizează smirna în lavandă

Le-nmiresmează clipa, Duhul Sfânt,

Ei dăruiesc o altfel de ofrandă

Prin pâinea rumenită în cuvânt

Sunt când pe-un colţ de stea, când rătăciţi

Lucizi, însinguraţi sau fantezişti

Să îi iertaţi şi-apoi să-i ocroţiţi

Căci poate, nici n-au vrut să fie artişti.

Artiştii lumii Merg pe Titanic

Durerea lumii O simt organic

Doar ei rezistă

Şi prin minune

Din naufragiu, Refac o lume.

(Clara Mărgineanu, Artiştii lumii)

 

După 16 ani, domnule profesor, strâng în pumni respectul pe care vi-l port şi atunci când simt că nu mai pot, lovesc cu ei în Dumnezeu. Şi aşa cedează durerea. Ştiu că un OM a dat sens vieții mele. Şi OMUL acesta e ca aparutul de ţinut viaţa… chiar când toate sunt moarte în mine.

Spunea Adrian Păunescu odată: „Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” Pentru noi, artiştii ăştia neînţeleşi, zic eu. Şi dacă în spitalul ăsta măcar un OM să mă viziteze am, mi-e de ajuns să rezist tratamentelor lumii. Chiar dacă sunt al naibii de puternice… Şi OMUL acela aţi fost cândva DOAR dumneavoastră!

Domnilor profesori, ati dat viață cimitirului meu prin suferință. Aceea pe care o simțeam ori de câte ori intram pe poarta infernului ce-l vedeam atunci. Tot ce-mi permit acum să vă rog, cu tot respectul ce m-ați învățat să-l simt, este să nu tăiați aripile elevilor dumneavoastră!  Chiar dacă pasiunile lor nu au nici un sens pentru dumneavoastră, vă rog să mă credeți că pe unii dintre ei tocmai aceste non sensuri îi țin în viață.

Pe mine arta m-a trăit.

M-am vindecat prin cuvânt mult mai bine decât m-ar fi vindecat toate medicamentele marilor medici. Tot prin artă am salvat vieți fără să ştiu. Oamenii citeau şi plângeau. Îşi spălau durerile şi păcatele cu lacrimile şi se vindecau. Vă rog fierbinte să nu-i judecați pe elevii aceştia enervanţi de cele mai multe ori, tupeişti sau rebeli!

Dați-le drept la cuvânt! Să se exprime. Să strige. Să plângă! Să vă spună că îi doare nedreptatea vieții! Sau a dumneavoastră, uneori.

Vă rog fierbinte să le arătați că şi dumneavoastră greşiţi!  Pentru a înțelege că greșeala face parte din normalitate, din uman şi din fumuseţe!  Altfel ajung rând pe rând în spitale de psihiatrie, sau în cabinete de psihoterapie, convinși fiind că ei sunt defecți.

Dați-mi mâna dumneavoastră, să facem o horă a sufletului! Să-i înțelegem şi pe cei neînţeleşi! Să-i iubim şi pe cei de neiubit! Unii dintre ei trăiesc drame reale în familiile lor. Sunt abuzaţi. Neiubiţi şi trădați de propriii părinți. Fiți dumneavoastra părinții pe care şi i-au dorit! S-ar putea ca într-o zi, tocmai unul din neînţeleşii aceştia să vă ajute propriii copii să se înțeleagă!

Nu-i disprețuiți, pentru că s-ar putea ca într-o altă zi, tocmai ei să vă învețe copiii ce înseamnă empatia!

Iar pe voi, dragi elevi, vă rog,  cu lacrimile strânse în cuvinte, să nu vă lăsați visele să moară!

Aveți curaj să vă faceți scuturi din lacrimi şi să luptaţi cu ele împotriva celor ce vă atacă! Aveți curaj să le spuneți cu respect profesorilor voştri despre pasiunile voastre!

Învățați!

Orice!

Atât cât puteti! Mai mult decât vi se cere! Daţi-vă dreptul să fiți mediocri la ce nu puteţi înțelege şi faceți maraton cu pasiunile voastre!

John Maxwell a spus odată să nu puneți vulturii să înoate şi raţele să zboare! Pentru că îi veți distruge şi pe unii şi pe alţii! !

Dragi elevi, nu lăsați Facebook -ul să vă cumpere timpul! El trece şi nu dă dobândă! Nu vă va plăti ratele, nu vă va creşte copiii!

Fetelor, nu faceţi din fețele voastre cărți de colorat, folosind doar farduri pentru frumusețea voastră! Aveți una interioară pe care numai un bărbat adevărat o va prețui! Comoara cea mai mare a unei femei, care nu va seca niciodată, este feminitatea. Iar feminitatea nu e egală cu sexualitatea dusă la extrem. Asta prezentată pe toate posturile tv.

Citiți!

Fardaţi-vă sufletul şi parfumaţi-vă inima cu învățături sănătoase! Ele vă vor învăța respectul. Feminitatea adevărată şi dragostea pentru simplitate. Luați ce este util de la fiecare profesor cu care interacţionaţi! Învățați din greşelile dumnealor şi fiți, pentru cei de după voi, exemple de urmat!

Alegeți-vă parteneri de viață cu care să împărțiți cărțile cele mai frumoase, fricile cele mai profunde şi iubirea cea mai curată! Nu vă lăsaţi înşelate de aparențe , sub măştile unor bărbați care fac bani din naivitatea altor femei sau din afaceri ilicite!

Nu vă lăsați abuzate, ca aşa zisele vedete de plastic! Meritaţi un loc mult mai frumos decât un spital de psihiatrie, în care să vă petreceți tinerețea!

Iar voi, băieți frumoşi, nu vă întreceţi în mușchi, decât dacă doriţi să vă faceţi din sănătate o carieră! Nu în perfecţionisme de mahala, dorind să cuceriți femei de bisturiu! Meritaţi mult mai mult decât plastic, culori şi tocuri, pe care să vă sprijiniți sufletul obosit! Iubiți-vă într-atât, încât să preţuiţi singurătatea în locul atâtor fake-uri promovate de media.

Tineri frumoşi, sunteţi generaţia pe mâna cărora vor fi copiii voştri într-o zi! De voi depinde unde alegeți să vă petreceți viitorul!

Ştiu că e greu să rezişti într-o lume în care un dascăl câştigă cât jumătate din consumaţia unui manelist, la un restaurant de fiţe. În care majoritatea profesorilor trăiesc cu frica abuzurilor din partea părinților cu maşini scumpe şi boli psihice tratate de droguri şi alcool. În care notele se obțin uneori pe favoruri sexuale şi diplomele se scriu oricărei „Domnişoare Columbeanu”.

Ştiu că învățământul românesc e azi cu mult sub nivelul ratingului Tv. Şi mai stiu că Dumnezeu e un fel de Bordea. Ăla de la Stand Up Comedy! Parcă era şi angajat la Capatos. Nu mai ştiu dacă e, căci nu mă uit la Tv. (Să nu credeți că eu nu râd sau că-l disprețuiesc pe Bordea. Am râs cu poftă la trăznăile lui, şi l-aş asculta până la refuz. Dar doar atâta timp cât face din Stand Up artă. Nu mahala!)

Sunt o neinformată, în ale vedetismelor, stiu şi asta! Pentru că nu accept să facă televiziunea instrucție cu mine. Şi nici să învăț după manualele de terapie de cuplu ale Adrianei Bahmuţeanu.

Scriu cu sufletul strâns. E dureros să te întorci în timp şi să-ți dai seama că acel cimitir pe care l-ai urât 4 ani din viață, e locul unde azi ai da ani din ea să-l înviezi!

Pentru că azi, după 12 ani, văd în licee adevărate lagăre. De libertate, ce-i drept, dar una înțeleasă nu prost, ci periculos de greşit! O înţelegere care te duce în spatele gratiilor. Ale spitalelor sau ale închisorilor. V-aş scrie multe, OAMENI frumoși… v-aş îmbrățișa pe fiecare în parte să vă dau din puterea mea de a răzbate. Putere primită pe gratis din Cuvânt. Al lui Dumnezeu.

Cu sufletul în ultima bancă de la mijloc, a clasei a XII-a E, mă înclin în fața celor ce mi-au creionat viața în culori mai frumoase decât orice Armani. Dior sau Arden.

 Şi şă ştiţi un lucru: sufletul meu e marca Baileşti!

Şi-o duc cu mine peste tot, şi mă mândresc cu ea. Pentru că miroase a vis. Are gust de glorie şi arată a binecuvântare!

Îmi îmbrățișez liceul, de aici, de departe, cu brațe de vers şi cu putere de artist nebun. Şi fiecăruia din OAMENII care mi-au trasat frumos viitorul, le construiesc un palat în inima mea. Să -şi odihnească acolo sufletul obosit. De atâta lumesc…

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ!, scrisă în perioada liceului, şi află poveşti nespuse…

 

Distribuiți vă rog