Copii cu nevoi speciale

De ce crezi că rămâne mama unui copil cu dizabilitate alături de un soț abuziv? Interviu cu Liliana Baltă

Distribuiți vă rog

Dizabilitatea nu este despre vinovăţia cuiva. Este despre biencuvântarea de a fi părintele unui copil care a venit în viaţa fiecărei familii pentru a-i ajuta să înveţe taina iubirilor fără sfârşit.

Dizabilitatea este despre a rămâne, nu despre a pleca. Şi-aş mai spune multe, dar vă las cu gândurile Lilianei Gabriela Baltă, o mămică de copil pentru care viaţa nu e despre ură, invidie ori nepăsare. Ci despre războaie câştigate după ce pierzi luptele cu tine însuţi şi îţi dai seama că numai Dumnezeu este răspunsul tuturor întrebărilor noastre.

Am stat de vorbă cu Liliana pentru că #NuEştiSingurPeLume susţine mămicile cărora li se reproşează că poartă vina diagnosticului copilului lor. Nu, nu este adevărat, şi campania vulnerabilităţii şi-a luat angajamentul să o dovedească.

Mulţumim, mămică frumoasă, pentru dragostea şi dedicarea ta, şi pentru susţinerea cu care ne onorezi!

 

Mama nu este vinovată pentru diagnosticul copilului ei

 

Ce se întâmplă cu o mamă pe care soțul o învinuieşte pentru că a născut un copil cu diagnostic, sau că din vina ei copilul „a ajuns autist”?

L: Într-o primă fază apare furia, discuţii, certuri interminabile, ca mai apoi să se instaleze ( fără a-şi da seama cum şi când) o stare de frustrare şi să apară îndoieli care în final destabilizează mămica emoţional, cu repercursiuni chiar pe fizic.

Femeia se depărtează încet, încet de bărbatul în care a sperat să găsească sprijin, care speră să-i fie bulă de oxygen, capabilă s-o ţină încă în lumină. Iubirea dispare, lăsând locul indiferenţei.

 

Ce crezi că simte tatăl în momentul aflării diagnosticului copilului?

L: De multe ori tatăl este incapabil să înţeleagă complexitatea situaţiei, preferă să fugă, să se refugieze în diverse ( hobby-uri să zicem). Are nevoie de timp pentru a accepta, ceva mai mult decât mama. În anumite situaţii cred că este vorba despre o modalitate de autoprotecţie, tatăl fiind depăşit de întorsătura pe care viaţa cuplului o va lua inevitabil.

Cred că şi tatăl traieşte (undeva în el) propria traumă. Cu cât avalanşa de reproşuri şi învinuiri la adresa soţiei este mai mare, cu atât frustrarea lui personală este mai mare. Tatăl poate fi incapabil să accepte o viaţă nouă alaturi de un copil cu autism, diferită de cea trăită până atunci, cu multe schimbări, cu multe suişuri şi coborâşuri…alta. Intoleranţa la schimbare este foarte mare în cazul lor, al taţilor.

 

  De ce crezi că rămâne mama unui copil cu dizabilitate alături de un soț abuziv?

L: De ce ar rămâne mama lângă un soţ abuziv? Din multe motive. Unele doar scuze. Altele reale. În primul rând este vorba despre dependenţa materială. Mama unui copil cu autism este nevoită să renunţe la job, deseori, pentru a se dedica copilaşului şi atunci tatăl devine unicul susţinător al familiei. Lucru care-l face şi mai tiran.

Dupa aceea, mama consideră că puiul are nevoie alături de ambii părinţii, neînţelegând că conflictele afectează psihicul şi comportamentul copilaşului. Alteori mama este influenţată de considerente sociale (ce vor spune rudele, vecinii, prietenii??), ori religioare (biserica se pronunţă împotriva divorţului, crede ea!).

Dar deseori, şi asta mi se pare cel mai grav, mama este la rândul ei dependentă emoţional de tatăl abuziv. Şi aici nu mai este vorba despre protejarea copilului (care devine scuză) este vorba despre propriile angoase. Mama este oricum speriată, îngrijorată, copleşită, iar o ruptură ar fi peste puterile ei în acel moment.

 

Ştim cu toții că nu plecăm din relații imediat ce apar problemele. Ce sugerezi mamelor copiilor cu nevoi speciale să facă, în situația în care nu sunt susținute de soții lor, deși ele au încercat tot ce le-a stat în putință, pentru a reface relația ?

L: Vine un moment în care mamele acceptă, unele cu seninătate (cazul meu),  altele cu disperare (dar acceptă) şi când se aşează puţin lucrurile în sufletul lor aş recomanda să analizeze bine situaţia, să privească din toate unghiurile, să pună în balanţă avantajele şi dezavantajele rămânerii într-o relaţie disfuncţională. Să-şi asume decizia, să  ştie ca nu sunt singure. Să accepte că ar putea avea nevoie de sprijin, (inclusiv din parte specialiştilor) să ceară acest ajutor făr ruşine, să discute deschis despre situaţia lor, deloc singulară, şi să meargă înainte. Tatăl este un sprijin numai atâta vreme cât se implică, când el devine doar o mobilă scaârţâietoare, devine povară.

În cazul unei separări între părinţi şansele ca mama unui copil cu autism să intre într-o altă căsnicie cred că sunt minime pentru că  este destul de greu pentru un bărbat să-şi asume traiul lângă o femeie cu un copil cu dizabilităţi. Cunosc câteva cazuri fericite, dar foarte puţine!!! Dizabilitatea sperie rău!

Recuperarea unui copil cu autism nu este exclusiv responsabilitatea mamei. Ea trebuie împărţită cu tatăl. În realitate însă, implicarea mamelor este totală, a tatălui parţială sau inexistentă. De aici şi greutatea care poate deveni povară pe umerii mamei predispusă depresiei, însingurării, izolării.

 

Există şanse ca familiile să rămână împreună?

 

Ce crezi că poate ajuta familia să rămână întreaga, în ciuda aflării unui diagnostic al copilului?

L: Este evident ca un copil cu autism schimbă viaţa unei familii, priorităţile familiei devin altele, iar dacă partenerii reuşesc să comunice eficient şi să stabilească împreună drumul ce-l mai au, familia poate rămâne întregă. Cred că este nevoie să încercăm să ne ascultăm mai mult partenerii căci am constatat că ne place mai mult să vorbim, să ne plângem, să ne lamentăm fără  sa ne dăm seama că şi cel de lângă noi are aceleaşi nevoi.

 

Cât de important este echilibrul dintre părinţi, în familia copilului cu autism?

L: Echilibrul părinţilor într-o familie cu un copil cu autism este esenţială. Oferă în primul rând un model, oferă siguranţa de care acesţi micuţi au mare nevoie, oferă linişte. Plus că sunt multe situaţii neprevăzute şi numai cu calm putem lua hotărâri în mod obiectiv.

Daca ne uităm la un copil (nu musai cu autism) putem să ne dăm seama de intensitatea focului care mocneşte între părinţi. Dacă părinţii acţionează la unison, constant, ferm, dar cu maximă iubire, comportamentul copilului se va modifica în bine. Iubirea este cheia! Generatoare de toate celelalte! Şi credinţa nestrămutată!

Dacă vrei să ajuţi şi altfel femeile care trăiesc în lanţuri, te rog ca pe lângă alăturarea în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME,  să îmi scrii AICI povestea ta, cum ai reuşit să scapi de calvar, (sub nume real sau sub anonimat) distribuie acest articol şi susţine cu un like  AICI, pagina Învaţă.Crede.Iubeşte.

 

 

 

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu

Comentarii (2)

  1. Uneori este imposibil sa imparti cu sotul aceasta lupta. Ar trebui sa existe mult mai multe informatii despre tulburarile psihice pt a le putea recunoaste la partenerii de viata. Dupa diagnosticul de tsa al fiului meu am recunoscut aceleasi semne si la tatal lui. Va dat seama ca in anii 80 nu se stia sau nu se vorbea despre asta…este derizoriu sa mai spun ca nu a intelegea ce fel de ajutor si ca are nevoie urgenta de el. Ma numar printre putinele mamici privilegiate care au putut sa divorteze….

Assign a menu in the Right Menu options.