Categorie: Credinta

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Credinta

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

Distribuiți vă rog

Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.

Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.

Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…

Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.

Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.

Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…

Şi niciodată de-o viaţă!

M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos.  Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.

Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.

Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:

„Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”

  • Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!

 

Foto credit: Sara Dumitrache

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce e important ca bărbatul ales să-L iubească pe Dumnezeu?

Credinta

De ce e important ca bărbatul ales să-L iubească pe Dumnezeu?

Distribuiți vă rog
  1. Pentru că ştie să iubească femeia aşa cum a iubit Hristos Biserica:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea! (Efeseni 5:25)

Dumnezeu nu doreşte ca „femeia pocăită” să fie sclava bărbatului, aşa cum aud foarte des de la persoane care ne cunosc din vorbele altora. Ei cred că nouă, „pocăitelor”, ni se cere să ne supunem bărbaţilor noştri într-un stil umilitor.

Cred că e nevoie ca toţi să înţeleagă că Dumnezeu nu asta cere, ci o supunere reciprocă: bărbatul să îşi respecte femeia, iar femeia să fie ajutor bărbatului ei.

Am fost create să fim ajutor pentru soţii noştri, nu sclavele lor.Căsnicia pocăiţilor nu este despre cât de autoritar este bărbatul şi cât de supusă este femeia; nici despre cât de perfect trebuie să răspundă femeia nevoilor bărbatului ei; nici despre a executa comenzile propriului soţ.

Căsnicia cu un bărbat creştin este despre împlinirea poruncii lui Dumnezeu, aceea de a trăi, ca familie, conform principiilor biblice: a fi ajutor unul altuia, a nu recurge la adulter, a nu folosi agresivitatea, a respecta şi a ierta.

Dar, mai presus de toate, căsnicia este despre a dovedi dragostea noastră şi dependenţa faţă de Dumnezeu.

Ni s-a spus  foarte clar că scopul vieţilor noastre este acela de a-L slăvi pe El. Şi una din modalităţi este o căsnicie conformă planului Lui.

2. Pentru că ştie care este jugul nepotrivit:

„Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14)

Adulterul este azi cea mai răspândită dovadă de „lipsă de Dumnezeu.”

Atât bărbatul, cât şi femeia sunt firi păcătoase. Amândoi pot cădea în păcatul curviei. Nu neapărat pentru că nu se mai iubesc sau pentru că sunt nefericiţi în relaţia lor. Ci pentru că amândoi au un mare duşman, pe Satana, care face orice pentru a-i smulge din braţele lui Dumnezeu.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Bărbatul creştin ştie acest lucru, şi poate mult mai uşor să evite căderea. Nu înseamnă că el nu va fi ispitit. Îmi spunea un bărbat cândva că ispitele au fost de mii de ori mai puternice după ce s-a întors la Dumnezeu, decât înainte.

Înseamnă că bărbatul căsătorit, care Îl cunoşte pe Dumnezeu, îşi ia măsuri de siguranţă mai mari: nu iese singur cu alte femei, amical, la o cafea (prieteniile între bărbaţi şi femei ştim cu toţii că sunt foarte alunecoase!), nu se uită la pornografie, nu caută să-şi înece amarul unei dispute într-o relaţie extraconjugală, nu vrea să-şi aratee superioritatea în faţa femeii de lângă el cu forţa. El ştie că în faţa lui Dumnezeu nici unul nici altul nu este superior.

Bărbatul creştin ştie că jugul nepotrivit este orice relaţie sau situaţie care l-ar putea îndepărta de soţia sa. Are alternative la momentele de dificultate: un psiholog, un pastor, un prieten creştin, etc. Şi, foarte important, nu îi este ruşine să discute deschis cu alt bărbat despre nevoile şi păcatele lui. Consideră că a cere ajutorul unui prieten creştin este esenţial, asta pentru a-l trage la răspundere pentru eventualele pericole care îl pasc. Tocmai pentru a nu cădea.

 3. Pentru că ştie că relaţia de dragoste nu este doar despre cât de frumoasă e soţia lui, pe care o prezintă ca pe un trofeu, şi nici despre căutarea obsesivă a împlinirii sexuale.

Vedem cu toţii, peste tot, cum este azi prezentată femeia: silicoane, dezgoliri de trup, dansuri cât mai lascive, flirturi, etc. Femeia a ajuns un fel de obiect de schimb sau de procurat plăcere.

Noi vindem cel mai bine.

Noi, femeile.

Stăm în vitrinele marilor magazine, zâmbind din spatele posterelor, îmbrăcate cât mai sumar, pentru a atrage cumpărătorii celor mai renumite branduri de maşini.

Vedem atâţia bărbaţi care fac din femeile lor păpuşi Barbie, cu care se mândresc. Cât plastic au, nu îi interesează.

Îşi folosesc femeia pe post de reclamă.  Investesc mii de euro în ea, de parcă ar fi brandul lor personal. Dar investiţia nu se referă la a înfrumuseţa mintea, atitudinea şi sufletul femeilor lor, ci imaginea lor fizică.

Trist, dar real… prea real, aş zice …

Bărbatul creştin ştie foarte bine ce Scriptura îi învaţă despre femeia plăcută lui Dumnezeu. (Proverbe 31: 10-20)

Ştie ce trebuie să caute la o femeie. Nu spun doar din experienţele celorlalţi. Spun din propriile iubiri bifate greşit, pe care le-am trăit înainte de a mă întoarce la Dumnezeu. Mereu mă temeam de „concurenţă”: 🙂 de frumuseţea altor femei, de atitudinea lor sau de inteligenţa lor. Pentru că mi se inoculase ideea că pentru a nu fi părăsită, trebuie să fiu frumoasă, deşteaptă şi cu sex-apeal:), iar asta nu pentru că Dumnezeu spune să avem grijă de noi, ca femei, pentru a-i ajuta pe soţii noştri să nu cadă în adulter, ci pentru că bărbatul de lângă mine era cel ce alegea. Eu trebuia doar să lupt să fiu la înalţimea aşteptărilor lui, altfel mi-l zbura alta:). Azi zâmbesc acestor concepţii, dar perioada în care am bifat greşit mi-a fost închisoare…

4. Pentru că ştie că nu trebuie să lăsaţi să apună soarele peste mânia voastră. (Efeseni 4: 26)

Dumnezeu ne cere să iertăm. Nu cred că acest verset spune  să nu fim niciodată supăraţi când se face noapte:).

Cred că, mai degrabă, se referă la a vorbi cu Dumnezeu, împreună, înainte de culcare, despre supărările noastre. Despre a-I spune Lui: „Doamne, Tu poţi şi ştii cum să ne ajuţi să trecem şi peste aceste dificultăţi. Arată-ne Tu soluţia mâine, când suntem mai calmi. Fă Tu un sfetnic bun din noaptea aceasta!”

Cred că discuţiile într-un moment de nelinişte şi stress, doar pentru că trebuie să nu apună soarele pentru mânia noastră, sunt dăunătoare. Te poţi enerva şi mai tare. Am trăit-o pe pielea mea şi am înţeles că trebuie să respecţi teritoriul omului de lângă tine ; dacă el nu se simte pregătit să continue o discuţie pentru că este foarte nervos, cel mai bine este să aşteptaţi împreună momentul potrivit.

Cred că este vorba despre a nu lăsa neînţelegerile nerezolvate, pentru că vor duce la înstrăinare. Dar atenţie la CÂND încercaţi să le rezolvaţi.

Un bărbat iubitor de Dumnezeu ştie despre dragoste. Aceea care vindecă, nu aceea care împlineşte sexual şi fuge…

5. Pentru că ştie că iubirea de Dumnezeu este esenţială pentru iubirea de propria familie.

Bărbatul creştin ştie că „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic!” (Ioan 15:5)

Pentru el, Dumnezeu este cheia care deschide sufletele . Pentru el, Dumnezeu este cel mai bun Coach:). În cartea Lui găseşte răspuns la toate întrebările sale, şi, dacă nu reuşeşte să se descurce singur, ştie că Dumnezeu i-a lăsat biserica să fie îndrumător şi ajutor.

Apelează la iubirea semenilor lui şi reuşeşte să înţeleagă ceea ce nu poate de unul singur. Iubindu-L pe Dumnezeu, ştie că ceea ce El a unit, omul nu are voie să despartă. Astfel, luptă pentru a păstra vie iubirea pentru soţia sa, chiar dacă ispite sunt peste tot şi nu poate închide ochii la fiecare trup dezgolit.

Dragostea de Dumnezeu este, pentru un bărbat creştin, cea care îl ţine departe de adulter, NU pierderea soţiei lui. Când reacţionezi din frică, nu ai dragoste. Dragostea nu este egală cu teama.

Să ne punem, zic, Aripi de Drum, şi să pornim la colindat propriile vieţi! Şi să nu ne oprim decât la  cel pe care El l-a pregătit.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Și zici tu că stăm cu “șmecherii” pentru că ne plac bătaia și violul?!?

Credinta

Și zici tu că stăm cu “șmecherii” pentru că ne plac bătaia și violul?!?

Distribuiți vă rog

Indignată şi rănită de tot mai desele replici ale creştinilor cu frică de Dumnezeu ce le numesc PROASTE pe femeile care se întorc repetat la acelaşi bărbat care le abuzează, mă aşez la masă cu sufletul meu şi le scriu o scrisoare din partea tuturor acestor PROASTE cărora le place bătaia.

Las la o parte limbajul strict terapeutic, căci şi noi, terapeuţii ăştia, care învățăm în şcoli cum să-i ajutăm emoţional pe ceilalţi, tot oameni suntem. Poţi să citeşti AICI ce înseamnă meseria asta şi cât de „cu mir în frunte” NU suntem faţă de tine, cel ce munceşti în alte domenii.

Aşa că, ce vei citi în minutele următoare e despre viață reală, domnule care dai cu Biblia în păcătoasele astea care îşi merită soarta!

În primul rând, dacă n-ai trecut pe acolo, îţi sugerez să TACI câteva minute şi să mă asculţi!

Continuare AICI.

SURSĂ FOTO: GOOGLE

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum le răspunzi prietenilor necredincioşi? 5 Reguli de la care să nu te abaţi!

Credinta

Cum le răspunzi prietenilor necredincioşi? 5 Reguli de la care să nu te abaţi!

Distribuiți vă rog

Am fost binecuvântată să fiu iubită în continuare de oamenii dragi, chiar dacă m-am decis să-mi trăiesc viaţa altfel decât atunci când m-au cunoscut ei.

Încă ieşim la un pahar de vorbă, încă mergem la film sau la teatru, încă ne sunăm să ne întrebăm de una-alta. Încă ies cu ei la evenimente de suflet. Încă ne ajutăm reciproc, indiferent de diferenţele de opinie în ce priveşte credinţa.

Pentru asta are meritul El. Dumnezeu. A ştiut probabil că nu aş putea trăi fără oamenii sufletului meu. 🙂

Dar, când vin în discuţii viciile sau adevărul suprem, e crunt. Atunci îmi vine să plâng. Să renunţ şi să plec. Ştiu însă un lucru: pe când eram eu încă prinsă în mrejele marelui Şarpe, „pocăiţii” se rugau pentru mine!

Acum e rândul meu să mă rog pentru ai mei. Acum sunt eu pocăita, şi alţii mi-au luat rolul. E datoria mea să fiu pentru ei, ce au fost pentru mine acei pocăiţi :). Şi e dureros de greu. Îmi vine uneori să le strig în faţă: „Oameni buni, voi chiar nu vedeţi? Voi chiar nu simţiţi? Sunt eu, prietena voastră, doar nu sunt o nebună!”

Dar ştiu că n-am cum să le explic. Nu eu. Harul vine de la El, nu de la mine. El a avut milă de mine, va avea grijă şi de ei. Cumva. Ce  am eu de făcut e să continuu să mă rog. Pentru sufletele lor.

Se fac glume multe pe seama mea. Cel mai amuzant subiect e cel ce vinde şi in media cel mai bine: sexul! Dacă îţi schimbi setul de valori, şi nu mai eşti de acord cu relaţiile sexuale înainte de căsătorie, eşti linşat. Ţi se spune că te vei îmbolnăvi, că vei ajunge de râsul lumii, că vei fi ocolit pe stradă. Că dacă te vei căsători fără să trăieşti înainte împreună, de probă, o să fie vai şi amar de relaţia voastră. Că dacă nu vă potiviţi…

Of, şi cât de bine vând interpretările astea!!!

Şi-aici doare. Pentru că ştii că Hristos a fost de râsul lumii. Batjocorit şi scuipat. Şi totul, pentru ca tu, azi, să poţi suporta batjocura celorlalţi. Şi-acum, şi a prietenilor tăi.

De mine se râde pe înfundate, cu poftă sau cu ruşine uneori: mi-au zis că îmi pun voal pe cap, că îmi citesc ei din Scriptură, şi gata, e simplu cu sexul. Fac ei toate aceste ritualuri, numai să-mi revin. Dacă trebuie să cheme şi pastorul însă, e mai complicat. Că trebuie să am dezlegare de la el :). Mă amuz cu sufletul sfredelit. Pentru că ştiu că ei nu ştiu ce spun. Nici eu nu am ştiut. Şi El a spus cu ultimele puteri: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34)

Scrie-ţi regulile pe Suflet!

CE SA FACI atunci cand te afli IN COMPANIA prieteniLOR necredinciosi

 1) Nu-ţi fie frică să spui ce simţi şi ce crezi despre ce te sfătuiesc ei!

prieteni necredinciosi

Nu le permite să întreacă măsura, jignindu-te, dar nici nu-i părăsi. Cere-le să-ţi respecte credinţa şi modul de viaţă. Aşa cum şi tu îi respecţi pe ei. Asta nu înseamnă însă a tăcea atunci când ei spun că păcatul trebuie acceptat, pentru că este vorba de toleranţă. 🙂 Citeşte cartea lui Josh  McDowell, „Noua toleranţă„.

Pe mine m-a ajutat foarte mult. Am înţeles cum să-i abordez pe ceilalţi şi să îmi păstrez relaţiile. Cine, însă, mă detestă pentru ceea ce am devenit, e liber să plece de lângă mine.

2) Iubeşte-i!

Pentru că şi El te-a iubit pe tine! Dar nu te lua după ceea ce spun şi fac ceilalţi atâta timp cât ei nu se ghidează după Scriptură. Tu ai un drum foarte clar stabilit, nu te abate de la el doar pentru că prietenii tăi nu merg pe el!

Pune-ţi, deci, Aripi, şi mergi la iubit!

3) Spune adevărul suprem!

Josh MsDowell spunea că „Astăzi, pentru un postmodern, adevărul este mai degrabă creat, decât descoperit. Fiecare cultură îşi construieşte propriul adevăr care este valabil doar în acea cultură!”

Iar acest adevăr suprem este relevat NUMAI  în Scriptură. Ţine-ţi punctul de vedere cu dovezi biblice dacă este cazul, dar nu accepta ideea că toleranţa este cea care trebuie să triumfe! Este ca şi când cineva ţi-ar spune: „Dacă toată gaşca noastră spune că trebuie să îţi omori mama pentru că nu mai are şanse la viaţă, tu trebuie să faci ce spunem noi, pentru că suntem majoritatea!”

Adevărul suprem spune că există un Singur Dumnezeu, Triunic, numai El ne-a creat, numai El a înviat, şi fără de El nu suntem nimic!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

4) Roagă-te pentru ei!

Nu susţin că rugăciunea va face ca toţi prietenii tăi necredinciosi să se întoarcă spre Dumnezeu, spun doar că datoria ta, ca şi creştin, fie că ai fost cândva în lume, fie că ai fost toată viaţa ta cu Dumnezeu, este să te rogi pentru aproapele tău! Aşa cum te rogi pentru tine!

Pentru ca cineva să ajungă la o destinaţie, trebuie să FACĂ ceva pentru asta. Nu se poate aştepta nimeni să mănânce altul şi să se îngraşe el însuşi. Fiecare din noi ne creăm propriile vieţi. Dar tu fă-ţi datoria de creştin, nu din frica de pedeapsă, ci din iubirea de Dumnezeu!

5) Continuă să ieşi cu ei, dar ai grijă unde pui limita!

Eu, de exemplu, am stat o perioadă destul de lungă – aproximativ 1 an- departe de evenimentele de poezie şi muzică folk, la care mergem de obicei, înainte de a mă schimba.

Prietenii credeau că refuz să ies cu ei pentru că m-au spălat pocăiţii pe creier :), însă motivul pentru care stăteam departe era acela că nu eram încă suficient de matură spiritual, încât să fiu sigură pe comportamentul meu.

Adică, dacă ştii că înainte consumai alcool peste măsură, şi acum te lupţi cu acest viciu, nu e indicat să mergi în locuri unde se bea, şi cu oameni care stau cu berea în faţă. Oricât de bun creştin ai fi, vorbim de creier, de un organism uman. Te sfătuiesc să previi, decât să tratezi mai târziu.

Dacă ai avut o relaţie din care ai ieşit şifonat, sfatul meu este să ieşi în grupuri mixte, pentru că eşti foarte vulnerabil acum, şi poţi pica repede în braţele unei alte persoane care nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi asta ţi-ar cauza mai multe probleme. Fii mereu însoţit în grupurile de necreştini, de cel puţin un creştin care să ştie despre situaţia ta emoţională, şi care să te poată opri când eşti pe cale de a recădea!

Hristos a venit pentru cei păcătoşi, aşa este, însă, pentru ca tu să poţi să ai grijă de alţii, trebuie mai întâi să ai grijă de tine! E ca în avion, când ţi se spune ce să faci înainte de decolare: înainte de a-ţi ajuta copilul, trebuie să ai tu pusă masca de oxigen. Altfel pieriţi amândoi!

Când vei căpăta suficientă încredere în tine, şi maturitate spirituală, poţi reîncepe să ieşi regulat cu orice grup vrei, nu înainte de a te ruga ca Dumnezeu să te ghideze,  prin Duhul Sfânt, spre ieşire, dacă lucrurile scapă de sub control!

Atenţie însă: nu trece în extrama cealaltă, aceea a refuzului de a mai petrece timp cu oamenii necredincioşi, căci Dumnezeu a poruncit să iubim lumea întreagă. Am citit cândva expresia unei persoane:

„Suntem atât de preocupaţi de cer, încât nu mai suntem de nici un folos pe pământ!”

Pe mine m-a zguduit profund! Iubiţi oamenii, tocmai pentru că sunt creaţia lui Dumnezeu!

Iar dacă vrei să scrii o scrisoare care să lase urme în suflet, comandă AICI sau AICI!

  • Surse foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Marile iubiri, micile raţiuni. Povestea iubirilor mele născute la semafor

Credinta

Marile iubiri, micile raţiuni. Povestea iubirilor mele născute la semafor

Distribuiți vă rog

Atât de frumos pictăm viaţa când iubim! Atât de adânci sunt somnurile când ne îndrăgostim, că oricât ar încerca alţii să ne trezească din ele, n-au sorţi de izbândă!

mi-aduc aminte că marile mele iubiri s-au răsfăţat mereu cu bătăile inimii mele, cu dansul clipelor pregătie cu sfială, cu viaţa mea pusă pe tavă şi adusă lor cu sare şi piper. Ca la carte!

mi-aduc aminte că în marile mele iubiri nu era loc de NU POT! Am putut totul. Chiar şi să trăiesc lovită, zguduită şi aruncată. Am putut să mă întorc apoi, să o iau de la capăt, să încerc imposibilul, să cos şi să înnod ce au rupt altele. 🙂

în marile mele iubiri n-a fost timp pentru MAI TÂRZIU! Am dat totul la foc automat, am pornit sirenele înainte să se anunţe vreo mare dramă. Am chemat ambulanţe înainte să văd primul simptom. Am ştiut mereu  când era timpul perfect: ACUM!

sursa foto: Google

Marile mele iubiri au mâncat şi au băut pe săturate apă vie. Inima mea nu a secat niciodată, n-a murit niciodată şi n-a fost vreodată în stop. 🙂 N-a avut niciodată timp de concedii.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

În marile mele iubiri, Dumnezeu a fost doar un trecător. Un eventual făcător de minuni, şi-apoi un oarecare. Un fel de hocus pocus, pe care Îl scoteam din tolbă până arătam lumii ce pot eu să fac, apoi Îl aruncam într-un sac putred, mirosind a vechi.

Marile mele iubiri nu aveau timp de Dumnezeu. Unele au strigat către El când a fost Singurul care a mai rămas. Apoi L-au uitat din nou. Iar eu nu m-am sinchisit niciodată să le învăţ să Îl atingă. Pentru că eu habar n-aveam pe atunci că fără El, nu sunt nimic. 🙂

În marile mele iubiri, nu s-a iubit niciodată!

S-a  minţit frumos. S-a zburat fără aripi şi s-a trăit moartea.

În marile voastre iubiri cum a fost?

Să ne punem ARIPI DE DRUM şi să pornim la aflat!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Cele 3 Iubiri, în  Marea dragoste. Ce spune Dumnezeu despre adevărata Iubire

Credinta

Cele 3 Iubiri, în Marea dragoste. Ce spune Dumnezeu despre adevărata Iubire

Distribuiți vă rog

 

 

Sursă Foto: Google

Dragostea e cel mai dezbătut subiect.

Dragostea e cea mai grea problemă, încă în stadiul de definiţie…

Dragostea m-a îndemnat şi pe mine, azi, să vă împărtăşesc din tot ce mi-a dat Dumnezeu în dar. Din tot ce mi-a fost dat să trăiesc. Să sufăr şi să mă nasc din nou!

Să înţelegem cifra 3, dintr-o Singură  Dragoste!

Începem cu pasul …

 

  • Dragostea de Dumnezeu

 

„Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. ” (Matei 22:37-40)

Ni se cere să Îl iubim pe El la modul „ imperativ absolut”J . Căci fără de El nu suntem nimic. „Relaţia dintre noi şi Dumnezeu  este exact ca cea a unui copil cu mama sa”, spune Josh McDowell. Avem nevoie de El într-un mod dependent.

„Venim la El pentru că suntem neajutoraţi fără iertarea, fără sprijinul şi fără înţelepciunea şi mângâierea Sa.”

 

  • Dragostea de oameni

sursă foto: Google

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”

Observaţi că Dumnezeu nu ne spune să îi iubim pe oameni ca pe El, pentru că asta ar fi o blasfemie. Avem o ierarhie implicită a iubirii. Condiţia iubirii altora,însă, este iubirea de sine. Iubirea sănătoasă de sine.  O voi prezenta mai jos, dar vreau să vă spun despre ierarhia în iubirea de oameni. (avem nevoie de ierarhie, pentru că dacă am încerca să-i iubim pe toţi oamenii din lume, „dragostea noastră s-ar răspândi într-un strat atât de subţire, încât n-ar însemna mai nimic pentru nimeni.” – Josh McDowell)

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

  1. Familia noastră
  2. biserica
  3. prietenii
  4. colegii
  5. oamenii din jurul nostru

 

  • Dragostea de sine:

Sursă Foto: Google

„Fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi!” (Glateni, 6:5)

Am auzit cândva o mamă care îi spunea fiicei sale: „Eşti obligată să mă ţii la tine, pentru că eu te-am făcut!”

Hristos ne-a dat o poruncă frumoasă şi înţeleaptă, aceea de a ne purta de grijă, astfel încât să nu devenim o povară pentru ceilalţi. Dragi părinţi, copiii voştri nu au ales să se nască, voi aţi ales să îi aduceţi pe lume, îndrăznesc să vă spun că nu este tocmai creştinesc imperativul vostru de a avea copiii grijă de voi, atâta timp cât aveţi datoria de a face orice vă stă în putinţă să nu ajungeţi purtaţi pe umeri de ai voştri copii.

 

Ce avem de făcut pentru a ne iubi pe noi înşine?

 

Să nu respingem sinele de la care vin egoismul şi complexele de inferioritate: respingem păcatul pe care îl facem, dar nu ne dispreţuim pe noi înşine pentru că păcătuim, pentru că astfel, dispreţuim creaţia lui Dumnezeu. Suntem imperfecţi, şi Dumnezeu ştie asta. Dar ne-a promis răscumpărare prin Fiul Său. Citeam undeva că „degeaba a murit Hristos”, dacă noi nu ne acceptăm pe noi înşine aşa cum suntem. Depunând mereu eforturi de a fi sfinţi, trăind după regulile Scripturii, dar recunoscând că Dumnezeu nu are nevoie de perfecţiunea noastră pentru a ne iubi.

 

Să avem în minte mereu motivul pentru care Dumnezeu ne cere să ne iubim pe noi înşine: pentru a-i iubi pe alţii. Ar fi un păcat să ne iubim pentru a acumula bogăţii, a pune întreaga lume la picioarele noastre, sau pentru a ne numi singuri dumnezei. A te închina la tine însuţi este semnul idolatriei.

 

Când ştii că te iubeşti prea puţin? (ai o imagine de sine scăzută)

  • Când nu mai ai timp pentru a te plimba- citi, etc, pentru că eşti mereu implicat în rezolvarea problemelor prietenilor tăi
  • Când crezi că opinia ta nu va fi luată în calcul, aşa că decizi să nu ţi-o spui
  • Când te simţi vinovat de fiecare dată când trebuie să spui cuiva NU
  • Când oamenii îţi fac complimente în ceea ce priveşte modul în care arăţi azi, iar tu îţi găseşti defecte

Când ştii că te iubeşti prea mult ? (eşti narcisic)

  • Când responsabilităţile familiale sunt lăsate în urma carierei tale şi a hobby-urilor
  • Când crezi că nu ai nevoie să mai înveţi nimic nou, pentru că deja le ştii pe toate
  • Când domini orice discuţie, considerând că gândirea ta este infailibilă
  • Când Nu îţi ţii promisiunile dacă îţi găseşti ceva mai palpitant de făcut sau câştigi mai bine

 

Marea Dragoste este o cruce perfectă:  pe verticală, ni se cere să-L iubim pe Dumnezeu în modul suprem, şi pe orizontală, să-i iubim pe oameni, aşa cum ne iubim pe noi înşine.

s-o purtăm, zic, cu mândrie!

Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni sunt inseparabile. Nu Îl putem iubi pe Dumnezeu dacă nu îi iubim pe oameni.

„ Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său, este un mincinos. Căci dacă nu-l iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” – 1 Ioan 4:20

Dragostea merge întrei direcţii în acelaşi timp. Nu are cum altfel: nu poţi sa-i iubeşti pe oameni dacă nu Il iubeşti pe EL, şi nu poţi să-i iubeşti pe oameni dacă nu te iubeşti pe tine însuţi.

Modelul de dragoste la care trebuie să ne raportăm e Hristos. El şi-a iubit Tatăl mai presus de orice, apoi, pentru a putea să ne iubească pe noi, S-a iubit pe Sine atât de mult, încât a avut grijă de sufletul şi de trupul Său în modul perfect. Hristos nu a avut vicii. A fost ispitit ca şi noi, dar a rezistat.

Adresa ta care e?

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum găseşti Frumuseţe ieftină? Feminitatea fără măşti şi farduri

Credinta

Cum găseşti Frumuseţe ieftină? Feminitatea fără măşti şi farduri

Distribuiți vă rog

Cum găseşti Frumuseţe ieftină?

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, aud de la o femeie atât de frumoasă, că mie mi-a cusut parcă ochii pe chipul ei, atunci când am văzut-o prima dată, în urmă cu mulţi ani!

Cuvintele ei mi-au tăiat în bucăţi sufletul pentru câteva clipe. Pentru că mi-au amintit de perioada când mi se spunea că sunt urâtă. Că altele sunt mult mai frumoase, că eu n-am nimic sclipitor, sau că nu ştiu să mă îmbrac. Că nu sunt în pas cu moda şi că nu mă aranjez suficient de bine, astfel încât să nu se sature bărbatul meu de mine. Sau al altora…

Pe vremea aceea credeam cu tărie că bărbaţii sunt toţi nişte prădători care îţi taie cu lama inima, după ce te-au avut. Nu că n-ar fi unii din ei aşa, dar am aflat după lungi agonii, că nu sunt toţi aşa …

Nu despre ei vreau însă să vorbesc acum … ci despre mine, femeia singură, ce a îngenuncheat de multe ori în faţa unui Dumnezeu tăcut, să ceară milă. Spre a fi şi eu frumoasă. Să mă iubească şi pe mine un bărbat de frumoasă ce sunt… să renunţe şi pentru mine un bărbat la toate celelalte… pentru frumuseţea mea …

Căutam în reviste de modă sfaturi şi oricare din ele mă lăsa rece. Aş fi vrut şi eu să ştiu să mă îmbrac, să ştiu să mă machiez aşa, ca cele care au lângă ele bărbaţi adevăraţi, să nu mai râdă oamenii pe stradă când păşeam alături de bărbaţi frumoşi, despre care lumea spune că nu ştie cu ce i-am vrăjit… eu, o „ştearsă”! Să-l fac şi eu mândru de mine pe bărbatul care mă ţine de mână, să nu se mai simtă atât de prost atunci când i se striga dur: „Ce-ai văzut la asta?”

Aşa îmi spuneau ei, că li se reproşa. De către alte femei, ce ar fi dat, chipurile, orice, să îi aibă, dar ei alegeau chinul lângă una ca mine, fără strălucire.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

nu ştiu nici azi de chiar aşa li se râdea în faţă, sau aşa credeau ei că mă ţin lângă ei, făcându-mă să mă cred cea mai urâtă…

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, parcă a fost pumnal. Căci atâţia ani am crezut în minciunile bărbaţilor frumoşi din dreapta mea, cum să nu i-aş merita, cum că ar trebui să fiu mulţumitoare că mă acceptă aşa cum sunt: urâtă şi proastă. şi pe lângă asta, trebuia să admit să fiu tratată oricum, ca o cârpă de cele mai multe ori, doar pentru că eu nu valorez cât ei… sau cât femeile celelalte ..

Nu mi se spunea cuvântul „urâtă”. Dar când bărbatul care te ţine de mână îţi spune că „nu ştiu ce îmi faci, că nu eşti vreo super femeie, nu eşti înaltă, nu eşti brunetă, nu eşti genul meu!”, ce-ai putea crede? Că eşti vreo frumuseţe răpitoare? Că meriţi bărbatul de lângă tine, şi mai grav, că meriţi tu să ceri respectul lui, când tu eşti vai de tine?

Azi, după ani în care am fost convinsă că motivul pentru care bărbaţii aleg altele într-o zi, de mână fiind cu mine, e acela că NU SUNT FRUMOASĂ, privesc cu lacrimile făcute rugă spre cer, şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a învăţat răbdarea de a învăţa să îmi văd frumuseţea.

Frumuseţea care însă, nu e strigată pe stradă de bărbaţii frustraţi, nici de femeile dornice de cuceriri pasagere, ci e scrisă în cer. Printre îngeri. Frumuseţea prinţesei de Rege. Unul care nu mă iubeşte pentru cât fond de ten mi-am pus pe faţă, pentru cât de înalte îmi sunt tocurile, pentru cât de lung mi-e părul şi cât de siliconate îmi sunt părţile ce se îmbunătăţesc azi mai rapid ca înmulţirea speciilor.

Sunt încă în proces de învăţare, căci vindecarea nu e roată de noroc. Vindecarea se învaţă. Pas cu pas, literă cu literă. E greu să te uiţi la tine, în oglindă, şi să îţi dai seama că înălţimea ta nu spune nimic despre frumuseţea feminină, că trupul tău pe jumătate dezgolit sau perfect lucrat la sală nu spune nimic despre feminitatea ta, că genele tale naturale nu spun nimic despre frumuseţea ochilor tăi. Nimic despre suflet. Ci totul despre lume. Asta în care trăim. Şi pentru a cărei părere  suntem în stare să ne vindem.

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, a fost un test mai greu ca orice examen. Pentru că m-a obligat să mă uit ÎN mine, nu LA mine, şi să îmi dau seama că pot, acum pot, să privesc în ochi oricare din bărbaţii frumoşi ce mi-au creionat destinul, puţin câte puţin, şi să le spun răspicat: „Sunt frumoasă, chiar dacă nu mi-ai (mai) spus-o niciodată!”

Sunt frumoasă, pentru că Dumnezeu m-a creat, şi dacă aş crede altceva, ar însemna să pun la îndoială perfecţiunea Lui!

Sunt frumoasă, pentru că El a pus în mine atâta dragoste, câtă nu va putea nici un estetician să injecteze în sânii perfecţi, în buzele atrăgătoare, în fesele ispititoare!

Dragostea nu se injectează! Se primeşte ca Har. Lupţi să o ai, sau nu! Pentru iubire nu ai nevoie de bisturiu de aur, ai nevoie de sfâşieri de suflet.

Pentru iubire ai nevoie de Dumnezeu, nu de medici specializaţi în fals!

Pentru iubire ai nevoie de frumuseţe. Asta care nu se cumpără din magazin şi nu se vinde la preţ de Dior.

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, e ceea ce scriu azi pe sufletul fiecărei femei care crede în orice altceva decât în sufletul ei.

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, şi pentru confirmare nu ai nevoie de bărbaţi prin patul cărora să fi trecut zeci de femei frumoase.

Pentru confirmarea frumuseţii tale ai nevoie de Dumnezeu. Să priveşti spre cer şi să-I ceri Lui să coboare în tine, să te facă una cu El şi să străluceşti atât cât să te vadă bărbatul pregătit de El pentru tine, acela care Îl iubeşte pe El mai presus de orice!

Să te vadă, el, nu bărbaţii altor femei, care caută promoţii în magazinele de produse cu termen de valabilitate!

„Eşti frumoasă, ţi-am mai spus!”, şi dacă nu mă crezi, pune-ţi Aripi de drum  şi hai la învăţat lecţia preţuirii! De la cele ce L-au avut profesor pe Hristos!

Poartă-ţi singurătatea cu mândria fiicei de Împărat, până când El îţi va scrie numele lui pe suflet. şi dacă n-o va face niciodată, fii sigură că este pentru că are altceva pregătit pentru tine, mai bun decât orice iubire pământească!

E de ajuns!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Iluzii frumoase, credinţe pierdute şi Dumnezeul împachetat în minciuni

Credinta

Iluzii frumoase, credinţe pierdute şi Dumnezeul împachetat în minciuni

Distribuiți vă rog

Am fost plecată câteva zile din Bucureşti. Într-o parte de rai. În locurile copilăriei mele, acolo unde am învăţat să spun MAMA, unde am iubit întâi şi unde L-am întâlnit prima dată de Dumnezeu.

Mă ducea bunica la biserică, mă învăţa să mă închin, să spun TATĂL NOSTRU, să aprind lumânări şi să pomenesc morţii.

Zilele acestea, după mulţi, foarte mulţi ani, am intrat din nou într-o biserică ortodoxă,  la pomenire. Am plâns amar iluziile oamenilor. Preotul citea, bătrânele se închinau şi tămâiau, ridicau coşurile şi cântau cu preotul „Veşnica pomenire, veşnica lor pomenire!”

De ce am plâns? Pentru că am crezut mulţi, foarte mulţi ani în iertarea păcatelor după moarte, în primirea mâncărurilor pe care eu le ofeream ca pomană pentru bunica mea. Credeam cu tărie ca ea va mânca din ce eu dădeam, va îmbrăca din ce dăruiam eu, va bea din ce tămâiam eu… credeam cu atâta siguranţă, că mă simţeam vinovată când uitam o perioadă de acest tip de manifestare a marii mele iubiri faţă de ea…

„Cu drepţii odihneşte Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi. Unde nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.” – asta se spune la liturghia de pomenire a morţilor. „Şi aşează-i în loc de verdeaţă, ca un bun şi iubitor de oameni, căci Tu Dumnezeu eşti şi pe toate le împlineşti! Iartă adormiţilor robilor Tăi. Orice au greşit ca oameni în această lume. Binevoieşte ca sufletele lor să se aşeze lângă sfinţii Tăi!”

Ţineam strâns  în mâini amintirile din vremea când mergeam cu bunica şi cântam în corul bisericii, şi tare mândră eram de mine, şi la fel de strâns ţineam  lacrimile ce îmi dădeau să cadă… până când n-am mai putut să le opresc… dureau prea tare iluziile vândute pe bani sau pe gratis, depinde de cum puteau oamenii prezenţi… dai bani, nu ţi se cere o sumă, dar dai cât doreşti, să ţi se pomenească morţii. Să le ierte El păcatele pe care ei le-au făcut înainte de moarte … dor iluziile pe care oamenii le-au făcut zei, numai să aibă cum să meargă mai departe prin viaţă, cu durerea pierderii celor dragi!

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mă uitam plângând la fiecare dintre oamenii de acolo, care mai de care cu colive mai frumoase, cu prosoape mai scumpe, cu vin mai bun, cu carne mai proaspătă, adusă spre a mânca morţii lor.

Ei credeau că plâng pierderea bunicii mele. Eu plângeam de fapt sufletele lor. Ale celor ce cred cu atâta tărie că oamenii pe care îi iubesc chiar vor avea parte „pe lumea cealaltă” de ceea ce ei dădeau. Ştiu că dacă nu ar crede că acele lucruri ajung la iubiţii lor, nu le-ar oferi. Lumea nu dă pentru că iubeşte săracii, ci pentru a avea cei plecaţi dintre ei. Dau din egoism, nu din dragostea necondiţionată ce ne-a dat-o HRISTOS. E trist … şi nedrept … să lăsăm lumea să creadă iluzii. Şi mai grav, să se hrănească atât de frumos cu ele …

Am pregătit coşurile tăcut, cum m-a învăţat bunica pe vremea când eram de-o şchioapă! Am mers în biserică, am aprins lumânări pentru colive, am ţinut mâna pe coş când se cânta spre pomenirea lor. Am respectat un ritual din respectul purtat celor ce au dorit să sfinţească o cruce… pe bunica, eu nu am pomenit-o. Am refuzat. N-am văzut rostul. Mi s-a spus că bunica se zvârcoleşte în mormânt şi moare de foame … că e supărată pe mine pentru că nu fac ce trebuie.

mi-a fost strigat în biserică, atunci când am refuzat să pup icoanele, „Pocăito!” J

M-a amuzat. Sunt obişnuită cu apelativul, dar într-o biserică ortodoxă să mi se spună aşa, n-am mai păţit. Trebuia s-o trăiesc şi pe asta … J

Zâmbetul meu e trist. Ca viaţa celor ce îşi trăiesc vecia în Iad… e trist pentru că trăim într-o lume în care dacă nu te iei după turmă, eşti dezaxat. Şi dacă nu faci plecăciuni o mie în biserici, nu te numeşti creştin.

E trist pentru că am văzut apoi oameni care stricau un mormânt în cimitir, să facă ceva mai impunător. Am aflat  că acei oameni erau fiii care în timpul vieţii părinţilor lor, îi bătuseră şi se purtaseră cu ei ca şi cu nişte sclavi. Şi acum „de fală”, dau sute de euro să facă adevărate sanctuare morţilor lor. Spre pomenirea lor, să aibă acum răcoare pe lumea cealaltă, să aibă bancă pe care să se odihnească. Regretul că fuseseră călăii propriilor părinţi îi măcina aşa de tare, încât deciseseră să-şi spele păcatele cu euro. Investiţi în palat pentru părinţii trecuţi dincolo.

„Dacă Dumnezeu nu le-o da umbră, să le facem noi!”- câtă tristeţe! „Câtă prostie!” ziceau unii.

Eu zic că nu e prostie, eu spun că e regret. Povara greşelilor unor oameni care nu-L cunosc pe Hristos şi ce a făcut El pentru noi, nu ştiu că El a luat asupra Sa tot păcatul nostru şi atâta timp cât recunoşti că ai greşit şi crezi în El ca Mântuitor, eşti salvat.  E atât de simplu! Şi atât de greu pentru ei … şi atunci împrumută bani, muncesc mult să aibă linişte. Dată de preot. Pe bani. Mulţi.

E trist… că lumea crede în orice altceva, decât în El! Preferă să meargă la Arsenie Boca, decât să îngenuncheze în camera lor, să-şi predea viaţa Lui şi să trăiască după legea Lui: dragostea! Se autopedepsesc, se mutilează, doar- doar le-or fi iertate toate câte au greşit! Preferă să pupe moaşte, oase şi să bea apă sfinţită, să se roage la icoane cumpărate de pe drumul spre Boca, spre ajutor!

E trist că se simt singuri şi atunci apelează la substitute: alcool, droguri, curvie, chipuri cioplite, lumânări… doar-doar le-o fi un pic mai lumină în suflet…

Se spală cu apă sfinţită am văzut, crezând cu tărie că ea e cea ce le va curăţa păcatele … şi îi va vindeca de boli. Îi cumpără cele mai scumpe flori lui Arsenie Boca, spre a mijloci pentru ei…

Şi când te gândeşti că dacă părintele Arsenie ar coborî acum pe pământ, le-ar arunca tot precum Hristos în templu … mai-mai că-ţi vine să strigi la ei şi să le spui că îşi cheltuie averile pe iluzii deşarte. Mai bine le-ar da săracilor… sau ar face din ele spitale …

E trist … că tristeţea mea durează câteva clipe, până mă plec pe genunchi, plâng şi Îl rog pe El să-mi dea linişte, în singurătatea asta pe care toţi mi-o condamnă… dar ei rămân cu ea în suflet pentru veşnicie…

E trist că mi-e condamnată singurătatea şi e numită „haimanalâc”, adică: „dacă nu eşti măritată, n-ai copii, eşti degeaba pe pământ. Aşa cum ar fi, ar fi acolo familia ta. Ce dacă te mai bate, ce dacă mai bea un pahar, aşa e bărbatul! Bărbatul sau femeia fără nuntă e haimana!”

Mai că-ţi vine să-i scuturi bine, să-i trezeşti la realitate! Dar în loc de luptă, te pleci pe genunchi şi te rogi, ca Hristos: „Tată, iartă-i. Că nu ştiu ce fac!”

Nici eu n-am ştiut, nici eu n-am iubit… am trăit fără rost ani la rând… e trist că El trebuie să aştepte atâta după fiecare dintre noi!

Şi aş mai spune multe …

Până data viitoare, îmi pun ARIPI DE DRUM, şi zbor spre Dumnezeu, cu mâinile făcute rugă…

ps: L-am găsit pe fostul magician. M-a impresionat şi l-am adus aici. să ne spună câteva …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Darurile spirituale. 3 paşi prin care să le descoperi

Credinta

Darurile spirituale. 3 paşi prin care să le descoperi

Distribuiți vă rog

Am ales acest subiect pentru ca eu m-am zbătut ani la rând ca un peşte pe uscat, neştiind care e scopul vieţii mele şi ce ar trebui să fac cu viaţa mea. N-am ştiut de existenţa acestor daruri, iar dacă aveam vreo banuială, mi-o înăbuşea vreun „bine intenţionat” care spunea că nu sunt bună nici la x, nici la y, nici la nici o literă din alfabet.

Ani la rând am trăit cu ruşinea de a nu şti să fac nimic bine. Până când, femeia despre care vă vorbeam în primul articol de pe blog, mi-a spus că sunt unică. Mi-a vorbit despre raportarea mea la Dumnezeu, şi nu la oameni, nu la bărbaţi, nu la nimic extern. Sunt unică pentru că El este perfect, şi dacă nu îmi accept unicitatea, ar însemna să nu cred în perfecţiunea Lui. Mi-a fost greu să accept cuvintele ei. Înţelegeam la nivel intelectual, dar nu simţeam nimic din ce îmi spunea. Asta pentru că auzisem, de-a lungul vieţii mele, numai defectele mele: „Nu scrii bine, te faci de râs! Nu urca pe scenă să citeşti poeziile, că vei tremura şi te faci de râs! Nu ştii să te îmbraci ca…. nu ştii să găteşti! Nu eşti o femeie adevărată atâta timp cât până la .. x ani nu eşti măritată şi nu ai copii! Nu eşti în stare să fii terapeut, nu eşti suficient dezvoltată!”. Şi lista e mai lungă decât zilele vieţii mele.

Apoi, într-o zi, descoperit studiul biblic, „Femeia împlinită”. Am înţeles de acolo că Dumnezeu ne-a dat daruri spirituale (de obicei 2, unul evident, şi altul care tinde să îl întărească pe primul) pentru a sluji Biserica şi a-i conduce pe alţii la o relaţie cu Hristos.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit! ” (1 Petru 4:10)

În aceste versete, găsim aceste daruri, spuse pe nume: vorbirea, slujirea, milostenia, cârmuirea, prooprocia, învăţarea altora, caritatea, îmbărbătarea, slujba, învăţătura, înfăptuirea minunilor, vorbirea despre înţelepciune şi cunoştinţî, felurite limbi şi tălmăcirea acestora.

Cum afli care sunt darurile tale spirituale?

În studiul  „Femeia împlinită” ni se dau următoarele instrucţiuni:

  • Roagă-te şi cere-I Domnului să te ajute să îţi înţelegi darurile
  • Citeşte următoarele pasaje din Scriptură: 1 Petru 4: 10-11, Romani 12: 4-8, efeseni 4:11-13, 1Corinteni 12:4-11
  • Alege câteva din întrebările de mai jos, pentru a-ţi descoperi darurile spirituale
Cadou, Cadou Wrap, Cutie-Cadou, Împachetat
Sursa foto: Pinterest

 

  • Care este lucrul pe care îl faci şi îţi dă cea mai mare bucurie?
  • Ce lucuri te motivează cel mai mult?
  • În ce situaţie te trezeşti spunând: „Timpul a trecut aşa repede că nici nu mi-am dat seama!” ?
  • Cât de des primeşti complimente pentru anumite lucruri pe care le faci?
  • Ţi se întâmplă vreodată să faci ceva şi să spui după aceea: „este exact lcurul de care aveam nevoie?”
  • În ce situaţie spui fără ezitare „Da, sigur că mă implic!”
  • În ce situaţii te simţi mai versatilă şi dispusă să îţi schimbi programul pentru a te implica?
  • Ce fel de nevoi, pe care le sesizezi în jurul tău, te fac să îţi doreşti să schimbi ceva şi să acţionezi?

 

Draga mea, pune-ţi Aripile de Drum şi porneşte la aflat! Te asigur că viaţa ta îşi va schimba cursul! Vei  şti pe ce să te axezi, să îşi accepţi punctele slabe şi să le foloseşti  spre slava lui Dumnezeu pe cele tari!

Nu uita: Dumnezeu este Singurul pe care trebuie să îl crezi pe cuvânt! 🙂 (şi DIN Cuvânt)

Dacă ai întrebări, nu ezita să îmi scrii!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum mi-au spălat pocăiţii creierul? :)

Credinta

Cum mi-au spălat pocăiţii creierul? :)

Distribuiți vă rog

Acum, când scriu, am un zâmbet larg pe faţă, în inimă o mare iubire şi o puternică dorinţă de a vă împărtăşi escrocheriile pocăiţilor.

Primul meu contact cu pocaitii… poveste reala

Poi povestea mea începe cam asa: acum vreo 20 de ani, veniseră la noi în oraş nişte pocăiţi, care făceau acasă întâlniri de poveste: chemau copiii la ei şi cântau cu chitara,  jucau nişte jocuri pe care eu nu le ştiam, dar care atrăgeau dumnezeieşte.

Am fo’ şi eu racolată. Că fiul lor era colegul meu de clasă. A treia era parcă.  M-am dus la ei acasă, am stat mult peste ora la care erau cursurile mele, şi când am ajuns la mine acasă şi am spus unde am fost, mi-am primit o mamă de bătaie soră cu Acela pentru care te-ai dus. Adică Dumnezeu.

Interdicţie totală- spun ai mei.  Suspunere totală – demonstrez eu.

A, ăştia erau baptişti, să ne înţelegem!

POVESTEA CONTINUA…

Nici n-apucă bine diavolul să-şi scoată coada, că nah acu’ altă belea: 2 colege ale mele mă invită într-o zi la un film la ele la biserică. Asta cu vreo 4 ani după bătaia încasată. În Băileştiul meu frumos, n-auzisesm noi de filme. Că cinematograful era închis de când se deschisese. Deja era paragină. :).

Şi-acu’  ţine-te! Că m-am dus. Şi mi-a plăcut la fel de tare cum mi-a plăcut şi la ăştelalţi. Da’ de data asta m-au lăsat ai mei să merg mai des. Că eram prietenă foarte bună cu fetele acelea, şi ai mei le cunoşteau părinţii, erau oameni de vază. Serioşi. 🙂

Da’ minunea nu durează mai mult de trei zile. În termeni biblici, zilele nu-s mereu de 24 de ore. 🙂 Aşa am aflat eu apoi. Deci nici la mine nu au durat doar 3.  Am decis să mă botez. Ăştia erau adventişti. De ziua a şaptea. Zis da’ nefăcut, că unde s-au pus ai mei pe făcut mâncare numai cu carne de porc, găseau treabă de făcut numai sâmbetele – adventiştii ţin ca zi de odihnă Sabatul, adică sâmbăta, şi sunt foarte stricţi cu privire la respectarea legilor din Vechiul Testament.

Şi-atunci, ai mei  m-au ameninţat că mă dau afară din casă.:)  Şi-am renunţat. Ziceau că îmi închid viaţa. Că se pocăieşte la bătrâneţe, când omu’  îşi trăieşte viaţa. Nu acu’,  când eşti în floarea vârstei.

De data asta, a fost zis şi făcut.

Am pornit prin viaţă să învăţ şi eu să fiu femeie. Eu eram ortdoxă, că uitai să zic. Şi-am pornit-o cu dreptu’:  m-am îndrăgostit de un ateu.

Ţine-te bine, acu’, că eu, care fusesem crescută de o bunică destul de credincioasă, care mă ducea la biserică frumos, mă premenea, –adică mă îmbrăca de gală- tare vroiam să înţeleg de ce iubitul meu cel frumos nu crede deloc în Dumnezeul lu’ bunica.  – fără caterincă, era frumos, de mama a zis că mi-a pus Ăl Mare mâna în cap când l-a făcut să se îndrăgostească de mine. Frumos de întorceau fetele privirea după noi pe stradă. Şi-auzeam des: „Ce-a văzut ăsta la asta?” 🙂

Şi-a început frumosu’ meu să îmi aducă argumente pro ATEISM. Uitai să vă spun că aveam 18 ani. Gata, mă făcusem mare. Şi credeam că sunt deşteaptă şi cu multă minte. Şi tare îmi dorisem un golan. Că ăştia cică sunt versaţi, iubesc foarte pasional şi cu demnitate. Şi-au avut atâtea femei, că li s-a luat. 🙂

Şi acu’ caută una cuminte, să se aşeze la casa lor. 🙂

Şi mă rugam la Dumnezeu – pe cuvântul meu!- să îmi dea unu’ aşa. Şi mi l-a dat. Nah! Cică nu există Dumnezeu! 🙂

N-am să zic povestea, că e lungă şi complicată, dar puteţi vedea aici copia indigo a vieţii mele lângă frumosul din pădurea fără Dumnezeu.

Şi-atunci l-am căutat pe colegul meu, baptist, să se roage pentru mine. Şi s-au rugat oamenii, şi m-am rugat şi eu, şi s-a rugat şi mama, care ulterior s-a întrebat: „De ce nu te-oi fi lăsat eu să te pocăieşti? Că nu mai treceai prin asta!”

Mama s-o spună? E clar, am zis, ceva e în neregulă. Ceva s-a dereglat, acolo, sus.

Am stat cu Dumnezeu până am scăpat de toate chinurile şi coşmarurile, apoi l-am lăsat de o parte, că n-aveam timp de cădelniţe şi lumânări aprinse.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Timpul trecea, şi pe la 22 de ani, Frumoasa din pădurea adormită – acu’ eram frumoasă, mă făcusem şi eu femeie în toată firea. (Nu că la 18 ani nu fusesem frumoasă, însă avusese el grijă să mă sluţească de nu se mai uita la mine nici câinele vecinului!)… aşa, cum vă spusei,  Frumoasa din pădurea adormită se deştepta şi mai mult. Cică.

S-a mutat în Bucureşti la facultate, a trecut prin toate cele ale studenţiei, şi într-o zi s-a îndrăgostit din nou. De unu’ mai copt la minte. Cu mulţi ani mai mare. Că aşa e în afaceri: trebuie să scoţi la masă pe cel de la care trebuie să înveţi să te îmbogăţeşti. Şi bărbatu’ ăsta deştept – ăsta nu le avea cu frumuseţea, dar inteligenţa îl făcea să strălucească- a ştiut unde să puncteze: în suflet. Că acolo cădeam eu uşor. Îmi spuneai 10 vorbe frumoase – hai că nu eram chiar aşa, de 3 vorbe! – 🙂 şi mă cucereai pe loc, după vreo câteva zeci de săptămâni petrecute frumos, cu ţinut de suflet şi privit direct în inimă.

Şi mi-a luat vilă frumoasă, o maşină de lux şi mi-a creionat o carieră excepţională ăsta de acu’: m-am mutat într-o poveste de dragoste ca-n poveşti – aia era vila-, mi-am pus picioarele zilnic în iluziile cele mai placate cu diamante şi mă plimbam cu ele prin viaţă- asta era maşina de lux, şi am devenit cea mai bună la făcut surprize şi dăruit iubire– asta mi-era cariera.

Deci devenisem o întreţinută, cum s-ar zice. Că astea tinere se duc cu bătrâni să-i mănânce de bani.

Eu însă le întrecusem pe toate. Şi stricasem piaţa. 🙂 Că mă întrebau mereu femeile: „Tu eşti sănătoasă? Stai cu unu’ cu atâţia ani mai mare şi nu mergi la un restaurant măcar? Nu pleci într-un concediu?” 🙂

Da’ eu n-avem vreme să le ascult, ori să rumeg la ce îmi spuneau ele, că îmi ocupa iubirea tot timpul. Asta bifată greşit, zic!

Şi-atunci, nu ştiu cum, a apărut iară baptistul. Fostul meu coleg de generală. De unde, nu ştiu. Şi-am mers la biserică la el, în Bucureşti de data asta. Şi-am întâlnit aici o pocăită.

Iar si-a băgat ala cu coarne coada,  ar zice mama. Femeia asta mi-a explicat niscaiva lucruri, ca era şi terapeut. Pocăiţii ăştia sunt şi deștepți, frate, ca asta e nasol. Că aşa reușesc să prostească  oamenii sănătoși mintal.

Numai că femeia asta nu mi-a zis de Dumnezeu mai nimic. Doar niște reguli de bun simţ pe care trebuia să le ştie orice femeie. Dar nu am ascultat. Că nu mă prostise încă ăl’ cu coarne defintiv! 🙂

Am continuat relația mea ştiinţifico-fantastică încă destul, 🙂 după discuția cu doamna cu pricina.
Numai că de data asta, se plângea. Se țipa. Se trăia din suferință. În povestea mea. Se duseseră pe pustii şi maşina de lux- devenise dovleac, şi vila- devenise poveste de can-can. Ce mai rămăsese mi-era cariera: încă eram la fel de bună la făcut surprize şi dăruit iubire:).

Ba încă promovam pe zi ce trecea, că dacă vrei să păstrezi un asemenea bărbat lângă tine, trebuie să-i dovedeşti, nene, nu glumă: să-l laşi cu alte femei, că aşa-s bărbaţii, să-i permiţi să iubească şi p-altcineva, că unde nu e iubire pe mai multe fronturi, nu e deloc:).
Până m-a trimis Dumnezeu Ăsta într-un somn adânc, şi-am dormit mă’ frate, că nu ştiu cum m-am trezit şi am aruncat la gunoi inteligența domnului şi am scăpat de relație :).

Fără vânătăi, de data asta, pe trup. Cu adânci tăieturi însă în suflet. Dar am scăpat tot cu rugăciuni. Că mă trezeam zi şi  noapte rugându-mă să scap de dureri. Şi pe lângă mine se mai rugau şi pocăiţii.

Nu ştiu cum mergea treaba asta cu rugăciunea,  că pe cuvânt că reușeam să mă liniștesc. Dar ciudat era că nu ma chema nimeni la biserică.

Nu mă spăla nimeni pe cap cu Hristos.

Mă gândeam că n-o fi la promoţie, de nu-şi permit să-L folosească decât la „case mari”. 🙂 De Hristos vorbesc. Şi eu, fiind mai casă fără uşi, fără geamuri şi fără acoperiş, nu meritam să-L cheltuiască pe mine. Pe Hristos zic.
Şi-ntr-o zi, am aflat că domnia sa, bărbatul meu cel mai inteligent, mă învârtise bine de tot: trăia în paralel cel puțin două mari iubiri. Apoi 3. Apoi 4. Până n-am mai ştiut să (le) număr. Şi nici ele să mai tacă. S-au strâns clacă şi au povestit strategia domnului erou.
Şi-a venit apoi Salvarea mea. De data asta perfecțiunea întruchipată: şi frumos. Şi deştept. Şi cu tot ce e nevoie pentru o prințesă de condiție medie.:)
Tot lui Dumnezeu i-l cerusem şi pe el. Unde te mai pui că  adăugasem la rugăciune şi „Să  fie credincios, Doamne!” Şi era. Adicătelea zicea că Dumnezeu îi salvase viaţa.

 Fericire mai mare nu mai trăisem niciodată, ziceam.

M-am lăudat pocăiţilor că iubitul meu este credincios şi eu fericită. Dar văzând că nu îmi  ridică nimeni statuie pentru eroina din mine, am încetat iar să mai povestesc oamenilor despre Dumnezeu şi să mai stau de vorbă cu pocăita terapeută, că deh, acu’  ştia şi ea că sunt pe drumul cel bun.

Doar că nu ştia să  (mă) aprecieze:).
Şi-a venit o nenorocire peste iubirea noastră.  Într-o zi frumoasă tare. Şi când tot ce a mai rămas a fost Dumnezeu, am spus atât: „Doamne, dacă Tu exişti, fă o minune şi scăpa de la moarte bărbatul acesta. Şi mă pocăiesc. Chiar de ar fi să mă părăsească!”


Şi El, Dumnezeul ăsta, l-a scăpat. Dar eu nu m-am pocăit. Că era mai bine cu bărbatul frumos decât cu invizibilul Hristos.

Şi-am trăit aşa până într -o seară, când, într-o mare sinceritate specifică bărbatului credincios, 🙂 aud că n-am fost niciodată iubita. Ci doar folosită pentru nişte păcate mai vechi:).
M-am dus la biserică. Să-mi îngenunchez durerea.

Predica se numea: „MULȚUMESC, DOAMNE, PENTRU NU!”

Parcă era pentru mine. Mă rugasem ca Dumnezeul ăsta să readucă iubirea acestui „şi frumos şi deştept”. Să mă iubească din nou. Ca odinioară.

Şi Dumnezeu Ăsta, a zis, de data asta, NU!

Mi-am plâns iubirea. Trebuia s-o îngrop de vie. Nu aveam altă soluție. E ca atunci când ai un copil şi trebuie să-l ingropi de viu. Tu ce-ai face?
Când ai atâta iubire de oferit şi n-ai cui s-o dai, abia atunci doare. Cu adevărat. Omul care nu are nimic de oferit, nu suferă. Nu are de ce.
Dar, în ziua aceea, îngenuncheată şi umilită, am strigat la Dumnezeu să mă ajute să nu devin o criminală. Ci să păstrez iubirea asta şi să o trăiesc atât cât vrea El. Şi cum vrea El. Dumnezeu.
N-aveam cum să o omor. Iubirea e Dumnezeu Însuşi.
Şi-aşa am învățat să o  trăiesc, să o bandajez. Să schimb pansamentul zilnic şi să mă plec pe genunchi când sângele mă îneca.

Şi uite aşa am aflat că sângele Unui anume Hristos m-a spălat şi m-a curățat

Nu pocăiţii.
Nu creierul mi-a fost spălat, ci sufletul.

Nu de pocăiţi, ci de El.
De atunci trăiesc singură cea mai frumoasă iubire.

Aceea de Dumnezeu. Cu toate cheile pe care oamenii mi le dau spre a intra în spitalele de psihiatrie. Cică acolo mi-e locul. 🙂
Dar ştiu un lucru: că Dumnezeu a pregătit un suflet pentru sufletul meu, care să mă ia cândva de mână, să mă ducă într-un loc cu multe coridoare: spitalul de nebuni pe care l-a creat pentru noi. Acela de care vorbea şi Adrian Păunescu: Am făcut pentru noi un spital de nebuni.” (poemul „Eroina eşti tu”)

Terapia de şoc pentru fostii amanți” cine ştie ce va însemna…

Şi dacă povestea mea de dragoste nu va include niciodată un bărbat, nu va fi din cauză că sunt pocăită şi bărbații nu se uită la nebune cu basma pe cap, ci pentru că El ştie mult mai bine decât mine de ce şi ce. (Şi apropos de basmale: nu le-avem pe cap! Noi, pocăitele, că de noi e vorba! Că  n-avem nevoie de ele! Ne-a pus Hristos o coroniță din flori de iubire. A făcut-o cu mâna Lui, din spinii propriei Sale coroane, de la calvar!

28 de ani din viață am făcut ca mine. Şi-a ieşit rău. Am fost nebună, conform lui Einstein: să faci un lucru de o mie de ori în acelaşi fel şi să te aştepţi la rezultate diferite. 🙂
Am făcut voia mea 28 de ani. Următorii 28 decid să mi-i petrec făcând altfel. Să vedem ce iese de acum înainte, nebună, conform lui Hristos! 🙂
Până acum, de 2 ani, n-am aflat niciodată de la  Hristos că are treabă şi trebuie să plece să-şi vadă prietenii, şi în locul prietenilor să-L gasesc de mână cu vreo duduie cel puţin la fel de naivă ca mine.
Până  acum, n-am fost nevoită să sun niciodată la poliție, să-L denunţ pentru abuz, şi nici nu am fost numită Nefemeie 😉 pentru că nu sunt gospodina perfectă doar pentru că nu Îi fac lui, lui Hristos, cartofi prăjiți când I se face poftă.

Sau Când are El puțin chef de a mă înjosi nițel.
Să ne punem Aripi de Drum, zic, să survolam puțin zona spitalului de nebuni, până apare Alesul.
🙂

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
The most 7 interesting questions about christianity – explained by pastor Michael Dailey

Credinta

The most 7 interesting questions about christianity – explained by pastor Michael Dailey

Distribuiți vă rog

Is it God real or not? What`s the difference between religion and a relationship with Him? Does He exists, and who is He? The answer of the following questions and more than that, in the interview with pastor Michael Dailey, a friend of AGAPIA`s Church.

Who is Jesus Christ, and why should we believe in Him?

Everyone who is born has a sin nature, because, in our father, Adam, we have all sinned and received his nature of rebellion against God. This means we have the capacity to do wrong things, even bad things. We DO bad things. We THINK bad things. We SAY bad things. In the Bible God calls this „sin.”

Sin is what separates us from our Creator God and prevents us from having fellowship (a personal relationship) with Him. God created us to live in relationship with Him, but our sin prevents this condition of fellowship to exist–even from our birth. Why? Because „All have sinned,” God tells us in His Word, the Bible,”and all have fallen short of God’s glory.” (Romans 3:23)

In another place He tells us „The wages of sin [what we earn because of our sinful rebellion against Him] is death, but the FREE GIFT of God is eternal life through JESUS CHRIST our Lord.” (Romans 6:23) So God has established it as HIS way and HIS plan, that Jesus Christ, „His one and only Son,” (John 3:16) is to be the payment for the sins of Man.

God established a spiritual rule (or law) that „without the shedding of blood, there can be no forgiveness for sins.” Jesus became God’s PERFECT Sacrifice for sin, because, in the shedding of His blood and in His death on the cross, He satisfied God’s perfect righteousness. The Bible says this: „Jesus of Nazareth, a Man attested to you by God with miracles and wonders and signs which God performed through Him among you, just as you yourselves know–this Man, delivered over by the predetermined plan and foreknowledge of God, you nailed to a cross by the hands of godless men and put Him to death. But God raised Him up again, putting an end to the agony of death, since it was impossible for Him to be held by its power.”

These words, recorded in Acts 2:22-24, were spoken by Jesus’ disciple, Simon Peter, who was an eyewitness to Jesus’ ministry and life and death and resurrection and His ascension into Heaven. Because of Who Jesus was and is and because of what He did for lost and fallen Man, the Bible tells us, „… there is salvation in no one else; for there is no other name [than the Name of Jesus Christ] under Heaven that has been given among men by which we MUST be saved.” (Acts 4:12)

Jesus claimed to be the Son of God and claimed to be very God (making Himself equal to God). Jesus said, „I am THE Way and THE Truth and THE Life. No one comes to the Father except through Me.” (John 13:6) He did not say, „I am A way,” but THE Way! In another place He is recorded as saying, „I and the Father are One.” (John 10:30) All of men’s religions–ALL of them–are designed and intended as ways for Man to get to God, because we have been created with a „God-shaped vacuum ” in our hearts that makes us want to reestablish contact and have a relationship with Him.

But because of our sinfulness we cannot breach the chasm between us and God. Only God, in His great grace and mercy can create a way to reach Him. And He has done that. And it is not ANY religion or religious worship form. That „Way” is through Jesus Christ His Son, the Lord. So, as God’s Word, the Bible, says, we must receive the FREE GIFT of eternal life through placing our faith in Jesus Christ ALONE as God’s payment for our rebellion and sinfulness against Him.

No religion, no other person, can open the door to our fellowship and renewed relationship with God. Only Jesus Christ can do that. And He has done it through His shed blood on the cross. Religion is not the answer, and it is not true that „all roads lead to God!” Jesus Christ, and Him alone, is the ONE WAY, the one „Road” to God. We learn this truth from God Himself in His Word, the Bible. Only in Jesus Christ Alone will we find our peace (Romans 5:1) and our salvation.

What does it mean to be a Christian? Who are the real Christians?

This is a very good question, because there are many religions that claim to be Christian. Most of them have different religious practices and beliefs. There are different types of „Orthodox” religions–Eastern, Russian, Greek. There are Catholics and Baptists, and Pentecostals, and Methodists and Brethren and dozens of others, each with its own views and its own worship forms. It all can be very confusing.

Can they ALL be right? Are they all wrong? They all claim to be „Christian.” How can this be, and how do we know which one to trust? But it’s not really as difficult nor as confusing as one might think. One thing about religions that claim to be „Christian” that is pretty consistent is that they all have a single foundation in the Bible. The translations from the original texts may (and DO!) vary somewhat, but, generally speaking, they all claim the Bible as their foundational Truth. There are religions that attach themselves to the „idea” of being Christian, but are really and truly cults that are NOT Christian.

The two primary ones are the Jehovah Witnesses and the Mormons. Both of these have „scriptures” that are not biblical (or Christian) in any way. The Jehovah Witness version of the Bible changes and perverts what God has revealed about Himself and about Man in his fallenness. It is not at all like the Bible, though it seems to be like it. It makes Jesus Christ just a man like anyone else and not God.

It denies the the Holy Spirit is God. The Mormons add a whole different book, The Book of Mormon, to what they hold as scripture. This is forbidden by God. God is righteously jealous of His Word and His Truth and will not allow it to be changed. He will not permit others to add to it nor take away from it without judging them. (Revelation 22:18-19) So what does it mean to be a Christian? We must realize that true Christianity is not just another religion. In fact, it’s not a religion at all. Christianity is a relationship–a PERSONAL relationship–between an individual who has placed his or her faith in Jesus Christ for eternal life and God Himself. We are called in God’s Word, the Bible, to give our lives to Him through Jesus Christ and to give ourselves to Him, making Him our Lord and Savior.

That is what becoming and being a Christian means according to the Bible. Jesus said, „If you would become My disciple, you must deny yourself and take up your cross every day, and follow Me. Whoever wishes to save his life will lose it, but whoever loses his life for My sake, he is the one who will save it.” (Luke 9:23-24) What He meant when He said this is that we must give ourselves completely to Him in every aspect and area of our lives (which is like death to ourselves), and He will give us HIS life, which is eternal life, as a free gift in return.

One must put his faith in Christ to receive eternal life from Him. Notice that this does not speak of Christianity as a religion of any kind nor of any specific religious practice. It speaks of being a Christian by entering into a personal relationship with God through the cross of His Son Who died for us. This biblical view of being a Christian transcends any kind of religion or religious practice–including anything that may call itself „Christian.”

I’m a Christian because God has called me, and I’ve responded by placing my faith in Jesus Christ as the One Who died for my sins and Who has become my Lord and Savior. I’ve entered into a personal relationship with God through Jesus Christ. This is VERY personal. Anyone can do exactly the same thing as I according to the Bible. Notice there’s nothing about joining a Baptist Church or any other church or becoming Orthodox or getting involved in ANY religion. That is what makes Christianity so special–it is completely founded on one’s relationship with God through the Lord Jesus Christ.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

What does baptism represent? Do we become Christians after baptism or before baptism?

These are very important questions. It is important to understand the answers to these questions. First, baptism represents the fact that one has become a Christian by identifying with Jesus Christ as Lord and Savior. Baptism is an outward expression of the faith we have placed in God for our salvation through Christ. As such, baptism is something that must logically and necessarily occur AFTER one becomes a Christian.

Because of what it signifies, and because it is an ordinance of Christ’s church that was established by God Himself, there is no point or significance to being baptized BEFORE one places his faith in Christ. Baptism sets one apart UNTO God as a testimony of personal faith in Christ. But it is very significant in another way (which also shows us that it is only intended for believers AFTER they have come to faith in Jesus Christ). Baptism is one’s identification with Christ’s DEATH and RESURRECTION. In Romans 6:3-7 God tells us both why baptism is important for us and also explains its personal significance for each individual Christian.

Here’s what He says, „…do you not know that all of us who have been baptized into Christ Jesus have been BAPTIZED INTO HIS DEATH? Therefore we have been BURIED WITH HIM THROUGH BAPTISM INTO DEATH, so that as CHRIST WAS RAISED FROM THE DEAD through the glory of the Father, so WE TOO MIGHT WALK IN NEWNESS OF LIFE. For if we have become united with Him in the likeness of His death, then certainly WE SHALL ALSO BE IN THE LIKENESS OF HIS RESURRECTION, knowing this, that OUR OLD SELF WAS CRUCIFIED WITH HIM, in order that our body of sin might be done away with, so that we would no longer be slaves to sin; for he who has died is freed from sin.”

What a joyous and glorious statement of God’s declaration of our identification with Christ in His death and His resurrection, but also His declaration of hope that we, as „slaves” of Christ through our faith in Him, are no longer slaves to our sin nature which formerly separated us from fellowship with God! I said earlier that God Himself instituted the ordinance of baptism for the church. We find this in Matthew 28:19 when Christ said, „Go therefore and make disciples of all nations, BAPTIZING THEM IN THE NAME OF THE FATHER AND THE SON AND THE HOLY SPIRIT.”

One becomes a „disciple” by placing his faith in Christ as Lord and Savior, giving his life to Christ. So, AFTER one becomes a disciple of Jesus Christ by faith, then, in obedient response to the command of Christ (by His words here), he submits to baptism. This shows first, a break, a rejection, from the old sinful life (going down into the water, representing „death”) and, second, identification with Christ’s life (rising from the water as though resurrected to new life). Baptism is not only an obedient response to the command of God, it’s a sacred and holy act of worship for Who Christ is, what He has done for us to gain our salvation, and the hope of resurrection we have in Him. It is an act that looks to the past (our old life), the present (our life from now on as Christians), and our future life when we shall be resurrected to eternal life because of Christ’s sacrifice for us on the cross.

  When should one receive baptism ? Is it something based on knowledge or on feelings?

Much of this answer is found in my response to question 3. So I’ll just offer a couple of thoughts in direct response to this question from the slightly different context in which it question 3 is framed. Obviously, because of what the Bible says about the purpose and significance of baptism, it must be received AFTER one has come to faith in Christ.

And because of its deep spiritual meaning and significance, it must be entered into with knowledge and understanding of what one is doing– it is identifying ourselves/our lives with our Lord in His death and resurrection. In another way, if you’re wondering how long one should wait after becoming a Christian to be baptized, I would simply say that it depends on one’s level of spiritual understanding and discernment. That varies from one person to another. But it can never rightly be entered into lightly nor without spiritual understanding of its significance.

What to do if one feels God is calling him/her to be baptized but that one is concerned about what others will think or how others will react?

This is a question that addresses the practical aspects of the spiritual life of a disciple of Jesus Christ. It is always easy to answer for the one who doesn’t have to deal with the personal relationship issues involved. However, it is often very difficult to face if you are the one who is affected by these circumstances.

But there really is only one answer here: God is our Creator and Savior, and His glory must always be our objective in the Christian life. We are called to be faithful and obedient to Him; He promises to NEVER leave us nor forsake us, even though our obedience may bring emotional, even physical, pain. Or death! Christian history is filled with stories of those who have suffered everything from simple rejection to death for the cause of faithful obedience to Christ. Even today, throughout the world, this is the case.

We’re called by God to be identified with Christ, in His death and resurrection, through baptism. So there’s no need to wait for a call or feeling. Baptism is part of our Christian testimony and witness to a lost and dying world. If others are angered or offended by our obedience to Christ, we must understand that we cannot control the responses and actions of others nor what they think.

But we must be true to our God and Savior and trust HIM to draw near to us in times of trial and be our Comforter: „Blessed be the God and Father of our Lord Jesus Christ, the FATHER OF MERCIES AND THE GOD OF ALL COMFORT, WHO COMFORTS US IN ALL OUR AFFLICTION so that we will be able to comfort those who are in any affliction with the comfort with which we ourselves are comforted by God.” (2 Corinthians 1:3-4) Christ NEVER avoided conflict by compromising the Truth of His life or His message or His faithfulness to His Heavenly Father. And neither must we. Regardless of the consequences.

Is it salvation without baptism?

The direct answer: YES! Here’s the explanation why… „By GRACE you have been saved through FAITH; and that [faith] not of yourselves, it is the GIFT OF GOD; not as a result of works, so that no one may boast.” (Ephesians 2:8-9). „

But now apart from the Law the righteousness of God has been manifested, being witnessed by the Law and the Prophets, even the righteousness of God through FAITH IN JESUS CHRIST FOR ALL THOSE WHO BELIEVE…” (Romans 3:21-22 The Bible says in many places what these 2 passages teach us. We’ll use these as examples. In Ephesians we learn that salvation comes through God’s GRACE and the FAITH which He gives as a GIFT to all who believe, and salvation does NOT come as an act of any kind of works–clearly taught here!

To get baptized would be classified as a „work” on the part of a disciple. A „work” is something I do to earn favor with God or to earn my salvation. That would allow me the right to boast about what a good deed I did by getting baptized. God says in Ephesians it doesn’t work that way! In the Romans passage the Law could not bring righteousness in God’s eyes.

Why? Because keeping the Law is classified as „works”! „The righteousness of God was manifested” in what way according to this passage? „Through FAITH in Jesus Christ”! The righteousness of a believer is the righteousness that comes from Jesus Christ, NOT from ourselves or the works we perform. Notice neither one of these passages suggest or even raise the idea of „baptism”. Nor will you find it suggested anywhere else in the Scriptures.

In Acts 2:38 Peter says, „Repent, and each of you be baptized in the Name of Jesus Christ for the forgiveness of your sins; and you will receive the gift of the Holy Spirit.” Context is everything when understanding the Bible. Great errors in understanding and interpretation occur when people take a single verse and try to develop a theological position–especially when there are so many other places in Scripture that contradict that „theology”.

Notice how this verse in Acts contradicts the passages we looked at in Ephesians and Romans. The context here is that Peter is preaching to a largely Jewish audience of men and women who participated in the crucifixion of the Lord less than 2 months previously. He first called them to „repent”. That means they were to change their minds about Who Jesus is and about their sinful act of participating in His trial and crucifixion.

Repenting means they already believe in Him and have recognized their sin. What FOLLOWS repentance and faith? Baptism! Peter isn’t suggesting here that baptism is a CONDITION of their salvation. Rather baptism is a RESULT of their faith in Christ. And baptism was especially important for this particular group, because, as Jews, they needed to be baptized in order to recognize their „death” to their old lives of the Law and their „resurrection” into their new lives from faith in Christ. (Romans 6:3-4) Please notice the explanation for this event found in Acts 2:41… „So then, those who had received his word were baptized…” First, they „received his word.” At that point by GRACE they put their FAITH in Christ. They became „saved.” Secondly, they were BAPTIZED. Baptism is the faithful, obedient RESPONSE to faith in Christ. It’s NOT a part of the act of salvation. There’s a time line here: salvation PRECEDES baptism!

Thanck you, Michael, for your love  and your interest about peoples` soul and heart!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Lumea Reala Prin Ochii Unui Pocait

Credinta

Lumea Reala Prin Ochii Unui Pocait

Distribuiți vă rog

“NOI, POCĂIŢII, TRĂIM ÎNĂUNTRU, ÎNTR-O BULĂ DE CRISTAL, DAR ADEVĂRATA VIAŢĂ ESTE AFARĂ!” – CUVINTELE UNUI STRĂIN CARE M-A ÎNVĂŢAT SĂ MULŢUMESC PENTRU TOT CE-AM TRĂIT…

Sună strâmb, derutant şi absurd, nu-i aşa? Şi mai ales, necreştineşte… Sună a lumesc, mai pe limba noastră, a evanghelicilor…

Scriam interviul cu Alice Năstase Buciuta , când mi-am adus, brusc, aminte de cuvintele unui bărbat al cărui nume nu-l mai ştiu, şi nici chipul nu cred că i l-aş mai recunoaşte, dacă l-aş revedea… Mi-a rămas în minte numai privirea lui pierdută, şi glasul apăsat:

„Noi, pocăiţii, trăim înăuntru, într-o bulă de cristal, dar adevărata viaţă este afară!”

Mă întrebase cum L-am descoperit eu pe Dumnezeu, şi a ascultat a mia parte din povestea mea. Şi din această mie parte, el a tras o concluzie care m-a trezit la realitate: ADEVĂRATA VIAŢĂ E AFARĂ!

Când spunea adevărată, nu se referea nicidecum la cât de bine se trăieşte printre dependenţe, alcool, sex, prostituţie, trădări, minciuni, moarte… Adevărata viaţă se referă la luptele pe care le duc cei din afara bulei despre care vorbea, la chinurile lor, la durerile lor, la luptele lor, la întrebările pe care la un moment dat renunţă să le mai pună, conştienţi fiind că nu are cine să le răspundă…

De când m-am întors la Dumnezeu, viaţa nu mi s-a schimbat radical, cum poate vă aşteptaţi să spun. Parte din această viaţă mi-a rămas acolo, în trecut. Cu cealaltă merg încă de mână, zi de zi, şi mi-o predau zilnic Celui ce m-a salvat. Ce s-a întâmplat însă, a fost că AM ALES să plec din iad.

Da, viaţa e o alegere, dacă încă vă îndoiţi de clişeul ăsta! 🙂

Am luat-o de mână, pe viaţă, zic, şi am ieşit fugind din foc. Am căzut de mii de ori pe drumul spre Casă, ne-am şters una alteia lacrimile, ne-am certat cu Dumnezeu, L-am acuzat, L-am întrebat de mii de ori DE CE, ne-am luat la trântă cu El, cuprinse de spaima unei alegeri greşite…

Când am ajuns Acasă, am crezut că vom găsi numai oameni blânzi, care ne vor înţelege alegerile astea greşite, care ne vor mângâia rănile şi ne vor încuraja să mergem înainte cu fruntea sus, căci am venit de afară, unde-i frig, şi ger, şi sânge, şi rană, şi cuţit, şi război…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

N-a fost aşa… am găsit şi Acasă judecată şi noroi, cu care aruncau în noi fără să se uite unde lovesc… Habar n-aveau că loveau în Cel care Şi-a dat viaţa în egală măsură şi pentru noi (eu şi viaţa-mi), şi pentru ei.

„Hristos n-a murit numai pentru voi, îmi venea să le strig! Şi pentru noi, astea, pline de zgură!”

Între timp, am devenit terapeut de familie şi cuplu. N-a fost uşor, cu răni încă sângerânde, să mă iau de mâinî şi să-i spun vieţii-mi: „Hai că putem! Am trecut prin atâtea, vom putea şi pe alţii să-i ajutăm să poată!”

Am ascultat de-atunci poveşti de viaţă cu mult mai frumoase ca a mea, şi cu mult mai dure… Şi-am înţeles că atunci când trăieşti într-o bulă, eşti binecuvântat. Nu treci prin foc, nu te târăşti, nu eşti arătat cu degetul, nu miroşi a putred şi nu ţi-e ruşine să priveşti lumea în ochi…

Dar, când străinul cu ochii pierduţi mi-a spus fără judecată: „Adevărata viaţă este afară!”, m-am simţit de o mie de ori mai binecuvântată pentru ce-am trăit acolo, decât pentru ce-aş fi trăit în bula asta de cristal, de care vorbea el… Nu oentru că mi-a fost bine acolo, ci pentru că atunci când ştii ce-nseamnă Iadul, mult mai mult apreciezi Raiul. Şi mai mult parcă îi înţelegi pe cei ca tine… Parcă ţi-e mai greu să-i judeci şi să le iei cârja…

Adevărata viaţă înseamnă aceea de care tuturor creştinilor le este teamă să le-o arate propriilor copii, să nu o îndrăgească şi s-o aleagă, în detrimentul căldurii din braţele lui Dumnezeu…

Înseamnă suferinţă, înseamnă frică, frig, gheaţă, alunecuş, minciună, îngenunchere, calvar, strigăt, chin, sânge şi spini. Patimi de care te agăţi crezând că sunt singurele care te mai pot salva. Fiind convins că fără ele vei putrezi. Neavând habar că tocmai ele te ard până ajungi scrum…

Şi azi, privind în urmă cu lacrimile udând dragostea de Dumnezeu, mulţumesc pentru fiecare alegere greşită pe care am făcut-o, strigând cât pot de tare:

„Dacă singura cale de a fi ajuns la Hristos era asta, atunci nu-mi pare rău nici o secundă de tot chinul acela! Şi de mi-ar mai fi dat să merg încă o dată pe acelaşi drum, la capătul căruia mă aşteaptă El, aş merge! Fără să clipesc! Căci adevărata viaţă este afară! Acolo unde Hristos a stat, cu vameşii şi păcătoşii , ca mine, cu tâlharii, cu închinătorii la idoli, cu cei ce-L aveau în faţă şi nu-L credeau!”

Noi, păcătoşii, cei de-afară, am murit o moarte crudă, şi poate ne va mai fi dat să trăim şi viaţa tot în cruzime, a celor care n-au trecut prin ce am trecut noi, şi ne judecă pentru că ne-am luat la trântă cu Dumnezeu. Şi n-am ascultat, şi n-am iubit. Sau am iubit greşit. Idoli.

Noi, păcătoşii, nu suntem victime ale circumstanţelor. Noi suntem cei ce L-am pălmuit pe Hristos. Suntem sutaşii  care-L priveam cu dispreţ, vinovaţii care au refuzat să-I ducă crucea şi să-L scape de la moarte. Nu vrem să fim priviţi cu îndurare. Nu asta cerem, şi nici nu ne aşteptăm să primim milă. Am primit destulă de la El.

Noi, păcătoşii, ne întrebăm zilnic, ce-a vrut să spună străinul acela, prin:

„Noi, pocăiţii, trăim înăuntru, într-o bulă de cristal, dar adevărata viaţă este afară!”

Şi oare… dacă am fi trăit şi noi acolo, am fi fost mai fericiţi astăzi?

Dacă te-ai regăsit în gândurile mele, dă-le şi altora să răspundă întrebării noastre, ale celor ce L-am ucis pe Cel ce ne-a dat viaţă…

Aia de afară…

 

sursă foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Azi este despre El. Despre Dumnezeu întrupat, umilit şi înviat pentru noi. Ia-ţi crucea şi urmează-L!

Credinta

Azi este despre El. Despre Dumnezeu întrupat, umilit şi înviat pentru noi. Ia-ţi crucea şi urmează-L!

Distribuiți vă rog

Străinul vieţii mele

 

Cu umeri lăsaţi de griji şi poveri

Mă-ndrept către munca ce-mi picură-averi.

Cu ochii-n pământ, cu gândul pierdut

Cer şanse să cresc, să câştig, să m-avânt.

 

Rog Domnul meu scump putere să-mi dea

Bani mulţi să câştig, căci averi de-aş avea

Aş da şi la alţii, i-aş face avuţi,

M-aş pierde-n mulţimea acelora mulţi

 

Ce dau la săraci, ce-ajută bătrâni,

Ce dau zeciulă cu palme de mâini.

M-aş face creştin, de 3 ori creştin

Dar Tu, Doamne, mi-ai dat un pumn de venin…

 

Eu nu te blestem, eu nu judec crud,

Căci Tată, sunt păcătos, dar suflet am bun.

Eu tot ce te rog e să-mi dai, să-mi redai

Averile toate din anii de rai.

 

Căci uite-mă, Tată, strivit sunt de griji,

În palmele mele n-am bani, ci doar trişti

Gologani de-ntristări, de-amar şi de chin

Şi ştiu că le merit, Părinte, dar… vin

 

La Tine cu capul plecat, smerit şi cu lacrimi,

Pierdut şi-ntristat.

Ca Iov sunt azi, Doamne, ai milă, dă-mi Har

Sunt păcătos, dar… e-atâta amar!

 

Milă să-Ţi fie, Părinte suprem

Nu merit dar… soartă mai blândă dă-mi,

Tată, te chem

Iar şi iar.

Şi parcă-n zadar.

 

 

Tu stai pe tron azi, mă priveşti şi taci.

Amară mi-e soarta, amar drum îmi faci.

Ştiu, Tată, nu merit, dar oare de ce

Mă chinui, m-alungi și milă nu-Ţi e?

 

Cu aste cuvinte în palme sculptate

Trec drumul grăbit s-ajung la cetate.

Aceea ce-mi dă câţiva lei dup-o lună

Dar tolba de-alt`dată… nu mai e plină.

 

Cu grijile mele în jos tot privind

Mă-mpiedic de-Un Nimeni agale venind.

„Străine, nu-i strada a Ta,

Priveşte pe-und` mergi şi-n cale nu-mi sta!”

 

Străinul se-opreşte şi ochii-Și înalţă

Mă prinde-n privirea ce-ndată mă-ngheaţă

Şi fără de zâmbet, pierdut, ca şi mine

Întinde o mână. Să-mi strângă, dar… cine

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

I-o dă? E plină de zgură

Şi sângele-i vorbeşte din colţuri de gură:

„Dă-mi mâna, mă prinde şi hai împreună

Spini să culegem, să facem cunună!”

 

Un sac parcă poartă pe trupu-i slăbit.

E dintr-o bucată. Murdar şi sleit.

Nebun e, săracul, plecat din infern

Îi dau un bănuţ şi să plece îi cer.

 

Străinul priveşte cu ochi de văpăi

Bănuţul ce-l lasă să cadă pe umerii-I goi.

„Nu-mi trebuie, omule, degrabă azi hai

Ai multe, mai multe, de preţ să îmi dai!”

 

Săracul!- îmi spun. Mă crede-mpărat.

Şi faţă de El eu chiar sunt. Cu straie-mbrăcat.

Şi-atunci Îl privesc cu milă mai mare

Şi-i cer: „Mergi, străine, ia banii şi cumpără-Ţi ţoale!”

 

Dar El tot cu ochi ca de stele mă arde

De-mi picură-n suflet o milă de moarte.

„Dă-mi mâna, degrabă să mergem

Nu-i vreme de stat. Haide de grabă, har să culegem.”

 

Sărmanul! – îmi spun. S-o crede Isus

La câte îndură nimic de mirare. E dus…

Iau banul de jos. Mi-l vâr înapoi

(Ce rost să îl pierd, n-am nici eu şuvoi)

 

Şi plec făr` o vorbă, grăbit să ajung

La Domnul, pe genunchi, din nou să mă plâng.

În urmă n-am timp să mă uit. Şi de am, ce să văd?

 

Să muncesc pentru-n ban şi-ncă unul

S-adun pentru oameni ca El, să le dau mulţi, cu pumnul.

Mă uit în pământ şi nu-mi vine- a crede:

În faţa mea multă avere se vede.

 

Bani-teancuri, hârtii blestemate

Mă-ndeamnă: „Te-apleacă, a tale sunt toate!”

Şi m-aplec. Şi de-acolo nimic nu mai ştiu

Decât că pe pat de spital stau.

Îndurerat, dar VIU!

 

Când m-am aplecat o roată–a lovit

În mine. Şi-n El  s-a oprit.

Cum nu-nţelegi, tu, frate creştin

Că sângele Lui stă azi în paharu-mi de vin?

 

Da, Străinul nebun, zdrenţuros

Isus era. Doamne, ce destin nemilos!

Pentr-un ban am pierdut timpu-n verde să trec

Şi-am ajuns pe zebra de chin la moarte să plec.

 

Pentr-un ban am lăsat Domn prea sfânt şi-mpărat

Să zacă în drum, de mine scuipat.

O, Doamne, sunt viu! Azi trăiesc, fiindcă Tu

De mână m-ai prins când mâinii Tale-am spus NU!

 

Cum, Doamne, de moarte mă scapi, fără vină

Când eu pentru bani, cu chin Ţi-am lăsat mâna plină?

Cum, Doamne, sunt viu, nu-n ţărână,

Cum paharul eu azi să-l ţin pot în mână?

 

În mâna aceea ce mâna Ţi-a rupt

De-atâta amar, de-atâta refuz?

Cum, Doamne, de merit atâta iubire

Cum slava Ta vie m-a scăpat de pieire?

 

Te-ntreb printre lacrimi, când fără să vreau

Ochii îmi plec, căci pe genunchi vreau să stau

„Mulţumesc!” să Îţi spun, plin de dor şi regret

Că nu Te-am primit şi viaţă nu merit. E drept.

 

O, Doamne, ce văd? În ce să stau n-am.

Căci picioare-mi lipsesc. Doar jumate mai am.

O, Doamne, tăiate mi-au fost ca să scap

Cu viaţă. S-ajung împărat.

Şi-am bani. Căci roata era

A unui bogat ce-a plătit fapta sa

Cu grei bani, cu sacii, cu lei peste lei

Să nu îl închidă-ntre gratii prietenii mei.

 

Azi am ce-am dorit, nu bani mulţi

Am saci, am cu pumnii, din ei să fac punţi.

Dar Doamne, s-ajung pân` la Tine n-ajung

Nici măcar punţile de le-mpreun.

 

Şi ce rost au toate, Părinte acum?

La ce bun, Isuse, te-am lăsat lângă drum?

Ridic uşor mâna s-o-mpreun cu cealaltă

În rugă iertare să-mi cer. Blestemată

 

Privirea ce-o am acum, Doamne

Căci… degete n-am. Doar cioturi din coate.

Nici bani n-aş avea cum să-Ţi dau de-ai primi

Răsplată să iei înc-o dat` de-ai veni

 

Să-mi dai mâna-Ţi slabă

Să plecăm împreună, degrabă

Şi mână în mână

Spini să culegem, să facem cunună.

 

 

O, Doamne, fă-mi cruce cu mâna Ta azi

Tu poţi, Isus scump, Tu n-ai cum să cazi!

Şi jur că purta-voi pe veci-n locul Tău

Povara grea-a crucii pe umărul meu.

 

„Prea târziu. Măcar bănuţul acel` de-aş avea

Să cumpăr cu el crucea- aceea prea grea.

Dar lua-t-ai `napoi cu avar şi nemilă

Când privit-ai spre Mine cu silă.

 

Şi silă ţi-a fost mâna ta ca să-Mi dai

Şi strada să n-o treci n-ai vrut, căci credeai

Că-s nebun. Şi sărac. Şi-amărât

Şi tu om bogat să ajungi ai fi vrut.

 

Şi iată! Ai bani să-i întorci cu mâini zeci

Dar nici măcar doua nu ai ca să treci

Cu literă mare valoarea-n cuvinte

Nici măcar doua  mâini, să-ţi sape morminte.

 

Cu toate acestea Eu chiar te-aş lua

La mine-n vecie să stai-n dreapta Mea.

Dar… omule, uite, prăpastie-ngustă

Între Mine şi tine cum zace pătrunsă.

 

Mâna ta azi de-ai avea ar ajunge

Mâna Mea slabă s-o prindă. La cruce

Să mergem împreună, de mână,

Spini să culegem, să facem cunună.

 

Dar mâini nu mai ai. Nici degete zece.

Ai numai un trup, nu ca-al Meu slab, ce-agale păşeşte.

Ai trup de-mpărat, nu slab şi murdar

Dar fără picoare. Făr` mâini. Ce amar!

 

Cu ce să Mă prinzi nu mai ai.

Şi bani să-mi trimiţi să-ţi cumpăr cum astăzi să-mi dai?

Omule, uite, eşti la poartă de Rai

Îţi dau cheia, dar cu ce să deschizi

Şi cu ce să ajungi

Dacă mâini şi picioare nu ai?”

 

Nu ştiu, Isuse, ce ştiu e că Tu

Cu mulţi te-ntâlneşti

Pe mulţi i-auzi plini de silă

cum spun acelaşi crud NU!

 

Fraţilor, timp nu mai e să faci bani

Şi chiar de ar fi cu ce mâini să cumperi mulţi ani?

Când fără de mâini n-ai nimic şi nimic

Nici măcar ce să-i dai lui Isus să-ţi pună în plic

 

Ca să ai pentru Raiul ceresc

Răsplată pentru traiul lumesc.

Frate, cu bani cumperi bani

Dar îţi tai mâini, picioare, şi parte din ani.

 

La Isus du-te azi şi-L întreabă:

De câţi bani am nevoie să-Ţi cumpăr degrabă

O palmă de suflet şi-un deget de dor

Să te prindă de mână, şi-n veci să nu mor?

sursa foto: Google

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Credinta

Cum să fii ARTIST în lumea evanghelică? Interviu cu Cătălin Ciuculescu

Distribuiți vă rog

Cu ani în urmă, când Dumnezeu era pentru mine numai „Cineva îndepărtat, căruia trebuie să ne rugăm când avem vreun necaz”, ştiam că am un mare har, acela de a scrie. De câte ori n-am auzit că voi muri de foame cu prostiile mele, că trebuie să învăţ să fiu cineva, nu să pierd vremea scriind „poezii şi aberaţii”?!

Când am aflat adevărul despre identitatea lui Dumnezeu, am înţeles însă că „prostiile” mele se numeau ARTĂ şi că El, Marele Artist, a început ca tâmplar şi a sfârşit ca Mântuitor şi Rege.

Am pus cap la cap întreaga Sa viaţă, am căzut pe genunchi şi L-am rugat să-mi arate ce vrea să fac cu talantul pe care mi l-a dat. N-am primit un răspuns concret nici azi, sau nu sunt eu încă pregătită să-mi asum răspunsul Lui.

Ce am făcut însă, a fost să creez un Grup pe Facebook, numit „ARTIŞTII LUMII”, apoi o secţiune de blog cu acelaşi nume, şi să continuu să mă rog pentru viziunea mea.

Şi-ntr-o seară, ascultând „Sutaşul” pentru a miliarda oară, am simţit că omul din spatele cuvintelor şi al melodiei, trebuie să fie primul ARTIST creştin care să-şi spună povestea. Cătălin Ciuculescu, căci despre el este vorba, deschide aşadar seria interviurilor ARTŞTILOR LUMII.

Despre credinţă, Dumnezeu, destin, artă şi iubire, a acceptat să ne cânte tăcut, cel de la care am învăţat nu demult că „Dumnezeu nu te pune pe drumuri. Nu-ți cere traducere legalizată după cartea de identitate. Nu-ți cere contracte și bani pentru toate chichițele. Nu te-așteaptă la Primărie cu Registrul de Impozite și Taxe în mână. Nu-ți cere încă o copie xerox, de care oricum n-avea nevoie și, cu siguranță nu te cheamă peste patruzeci de minute pentru a finaliza actele cu semnătură.”  (citeşte continuarea AICI)

Cătălin, mulţumesc pentru că ai răspuns rugăminţii mele de a ne ne împărtăşi parte din povestea ta. Pe blogul tău dezvălui că într-o zi, tatăl tău ţi-a reproşat că te-a ţinut în şcoli şi tu alegi să nu faci nimic cu viitorul tău. Despre ce şcoli era vorba şi la ce se referea, când spunea NIMIC?

Salutare si ma bucur ca pot fi de folos. Am studiat la Liceul Crestin din Resita si am terminat facultatea de Geografie, pe ramura Stiinta Mediului, la Universitatea de Vest din Timisoara. Tata e un om cu multa teama de Dumnezeu, dar probabil influentat de alegerile mele, a devenit ingrijorat.

Teama (nu numai a lui) era ca studiasem degeaba, ca nu aveam sa profesez in urma terminari studiilor mele, ca n-o sa am unde sa stau si ca o s-o duc greu. Dar nu l-a tinut mult gandul asta, iar lucrurile au fost rezolvate de „sus”.

Cum ai ales să renunţi la ceea ce studiaseşi, pentru „a deveni artist”?

Eu sunt mai mult decat „artist”. Sunt un om cu multe probleme, multe defecte si cu mare nevoie de Dumnezeu. Asta ca sa stabilim de la inceput :). Dupa ce am obtinut licenta mi-am propus sa urmez cursurile de Master la aceeasi universitate.

In toata perioada asta am avut in suflet implicarea in „lucrul lui Dumnezeu”, desi faceam multe altele impotriva Lui. Mi-am spus in inima ca daca nu intru la fara taxa o sa incep sa merg in misiune, macar pentru un an de zile, sa vad daca ce scrie in „Cartea lui Dumnezeu” e adevarat sau e doar abureala ieftina. Am fost al doilea sub linie, asa ca nu am mai facut master. L-am intalnit pe Adi Gliga perioada urmatoare, un om in jurul caruia am crescut, de la care am invatat multe si care m-a incurajat tare.

Ce înseamnă pentru tine, ca şi creştin, arta? Cum ne poate ajuta ea sufleteşte?

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor. E o scanteie in carbuni, o sclipire in fiintele care, aparent, nu au nimic de dat. Oricine creeaza ceva e artist, pentru mine. Omul care face suruburi, femeia care face perdele, oamenii care produc ceva din imaginatia lor, sunt artisti.

Arta dezvolta demnitatea, creste sensibilitatea, ne ajuta sa vedem trairi, sa ne vindecam sentimental si mental in unele cazuri, ne face sa vedem binele din oameni, ne invata sa radem si sa plangem. Arta ne arata frumusetea in imagini, cuvinte, sunete, gust, miros si atingeri. N-ai cum sa nu te schimbi in urma intrarii in contact cu ea, asta daca nu cumva esti de piatra.

Arta e o favoare lasata de Dumnezeu oamenilor!

Aud de foarte multe ori creştini care se plâng de lipsa de originalitate în ceea ce priveşte închinarea prin muzică, în bisericile noastre, pentru că majoritatea textelor sau muzicii sunt împrumutate şi/sau „traduse de la americani”:). Cum crezi că s-ar putea rezolva această nemulţumire? Ce ar trebui să facem noi, cei cărora Dumnezeu ne-a dat harul scriiturii, al imaginii sau al notelor, pentru a-I aduce Lui slavă?

E adevarat ca stam foarte prost la capitolul originalitate. Oamenii care traduc nu sunt de condamnat. Nici ei si nici muzica pe care o traduc. Eu m-am apropiat de Dumnezeu si in uma traducerilor. Si mie imi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara. Eu cred ca Dumnezeu e si la noi si ca se poate vorbi si canta despre El si in romana.

Nemultumiri vor fi tot timpul si astea, de obicei, nu se prea rezolva, in schimb, cred ca muzica romaneasca se va schimba cand cei care o canta vor avea experiente cu Dumnezeu, cand vor canta despre un Dumnezeu cu care traiesc, nu unul despre care au auzit.

Pana nu stai aproape de Dumnezeu, canti despre el intr-un limbaj ciudat, pe care doar cei super-sprituali il inteleg. Dumnezeu e pentru oricine, indiferent ca are cunostinte sau nu, ca e cunoscator sau impotrivitor, sarac sau bogat, etc.

Cred ca cei care se bucura de gratia de a crea trebuie sa traiasca mai intai cu Dumnezeu, sa fie sinceri cu El, cu ei insisi si cu oamenii. Dumnezeu lucreaza cu cei care nu se cred importanti si cu capul mare!:) Lucreaza cu cei care stiu unde le e locul, cu oamenii simpli. Asa castiga slava: noi mai mici, El mai mare.

Îmi pare rau ca trebuie sa „traducem Dumnezeul altora”, ca trebuie sa luam ceva tare de afara ca sa devenim cunoscuti la noi in tara.

Organizezi la Brădăţel, tabăra de creaţie muzicală UN SUFLU NOU. Cum şi de ce această idee?

Tocmai pentru ca vrem sa incurajam oamenii sa compuna in romana. Ideea a aparut anul trecut, in urma unei discutii cu un prieten care spunea ca as putea incerca asta. Stilul lui Dumnezeu a fost sa creeze ucenici. Asta a facut si Isus, altfel crestinismul ar fi pierit o data cu ridicarea Lui la Cer.

Speram sa punem in cei care vor veni cateva valori care sa ii ajute sa fie folositori oamenilor si cerului. Mi-am imaginat ca daca strangem 10 oameni, vor fi 10 slujitori in care o sa creasca motivatia de a scrie profund despre Dumnezeu si sa fie pe intelesul oricui.

Cum ar putea ajuta cei care scriu versuri, dar nu au harul muzicii? Ar fi, din punctul tău de vedere, de folos o tabără de creaţie literară, cu tematică creştină?

Cred ca e de folos orice activitate care Ii creste Numele lui Dumnezeu, ca e ea de muzica, de creatie literara, de predicat, de sters praful sau de dat cu matura. Tot ce Il are pe Dumnezeu in centru este de dorit.

Vreau să ne împărtăşeşti acum parte din povestea destinului tău. Cum L-ai cunoscut pe Dumnezeu şi care a fost drumul pe care l-ai parcurs, de la cunoaştere, la trăire cu El?

L-am cunoscut pe Dumnezeu la 13 ani. Pana la 14 ani am fost vacarul familiei, o familie formata din 11 persoane. Am pierdut odata vaca si, de frica bataii din partea tatalui meu, I-am spus lui Dumnezeu ca daca ma ajuta s-o gasesc, o sa-L urmez toata viata:).

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mi-a dus-o El direct acasa in timp ce o cautam de vreo cateva ore, prin vreo 3 sate vecine. Pentru ca am crezut ca exista Dumnezeu, am fost botezat. Pana la 17 ani si jumatate am fost inocent. La varsta aia, influentat de mediul in care ma invarteam, am inceput sa cad. Cativa prieteni au ras de mine cand le-am spus ca nu stiu ce e aia masturbare si ca nu am incercat niciodata.

Nici n-aveam cum. Acasa avusesem o buna perioada de timp un televizor alb-negru la care prindeam semnal daca puneam in spate o furculita de aluminium. Eu stiam doar de TVR 1 si TVR 2 si cam atat. Mi-am spus in minte ca o sa-ncerc o singura data si, dupa ce am inceput, am suferit mai multi ani.

Mai mult decat atat, la inceputul facultatii, am primit un lap-top in numele lui Isus, dar l-am folosit in numele dracului, pentru ca tare mult mi-am chinuit sufletul cu pornografia. Plangeam, imi ceream iertare, iar ajungeam acolo, iar plangeam, si tot asa pentru o perioada buna de timp.

La Biserica sfant, si acasa drac. La 21 de ani, m-am mai nascut odata, sufleteste acum. M-a scapat Dumnezeu de pornografie, dintr-odata, pentru ca i-am cerut. De autosatisfacere m-a scapat in timp dar m-a scapat si de asta.

Bibliei nu I-am dat importanta, desi era singurul fel in care puteam fi schimbat, dar am dat de Matei 11:28, i-am dat problemele lui Dumnezeu si El le-a primit cu bucurie, oferindu-mi liniste in schimb. Mi-a luat mult timp sa inteleg ca solutia e Isus. Inca am lupte, dar acum stiu cine poate sa le duca pentru mine: Isus.

„Veniţi la MINE, toşi cei trudiţi şi împovăraţi, şi EU vă voi da odihnă!”

Spune-ne despre iubire. Eşti un artist tânăr. Talentat şi binecuvântat de Dumnezeu. Cum vezi tu iubirea dintre un bărbat şi o femeie? Pe ce fundaţie ar trebui ea construită?

Invat si eu iubirea, ca unul care am ranit oameni care m-au iubit, ca unul care a pierdut prietenii din cauza felului meu urat de a fi. Iubirea e grea. Foarte frumoasa, dar foarte grea. Pentru oameni e grea, nu pentru Dumnezeu, care e Insasi Iubirea.

E grea pentru ca in iubire trebuie sa ierti si sa-ti ceri iertare. Cred ca iubirea dintre barbat si femeie trebuie construita pe baza sinceritatii. Neaparat. La fel e si cu Dumnezeu. Cand te imprietenesti cu El Ii spui ce a fost mai urat in trecutul tau, Ii spui ce esti acum si unde vrei sa ajungi impreuna cu El.

Felul in care pornesti la drum arata cum o sa fie drumul. Cand umbli cu minciuni, vei dormi in minciuna si te vei trezi in miciuna. Cand esti sincer, castigi increderea celui sau celei de langa tine.

Cum se împacă viaţa de artist creştin, mereu pe drumuri, cu cea de familist? Cum crezi că ai pune un echilibru între cele două, dacă ai fi căsătorit? E necesar ca un artist să aibă o soţie cu acelaşi har, sau există posibilitatea unei convieţuiri şi cu o femeie cu un alt tip de carieră?

Desi nu am experienta casatoriei INCA, eu CRED ca familia si slujirea merg mana in mana. Depinde cu cine te „legi la cap”. Cand persoana cu care te unesti se invarte in jurul lui Dumnezeu, iubindu-L, sunt CONVINS ca nu-ti pune bete-n roate cand vine vorba de a face lucrul Lui.

Stiu ca lucururile se schimba o data cu intemeierea unei familii, o data cu aparitia si cresterea copiilor, dar locul lui Dumnezeu ramane locul I. Asta ajuta familia sa stea in picioare. Stiu asta pentru ca am vazut-o la mama si la tata. Echilibrul il pune Dumnezeu, iar cand o sa fiu casatorit, o sa-l vad :).

In urma cu ceva timp imi doream pe cineva care sa cante la vioara sau la pian ca sa ma ajute cu negativele, sau pe cineva care sa fie in medicina ca sa ajute oamenii, sau pe cineva total pe langa muzica, sa nu ma incurce si sa nu inteleaga ce fac:).

Azi nu mai cred nimic din lucrurile astea. Nu trebuie ca oamenii sa aiba aceleasi pasiuni sau acelasi talent ca sa traiasca impreuna. Trebuie doar sa Il iubeasca pe Dumnezeu, Cel care tine oamenii impreuna.

Spune-ne, te rog, la final, cum crezi tu că ne-am putea descoperi misiunea personală, pentru care Dumnezeu ne-a creat?

Ca sa descoperi lucururile la care esti bun, trebuie sa faci ceva. Sa nu stai. Siu ca sunt oameni care zic: „eu nu stiu care e darul meu”, dar n-au cautat sa faca nimic sa-l descopere. Stiu ca Dumnezeu da daruri. Stiu ca orice credincios are darul slujirii.

Trebuie doar sa descoperim prin CE sa slujim. Cand incepi sa cauti felurile in care poti fi de folos o sa primesti raspunsuri, de la Dumnezeu, de la inima ta si de la oameni. Fa ceva, si daca nu castigi numai tu, inseamna ca ti-ai gasit scopul!

Mulţumim, Cătălin, pentru darul pe care nu-l ţii numai pentru tine! Pentru sinceritatea şi dragostea de Dumnezeu, pe care ne încurajezi s-o descoperim în fiecare zi!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog