Categorie: Credinta

De ce să aştepţi, când Dumnezeu îţi spune „STOP!”? 5 motive pentru o veşnicie

Credinta

De ce să aştepţi, când Dumnezeu îţi spune „STOP!”? 5 motive pentru o veşnicie

Distribuiți vă rog

Dacă ţi s-a întâmplat vreodată să te îndrăgosteşti, să pluteşti fără voia ta, prin iluzii şi speranţe mai frumoase ca orice vis real, trăit vreodată, dacă sentimentele au fost reciproce, şi eraţi convinşi că veţi rămâne pentru totdeauna împreună, şi dintr-o dată, ai simţit că ceva lipseşte, atunci acest articol este pentru tine.

Ştii că Dumnezeu a zis, în urmă cu mii de ani, că „Nu e bine ca omul să fie singur!” Şi de atunci, suntem într-o continuă cursă după fericire. Ne imaginăm noi, greşit, că de altcineva depinde ea. Că, de vom spune DA în faţa altarului, o să fim împliniţi. Despre minciuna asta frumoasă voi scrie săptămâna aceasta, însă acum am să-ţi spun aşa: că Dumnezeu vrea să fim fericiţi. Şi iubiţi.

Însă uneori, ce vrem noi nu se potriveşte cu ce vrea El. Şi mereu, dar mereu, El ştie mai bine. Rău e atunci când ne încăpăţânăm noi să facem cum simţim, când El strigă cu disperare: „NU!” Ce face El, văzând că ne contrazicem cu ceea ce ne spune? NE LASĂ ÎN VOIA MINŢII NOASTRE BLESTEMATE.

Şi bine ne face,zic eu azi, după iubiri greşite, strânse în săculeţe cu amintiri. N.am zis însă ani la rând. 🙂 Când mă credeam mai dumnezeu ca Dumnezeu.

Pentru că am trecut pe aici, şi-am plătit nechibzuinţa şi răzvrătirea cu ani mulţi, şi vânătăi pe trup şi pe suflet, îţi scriu 5 motive pentru care să nu faci ce-am făcut eu. 5 motive pentru care să NU asculţi ce-ţi spune inima ta, ci ceea ce îţi spune Dumnezeu.

De ce să aştepţi, când El îţi spune „Nu acum! Aşteaptă 3 luni! 1 an, 2!” ? Pentru că:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Dumnezeu ştie scopul pentru care te-a creat, tu s-ar putea să bâjbâi încă. Şi să nu mă crezi când îţi spun că ai fost creat pentru slava Lui, nu pentru fericirea ta, pe care o înţelegi prin: alcool, droguri, sex, adicţii, romantism, fluturaşi în stomac, carieră, şi alte cele. Nu spun că e greşit să iubeşti, să ai relaţii, să, să şi să… Spun doar că dacă toate acestea nu sunt în acord cu planul Lui pentru tine, degeaba alergi tu să le ajungi pe toate. Le poţi avea, dar nu-ţi vor aduce placea şi bucuria adevărată. Continuă să alegi contrar voii Lui, şi-ai să-mi scrii într-o zi: „Monica, ai avut dreptate!” (ştiu de pe acum că am!)

Dumnezeu e mult mai puternic decât femeia sau bărbatul visurilor tale! Oricât ai crede tu că alături de persoana pe care o iubeşti, o să te simţi cel mai în siguranţă, vei afla curând, după ce ai ales să te răzvrăteşti împotriva Lui, că puterea omului nu stă în forţa braţelor, a banilor, a carierei, a popularităţii ori a mai ştiu eu cărei abilităţi umane. Ci în credinţa în Dumnezeu. Nu partenerul tău te va scăpa din mâna ceor ce-or vrea să-ţi facă rău, ci Dumnezeu. Dacă fugi în braţele iubirii tale, să scapi de singurătate, o vei găsi fix acolo unde crezi că o să întâlneşti plinătatea!

Dumnezeu ştie în ce punct se află ea. Şi în ce punct te afli tu. Tu o vezi perfectă, dar Dumnezeu ştie când mai are de vindecat la ea, de maturizat, de învăţat, de iertat. Şi dacă El îi spune AŞTEAPTĂ!, fii sigur că are un motiv foarte bine întemeiat. Dacă tu te răzvrăteşti, şi iei de nevastă o femeie încă prizonierză a propriului trecut, vei avea o căsnicie infestată cu obsesii. Dacă tu crezi că eşti suficient de matur, de înţelept şi de credincios, fii sigur că te poţi înşela! Dacă Dumnezeu îţi spune „STAI!” ascultă-L! El ştie mult mai bine cât mai ai până ajungi unde El vrea să fii! Căsătorindu-te atunci când nu eşti pregătit, vei eşua mai puternic decât atunci când te-ai îndrăgostit. Aşteaptă, la capătul drumului se poate afla adevărata fericire! Crede-mă, nu-ţi vorbesc din cărţi! Dacă eu m-aş fi căsătorit acum 1 lună, sau 2, sau 3, sau 6, aş fi fost soţia cea mai neînţeleaptă de pe faţa pământului! Chiar dacă or fi fost bărbaţi ce m-or fi crezând binecuvântare! Am aflat numai prin ascultare, câte mai aveam de iertat, de salvat, de vindecat. De aruncat. Abia acum m-am regăsit. Şi-am rescris, peste ce-a fost, povestea celei ce sunt, prin El.

Dumnezeu are întotdeauna dreptate! Dacă nu mă crezi, citeşte Biblia! Mai drept ca El, mai înţelept, mai corect, mai exact, mai sfânt şi mai iubitor, nu există nimeni. Înţelegi când îţi spun NIMENI? Da-da, nici chiar iubirea vieţii tale, aşa perfectă cum o vezi tu! Voi vă puteţi înşela, El nu! El ştie ziua, şi ceasul, şi ora, când trebuie să spui DA! Dacă tu decizi mai devreme decât ştie El că e cazul, asumă-ţi o viaţă de chin!

Dumnezeu Însuşi a întrebat: „La ce-i foloseşte unui om să câştige o lume întreagă, dacă şi-a pierdut sufletul?” Acum, eu te întreb pe tine: la ce-ţi va folosi o căsnicie grăbită, cu cel pe care îl crezi a-ţi fi sortit, dacă nu e şi binecuvântată de Cel care a instituit taina asta a căsătoriei?

În viaţa mea au fost acele blestemate zile în care am spus DA Feţilor Frumoşi, în detrimentul NU-ului lui Dumnezeu. Şi-am ajuns bolnavă de iubire, înjosită de chinuri, şi străină de Dumnezeu. Pentru că n-am ascultat.

Şi-a venit cineva, odată, în urmă cu ceva ani, şi mi-a spus: „Monica, dacă Dumnezeu vrea să fiţi împreună, veţi fi! Nu te va da altuia, şi nu îl va da alteia! Ascultă când îţi spune NU! Ai să vezi că binecuvântările vin numai în urma ascultării!” Şi-aşa a fost.

Nu mi l-a mai adus niciodată înapoi. Şi-au trecut ani de-atunci. Şi azi Îi mulţumesc pentru NU. Pentru răbdarea pe care a pus-o în mine, şi pentru credinţa că indiferent cât va durea, nu poate fi mai rău ca atunci când sunt în luptă cu propriu-mi Creator.

Şi când mi-a spus ultima oară NU, am crezut că se ţine de glume. Da, El, Dumnezeu! Dar n-o făcea. Vorbea la fel de serios cum vorbise de atâtea ori în viaţa mea, şi eu mă răzvrătisem. De data asta, însă, am ascultat tăcut. Nu a fost fără întrebări din partea mea, fără ceaţă în suflet, ori fără săgeţi în inimă.

Dar ascultarea mi-a adus binecuvântări. Şi o credinţă cu mult mai mare ca aceea avută la vreme de dragoste lumească. Pe care o voi trăi, cu siguranţă, într-o zi, şi-o vei trăi şi tu, dar NU atunci când Dumnezeu te opreşte.

Rabdă! Dacă El ţi-a spus STOP!, fii sigur că este pentru a te pregăti să fii cu adevărat ajutorul potrivit, ori capul propriei familii!

Aşteaptă! Câteva luni sau câţiva ani, merită, pentru o veşnicie de binecuvântare! Şi dacă El vrea să fiţi împreună, veţi fi, şi peste 10 ani! Atunci când amândoi veţi fi deplin ai Lui! Când niciunul nu va trebui să fie părintele sau terapeutul celuilalt!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
Cum să te întorci la Dumnezeu, când L-ai părăsit pentru alţii? Ori pentru tine…

Credinta

Cum să te întorci la Dumnezeu, când L-ai părăsit pentru alţii? Ori pentru tine…

Distribuiți vă rog

Azi e greu. Da, e greu. Printre teancuri de cărţi şi de cursuri, între multe staţii de metrou şi tramvaie bucureştene, azi, sufletului meu i-a fost greu. Nu pentru că a mai fost – pentru a câta oară?! – rănit, ci pentru că azi s-a simţit mai singur. Mai departe de cer, de Dumnezeu şi de dragoste.

Azi, sufletului meu i s-a făcut dor. De linişte. De pace şi de tăcere. 

Se trăieşte frumos în Bucureşti. Între copii. În familii de oameni care ştiu că fără Dumnezeu nu ar putea face faţă încercărilor vieţii.

Se trăieşte la foc automat în Bucureşti. Fără timp de iubit, de cele mai multe ori. Fără timp de tine, cel care ştii că fără Hristos, n-ai nici un rost pe lume. Eşti singur. Şi gol.

Se simte însă rar. La foc pâlpâind a dor de ce-ai vrea să ai. Şi întârzie să vină. Ori să plece. În Bucureşti, se moare de foame. De foame de timp. Timp pentru Dumnezeul care l-a creat. Pe el, pe timp, zic.

În Bucureşti, azi mi-a fost sete. De apa vie. De Cel care m-a scos din Iad şi m-a târât într-o lume unde nimic nu mirosea a fericire, ci a fad. Mi-a fost dor de Dumnezeul pe care L-am lăsat pentru câteva zile, într-un colţ. Ocupată cu ale lumii. Şi n-am mai avut curaj să-L chem. Am simţit c-am greşit. Atât de tare, că nu mai are rost să mai cer înc-o dată iertare. Pentru tot ce n-am făcut. Nu I-am spus, nu I-am cerut.

Azi, în Bucureşti a stat ploaia. Şi, o dată cu ea, sufletul meu. Stătea cu ochii aţintiţi spre cer şi întreba: „Doamne, de ce? De ce doare? De ce nu înţeleg? De ce nu vorbeşti concret? De ce … nu mai am timp… de Tine?”

Am ajuns acasă. L-am întrebat ce are să îmi spună. Cu fierul încins, apăsându-mi pe suflet. A tăcut iar. Aşa cum pare să facă de câteva săptămâni. Şi S-a uitat la mine. Sau mie aşa mi s-a părut. Şi-n ochii Lui am văzut  cuvintele ce-mi stau de câteva luni, lipite pe uşă:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Tu eşti atât de aproape de Dumnezeu cât alegi să fii. „

Cu pietrele lovindu-mi inima, m-am apropiat de mine, am închis ochii, şi L-am văzut stându-mi aproape, cu mâinile întinse. Acelea străpunse de piroaie.

„Îndrăzneşte!” mi-a spus. „Îndrăzneşte să vii! Timpul tău nu se-mparte la doi. Încă nu. Împarte-l cu Mine, şi vino să iei pace. Lumină. Linişte. Şi tăcere!”

Şi-am îndrăznit. Cum m-am întors? Aşa cum a venit şi El în lume: în umilinţă. În smerenie şi-n durere. Aceea că în goana după împlinire, după vindecare şi maturizare, am uitat să-L iau cu mine. Câteva zile. L-am privit în fiecare dimineaţă şi seară, am dat să m-apropii, să-L rog să-mi strângă mâna şi să mă asigure că e acolo, pentru mine, şi nu mă lasă; dar am trecut mai departe.

Azi, în Bucureşti a durut. Fuga mea în lume, de Dumnezeu. După bani, după informaţii, după înţelepciune. Am omis s-o cer tocmai de la El, Cel care ne-o dă tuturor, atâta timp cât i-o cerem. Smerit. Încredinţaţi c-o vom primi, dacă o vom cere cu toată inima. Şi pentru slava Sa. Nu a noastră.

Azi, la mine-n suflet a fost furtună. Şi-n mijlocul ei, am strigat grăbit, după o mână care să mă prindă, şi să mă salveze. De goană după vânt, după deşertăciune şi după lume.

Nu mi-a dat-o nimeni.

Astăzi, am mai înţeles încă o dată, că Dumnezeu este la o aruncătură de ochi de tine. Trebuie doar să scoţi din ochiul ăla bârne. Şi paie. Şi praf.

Astăzi mi-am dat seama că L-am lăsat pentru mine însămi. Să mă fac mai frumoasă. Mai înţeleaptă şi mai matură. Şi-am sfârşit mai urâtă, mai neînţeleaptă şi mai imatură.

Pentru că le-am căutat pe toate în lume.

„Cum să-nţeleg cât te-a costat, să ierţi deplin al meu păcat?”

 

sursa video: Yotube

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Dumnezeu ştie întotdeauna DE CE! De ce îngăduie furtuna în viaţa ta, de ce NU potoleşte valurile. De ce te priveşte cum te prăbuşeşti la pământ, şi … TACE.

Credinta

Dumnezeu ştie întotdeauna DE CE! De ce îngăduie furtuna în viaţa ta, de ce NU potoleşte valurile. De ce te priveşte cum te prăbuşeşti la pământ, şi … TACE.

Distribuiți vă rog

Dumnezeu ştie întotdeauna DE CE! De ce îngăduie furtuna în viaţa ta, de ce NU potoleşte valurile. De ce te priveşte cum te prăbuşeşti la pământ, şi … TACE. ŞI NU doar că tace, dar nici nu intervine. Şi simţi că nu e drept, şi te întrebi, la capătul puterilor: „Doamne, Tu chiar eşti nepăsător, sau nu exişti? Tu chiar eşti un CĂLĂU, sau eşti o născocire a lumii, care, de atâta nevoie de alinare, Te-a creat aşa, din neant, să se amăgească?”

Simona Pop, femeia care a învins cancerul de 2 ori, spunea AICI:

„CÂND PRIVESC ÎN URMĂ, FĂRĂ CANCER, AŞ FI DETESTAT PERSOANA CARE URMA SĂ DEVIN…”

 

 

Şi ne dă tuturor o lecţie de viaţă mai dură, dar mai adevărată decât toate lecţiile pe care le-am învăţat pe băncile şcolii.

Nu am trecut, personal, prin ce a trecut Simona, dar mi-amintesc ca ieri, de cancerul din inima mea. Am refuzat ani de zile să-l scot. Am refuzat citostaticele, am refuzat regimul, am refuzat transfuziile. Am spus NU tuturor şanselor de a mă vindeca de nefericire.

Am trăit ani la rând, mâncând obsesiv orice hrană fără nutrienţi. Şi nu doar fără nutrienţi, ci infestată cu otravă. Mă hrăneam natural, ziceam eu, cu cei mai frumoşi idoli ai lumii: IUBIRILE mari, pentru oameni mici. Nu mici, în sensul de defecţi şi neînsemnaţi. Şi pe ei, pe toţi, pe numele lor, Dumnezeu îi iubeşte ca şi pe mine; nu mici, în sensul de mai păcătoşi ca mine, ci mici faţă de Marele Mântuitor.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mi-am otrăvit sufletul cu cele mai nocive minciuni, ce aveau cele mai dulci gusturi cu putinţă. Credeam în amăgiri pe care le cumpăram scump, de pe rafturile cele mai accesate ale lumii. Pentru că devenisem dependentă de dulce. Un dulce care mi-a infestat inima. Şi trupul. Şi mintea. Pe toate, la promoţie.

Când nu-mi luam drogul, iubirea aia de care făceam rost fie din braţe de bărbat dependent de orice altceva, numai de Dumnezeu NU, fie din reviste, fie din cărţi imprimate cu ispitele dulci ale altor femei, mai norocoase decât mine, fie din vreun colţişor de iluzie… întram în sevraj. De iubire, da…

Nu însă una îmbrăcată de sărbătoare. Sub nici o formă. Ci zdrenţuită, mirosind a putred.

Şi, să-mi pot reveni, căutam alta. Şi găseam. Una şi mai zdrenţuită. Şi mai putredă. Şi mai în delir.

Şi-am dus-o aşa, ani mulţi. Până ce-am ajuns, într-o noapte, la capătul unui drum ce se sfârşea cu nişte aripi. Pe care scria, cu litere tremurânde: „Ia-le! Puneţi-le, şi zboară spre Iubirea adevărată!”

Le-am luat, să ştiţi! Le-am luat, căci de frica morţii, facem orice! N-aveam însă habar  unde mă vor duce. Am fost sigură că Dumnezeu mi le-a trimis, pe ele, pe aripi, adică, 🙂 să mă scoată (şi de data asta!) din iad.

Dar nu. De data asta, Dumnezeu le-a folosit, să mă ducă în pustie. Unde nu că n-aveam apă. Ori pâine. Ori oameni. Ori aer. Aveam de toate, mai puţin putere să iau din ele. Dumnezeu îmi arăta întinderea de ape în care mă puteam scălda, în schimb, îmi dăduse un ocean de dureri, din cauza cărora nu puteam să mai fac nici un pas.

Tot ce mi-a mai rămas, după ani în care mă amăgisem că fusesem cea mai iubită femeie din Univers, a fost durerea. Mă alesesem cu un cancer în ultimă fază. Al inimii. De care încercasem să scap tot cu cancer. Şi-atunci, pe patul de moarte, am strigat către El.

Nu, nu m-a vindecat miraculos. M-a vindecat în 2 ani şi jumătate de citostatice. De transfuzii. De regimuri. Încă mă lupt cu boala. Da, aia făcută de păcat. Da, ăla ce-a fost spălat la Golgota, pe Cruce. Dar vindecarea nu a presupus automat înlăturarea tuturor durerilor. Nu! A presupus intensificarea lor. A însemnat îngenunchere. Regret. Părere de rău. Smerire. Vinovăţie. Lacrimi. Conştientizare. Dar, mai presus de toate, Asumare.

Mi-am asumat cancerul, cu tot ce presupunea el. Nu Dumnezeu mi-l dăduse, ci eu mă pricopsisem cu el, după ani în care tot ce simţisem că are gust dulce, mâncasem, fără să mă gândesc la consecinţe. Ajunsesem dependentă, şi din dependentă, un tâlhar. Care fura orice, numai să aibă cu ce-şi cumpăra drogul. Furam de la mine, însă. Timp. Respect. Stimă de sine.

Pe toate le vindeam apoi la preţuri de nimic, să-mi iau doza de iubire. Otrăvită.

Şi într-o zi, iubirile astea ale mele, toate la un loc, s-au întâlnit şi s-au sfătuit să mă răstignească. Da, tocmai ele, pentru care făcusem totul. Le dădusem totul.

Şi… cu mâinile şi picioarele strupunse de piroaie, cu sângele şiroind, mi-am întors capul. Aiurea, Fără rost. Aşa am crezut atunci. Şi-am văzut lângă mine, Un Împărat. Răstignit şi El. Condamnat la moarte, pentru că prea mult a iubit. Aproape ca mine, ziceam. 🙂 Nu era aproape, era CU MULT MAI MULT CA MINE.

Cu ultima suflare, am şoptit către El: „Doamne, iartă-mă! Fie-Ţi milă de mine! Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Şi-am murit. Faţă de lume. Şi m-am născut din nou. Din Dumnezeu.

Şi povestea mea o veţi citi într-o zi, între file reale de carte, pe toată, dar până atunci… fiţi încredinţaţi că Dumnezeu ne trece prin valea morţii, pentru a ne învăţa că da, mai mult decât suntem noi conştienţi, putem duce!

Şi da, azi, cu mândrie sfântă, recunosc, asemeni Simonei:

 

„CÂND PRIVESC ÎN URMĂ, FĂRĂ CANCER, AŞ FI DETESTAT PERSOANA CARE URMA SĂ DEVIN…”

Comandă AICI cartea mea, Pune ultima piesă!, să afli iubiri ce te vor duce întotdeauna la răstignire! Să înveţi drumul pe care niciodată să NU mergi! Dar, dacă acum te-ai oprit, şi durerile sunt mari, fii sigur că ceva bun urmează să se întâmple!

Totul începe cu ASUMAREA! Pleacă-te pe genunchi, cere-ţi iertare de la Dumnezeu pentru tot ce-ai făcut, caută un specialist, şi începe chimioterapia. Va durea, va durea cum n-a durut niciodată, şi vei vrea de mii de ori să te întorci înapoi, la vechile dependenţe, şi vei vrea să renunţi; dar la finalul drumului, vei spune ca şi mine, despre iubirile alese în grabă:

Mulţumesc, Doamne, pentru NU!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
De ce e important să ai prieteni creştini?

Credinta

De ce e important să ai prieteni creştini?

Distribuiți vă rog

De ce e important să ai prieteni creştini? Am citit cândva, nu mai reţin însă unde, că e vai de omul pentru care nu are cine să se roage. Şi m-a lovit puternic acel adevăr. M-am gândit la viaţa mea. La iubirile bifate greşit, la prietenii pentru care aş fi făcut orice, şi care mă învăţau de fapt să trăiesc după standarde lumeşti, la clipe în care realizam că nimeni nu are cum să mă ajute, deşi, cu siguanţă, ar vrea …

eu si jess

Am fost în rugăciunilor multor oameni. Am aflat asta anul trecut, din întâmplace, când un pastor din afara ţării mi-a spus că s-a rugat pentru mine. Am lăcrimat din durerea unui trecut în care am fost sigură că mă voi descurca singură. Şi din bucuria binecuvântării Dumnezeului pe care , de multe ori, L-am lăsat la poartă, să aştepte până îmi fac eu timp să îi deschid. Pe care L-am păstrat ca rezervă, să apelez la El în ultimă instanţă…

Îmi dau seama azi că, dacă nu s-ar fi rugat biserici întregi pentru mine, nu aş fi azi aici. Poate nici măcar liberă. Nu glumesc când spun că poate aş zace într-un spital de psihiatrie, privind printre gratii oamenii care vin… şi nu se opresc niciodată la mine … nu glumesc, pentru că, atunci când îţi este infectat sufletul, ani la rând, cu toate cele negre, ai toate şansele din lume să ajungi acolo. În locul acela de care toţi râdem. Dar unde merg de fapt, oamenii care, dintr-o mare suferinţă, clachează!

Am cunoscut în urmă cu doar un an şi jumătate, bucuria părtăşiei. Am învăţat să cer ajutor, să spun când nu mai pot, să plâng şi să spun: „Nu (mai) am curaj!” Am înţeles apoi că a suferi nu este o ruşine, a iubi nu este un motiv de condamnare. A ierta nu este un act de înjosire, ci de har!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Când oamenii din jur râdeau de naivitatea cu care am bifat iubiri ce aveau să-mi aducă cenuşă pe inimă, oameni pe care nici măcar nu îi cunoşteam, se rugau să găsesc pacea şi liniştea unui Dumnezeu care mă iubeşte necondiţionat, indiferent de păcatul meu, de greşala mea, de depărtarea mea, de nepăsarea mea…

Am înţeles târziu, că a stărui în rugăciune pentru oameni cărora nici nu le pasă de tine, este cheia salvării sufletelor lor. Că a lor consecvenţă şi certitudine, că Dummenzeu poate transforma orice suflet, îl poate spăla şi curăţi, m-a adus în familia Lui.

eu si jess 2

Azi mă odihnesc la umbra unei iubiri adevărate, la umbra Singurei iubiri adevărate: a Celui ce m-a salvat din prăpastia în care căzusem din încrederea ne neclintit în oameni care nu Îl cunoşteau.

Azi plâng şi râd cu oameni care au crezut până la prăbuşire, că Dumnezeu mă va scoate de acolo de unde am ales să intru.

De ce e important să ai prieteni creştini?

Pentru că ai siguranţa că oricând, dar absolut oricând, vei putea veni, smerit, să-ţi pui sufletul pe tavă, fără teama că vei fi judecat. Vei fi responsabilizat, dar nu aruncat la gunoi, pentru păcate făcute la vreme de neştinţă sau de prea bunăştiinţă.

Orice dragoste lumească se stinge cu un strop de dragoste cerească. Doar cu un strop!

Ea e doar una din dovezile că sunt iubită, mai mult decât am crezut eu vreodată că merit!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu

Credinta

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu

Distribuiți vă rog

5 motive pentru care L-am ales pe Dumnezeu
Când îţi trăieşti viaţa pe şinele trenului, ai impresia că Dumnezeu te-a blestemat. Că cel mai bun lucru ar fi să vină trenul ăla mai repede şi să scapi de tot. Adică de NIMICUL DIN TINE!
Am fost un copil credincios. Vorbeam cu Dumnezeu când eram mică. Îl rugam să mă iubească, pentru toată neiubirea ce o primeam. Îl rugam să aibă grijă de mine, pentru toate clipele în care trebuia să mă descurc singură. Îl rugam să îmi arate cum să trăiesc singură, într-o lume plină.
Când am crescut însă mare, şi am întâlnit oameni cu care mă simţeam valoroasă, am încetat să mai vorbesc cu El. Acum aveam cu cine…
Am crescut şi mai mare, şi am întâlnit şi mai mulţi oameni. Şi am avut tot mai puţină nevoie de El, căci se găsea câte cineva de fiecare dată să mă asculte.
Până într-o zi, când am înţeles că bucuria adevărată nu are nimic în comun cu mulţimea. Că nu turma mă va mântui, ci Dumnezeul pe care L-am părăsit…
Am 5 motive pentru care L-am ales, după ani în care am rătăcit prin lume, flămândă, nesigură, neiubită, nerespectată, întunecată.
5 nevoie pe care mi le-a împlinit, exact când eu am devenit sigură că NIMENI, NICIODATĂ, nu-mi va oferi nimic. Pentru că … nu merit!

1) Nevoile fiziologice şi de siguranţă: am fost foarte speriată ani la rând de ideea că neavând o familie bogată, o să vină o zi în care nu voi mai avea ce să mănânc sau cu ce să-mi plătesc chiria. Au fost multe momente asemenea, dar întotdeauna, chiar când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, găseam soluţii.
Matei, 6:25, spune: „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrană, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?”
A nu se înţelege greşit acest verset, Nu spune Dumnezeu să stăm pur şi simplu, aşteptând mană cerească. Ar fi un păcat să nu ne folosim darurile date de El, şi să trăim de azi pe mâine. Dar am înţeles că fricile mele nu aveau nimic în comun cu realitatea: mă speriam de multe ori de gânduri care niciodată nu se concretizau.
Am înţeles că El mă iubeşte atât de mult, încât, şi de aş trăi fără apă şi mâncare, o perioadă, El ştie motivul pentru care mă trece prin acea încercare.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

2) Nevoile de iubire şi aparteneţă: A fost greu cu ideea de familie. Mi-am dorit una. A mea, în afară de cea biologică. Mi-am dorit să am soţul meu, copiii mei. Despre asta voi scrie altădată, dar ce vreau să vă spun acum este că am înţeles că frica mea de a nu fi „în rândul lumii” nu avea nimic de a face cu planul lui Dumnezeu. El ştie mult mai bine ca mine de ce a îngăduit atâtea dureri. De ce am bifat greşit iubiri care m-au sfâşiat. Azi sunt bine, cu tot cu singurătatea asta pe care multă lume o condamnă.
Despre sexualitate e mult de spus, şi, cu sigurnaţă voi vorbi într-un articol. Dar ce vreau să ştiţi este că această nevoie nu este vitală! Dacă în urmă cu ceva ani credeam că voi avea toate bolile de pe pământ în cazul unei vieţi sexuale inexistente, azi ştiu că Dumnezeu are control în toate. Şi credeţi-mă, dacă ai o viaţă sexuală activă şi nu te îmbolnăveşti de la abstinenţă, 🙂 (cum ni se spune acum!) şi dă peste tine o maşină … nu e nici o diferenţă!
E mult de spus aici, tocmai de aceea mă rezum la a vă spune că iubirea şi sexualitatea în cuplu nu sunt cele care vor garanta viaţa voastră veşnică! Ce garantează asta este credinţa într-un Mântuitor care va judeca altfel decât o fac cei mai buni judecători ai timpurilor noastre!

3) Stima: Şi aici e greu. Cunosc oameni care cred că noi, creştinii, suntem nişte cârpe cu care Dumnezeu şterge pe jos, căruia „Îi pupaţi tălpile că nu aveţi încredere în voi. Dumnezeu ăsta vă face să vă înjosiţi, să staţi în genunchi, să vă umiliţi!”
E trist să auzi asta, ca şi creştin. Dumnezeu ne-a creat unici, El. Deci vrea de la noi unicitate şi respect faţă de noi înşine. El ne-a creat, şi dacă noi nu ne respectăm pe noi înşine, Îi aducem Lui o mare jignire: nu iubim creaţia lui. Noi suntem lucrarea unor Mâini perfecte, unor mâini de Dumnezeu. El mi-a împlinit nevoia de valorizare, ajutându-mă să întâlnesc oameni care mi-au arătat că sunt importantă, pentru simplul fapt că sunt creaţia Sa, nu pentru cât de frumoasă, deşteaptă şi cuminte sunt:).
Am nevoie de respectul celorlalţi oameni, ca şi tine, însă Dumnezeu m-a învăţat că dacă nu o primesc de la toţi, nu înseamnă că sunt defectă. Am de lucrat la mine, cum toţi avem, căci toţi suntem păcătoşi, însă nu sunt „scoasă din folosinţă” pentru că alţii mă resping, mă jignesc sau mă urăsc. Am învăţat că la El găsesc tot sprijinul de care am nevoie, căci El a fost crucificat. El a fost umilit, El nu a fost respectat. El ştie ce simt eu. Tot ce am de făcut este să mă încred în ce a spus El: „Te iubesc cu o iubire veşnică!” (Ieremia 31:3)
Ultima nevoie, cea de 4) Dezvoltare de sine, e cea cu care m-am luptat cel mai mult. Nu am înţeles mulţi ani de ce m-am născut. Nu pricepeam ce rost am pe lumea asta, dacă nimeni nu mă vroia. Adică nu mă vroia aşa cum eram. Toată lumea vroia să schimbe ceva la mine. Nu că aş fi perfectă, dar nevoia de acceptare necondiţionată e vitală, pentru oricine. Dacă nu mă crezi, gândeşte-te cum te simţi dacă iubitul tău îţi spune: „Te iubesc. Dar dacă spargi farfuria, se duce iubirea mea. Te iubesc, dar dacă te îmbolnăveşti, nu mai pot fi cu tine!”
Ce zici? Cum te-ai simţi?
Am înţeles după multe lupte şi multe îngenuncheri, că nevoia mea de a fi recunoscută pentru ceea ce sunt nu va fi niciodată mai împlinită decât atunci când voi avea curajul să mă prezint lumii aşa cum sunt, dar cu dorinţa şi lupta mea de schimbare în bine.

Acest blog a început tocmai în clipa în care am înţeles pentru prima dată că Dumnezeu mi-a dat în viaţa asta tot ce i-am cerut.

Aşa greşit cum am cerut, m-a făcut să văd consecinţele propriilor cereri şi acţiuni.
Aşadar, am decis să îmi folosesc cel mai frumos dar pe care El mi l-a dat, acesta de a scrie, să spun lumii mărturia mea. Să spun lumii că se poate, oricât de plin de noroi ai fi, să te cureţi. Pentru că El te va face mai alb ca neaua.
„Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada!”
(Ps.51:7)
Cel mai important lucru pe care l-am învăţat a fost că viaţa mi-a fost dată pentru a aduce glorie lui Dumnezeu. Şi pentru NIMIC altceva!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Credinta

Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Distribuiți vă rog

Suntem noi, oamenii, perfecţi?

„Se spune că fericirea înseamnă să tinzi spre perfecţiune ştiind că nu o vei atinge niciodată. Că e important să savurezi drumul spre destinaţie.” – zicală populară

Deseori aud oameni care refuză să devină ceea ce i-a creat Dumnezeu să devină, din teama de imperfecţiune. Din frica de a eşua şi de a le pune cei din jur eticheta de IMPERFECŢI.

Te doare. Pentru că ştii că Dumnezeu e Singurul perfect şi nimeni altcineva. Pentru că ştii că păcatul ne-a făcut robi, dar Hristos ne-a făcut fii de Dumnezeu, prin moartea Lui. Ne-a curăţat şi ne-a iubit mai presus de orice frică a noastră şi de orice greşală.

Ştii că nimeni nu va putea ierta păcatele afară de Cel ce le-a luat asupra Sa. Afară de Cel care Şi-a dat viaţa pentru salvarea noastră. Iar noi înţelegem greşit jertfa Lui. Ne credem Dumnezeu şi avem curajul să nu avem curaj. Să nu îndrăznim, de teama eşecului.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Deşi am citit de sute de ori: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33) ne vrem demni de iubirea Lui şi atunci ne gândim că trebuie să-I arătăm cât de buni suntem. Câte sacrificii facem, parcă pentru a ne cumpăra mântuirea. Fără PERFECŢIUNE parcă ni se pare că El nu ne va accepta. De parcă moartea Lui n-ar fi de ajuns. Îl comparăm pe Dumnezeu cu lumea şi ne aşteptăm de la El la aceleaşi judecată cu a celor de pe pământ.

Sursă: Google

„Nu eşti bun de nimic! Nu ai reuşit să iei nota 10, eşti mai prost ca Ionel!”

Şi deşi Îl descoperim pe Dumnezeu într-o zi, poate după lungi agonii pe paturi de viaţă ajunsă la răscruce, în loc să ne predăm toată viaţa Lui, ne ascundem de El, să nu cumva să ne vadă imperfecţiunile. Convinşi fiind că Dumnezeu ne iubeşte condiţionat.

Nu l-a întrebat oare Dumnezeu pe Adam, după căderea în păcat: „Adame, unde eşti?” Ba da, dar noi nu mai vedem că deşi Adam şi-a primit consecinţa pentru căderea Lui, a venit într-o zi Hristos şi a schimbat tot.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Şi luăm cuvintele acestea ca pe nişte truisme cărora le privim ambalajul şi-l confundăm cu marfa… Şi alegem să nu îl cumpărăm, de teamă că nu vom avea bani. Şi ne-om face de râs în faţa lumii, de vom arăta că avem buzunarele goale.

Ne străduim să fim perfecţi pentru a fi iubiţi, neînţelegând că Dumnezeu ştie foarte bine păcătoşenia noastră. Fără să recunoaştem că pentru El, păcătosul nu este cel stigmatizat. Cel aruncat la ghenă. Ci cel cu care El a stat la masă. Cel pe care îl cheamă în fiecare clipă să vină să-i dea apa vieţii.

Când vom înţelege oare că Dumnezeu nu ne vrea perfecţi? Ci smeriţi. Oameni care să îşi recunoască imperfecţiunile şi să admită că fără El nu sunt nimic. Nu ne vrea obedienţi. Nu are nevoie să fim sclavii Lui. El nu are nevoie de nimic.

Şi noi, „sărmani artişti”, vrem să-I dăm operele noastre de artă, când de fapt SUNTEM NOI ÎNŞINE OPERELE LUI DE ARTĂ!

#Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte, folosind formularul de contact!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta!

Credinta

Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta!

Distribuiți vă rog

Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta!

 Singurătate. Singurătate şi iar singurătate. Aud peste tot acest: „M-am săturat! Urăsc să fiu singura din grup, fără partener! Prietenele mele au cu cine să se plimbe, să împartăşească vise şi frici, cu cine să mănânce, cu cine să iasă la un film!”

Şi nu zic că nu e greu uneori. Sau mereu:). Faptul că am ales ca laitomotiv al acestui blog „NU EŞTI SINGUR PE LUME”, nu înseamnă că eu nu simt uneori singurătatea . Destul de rar, ce-i drept, dar am şi eu momente de „singurătate la negativ”. (asta pentru că eu o văd ca pe ceva pozitiv. Oricât de bizar ţi s-ar părea, tocmai pentru că ştiu foarte bine cât de urâtă e singurătatea în doi, cea cu mine însămi este binecuvântare!) 🙂

Simt şi eu uneori nevoia să stau la poveşti cu cineva care să fie lângă mine, să nu trebuiască să dau un telefon unei prietene sau să mă deplasez 1 oră să mă văd cu cineva care să mă îmbărbăteze. Simt şi eu uneori nevoia să aştept pe cineva cu un fresh de portocale. (nu îndrăznesc a spune „cu cina pregătită”, căci am promis cândva că „nu mai fac mâncare niciunui bărbat, în viaţa mea:)). Mai bine mor decât să mai aud comparaţii cu altele şi ale lor mâncăruri extraordinare!” M-am vindecat de promisiune, însă încă nu ştiu cum ar fi să mănânce un el din ce am pregătit. M-aş aştepta să îmi replice imediat cel puţin un: „Nu e ca a mamei!”, dacă nu „Nu e ca a fostei!”) :))

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Sunt şi eu, deci, o femeie normală, cu dorinţe şi nevoi. Dar am învăţat câteva lecţii despre cum să mă tratez de dezamăgiri şi lipsurile unui umăr pe care să-mi odihnesc sufletul. Aşa că vă împărtăşesc, de sunteţi în pană de idei:)

Invită-L pe Hristos la masă! 

Oricât de „nebunească” ţi-ar părea ideea, să ştii că atunci când am citit-o undeva, nu mai reţin exact în ce carte, mi-am spus instant: „That`s it!”  De multe ori îmi era greu să mă şi rog la masă, atât de obosită emoţional eram, deşi nu îmi doream să mă căsătoresc, cu nici un chip. Nici măcar să aud de bărbaţi. 🙂 (mă iertaţi, domnilor, uneori e nevoie de mulţi ani să te vindeci după vânătile altora, făcute pe suflet!)

Sursă: google

Aşa că, de fiecare dată când simt că nu am poftă de mâncare, deşi vin după o zi întreagă în care nu am gustat nimic, sau când simt nevoia de a dialoga şi de a împărtăşi frustrările sau bucuriile de peste zi, şi am în faţa mea golul,  Îl invit pe El la masă. Motivaţia de a pregăti masa este atât de mare, ştiind că El va fi musafirul meu, încât, oricât de mult aş urî să gătesc, mă ajută să dau gust şi aspect adevărat mâncării.

Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta!

Şi mă vindec treptat, cu fiecare masă pe care o iau cu El. De atâtea ori îmi vin îm minte versetele: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 19-20) şi „Putem zice plini de încredere: Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme. Ce mi-ar putea face omul?” (Evrei 13:6)

Sunt încurajată apoi că oricât de fără gust ar fi mâncarea mea, El nu mă va părăsi pentru alta care are talente culinare mai bune, şi nici nu va permite ca în viaţa mea, dacă vreodată mă voi căsători, să rămână un bărbat care iubeşte mai mult gustul unei ciorbe, decât gustul respectului meu, şi al iubirii de Dumnezeu. Atâta timp cât asculţi de El, şi nu te depărtezi, fii încredinţată că îţi va deschide ochii când la orizont apare un „jug nepotrivit”.

Când împărtăşeşti cu Hristos bucuriile tale, când îi spui, nervoasă şi îndurerată, despre durerile tale, găseşti o pace care nu se poate găsi în prezenţa niciunui bărbat. Niciodată, oricât de mult te-ar iubi şi te-ar preţui el.

Există o reţetă simplă, dacă eşti necăsătorită şi te simţi singură, pe care o poţi pregăti de fiecare dată şi nu plictiseşte niciodată: rugăciunea!

Fie că vorbeşti cu El cu voce tare, în rugăciune, în timp ce mănânci, fie că asculţi melodii creştine, şi păstrezi tăcerea, cu siguranţă vei descoperi că NU EŞTI SINGURĂ PE LUME.

Tot ce trebuie să faci, pentru a-L avea pe Hristos ca musafir, este să VREI să-l inviţi şi să acţionezi în concordanţă cu dorinţa ta. Da, nu se va putea doar dacă vrei:). Ştii tu, poţi să vrei să slăbeşti, rugându-te 20 de ani, dar până nu ţii regim, şi nu îţi schimbi stilul de viaţă, nu ai să arzi niciodată kilogramele gândindu-te la un foc aprins:).

Roagă-te ca Domnul să-ţi dea o inimă plină de pasiune pentru El, înainte de a-ţi da una plină de pasiune pentru el.

Eşti necăsătorită şi te simţi singură? Invită-L pe Hristos la masa ta! Şi nu uita: ISUS NU E O POVESTE!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am învăţat evlavia

Credinta

Cum am învăţat evlavia

Distribuiți vă rog

Cum am învăţat evlavia

Am citit de curând cartea „Înalta chemare a femeii”, de Elizabeth George, şi m-am întors în trecut, pe genunchi. Am scris ieri despre Botez, aici, şi probabil nu întâmplător azi am simţit nevoia să continuu cu subiectul „evalvia femeii”. Căci pentru mine, maturizarea a început după botez. Înainte de a decide să mă predau lui Dumnezeu, a fost momentul de trezire. Adevărata luptă a început însă, după ce am trecut pragul:). Şi va dura, cu siguranţă, toată viaţa.

Mi-am adus aminte, citind-o pe Elizabeth, de Monica de acum 3 ani. A fost dureros chiar şi după atâţia ani, să revăd cu ochii minţii, femeia care nu realiza greşelile pe care le făcea. A fost greu să mă uit la cea care-am fost, şi să revăd chipul îmbătrânit de griji şi frici, dar bine fardat cu zâmbete prefăcute. Să creadă lumea că mi-e bine.

Dar pentru că am un Mântuitor perfect, am trecut de la moarte la viaţă în câteva clipe, când am auzit vocea caldă a binecuvântării: „El a spălat totul. Şi azi nu mai trebuie să cureţi ce-a fost.”

Împărtăşesc cu voi azi, ceea ce am învăţat în cei 3 ani, de când m-am născut a doua oară:).

„Comportamentul nostru reverenţios, evlavios, trebuie să includă atât obiceiurile pe care le avem, cât şi alcătuirea minţii şi trupului nostru, înglobând nu doar mişcările trupului, ci şi expresia feţei, ceea ce spunem şi ceea ce lăsăm nespus.” (Elizabeth George)

Mie mi-a fost greu. Şi, dacă crezi cumva că ţie nu îţi va fi, dă-mi voie să te asigur că te înşeli. Dă-mi voie să te previn: nici o schimbare nu e uşoară. Iar când vine vorba de păcat… dulceaţa lui e atât de aducătoare de dependenţă, că n-ai cum să nu simţi până în măduva oaselor lipsa gustului său. Când mi-am întors faţa de la lume, la Dumnezeu, m-am simţit searbădă. Mi-aduc aminte că m-am plecat pe genunchi şi am cerut, plângând:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Doamne, dacă va trebui să rupi fiecare părticică din mine, pentru a mă schimba, fă-o! Mi-e frică de schimbare şi mai ales mi-e frică de lipsa de gust a mâncării pe care Tu mi-o dai acum. Pare fără sare şi fără piper. Dar ştiu că nu-i aşa. Dă-mi Tu puterea să nu mă opresc niciodată, oricât de ademenitor ar fi un somn în braţele păcatului!”

Şi-a durut fiecare rupere. Ce-am învăţat a fost asta:

!) Că trebuie să iau decizia de a mă concentra deliberat asupra lui Dumnezeu, prin a-mi redirecţiona gândurile de la versurile melodiilor de dragoste care mă târau în trecut, ori de la amintirile iubirilor greşite pe care le-am îmbrăţişat, din nevoia disperată de iubire, pe care nu aveam habar că numai la Dumnezeu o pot găsi. Şi să le înlocuiesc cu cântări care Îl aveau în centru pe El şi cu imagini ale unui viitor în braţele Celui care m-a salvat.

2) Că trebuie să memorez versete din Scriptură, pentru a lupta cu ispitele care curgeau una după alta, doar-doar m-oi întoarce la vechile hotare: „Eşti pierdută, cine te va mai iubi vreodată, când ai greşit atât de mult? Dumnezeu nu există, e doar o plăsmuire a ta din clipele astea în care suferi. Degeaba te rogi, vei rămâne singură toată viaţa, căci nimeni nu va avea încredere în tine, dintre creştini. Eşti murdară, ei sunt curaţi!”

3) Că trebuie să stabilesc o disciplină zilnică de citire a Scripturii, căci altfel voi cădea din nou. Nu a fost uşor, şi nici acum nu e, dar a trebuit să-mi repet mereu adevărul că Dumnezeu nu va îngădui niciodată să fiu ispitită, fără să-mi pregătească şi uneltele de ieşire din acea ispită.

4) Că trebuie să împărtăşesc altora mărturia mea. Acesta a fost şi motivul pentru care există acest blog. M-am luptat 3 ani cu gândurile. M-am împotrivit 3 ani, pentru că Îi spuneam mereu Domnului: „Nu sunt nimeni să îi învăţ pe alţii. Ce dacă am experienţă cu copii de peste 11 ani, sunt alţii mult mai buni ca mine! Cum să vorbesc eu altor femei despre credinţă, când eu am fost în mocirlă 28 de ani?” Şi multe alte gânduri negre. Până când am renunţat să mai ascult de ele, am mai trecut printr-un iad:). Acela al minciunii că SUNT UN NIMENI. M-au ajutat studiul biblic „Viaţa condusă de scopuri”, al lui Rick Warren şi cuvintele unui păstor din Statele Unite: „Monica, înainte ca oamenii să citească Biblia, ei îţi citesc viaţa.” Ele m-au trezit, dar Dumnezeu mi-a dat tăria să trec la acţiune.

5) Că trebuie să vorbesc despre oameni de bine. Voi scrie un articol despre bârfă cât de curând, însă acum mă rezum la a vă spune că înainte să fiu creştină, habar nu aveam ce înseamnă de fapt bârfa. Credeam că nu fac nici un rău dacă vorbesc despre cineva care nu e prezent, în faţa altcuiva. Şi nu de bine, ci de cât de rău, de slab, de nedemn, etc este acel cineva. Habar nu aveam că dragostea de aproapele înseamnă să mă rog pentru călăuzire ori de câte ori eram nedreptăţită sau jignită de cineva.

6) Că am nevoie de rugăciune constantă, pentru a primi înţelepciunea de a împlini Scopul Său în viaţa mea. Şi scopul Său s-ar putea să nu se potrivească deloc cu al meu, iar atunci ispita se triplează:). Şi cum pot s-o biruiesc, dacă nu pe genunchi? Cum credeţi că am reuşit să o rup cu trecutul, cu oamenii de acolo, cu mândria şi cu orgoliile mele de a fi „femeie de carieră care nu va permite niciodată unui bărbat să îmi ceară să-l slujesc” ? Ori cu teama că nu sunt perfectă în ceea ce priveşte jobul meu, şi atunci e mai simplu să stau în umbră, decât să ajut părinţi, să îşi ajute copiii?

7) Că am nevoie de modele în viaţa mea, pentru a putea învăţa ce înseamnă evlavia. Am decis într-o zi, după luni de zile de hoinărit, 🙂 să încep terapia personală cu un consilier creştin. Terapeuta mea îmi este cel mai bun model de evlavie. Am înţeles, cu ajutorul ei, că  am nevoie de modele sănătoase de feminitate, pentru a putea să învăţ să trec prin viaţă şi să las o urmă, nu un nume. Nu o reputaţie, ci o faptă.

sursa video: Youtube

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce este necesar botezul în apă, dacă L-ai primit pe Hristos în viaţa ta?

Credinta

De ce este necesar botezul în apă, dacă L-ai primit pe Hristos în viaţa ta?

Distribuiți vă rog

De ce este necesar botezul în apă, dacă L-ai primit pe Hristos în viaţa ta?

E un subiect pentru care ştiu că voi fi împroşcată cu noroi. 🙂 Ştiu şi-mi asum. Eu, cea „spălată pe creier de pocăiţi”, îmi asum ura sau batjocura celorlalţi, pentru că sunt principalul martor al minunilor din propria viaţă. Şi dacă Dumnezeu m-a ales, (şi nu dintre cei învăţaţi, ci dintre oamenii simpli, dintre pescarii oarecare, de pe marginea drumului) n-am cum să tac. Ar fi ca atunci când m-aş căsători în secret cu cineva şi l-aş ţine ascuns sub căpistere, ca pe iedul cel mic, de frica lupului:).

Aşadar, de ce e necesar botezul?

„Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta, pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. (sublinierea îmi aparţine) Prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Romani 10:9-10)

Nu este de ajuns să crezi, la nivel intelectual, că există Dumnezeu. Că a înviat din morţi şi că … şi că .. şi că …

Sursa: Youtube

Biblia ne spune clar că „şi dracii cred şi se înfioară”. Pentru a fi mântuit, trebuie să simţi. Şi atunci când simţi, mărturiseşti. Nu ai cum să-mi spui că nu este aşa. Am să-ţi exemplific:

Fără un act concret, nimeni nu te crede: că eşti căsătorit, că exişti, că eşti român, etc. Dacă nu ai avea un certificat de naştere, ai fi nimeni. Dacă nu ai avea un certificat de căsătorie, nu ai fi soţia lui Ionescu, ci doar simplu, Gabriela. (să zicem). Dacă nu ai avea un buletin, nimeni nu ţi-ar şti cetăţenia şi alte date personale. Exact aşa este şi cu botezul. Când Dumnezeu te scoate din ţara unde ai trăit numai război, şi te duce în ţara păcii, nu o face punându-ţi pistolul la tâmplă, sub ameninţare. Se arată ţie cu adevărat, îţi vorbeşte ţie, te cheamă pe tine, pe nume.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Şi dacă aşa au stat lucrurile şi în viaţa ta, şi crezi că El a fost cel care te-a salvat, cum altcumva ai putea să spui lumii că ai fost scăpat de la moarte, decât „înscriindu-te în registrul numit Biserica Sa”? Şi cum altfel te-ai putea înscrie, decât lăsându-L pe Dumnezeu (Tatăl tău) să te recunoască şi să semneze pentru tine?

Când ai fost mic, deşi nu ai fost conştient că tata a semnat venirea ta pe lume, când te-ai făcut mare, ai recunoscut în faţa tuturor că el este tatăl tău. Nu ţi-a fost ruşine cu el. Din contră, te mândreai că îi eşti fiu. (nu vorbesc aici despre părinţii abuzatori, de care ţi-e teamă, etc)

Tot la fel, dacă vrei să te numeşti creştin, trebuie să ai un buletin de identitate. Îl poţi obţine numai mărturisind public, de bunăvoie, că aparţii familiei lui Hristos.  Că Îl ai ca Tată pe Dumnezeu şi ca Frate pe Isus Hristos.

De ce nu este de ajuns doar să CREZI? De ce mai este nevoie să şi mărturiseşti public? Răspunde-ţi singur, gândindu-te la clipa când vrei să te căsătoreşti. Să poţi fi soţul legal al unei femei, ai nevoie ca un for mai înalt decât tine, să ateste acest lucru:). Dacă refuzi să oficializezi relaţia, într-adevăr, nu înseamnă că nu poţi trăi în continuare cu acea femeie, dar înseamnă că nu îţi iei nici un angajament serios, pentru toată viaţa, faţă de acea femeie. Înseamnă că poţi să pleci oricând, în aceeaşi măsură în care, dacă nu ai o cetăţenie clară, NU poţi avea drepturile ţării respective.

Botezul nu te face creştin. (nu apa te spală de păcate) Doar credinţa sinceră în Isus Hristos o poate face. Însă botezul atestă cetăţănia ta, „starea ta civilă”. Nu te botezi pentru a fi mântuit, ci te botezi pentru a avea un certtificat legal de creştin. Botezul reprezintă recunoaşterea publică a unui legământ făcut în inima ta, cu Mântuitorul tău.

Pastorul bisericii  Agapia, unde sunt membră, a folosit o imagine care m-a ajutat să înţeleg exact scopul botezului: „Botezul este ca verigheta pe care mi-o pune pe deget soţia mea. Dacă o port, arăt fără ruşine că sunt soţul ei.” La fel şi noi, creştinii, când Îl mărturisim pe El ca Domn şi Mântuitor, recunoaştem, nesiliţi de nimeni 🙂 şi cu mândrie, că suntem copiii lui Dumnezeu.

Nu apa ne sfinţeşte, ci sângele Mântuitorului. Apa este un simbol.

De ce, dacă este doar un simbol, sunt obligat să mă scufund? 

Nu eşti obligat, în primul rând. Ci simţi. Nu eşti obligat să iubeşti un om, dar pentru a fi căsătorit cu el, ţi se cere să semnezi un act, apoi să porţi o verighetă. Scriptura spune clar, că pentru a fi mântuit trebuie să mărturiseşti. Ce-i drept, au fost situaţii în care oamenii au fost botezaţi cu pământ, din lipsă de apă. Dar au mărturisit. Apoi au trăit o viaţă în concordanţă cu mărturia lor.

Aşadar, botezul este important pentru că numai astfel poţi fi mântuit. Ceea ce trebuie să înţelegi este însă că, repet: nu el te va face creştin adevărat.

Creştin eşti după ce crezi.

# Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
De ce protestăm? România, ţara cu prea mulţi păstori?!

Credinta

De ce protestăm? România, ţara cu prea mulţi păstori?!

Distribuiți vă rog

OUG 13. OUG 14. Dragnea. PSD. Revoluţie. Şi lista poate continua. Cam asta a fost laitmotivul ultimelor săptămâni, în România. Televiziuni, raiting, totul şi nimic.

Nu fac politică şi nu am nici o treabă cu partidele. Ceea ce vreau să spun în câteva paragrafe, este durerea mea, ca şi creştin. Nu scriu în calitate de simpatizantă a vreunui grup politic, ci în calitate de cetăţean al unei ţări prîn care sunt doar trecătoare. Sau, cum zicea Rick Warren: „chiriaşă”.

Scriu pentru că, citind cartea lui A.W Tozer, „Rutină, putreziciune sau trezire”, (recomand!) am simţit un cuţit în inimă. Inima asta care bate pentru ţara mea, şi pentru Dumnezeul meu. L-am simţit pentru că în tot timpul acesta al protestelor, am fost înjunghiată de multe persoane, inclusiv rude de sânge. Oameni pe care Dumnezeu îi iubeşte ca şi pe mine, care mi-au fost aproape în clipe grele, poate, oameni frumoşi şi dragi, dar care au înţeles că rostul nostru, al tinerilor, este acela de a „sta cuminţi, să nu ne omoare vreun nebun, în stradă” sau acela de a răspunde întrebării: „Cu ce te afectează pe tine, în mod direct, legea asta? Tu nu eşi mai deşteaptă ca ei!” etc. Cu tot respectul pe care-l port fiecărui om frumos din lumea asta, îndrăznesc să spun următoarele:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

¤ ca şi creştin, ştiu aşa: că Dumnezeu, cu mii de ani în urmă, a poruncit poporului Israel: „Aţi locuit destulă vreme pe muntele acesta. Întoarceţi-vă şi plecaţi!” (Deuteronom 1:5-8) Şi versetul acesta mie mi-a amintit de ţara mea şi de noi, românii, în zilele noastre. Versetul acesta, în situaţia de faţă, îmi vorbeşte despre obişnuinţă, despre egoism, despre mulţumire de sine şi confort. Adică, tăcând, suntem acei creştini CĂLDUŢI, care preferăm să stăm în paturile noastre confortabile, să ne vedem de joburile noastre, (unele dintre ele mai mult decât bine plătite) să ne creştem copiii, şi să ne prefacem că toate aceste activităţi ne ocupă tot timpul. Apoi nu ieşim în stradă şi nu cerem dreptate pentru că ne e teamă de consecinţe negative. Dacă ne omoară în stradă vreun drogat?! (să-mi citez câteva cunoştinţe)

Versetul acesta îmi spune într-adevăr despre „psihologia rutinei şi despre dictatura obişnuinţei”. (A.W. TOZER) Îmi vorbeştre despre noi, cei care preferăm să trăim într-un cimitir în care ştim foarte bine că nimic nu se mai poate schimba, decât puţină tămâie în plus, câteva flori în plus, ceva morminte surpate, ori niscaiva oameni care plâng. Toate, într-o mişcare de rotaţie, care nu face altceva decât să se întoarcă, mereu şi mereu, de unde a plecat.

Despre noi, cei care ne facem că nu vedem că inamic nu este un anumit partid ori un an anume domn Dragnea, ci omul dinăuntrul nostru. Noi înşine, mic cu mare, creştini care susţinem că suntem una cu Hristos, formăm o pătură putrezită, dar parfumată foarte bine, astfel încât să nu vină cineva să o verifice. E de ajuns să miroasă bine, restul e… can can. Ne ascundem, se pare, în spatele aşa-numitelor „lipse de timp, de energie, sau de rost”, pentru a nu recunoaşte că de fapt, singurul nostru duşman este o atitudine egoistă, de a admite lucrurile aşa cum sunt ele. Susţinând apoi, că alţii trebuie să decidă soarta ţării, nu noi. Parcă am repeta în biserică aceleaşi refrene pe care le cunoaştem de ani de zile, dar automat, fără pic de sentiment.

Video: YOUTUBE

¤ Trăim într-o ţară liberă, unde nimeni nu ne împuşcă pentru că ne rugăm, pentru că iubim un Dumnezeu care pentru mulţi este o iluzie, şi unde avem voie să facem orice. (ironică fiind acum, spun: inclusiv să furăm fără să fim pedepsiţi!) Dacă avem libertatea asta, oare nu este datorită harului nemăsurat al Lui? Oare atunci când primim un cadou trebuie să-l primim ca şi când l-am merita? Şi dacă suntem liberi, nu ar trebui oare să acţionăm şi să strigăm cât putem: „Dreptate!”? Da, cu riscul propriei vieţi!

¤ statul acesta nu este o entitate în sine; statul înseamnă oamenii din care este alcătuit. Pentru a schimba ceva în stat, trebuie intervenit prin schimbarea oamenilor din el. M-a marcat un paragraf din cartea „Rutină, putreziciune sau trezire”, care spune aşa: „Dovada că o biserică a intrat în putreziciune secetoasă este existenţa a 3 păcate: păcatul neprihănirii proprii, păcatul judecării altora şi păcatul mulţumirii de sine.”

 Acest paragraf m-a dus cu gândul la România din aceste zile. România putrezeşte sub ochii noştri, tocmai din cauză că avem senzaţia că suntem bine aşa cum suntem. Neimplicaţi, dar cu scuzele perfecte: statul ştie mai bine ce face, noi nu avem experienţă şi nici putere să ne luptăm cu el! Când suntem mulţumiţi cu starea noastră actuală, de ce să mai cerem schimbare? România putrezeşte sub ochii noştri pentru că îi judecăm pe alţii, înainte de a începe schimbarea cu noi înşine. Vă amintiţi de clipa când Mântuitorul a spus că unul din ucenici Îl va vinde? Ce au răspuns ei? „Doamne, cu cumva sunt eu?” Cum să nu mă lovească în inimă acest răspuns, când ţara noastră cam cu asta se confruntă acum? În loc să dea vina pe ceilalţi, întrebând: „Doamne, nu cumva e el?”, ucenicii s-au îndreptat fiecare spre sine. Nu credeţi că aşa ar trebui să procedăm şi noi acum? Că ar trebui să ne întrebăm ţara, cu smerenie şi curaj, asumându-ne responsabilitatea pentru duritatea unui adevăr: „Românie, nu cumva sunt eu cel care te vinde?”, tocmai pentru că nu fac nimic să te scot din mâinile celor care vor să te urce pe cruce?

Închei, citându-l pe Tozer: „Diferenţa între un picior de lemn şi un picior bun este că, dacă înţepi piciorul de lemn al unei persoane, persoana în cauză nu-şi dă seama.” 

Haideţi să nu fim picioarele de lemn ale unei ţări în care s-a murit pentru libertate! Să fim unele reale, care reacţionează la durere. Şi când ţara ne e ameninţaţă cu moartea, ar trebui să ne doară. Să ne plecăm pe genunchi şi să strigăm plini de smerenie: „Doamne, ai milă de noi!”

 

*Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să-ţi alegi partenera de studiu pentru creşterea ta spirituală?

Credinta

Cum să-ţi alegi partenera de studiu pentru creşterea ta spirituală?

Distribuiți vă rog

„Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice! Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea deopotrivă. Şi funia împletită în 3 nu se rupe uşor!” (Eclesiastul 4:9-12)

Dorindu-mi să învăţ şi să cresc, în toate domeniile vieţii mele, de multe ori am clacat, am pierdut, am eşuat, am câştigat. Le-am trăit pe toate, adică. 🙂

Am înţeles, după ce L-am primit pe Hristos în viaţa mea, că unul din cele mai mari nevoi ale noastre, ca oameni, este nevoia de conectare. Ştiam acest lucru din formarea mea, ca viitor psihoterapeut. Dar abia când am înţeles perspectiva biblică a acestei nevoi am putut să trăiesc frumos şi în pace cu mine însămi.

Hristos ne-a dat „o poruncă nouă”:  „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu!” ( Ioan 13: 34)

Ne-a învăţat că avem nevoie de relaţii să putem rezista în lume, pentru că psihicul ne este afectat de singurătate. Nu vorbesc aici despre solitudine, adică despre singurătatea aceea pe care şi eu o iubesc şi despre care scriu, aceea care înalţă. Vorbesc despre a nu avea pe nimeni căruia să îi spui durerile şi bucuriile tale, fricile şi necazurile care te macină.

Vorbesc despre a te crede pe tine pe cuvânt, ci nu pe Dumnezeu, care spune că tu valorezi mult pentru El. Şi de aceea ţi-a dat sentimente, emoţii şi relaţii.

După ce m-am întors spre Dumnezeu, am avut nevoie de încurajare. Am căutat partenere cu care să pot împărtăşi toate câte mă frământau. Să nu credeţi însă că am făcut asta din prima. Nu, m-am zbătut singură o bună perioadă, convinsă fiind că aşa a vrut Dumnezeu pentru mine: să mă descurc singură. Cu ruşinea de a fi cine am fost: o păcătoasă care nu merită iertare.

Ceea ce nu era adevărat. Deloc. M-am zbătut aşa până într-o zi, când am îngenuncheat şi m-am rugat pentru înţelepciune. Să fiu călăuzită spre ceea ce am de făcut cu singurătatea asta a mea.

Şi am aflat: am ales un terapeut creştin care să mă ghideze (voi scrie şi despre alegerea terapeutului potrivit într-un articol viitor!), mi-am creat o rutină prin a citi din Scriptură şi a mă ruga, şi am făcut lucrurile de care îmi era cel mai frică: m-am deschis în faţa oamenilor şi mi-am arătat vulnerabilitatea.

Mi-era frică de judecata lumii. Am fost atât de judecată în viaţa mea, că mi-era ruşine de orice acţiune pe care o făceam. Parcă mă pândea la orice colţ cineva să-mi spună cât de defectă sunt dacă plâng, dacă am probleme, dacă mi-e frică, dacă cer ajutor, etc.

Atenţie însă: nu toţi oamenii sunt buni ascultători, nu toţi oamenii sunt capabili de empatie, nu toţi înţeleg nevoia de a nu judeca! Şi nu doar nevoia, ci şi porunca lui Dumnezeu:

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura!” (Matei 7: 1-2)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Alegeţi, aşadar, cu grijă, oamenii în faţa cărora să fiţi vulnerabili, altfel veţi fi tot mai afundaţi în frici, depresii şi singurătate!

Iată câteva linii directoare în alegerea partenerei de studiu, care apar în studiul „Femeia împlinită”:

Partenera de studiu:

  • Are aceleaşi valori şi calităţi unice ca tine
  • Se roagă pentru tine
  • Este gata să ţină legătura cu tine şi să te încurajeze
  • Este dedicată creşterii tale
  • Nu îţi este mentoră sau consilieră

Parteneriatul înseamnă:

  1. Să înveţi şi să te dezvolţi pe parcurul călătoriei
  2. Să îndrumi şi să ajuţi pe cineva să îşi atingă scopul
  3. Să fii gata să împărtăşeşti din experienţa ta, pentru ca partenera ta să fie ajutată să-şi descopere potenţialul

Ce să faci într-un parteneriat?

  1. Pui întrebări şi împărtăşeşti idei care să o ajute pe partenera ta să găsească SINGURĂ soluţii pentru problemele ei, NU REZOLVI TU PROBLEMA ÎN LOCUL PARTENEREI
  2. Te rogi şi o încurajezi în procesul de schimbare, NU ACŢIONEZI ÎN NUMELE EI
  3. O motivezi, aducându-i aminte lucrurile cu adevărat importante în călătoria ei, NU ÎŢI ASUMI RESPONSABILITATEA ÎN LOCUL ACELEI PARTENERE!

Dacă eşti într-un grup în care se practică ideile care încep cu NU, (tot ce e bolduit) înseamnă că nu eşti în locul potrivit! Nimeni nu are voie să te judece, să ţipe la tine, să îţi dea sfaturi pe un ton de superioritate!

Dacă te afli într-un astfel de grup, renunţă la el şi caută altul! Atenţie, când oamenii te judecă, nu eşti tu vinovată, ci judecata lor spune ceva despre ei, nu despre tine! În schimb, tu eşti datoare să te întrebi cum ai ajuns în acel punct, să îţi faci o analiză a propriilor comportamente, şi să acţionezi în consecinţă!

Roagă-te ca Dumnezeu să îţi descopere ce se află în spatele comportamentelor tale!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Păcate respectabile, Jerry Bridges

Credinta

Păcate respectabile, Jerry Bridges

Distribuiți vă rog

Este o carte pe care am citit-o cu mult înainte de a înţelege Cine e Dumnezeu, cu adevărat.  Ce-mi amintesc, însă, este că mi-a străpuns inima atât de tare, că am plâns ore în şir după ce am citit-o. Nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o. Are 188 de pagini şi este foarte uşor de citit. Şi la fel de uşor de înţeles. Mai greu e însă de acceptat fiecare păcat în parte.

Unele s-ar putea să ne surprindă. Altora s-ar putea să vedem că nu le-am dat importanţă pentru că „sunt mici”.

Am recitit-o săptămâna aceasta, „cu ocazia” decizei de a reciti toate cărţile din bibliotecă, pe care le-am trecut pe lista „Must AGAIN and AGAIN”! 🙂

Jerry ne arată faţa nevăzută a propriului sine şi ne ajută să avem curajul să ne uităm mai des în ograda şi oglinda noastră. Cu mult înainte să judecăm mizeria sau dezordinea din ograda altora.

„Dacă a existat vreodată o sfântă, aceea a fost bunica mea”, pe mine m-a dus într-o călătorie în trecut, pe vremea copilăriei mele frumoase, când bunica era icoană. Trăind într-o familie ortodoxă, în majoritate nepracticantă, bunica era singura care mă ducea la biserică. Îl iubeam pe Dumnezeu pentru că o iubeam pe bunica. Mi-L imaginam pe El ca pe ea. Cu nici un plus şi cu nici un minus!

Bridges vorbeşte despre sfinţi, ne explică ce înseamnă şi unde îi găsim, şi ne răspunde întrebării: „Suntem noi sfinţi?” Pe mine, personal, ani la rând m-a obsedat întrebarea: „De ce e PAPA Sfânt?” Găsim răspunsul la această întrebare şi multe altele, menite a ne transforma!

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Păcatul, marea provocare a lumii, este explicat şi „tratat” de Bridges, pe înţelesul tuturor.

„Ştiu foarte bine cum să păcătuiască, dar nu au nici cea mai vagă idee ce este păcatul!”

„Caracterul malign al păcatului”, „Remediul pentru păcat”, „Puterea Duhului Sfânt”, „Îngrijorarea şi frustrarea”, „Nemulţumirea”, „Nerecunoştinţa”, „Mândria”, „Egoismul”, „Mânia”, „Atitudinea critică”, „Invidia şi gelozia”, sunt capitole care descriu şi învaţă cum se pot „trata” aceste păcate şi cum facem să ni le recunoaştem.

Dacă nu v-am convins să citiţi această carte, vă spun doar atît:

„Jerry scrie din tranşeele propriului său război cu păcatul!”

Ce altă dovadă a urmării unui exemplu ne poate da cineva, decât vulnerabilitatea în faţa semenilor săi, recunoscând că el este „cel dintâi păcătos”?

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Cum am înnebunit?  Legea şi harul lui Dumnezeu

Credinta

Cum am înnebunit? Legea şi harul lui Dumnezeu

Distribuiți vă rog

Legea şi dragostea

Pentru că am fost întrebată de sute de ori, cum am înnebunit şi cum de spun acum numai ceea ce mi s-a injectaat în creier de către pocăiţi, şi cum de reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, zic să răspund ambelor întrebări printr-un scurt articol.

Aşadar:

1) Am „înnebunit”  în clipa în care am înţeles Legea lui Dumnezeu. Am înţeles că El este asemeni unui tată care îşi iubeşte cu adevărat copilul: îl disciplinează şi îl pedepseşte, ÎN şi CU dragoste. Nu îl blesteamă şi nu îl urăşte, dar nici nu trece peste greşelile copilului, fără a-l învăţa o lecţie. Uneori dură, alteori mai blândă, dar de fiecare dată corectă.

Mi-a fost greu să înţeleg diferenţa între Legea mozaică – cea a Vechiului Testament, dată de Moise, şi cea a Noului Testament, dată de Hristos. Am înţeles însă, apoi,  că aceasta din urmă nu o înlocuieşte pe cea veche, ci o completează. În sensul că azi, prin moartea lui Hristos, noi nu mai suntem „sub lege, ci sub har.” (Romani, 6:14)

Hristos a murit pentru ca noi să avem viaţa veşnică, a murit pentru „toate încălcările de Lege” (Josh McDowell). Dar asta nu înseamnă că, prin moartea Sa, se anulează principiile morale ale legii mozaice. Hristos a schimbat doar contextul, nu şi conţinutul: contextul Legii este harul, nu judecata.

Dacă în V.T, pedeapsa pentru adulter era moartea, în N.T, dacă se comite adulter prin har, nu se plăteşte cu viaţa. Ci, conform lui Pavel, cel ce a comis adulterul este înlăturat din biserică pentru a fi disciplinat, (1Corinteni 5:1-5), apoi este primit înapoi şi încurajat, spre a nu mai cădea în păcat. (1 Corinteni 2:5-8)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Ceea ce m-a ajutat cel mai bine să înţeleg diferenţa, a fost cartea lui Josh McDowell,  „Dragostea are întotdeauna dreptate”.  Acesta dă un exemplu care explică  foarte clar asemănările şi deosebirile:

„Dacă depăşeşti viteza legală, încalci legea şi în Anglia şi în SUA. Însă, dacă eşti prins că ai depăşit viteza legală la Los Angeles, nu înseamnă că ai încălcat legea la Londra.”

Aşadar, vorbim de aceeaşi lege, dar în ţări diferite. În ambele ţări vei plăti pentru nerespectarea legii, dar există pedepse mai aspre sau pedepse mai blânde, în funcţie de ţară. Cu toate acestea, legea lui Dumnezeu spune că, deşi nu mai eşti blestemat moral pentru încălcarea legii, totuşi, consecinţele păcatului tău vor exista. Atât în plan fizic, cât şi în plan emoţional.

Luând exemplul de mai sus, cu adulterul, este adevărat că nu te va mai omorî nimeni, ca în legea mozaică, însă păcatul tău nu va rămâne nepedepsit: poţi suferi un divorţ, te poţi îmbolnăvi de o boală cu transmitere sexuală, poţi atrage ura sau dispreţul celorlalţi oameni.

2) Reuşesc să răspund calm şi cu respect celor ce îşi bat joc de legile pe care eu le respect, datorită dragostei. Pentru că Hristos a vorbit despre cel puţin 2 legi ale dragostei: una pentru Dumnezeu, alta pentru oameni. (Matei, 22:37-39)

El a venit să împlinească Legea, nu să o anuleze. (Matei 5:17). Dacă eu le-aş întoarce spatele celor care râd pe seama credinţei mele, dacă aş refuza să mai petrec timp cu ei, unde ar fi dragostea mea pentru semeni?

Pentru mine, factorul esenţial pe care îl au în comun Legea veche şi Legea Nouă: dragostea, este suficient pentru a mă ajuta să mă comport cu oamenii aşa cum aş dori să se comporte ei cu mine şi cu Hristos.

Asta nu înseamnă însă că eu nu mă mânii, sau că permit cuiva să îmi vorbească urât,sau să Îl insulte pe Hristos. Dacă aş lăsa pe cineva să vorbească urât de El, ar însemna că respectul şi devotamentul meu faţă de Dumnezeu nu ar include veneraţie faţă de Numele Său şi de Persoana Sa.

Am trecut printr-o situaţie în care un amic  L-a înjurat pe Hristos. Nu orice fel de înjurătură, ci una pe care nici măcar eu, ca păcătos autentic, nu aş permite-o vreodată altui păcătos. Atunci am luat atitudine, şi, plină de respect şi dragoste pentru acel bărbat, am spus scurt şi la obiect:

„Te rog ca în faţa mea, să nu mai foloseşti aceste cuvinte despre Hristos. E ca şi cum ţi-aş jigni eu, ţie, familia. Dacă nu vei putea să mă respecţi aşa cum te respect eu, voi alege să nu mai stau în preajma ta, decât în situaţiile în care vei vorbi cu respect.”

Mi-am asumat un risc foarte mare: acela de a nu mai vedea acest amic niciodată, însă consider că a lăsa oamenii să trăiască în păcatele lor, fără a le pune limite şi fără a încerca să-i faci să înţeleagă motivul schimbării tale, este egal cu a urî omul respectiv. E ca atunci când tu ştii că el va intra la închisoare daca ucide pe cineva, şi cu toate acestea, tu îl încurajezi să o facă. E drept că nu vei putea convinge pe nimeni să se oprească din păcat, dar îţi faci datoria morală de a-l avertiza cu privire la consecinţele actelor sale.

De sunt nebună, vă spun cu certitudinea nebunului frumos: Dumnezeu mi-a dar Aripi de Drum, şi nimeni nu mi le va tăia vreodată!

Voi cum staţi cu Nebunia? 🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Credinta

Sa stii ca Dumnezeu e demodat!

Distribuiți vă rog

M-am pus pe spionat amintiri. Doamne, cate am aflat! Ca, in ciuda aparentelor, se certau intre ele cu ura, ca se loveau una pe alta fara mila, ca isi spuneau nu vorbe, ci blesteme urate. Atat de urate, ca nimeni nu le-ar mai fi mangaiat vreodata.

Am spart lacatul cu “Au fostodata…” si ce-am gasit inauntrul camerei vopsite in rosu, mi-a inghetat sangele. Cununi de spini, atarnate de lustre, maini taiate din incheieturi, inca in rugaciune, talpi fara pasi, genunchi facuti franjuri, si multa, atat de multa cenusa!

Cineva a inchis usa, in urma mea…

Bifasem gresit. Din nou …

Am ingenuncheat in fata intunericului din mine si l-am rugat sa-mi spuna pe unde se iese. Din infern, zic! Nu mi-a raspuns. Se uita doar, la mine, cu mila magnatului care si-aduce aminte ca odata, demult, traia pe pamant o femeie la fel de umilita ca mine. Ii era mama. Cineva n-a vrut sa-i dea cheia, sa deschida usa, cand a izbucnit incendiul. Din inima.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Acum se razbuna si el, pe altele, cum poate. Cu sufletul facut carbune, si cu razbunarea facuta chibrit. Lacrimile ii sunt combustibil. Aprinde cu ele dezastre.

Strig catre Dumnezeu, cu ochii lipiti de spini.

  • Dumnezeu e demodat, fetita! Se aude un glas nemilos. L-au folosit altii, in vremuri prea vechi. Pe post de brand. S-a schimbat moda. Mai uita-te si tu la prezent!
  • Aveti dreptate, domnule, raspund cu glasul stins. S-a schimbat brandul. Acum se poarta Lucifer. Acum, femeile nu se mai cuceresc, se cumpara. Iar barbatii nu se mai dueleaza cu spada, s-a inventat cardul. Femeile si barbatii nu mai danseaza la hore, ci in pat. Pe muzica celui ce poarta coarne, nu coroana de spini! Aveti dreptate, domnule, Dumnezeu e demodat! In trend e Pokemonul.

Cui sa mai pun azi Aripi de drum? Am auzit ca numai ingerii le poarta.

Dar s-au demodat… Si ei …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.