Autor: monica.berceanu

Copilărie în Parcul IOR!

Copii tipici

Copilărie în Parcul IOR!

Distribuiți vă rog

 

Azi am lăcrimat. Pentru copilării pierdute. Născute să fie sufocată de o lume digitală. Am văzut bucuria adevărată. Am scris ceva despre ea ieri. Aici.

Am simţit pentru prima dată, după ani în care am lucrat cu zeci de copii, ce înseamnă râsul unui copil. Din ce se hrăneşete el. Şi cum creşte frumos…

poză: Bogdan Laciu Photography

Aş fi vrut să strâng toţi părinţii la un loc, cei care îşi ţin copiii strâns la piept, de teama de a nu cădea, de a nu răci dacă se udă 5 minute, de a nu se întâmpla vreo tragedie dacă merg cu bicicleta fără 3 căşti şi 100 de protecţii…

Aş fi vrut să filmez bucuria adevărată şi să o împărtăşesc tuturor. Nu am reuşit. Poate mă vor ajuta organizatorii acestui eveniment!

În 11 ani, am spus de miliarde  de ori că o copilărie trăită între 4 pereţi nu este demnă de a purta un nume atât de frumos… o copilărie în care NU are valoare de absolut, nu poate fi premiată cu un comportament plăcut, cu vorbire conformă cu vârsta, cu iubire necondiţionată.

foto: Valentin Carbunaru

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

E trist să vezi copii condamnaţi la maturitate de la 2 ani. Obligaţi să înveţe cifre, litere şi culori, comparaţi cu cel mai bun dintre cei mai geniali copii din grupa lui, din blocul lui, de pe strada lui.

E trist să vezi părinţi îngrijoraţi de lipsa de sens din viaţa propriilor copii. Părinţi care plătesc bani grei pe jucăriile cele mai sofisticate, pentru ca al lor copil să spună MAMA! E şi mai trist faptul că se încurajează tot mai mult terapia între 4 pereţi, decât bucuria adevărată. Aceasta vie!

Azi am fost bucuroasă. Mi-am confecţionat bucuria asta din stropii veniţi din pistoalele copiilor frumoşi, din bidoanele şi sticlele pline şi golite în câteva secunde, din rugăminţile lor sincere: „Îmi mai daţi şi mie puţină apă?”

M-am uitat în ochii unuia din frumoşii care mi-au cerut. Dacă aş fi spus NU aş fi văzut durere. În ochii aceia bucuroşi. Adică… creaţi să fie bucuroşi. Pentru că noi, adulţii, îi întristăm mereu… cu NU-urile noastre absurde…

 

„Pentru că ne e greu să spălăm după ei, pentru că ne e ruşine să-i vadă lumea cu hainele murdare, pentru că ne e frică să nu se îmbolnăvească. De fapt, ne e frică să nu ajungem noi iar la atacuri de panicp din cauza bolilor lor, Monica! De fapt, este vorba despre noi în toată nebunia asta a copiilor noştri!” îmi spunea o mămică săptămâna trecută.

„Dacă am merge noi să facem terapie mai întâi, copiii noştri nici nu ar avea nevoie de terapie. Dar noi suntem egoişti. Preferăm să dăm vina pe boala copiilor, pentru a nu recunoaşte că de fapt noi îi îmbolnăvim pe unii dintre ei atât de grav, încât au nevoie de terapie de la 3 ani.”

  • Cu ce îi îmbolnăviţi? Am îndrăznit să întreb, şocată de sinceritatea din ochii acestei mămici încercate de viaţă…
  • Cum cu ce? Ştii şi tu că ne luăm după tot felul de absurdităţi şi le interzicem să mai fie copii. Băgăm în ei carte de la 2 ani şi apoi ne întrebăm de ce nu se joacă. De ce nu îşi fac prieteni. Le dăm tablete şi telefoane şi îi ducem apoi la terapeuţi să ni-i vindece. Pentru că sunt ei defecţi…

M-a lovit peste suflet. M-am întrebat cât de puternic a trebuit să o lovească viaţa pe mămica aceasta, încât să ajungă să spună aceste cuvinte … lăcrimând. N-am întrebat-o. Nici nu o voi face. Mă voi ruga doar pentru sufletul ei întemniţat…

Foto: Valentin Carbunaru

Azi am văzut copii. Nu doar de 3, 7, 13 ani … am văzut ce înseamnă adultul care retrăieşte copilăria. Am văzut bucuria unei nevinovăţii, surâsul încrederii că viaţa trebuie stropită mult mai des decât o facem noi, cu apă sfinţită.  Nu de la popă, ci de la copii.

Am ajuns târzior. Am fost dezamăgită că nu am prins începutul. Aş fi vrut să fiu acolo, să văd primele reacţii ale puilor de om…

Am văzut o cisternă goală şi oameni care comentau: „Prea puţină apă a fost!”

Am adăugat tăcut: „Prea puţină voie de a trăi, dată copiilor!”

Un eveniment frumos. De fapt … l-aş numi o şansă frumoasă.

Felicitări, dragi organizatori, aţi adus bucuria uitată în vreun penar, în vreun stilou, pe vreo bancă din clasă, în vreun „N-ai voie!” gravat pe inima copilului frumos ce trebuie să trăiască viaţa, nu copilăria!

 

Eu zic să facem din bătaia cu apă o sărbătoare colorată frumos până la toamnă! Să aducem în sufletele copiilor siguranţa că lumea lor este cea mai frumoasă, şi, pentru a fi frumoşi, nu au nevoie să fie maturi! Şi nici genii…

Ce spuneţi?

Mai zii ceva. mai poţi?:))) foto preluată de pe pagina evenimentului.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Relatii

Pensiunea Rază de Soare- locul unde mi-am lăsat Aripile

Distribuiți vă rog

– locul unde mi-am lăsat Aripile

Azi scriu despre o altfel de iubire a mea. De data asta, nu bifată greşit. 🙂

Iubirea de natură. Cea pe care Dumnezeu a creat-o pentru noi. Să ne bucurăm de ea. Numai că noi, puşi pe câştigat bani şi faimă, cheltuim timp să cumpărăm câte o bucurie la final de lună. De săptămână ori de viaţă…

Trist … ne e frică să trăim fără bani. Şi la sfârşit, ne e frică să murim fără oameni.

 

Despre iubirea de Aer vreau să vă spun azi. Despre cât de frumos se trăieşte liniştea în Breaza. La pensiunea Rază de Soare. Am fost 4 zile acolo, cu treabă. Impropriu spus la mine, aşa este! Treaba mea e să învăţ copiii cu tulburări de spectru autist să crească frumos. 

Am avut 4 zile în care m-am jucat vreo 15 ore pe zi. M-am jucat, da. Să-l pot învăţa pe copilul frumos să cânte. Să împărtăşească. Să împartă. Să se dea peste cap. Să mângâie. Să vorbească. Să reziste.

Am găsit un loc pe care mi-aş dori să îl întâlnesc şi în Rai.

Oameni frumoşi. Cu suflet plin de har.

Trambulină. Copilărie regăsită într-un loc unde poveştile au gust de corcoduşe necoapte.

Biliard. Locul unde Tom şi Jerry se luptă pentru supravieţuire. Copii care jucau cu părinţii, de drag ce prindeau de raza de soare ce apăruse peste noapte în viaţa lor.

Fotbal. Porţi de Rai, aş zice eu. Copii şi părinţi jucând, strigând. Râzând.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Terase. Ferestre spre cer. Numai lemn. Să simţi România. Să miroşi a foc neaprins.

Grătar. De ars pe el oboseala. De simţit miros de „Am voie!” 🙂

Foc de tabără. Să retrăieşti ce-ai fost odată.

Căruţă cu cal. Mişu, l-a botezat un prichindel de 3 ani şi jumătate. De făcut fercire.

Gâini, cocoşi, puişori. De învăţat copiii să iubească.

Deşi nu am avut timp să scriu, decât o singură postare, am scris pe suflet promisiunea reîntoarcerii. Sper, de data aceasta, cu o gaşcă întreagă de copii. Să-i învăţăm să trăiască frumos.

Rază de Soare, pensiunea unde Cerul şi Pământul se cunună. 

Am fost pe jos, în centrul oraşului. Cu copil de 5 ani de mână. Ne-am dat în tiribombe, în leagăne şi în tobogane. Am cumpărat îngheţată şi jucării de lemn. Să nu uităm să trăim.

După 3 ore, am auzit un glas frumos: „Hai înapoi la pensiune!”

  • De ce? întreb curioasă că al meu copil vrea să ne întoarcem…
  • Să ne dăm în trambulină. Să mă plimb cu căluţul! Să cânte cocoşul.

Mai spui ceva? 🙂 Nu ai cum… Copiii nu spun lucruri trăznite la Rază de Soare. Spun poveşti de trăit.

Mulţumim, Rază de Soare, pentru Aripile de Drum cărora le-am dat pauză 4 zile. Să-şi odihnească bătăile.

Mulţumim pentru frumuseţe, ospitalitate şi copilărie!

Revin, promit sufletului meu că îi voi da această libertate cât de des voi putea. MERITĂ!

Dragii mei, sufletele noastre merită o parte de Rai în fiecare clipă. Să le-o dăruim din când în când, aşa, într-o zbatere de gând! Să ne oprim într-o rază şi să ne odihnim sufletele, obosite de atâta căutat faimă.

 

Opriţi-vă la Rază de Soare, întinedeţi-vă inimile pe iarbă şi mirosiţi bucuria copilului din voi!

Până la revederea cu partea mea de Rai, îmi pun Aripi de Drum şi pornesc spre vis. Acolo unde mă aşteaptă Căluţul Mişu să îmi spună că şi oamenii mari au nevoie să se oprească să îl mângâie. Din când în când.

Atenţie: aici se face artă!

20160619_194618

Desen al unui adolescent cu Autism, de 16 ani! El este căluţul Mişu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.