Autor: monica.berceanu

Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Oameni cu aripi

Adrian Paunescu – viata fara de moarte sau cum sa mori, traind in mormant

Distribuiți vă rog

20 iulie 2016.

E Ziua Aviatiei. M-am trezit cu gandul de a scrie despre o mare iubire a mea: zborul. Nu sunt pilot:), spun o mare iubire pentru ce simt cand il simt. E greu de explicat si greu de definit.

E un fel de dor de duca, spre nicaieri si spre pretutindeni. Exact asa. De asta mi-am si pus Aripi de Drum, sa pot trai o viata cu dorul de cer, intr-un zbor continuu si perfect. Eu, cea mai imperfect dintre imperfectii lumii.

Dar gandul meu, de a povesti despre ziua aviatiei, s-a blocat pe drumul spre inceput. Pentru ca, sigur nu intamplator, mi-au venit in minte 2 versuri  ale lui Adrian Paunescu:

„Si brusc am inteles ca fara tine
Nici eu in toate mintile nu sunt.”

N-am inteles de ce ma obsedeaza aceste versuri, si m-am indreptat spre mine insami. Sa ma intreb de ce. Si sa gasesc raspuns. Mi-am dat seama apoi ca de fapt, azi e o zi in care imi strang in pumni 2 mari iubiri: POEZIA si ZBORUL.

E ziua in care s-a nascut un OM care a avut curaj sa fie el insusi. Cu toate condamnarile lumii, cu toate pistoalele indreptate spre el.

Adrian Paunescu m-a invatat candva, fara sa stie, ca iubirea nu e iubire daca nu zboara. Daca nu e libera, adica.

Si tot nu intamplator, mi-am amintit de poemul lui, pe care l-am plans candva de atatea ori, ca nu mai aveam indrazneala sa mai cer lacrimi de la Dumnezeu.

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

 [ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

E greu sa fii tu insuti intr-o lume pusa pe judecat. Pusa pe aruncat nu cu pietre, ci cu gloante. Sa te ingroape mai repede in pamant.

E greu sa te lupti cu lumea, sa te inalti de-acolo, de sub lespezi rece, la cer. Cand ei te coboara, tu te ridici. Iti faci mainile ruga, si cu ele tragi de mansa propriei puteri, si pornesti la zbor. Cu toate ale lumii ne-ntelesuri.

Adrian Paunescu nu s-a nascut sa moara. S-a nascut sa ne arate ca se poate trai vesnic. Ca se poate ajunge la el, acolo sus, cel putin o data pe an. Pe 20 iulie.

Nu stiu cati dintre pilotii lumii stiu ca e sarbatoare in cer azi SI pentru o nastere de om, nu doar de Aripa. Nu stiu cati dintre noi avem curajul sa le cerem celor ce se duc acolo sus, azi, sa ii duca si lui, marelui poet, un pumn de lume. Sa scrie cu ea si acolo, povestea ce n-a mai apucat s-o termine aici.

Nu stiu cati dintre artistii lumii stiu ca azi e sarbatoare nu doar pentru ca e ziua Aviatiei, ci pentru ca pilotii lumii sunt artistii lumii. Si nici un artist al lumii nu trece dincolo, pana nu devine pilot.

Despre Adrian Paunescu am aflat prima data de la Cirna, Dolj, satucul bunicii mele. A venit in urma cu peste 23 ani sa tina un spectacol acolo. Cu Ana Maria si cu Andrei. Copiii lui. Mi-aduc aminte ca am plans tot spectacolul. Eram prea mica atunci sa inteleg de ce. Stiam doar ca lumea se uita ciudat la mine.

Nu stiam cine este, si de ce e atata zarva in sat la noi. Stiam doar ca simt ceva ce nu stiu explica, atunci cand vorbea si cand s-a inceput a canta.

Am aflat apoi, de la bunicul, ca e un mare poet. Ca au fost colegi de banca si ca se bateau. Ca s-a nascut in Basarabia, si marea parte a copilariei a trait-o la Birca, Dolj. Ca a stat in Cirna o perioada, si ca era un copil altfel. Nici bunicul nu a stiut sa-mi explice „cum adica era altfel…?”

Am intrebat de poeziile lui, unde le pot gasi. Nu aveam nimeni nimic. Nici macar tata, care iubea poezia mai mult ca orice. N-am gasit nici la biblioteca orasului meu natal, Bailesti. Habar nu am daca azi au acolo cartile lui.

Dar tare as vrea sa stiu ca e citit  in Oltenia lui draga.

Nu stiu nici cati stiu ca „OLTENIA, ETERNA TERANOVA”, e scrisa de el. Stia de atunci ca va trai vesnicia prin lume. Desi plecat…

Nu stiu nici cati se intreaba de ce OAMENII nu sunt cinstiti in patria lor. Si cati olteni sunt mandri ca cineva, candva, pentru totdeauna, le-a gravat Oltenia pe harta spre cer.

Ca Adrian Paunescu a scris istoria cu slovele iubirii. Istoria unei tari in care se moare de multe, mai putin de dor de ARTISTII LUMII.

Azi, Adrian Paunescu ar fi implinit 73 de ani. N-a fost sa (mai) fie…

Suntem multi, eu stiu sigur, care iubim asa cum a iubit el. Dar si mai multi care nu au curaj sa iubeasca asa: asumat!

Azi sarbatoresc 2 mari iubiri: de ZBOR si POEZIE! Si inteleg tot mai mult ca moartea se poate trai, prin cuvant.

Va rog azi, pe voi, cei ce zburati acolo spre cer, sa duceti o aripa de drum si celui ce ne-a invatat ca

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii. (Ruga pentru parinti)

Va rog pe voi, piloti frumosi, sa purtati pe umerii vostri azi, iubirea. Deschid azi pumnii mei si va las sa priviti cum se zbat pentru viata cele 2 iubiri: de ZBOR si de POEZIE. Sa nu uitati ca sunteti parte a lumii celui ce ESTE Adrian Paunescu.

A scris despre voi, a scris despre noi. A scris despre zbor… a stiut ca-ntr-o zi, VOI ii veti aduce de aici, vesti despre lume. Aceea pe care a iubit-o asa cum a stiut …

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

(Spune-mi ceva!)

Si a stiut apoi ca..

„Am sa plec intr-o zi

Intr-un loc nestiut,

Intr-un munte secret,

Undeva in trecut.”

 

Am decis intr-o zi sa spun lumii despre „intr-o zi” … in cartea mea, „Pune ultima piesa!

Atunci el nu zburase inca spre vesnicii. Dar n-am avut curaj sa-i spun ca am ales sa il gravez pe suflet pentru totdeauna! Cu tot cu iubirile lui, bifate gresit, uneori …

 Tu, Aviatie Romana, sa ne ierti ca te platim cu nimic pentru corespondenta cu Artistii lumii!

Sa ne ierti ca te uitam atat de usor! Probabil de asta a ales el, marele poet, sa zboare spre cer de ziua ta! Sa nu-l uiti niciodata si sa-ti fie mult mai usor sa-i duci slove de la noi, pamantenii …

Iti multumim, Adrian Paunescu, pentru vesnicia data cadou!

Si-atat …adrian paunescu

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Cum am aflat ca nu sunt nebuna?! Terapia cetrata pe emotii

Relatii

Cum am aflat ca nu sunt nebuna?! Terapia cetrata pe emotii

Distribuiți vă rog

Suna dur titlul. Stiu.

Despre nebunie se spune ca e tragica. Se ucide, din cauza si in numele ei. Se distrug relatii, cand unul din parteneri sufera de ea. Se ajunge la mutilare din vina ei. Si asa mai departe.

Se zice ca nebunia e cea mai tragica boala psihica din lume. Ar fi sinonimul shizofreniei. Dar o folosim asa usor in discutiile noastre, ca a ajuns comuna. Glumim pe seama ei. Dar, mai ales, criticam persoanele ce au ajuns sa o tina in ele insele.

In urma cu ceva ani, am avut si eu acest diagnostic. Nu ca as fi ajuns pacient psihiatric, ci pentru ca am iubit. Atat de mult, incat am refuzat sa accept ca un diagnostic psihiatric trebuie sa ucida iubirea mea. Sau sa arunce intr-o celula omul iubit.

Am fost numita nebuna pentru ca am luptat cu un diagnostic dur. Impotriva ideii ca medicatia este singura care va ajuta un om sa fie „cat de cat pe propriile picioare, dar niciodata vindecat!” 

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Cand dam verdicte, cream nu doar panica, ci si punti catre dezastru. Asta e diagnosticul, accepta-l, pleaca si nu te uita in urma! Nu e crucea ta, nu ai de ce sa suferi tu!” mi se spunea. Atat de des, ca ajunsesem sa visez numai drumuri. Care aveau la capat disperare, si la inceput un om care se uita in gol si repeta intr-una: „Eu sunt nebun, nu mai am nici o sansa!”

Nu stiu cat de cunoscut va pare scenariul, dar eu am trait cu el multe luni. Cand esti actor principal in rolul asta,  o luna pare o viata…

Am refuzat sa ma conformez lumii, si am continuat sa-i strig: „Am sa va dovedesc ca Iubirea invinge! Si ea va vindeca!”

Am tot strigat pana intr-o zi, cand am incetat. Nu mai aveam glas, nu mai aveam curaj. Am decis ca nu are rost sa ma lupt cu lumea, ci trebuie sa iubesc si atat. Sa las lumea sa ma diagnosticheze in continuare si eu sa imi vad de drumul meu. La capatul caruia insa, nu statea Disperarea, ci Vindecarea.

Si-a venit. Ea, vindecarea, zic! A venit tocmai pentru ca eu am continuat sa „fiu nebuna”. Sa iubesc neconditionat si sa nu ma uit inapoi. Sa privesc inainte, la acea lumina, de la capatul tunelului: Vindecarea.

Un medic psihiatru m-a intrebat atunci: „Ce i-ati facut ? E asa bine… Fara tonele de medicamente luate candva!”

Am raspuns scurt: „Nimic. Doar am iubit.”

Si am refuzat sa dau detalii. Mi-era teama sa nu imi puna si dumneaei acelasi diagnostic dat de oameni: nebunie!

Am sustinut pana in panzele albe ca Iubirea e singura care vindeca, medicatia are rolul ei, dar nu e dumnezeu. Poate  stopa un eventual episod psihotic, poate ameliora o stare.  Si poate… poate multe … Dar ea, medicatia, nu poate da incredere, stima de sine, curaj si speranta. Pe acestea le da Iubirea. Daca nu ar fi medicatia, in cazul asa-numitilor „nebuni”, nu ar inceta fricile duse la absurd. Dar cum s-ar stopa frica de a spune ce simti, de a privi in ochi omul iubit si a-i cere sa te asigure ca nu te va parasi, orice s-ar intampla cu el?

Am sustinut pana in panzele albe ca pastila trebuie insotita de o doza infinita de Iubire. Altfel, daca dispar simptomele, dar ramai cu singuratatea, ce faci?

Exista vreo pastila pe lumea asta care sa ne scape de singuratate?

Nu aveam pe cine sa intreb atunci. Eram insa sigura ca singura cale de a scapa de cuvantul asta cu S este IUBIREA. Singura care va face din singuratate SOLITUDINE. Si cu ea, sa pornim la schimbat vieti …

Eram insa convinsa ca avem nevoie de Iubire mai mult decat de orice altceva, pentru ca numai ea va face „nebunii” sa isi ia tratamentul si sa se priveasca in oglinda, mandri ca au scapat din infern.

Cand fortezi un om sa faca un tratament, il poate lua. Pentru ca tu, medic, ai mai multa putere de a controla. Dar il poti controla cat timp e pe teritoriul tau, in ograda ta, in spitalul de unde  ar fugi … cand, insa, pleaca din spital, nu mai ai nici un control. Trebuie sa-i gasesti o alta pastila, sa-l ajute sa ia medicatia chiar si dupa ce dispare gardul dintre el si lumea de afara …

Exista o astfel de pastila?

Am aflat acum, la acest externship ca da, exista acea pastila. Se numeste Iubire. Cand omul din fata ta are motivatia data de iubirea partenerului, te va privi pe tine, medicul, ca pe sansa de a scapa de cosmar. Iti va multumi pentru ca il ajuti. Pentru ca el a inteles -nu a fost fortat- ca fara acel tratament, nu va putea continua. Poate a fost nevoie sa il internezi nevoluntar, dar, iubit fiind, stie acum ca ai facut-o din iubire.

Cine poate ajuta „nebunul” sa accepte medicatia? Oamenii care ii arata iubirea. Nimeni altcineva. „Cand ai incredere in omul de langa tine, vei face orice iti spune, pentru ca stii ca nu iti vrea raul.”– imi spuneam mie insami.  „Asa va fi si acum!”

Si asa a fost! Am inteles ca Dumnezeu poate orice, pentru ca El este iubire. Si am inteles corect…

In urma cu 3 zile, particip la un Extership: EFT- Terapia centrata pe emotii. Care sustine ca Iubirea este cel mai puternic lucru din lum! Si ea vindeca.

Cineva sustine ca Iubirea vindeca! Si fara ea, suntem distrusi. Cadem in depresii, ajungem la suicid …

Nu stiu sa exprim sentimentul pe care l-am trait in timp ce  Rebecca Jorgensen vorbea. Era ca si cand imi auzeam propriile ganduri. Un om din lumea asta valida pentru prima oara „nebunia” mea.

Iubirea linisteste. anxietatea nu este despre de cate ori facem ceva, ci despre DE CE facem acel ceva…Nu despre de cate ori iti suni iubitul pe zi, ci despre DE CE il suni de atatea ori …  (Rebecca)

Deci nu eram nebuna, nu? 🙂 Eram doar un suflet care a crezut pana la capat ca Dragostea nu este pur si simplu. Este SIMPLA si PURA!

 

Femeia aceasta,  Rebecca Jorgensen, rupea diagnosticul a 2 oameni, sustinand ca nu avem voie sa catalogam si sa reactionam in functie de aceste diagnostice, ci trebuie sa intelegem omul si emotia care se ascunde in spatele comportamentului sau.

Pe bune? 🙂  E greu de crezut ca un om poate sa schimbe viata ta in bine, in cateva ore. Nu sa o schimbe, ci sa o faca sa aiba curajul sa spuna ca a meritat. A meritat sa accepte acuze, jigniri, persiflari, si tot soiul de practici care aveau ca scop reducerea ta, ca om, la absurd… Nu din rautate, ci din credinta ca iubirea nu trebuie sa lupte impotriva stiintei care, am auzit, „sustine ca nu e cale de vindecare”, ci trebuie sa plece sa se aseze in inima altcuiva, capabil sa o valideze. „Nebunii” cica nu o vor valida niciodata. Ca nu o simt …

Am vazut, la acest extership, oameni mai frumosi decat toate minunile lumii, adunate la un loc. Oameni care priveau pentru prima data in fata adevarul. Si desi, poate le era greu sa il accepte, ii dadeau voie sa se aseze cu ei la masa.

– In cazul tulburarilor de personalitate, se lucreaza la Sinele terapeutului. Se fac grupuri de dezvoltare personala pentru terapeuti. Cand punem un diagnostic in mintea noastra, trebuie sa ne dam seama ca ceva ne activeaza pe noi foarte mult. Trebuie sa avem empatie pentru acei oameni si sa aflam ce le determina comportamentul. In cazul tulburari Borderline, de exemplu, acolo sunt probleme de atasament.

Am plans mult zilele acelea. Mult, dar frumos. Mult, dar vindecator. Pentru ca am inteles ca noi, oamenii, punem etichete din cauza unui trecut, nu din cauza rautatii noastre.

Am inteles ca borderline este despre iubire, iubirea aceea bifata gresit

Am inteles ca in viata, mai presus de toate teoriile lumii, se afla Iubirea.

Si despre ea a avut curaj cineva, candva, o femeie puternica, sa scrie.

Si nu doar atat: ci sa o transforme in metoda de terapie, ca oamenii sa inteleaga ca si despre ea se invata. Si despre ea se fac cercetari, nu doar despre lucruri palpabile. Femeia despre care va spun este Sue Johnson.

Multumesc, Simona Herb, pentru cel mai binecuvantat cadou primit vreodata de la o fiinta umana: dovada ca Iubirea este totul!

 

emotii

Simona, esti dovada ca pentru a-ti implini visul, trebuie doar sa-ti pui Aripi de Drum si sa nu te uiti inapoi doar pentru ca lumea te crede „nebun”.

Pentru mine, iubirea este cea mai perfecta Nebunie! De care nu ma voi vindeca niciodata! 🙂

 

Distribuiți vă rog
La masă, domnilor bucureşteni! :)

Relatii

La masă, domnilor bucureşteni! :)

Distribuiți vă rog

La masă, domnilor bucureşteni

Curs EFT. Terapia centrată pe emoții, adică.
După ore frumoase petrecute în prezența Rebeccai Jorgensen, (despre care voi scrie altădată), plecăm la masa de prânz.
Colega mea, Sandra, ne propune un loc unde mănâncă iubitul ei:).
Nu sunt pretențioasă la mâncare  sau localuri, am mâncat în tot felul de tot felul:). Iubirea m-a dus SI pe peronuri de gări, unde am avut cea mai bună înfruptare. Nu că era făcută in cuptoare fermecate. Ci că avea gustul iubirii mele. Bifate greşit. Nu uitați!!
Asa că purced la drum:).

Intrăm într -o clădire simplă, care nu spune multe.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

andra 5

Mi se dă o lecţie perfeectă de viaţă: apatenţele înşală! Da, mai abitir decât bărbaţii! 🙂
Intru într-un loc cu slove. Ce altceva să -mi mai doresc?  🙂 Aripile mele de drum sunt nu doar acceptate aici, ci si expuse, spre zbor!
Mă simt acasă. După mult timp, mă simt acasă.
Acasă,  să ne înțelegem, pentru mine, este orice loc unde îmi vibrează inima.
Eu sunt călătorul care a avut nevoie de aripi tocmai pentru că obosise să meargă.:)
Am făcut o afacere tare bună cu ele, nu-i aşa?:)
Eu sunt mereu cu inima în bagaje. M-am mutat de peste 15 ori in 11 ani :).
Acasă mă simt printre cărți. Să  fie clar! Si cărțile astea se pot citi si pe pereți, da?

 

andra 4

🙂
Mă uit în jur. Linişte. Bun simț. Nimeni nu țipă. Nimeni nu se grăbeşte şi nu se împinge în față. Mă întreb dacă nu am ajuns cumva, cu aripile mele, prin altă țară :).
În România, linişte la „împinge tava” ?
Da!! Aici văd pentru prima oară iubirea îmbinată cu mâncarea. Fluturi în stomac, mai exact, nu?

Comand în aceeaşi linişte. Întrebări puse discret, fără ţipete, fără „Haideţi, doamnă, o dată!” Personal care explică la fel de discret: „Aceea o puteţi comanda separat! Dar aveţi garnitura inclusă. Spuneţi-mi de care doriţi. Avem … ” Mulţumesc frumos şi mă îndrept spre casă.

„Se poate cu cardul? Nu ştiu dacă am bani suficienţi!” (pe cuvânt că nu aveam habar daca imi ajung, mi-am amintit exact atunci că tocmai cumpărasem în drum spre curs ceva şi se putea să …)

„Găsim soluţii. Staţi liniştită, dacă nu aveţi. Există bancomate…”. Un domn la fel de calm, reuşeşte la fel de discret ca şi colegele dumnealui, să îmi alunge teama. Şi, cel mai important, ZÂMBEŞTE! Măi să fie, zic, aici s-a răsturnat carul cu bun simţ? De asta n-or mai fi rămas să ducă şi prin centrul Bucureştiului?

 

mananc

Mâncăm. La oamenii ăştia mâncarea e la fel de liniştită ca ei, se pare:). Deşi timpul nu ne permite, fug să fac câteva poze. Da, să vă arăt! E prea simplu să fie minciună, credeţi-mă! Şi cum simplitatea mă caracterizează, n-am cum să n-o împărtăşesc!

Nu vă uitaţi la dezordinea de pe masa noastră, asta nu e inclusă în meniul lor! Noi, terapeuţii, (în formare!) n-avem răbdare cu lucrurile. Numai cu oamenii. Şi nici timp de dichisit:). Nici nu ne aşezăm ca la poză:). Suntem aşa, mai defecţi.

La oamenii ăştia, e curăţenie, nene, nu glumă! Zici că ai nimerit într-o firmă de Cleaning, nu alta! Mă întreb unde or ascunde magicienii care strâng după noi. Ce ne mai cade din greşală, zic! 🙂

Dar cred că de fapt, românii nu sunt chiar aşa neghiobi cum par. Eu cred că românii imită, frate! Ce văd la stăpân aia fac! Apăi cum să arunc pe jos, dacă oamenii ăştia pe tine te pun pe rană? A lor! 🙂

 

bun

Mă plimb puţin printre lume şi fac poza asta, că prea mi-e dragă! Ce-or fi zis mâncăcioşii:)? Că sunt venită de la coada vacii, şi n-am văzut niciodată „împinge tava”?  Şi-oi confunda localul ăsta cu vreun restaurant de 7 stele? (Acum, între noi fie vorba, nu că n-aş fi venită de acolo, că am crescut cu lapte de la ea. Muls de bunica. Şi-acum îi simt mirosul!)

dar mă gândesc că e ciudat să vezi una mică (adicătelea yo!) că pozează una-alta p-acilea.

Ne trezim c-o doamnă la masa noastră. „Bună ziua, dvs. sunteţi de la …? (n-am reţinut numele firmei)”

„Nu.”

„Mă scuzaţi, vroiam să îi întreb dacă au primit mâncarea şi cum este. Tot întreb care sunt. Dar pentru dvs, cum a fost?”

„Foarte bună!” răspundem.

Măi să fie, zic, la oamenii ăştia se plătesc cursuri de omenie cumva? 🙂 Că n-am văzut interes la nici un „împinge tava”, din partea personalului.

Hai să vă zic de ce tot spun „împinge tava!” Că exact asta e, pe cuvânt! Nu vorbesc de nu-ş ce restaurantul de fiţe. Mă gândesc să le propun să ţinem un curs de „Discret Speaking” domnilor din centru, să înveţe şi domniile lor bunele maniere, că p-acolo nu prea s-a auzit de fineţuri. Să-mi fie cu iertare, sunt olteancă, mai directă aşa.

 

baia

Aşa că, fără praz în paporniţă, mă duc la toaletă. Ca tot omu.

Poza e făcută în grabă, dar sper că se vede curăţenia şi bunul gust! Aveţi cuvântul meu că totul avea iz de frumos. Mai că regret că n-am un praz să las acolo un miros, să văd cât de repede îl dizolvă :). (acum, tot între noi fie zise, prazul e de la mama lui, naturelle, deci s-ar putea să-i bat la miros!) 🙂

Acum, că tot v-am făcut poftă de mâncare, 🙂 vă poftesc afară! Hai, gata! Mâncarăţi destul, domniţelor!  4 zile, cât ţine cursul, eu zic să mâncaţi cât puteţi duce, că e mană cerească, nu vă mai întâlniţi voi cu bunul gust prin centru-de-centru! Faceţi apoi un abonament la fiţo-sală în megaCentru să daţi  jos!

Sau, mă gândesc acum, ia să-i intreb yo mâine pe dumnealor de nu vor să-şi extindă afacerea şi la niscaiva sport! Că e de făcut după aşa servire! N-ai cum să nu mănânci, că … n-ai cum!

Gata cu laudele, că am treabă, cum îi stă bine olteanului. Vorba aceea: „Stă oleacă, mai mănâncă, dar … şi pleacă!”

sandra 8

 

Zic să vă las şi o adresă, unde să-i găsiţi, nu? N-am însă orientarea bună, aşa că e mai bun site-ul, să vă meargă la suflet!

Eu vă mulţumesc, oameni frumoşi, pentru un prânz de Băneasa! 🙂

 

( În zona Băneasa se găseşte bunul simţ. Daţi un search, dacă aveţi nevoie! Poate chiar ne învaţă şi pe noi, ăştia, mai centrali, aşa!)

Ps: Pagina zic că e în construcţie, deci vă las adresa, c-am aflat-o! 🙂

Bulevardul Expoziţiei nr 2!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
De ce plâng mamele?

Parenting

De ce plâng mamele?

Distribuiți vă rog

Azi am fost în parc multe ore. La învăţat copilul să se exprime. Şi la acceptarea Nu-ului.

„Vreau să mă dau în maşinuţă încă o dată.”

„Nu se mai poate. Am decis împreună că va fi o singură dată, 10 minute. Ai avut de ales între 3 jocuri cu bani sau toţi banii îi cheltuim pe maşinuţe. Am cheltuit deja banii pentru azi. Nu mai avem.”

„Eu vreau acum.”

„Ştiu că vrei, dar a  fost decizia ta.”

„Sună pe mami.”

„De ce?”

„Să aducă bani.”

„Nu va veni mami să aducă bani pentru că noi am decis împreună ce să facem azi şi mami nu ne dă mai mult decât am decis deja. Marţea viitoare te dai de câte ori decidem atunci. Alege orice joc din parc, fără bani!”

Zis şi făcut. Se urcă „al meu” copil într-o maşinuţă de bebeluşi şi se porneşte pe negociat:

„Moni, ai bani în portofel?”

„Nu.”

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

„În geantă ai?”

„Nu.”

„Unde ai bani?”

„La bancă.”

„Mergem la bancă să luăm bani?”

„Nu.”

Şi acolo se rupe filmul… copilul tace şi mă întreabă:

„De ce plânge doamna?”

Îmi arată cu degetul o femeie frumoasă, însărcinată, care plângea. Pe bancă, lângă ea, un bărbat finuţ îmbrăcat, însă deloc drăguţ la vorbă:

„Spune-mi şi mie de ce? Proastă nu eşti, urâtă nu eşti, mâncare ştii să faci, de ce?”

„Nu ştiu”, răspunde femeia. Crezi că dacă mă întrebi de o sută de ori …

Copilul continuă: „Moni, de ce ţipă domnul?”

„Şşşşt!” spun cât pot de încet. „Domnul e nervos. Nu e frumos să deranjăm.” Îmi dau seama de aberaţia pe care o spun, dar mă blochez. Eram suficient de aproape încât să se audă vocea copilului, care, de altfel, striga mai tare ca bărbatul finuţ îmbrăcat.

„Şşşt! Să facem linişte!” spune puiul de om, ştiind din jocurile noastre că atunci când spunem „Şşşşşt!” trebuie să facem linişte, chiar şi dacă noi vrem să strigăm de bucurie!

„Hai să mergem la altă maşinuţă!”

„Eu vreau la asta!”

„Ok, atunci trebuie să faci linişte şi dacă vrei să mă întrebi ceva îmi spui la ureche. Ştttttt!”

„Moni, mergem să scoatem bani de la bancomat cu tati?”

Huh… a înţeles şi nu s-a enervat. Slavă Domnului, spun în gând. Şi reîncepem negocierea.

Vocea domnului urcă tot mai puternic, aud din noi „De ce”- uri unul după altul, dar atât. Bine că vorbea „ale meu” suficient încât să nu ascult fără să vreau ce se spunea în afara lor…

Să ne înţelegem: „DE CE”-urile erau strigate, restul era spus mai calm… mai încet …

Îmi vine să-l întreb şi eu pe domnul cu pricina „DE CE, domnule, ai decis să faci femeia asta să plângă în parc? Acasă nu are acelaşi farmec? Nu vezi câţi copii sunt aici?”

Tac, evident. Dar mă înfurii în sinea mea, chiar dacă sunt conştientă că motivul ţipetelor lui e doar de ai stiut. Nu-s acolo să judec, aşa că, printre explicaţiile pe care le am de dat copilului, mai bolborosesc în gând câte un „Doamne, nu vreau să mă înfurii. Tu ştii că nu suport să văd femei plângând în faţa bărbaţilor. Am plâns eu destul …”

Nu aud decât DE CE-uri preţ de câteva clipe, habar n-am câte. Oricum, suficiente încât să ajungă al meu copil la concluzia că nu se poate cu mine, şi tot ce poate face este să cedeze cu insistenţele de a mă vrăji să scot banii:) şi tot el mă face să întorc iară capul spre cuplul deloc tăcut:

„Moni, doamna şterge ochii. Oooo, îmi pare rău că plângi!” Pentru prima oară de când fac meseria asta, îmi doresc să-mi tacă omuleţul. Sau să nu ştie să exprime ce simte. 🙂 eu l-am învăţat să spună ce vede şi ce e necesar să spui în situaţii de acest fel, dar nu am ajuns aşa avansaţi, încât să învăţăm şi să nu spunem oricui. Aşa că, mândru nevoie mare de empatia lui, copilul continuă:

„Moni, nu mai plânge, doamna!” ( traducere: „Nu vreau să mai plângă doamna!”)

Femeia îşi şterge, într-adevăr, de zor, ochii, întoarsă de data asta, cu spatele la bărbatul finuţ. Nu observ detaliile, dar copilul, învăţat să detalieze tot, continuă: „Moni, a venit fetiţa!”

Într-adevăr, venise fetiţa cuplului, iar femeiea stătea cu spatele ca aceasta să nu îi vadă lacrimile! Se juca fetiţa asta cu tăticul, adică râdea la el în braţe. Îi confirm copilului venirea fetiţei şi bucuria că împărtăşeşte cu mine, şi când cred că se încheie discuţia, puiul meu de om adaugă:

„Fetiţa o îmbrăţişează pe mama. Să nu mai plângă!”

Mă uit din reflex. Aşa era, fetiţa o îmbrăţişa şi îi ştergea lacrimile. Nu ştiu dacă să îmi strâng copilul în braţe de bucurie, că într-un timp foarte scurt a reuşit să înveţe să îmi împărtăşească atâtea detalii, sau să mă întristez la situaţia asta …

Mi-aduc aminte de copilăria mea… când vedeam lacrimi mai mereu în ochii şi pe obrajii mamei. Mă doare subit sufletul şi îmi rog copilul să mergem la altă maşină.

„Nu, Moni, eu vreau la asta! Trebuie să plătim să meargă!”

Îmi vine în minte o idee: „Fii atent, uite acolo căluţii care se învârt! Ce zici, mergem să ne dăm în ei?”

„Da. Marţi mergem cu maşina, are Moni bani.”

Râd cu poftă de conexiunea lui, apoi plecăm la căluţi şi astfel scap de situaţie. De fapt, mint acum, oarecum. Fug de fapt, de mine, cea din copilărie. Nu suport durerea asta. Mă roade.

Nu mă gândesc la cuplul ăsta frumos … mă gândesc la copilul şi mai frumos ce l-au făcut împreună. Ca vina o poartă amândoi, ştim cu toţii, dar ce vină are copilul ăsta, să sufere din cauza lipsei lor de răbdare? Aceea de a ajunge acasă, în camera lor, să îşi reproşeze cât vor … cu sonorul la minim …

sursa foto: google

Am scris aşa, într-un foc, de durere ce încă mă apasă… situaţia asta spune ceva despre mine, ştiu!! Că nu m-am vindecat încă de copila din mine!

Dar … după ce îmi accept responsabilitatea de a vindeca rana mea, vă spun vouă, părinţi frumoşi:

Într-o zi, copilul ce vede lacrimile voastre, ce aude strigătele voastre, va fi adultul ce îşi va îneca amarul copilăriei în depresii, adicţii sau acte suicidare … de ce să-l pregătiţi aşa pentru viaţă?

Întreb şi eu aşa… cum i-aş fi întrebat pe ai mei cu ani în urmă …

Până aflu răspunsul la întrebare, îmi pun Aripi de Drum şi zbor în rugăciune… Dumnezeu ştie cel mai bine cum se vindecă sufletele fără de putere …

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Copilărie în Parcul IOR!

Copii tipici

Copilărie în Parcul IOR!

Distribuiți vă rog

 

Azi am lăcrimat. Pentru copilării pierdute. Născute să fie sufocată de o lume digitală. Am văzut bucuria adevărată. Am scris ceva despre ea ieri. Aici.

Am simţit pentru prima dată, după ani în care am lucrat cu zeci de copii, ce înseamnă râsul unui copil. Din ce se hrăneşete el. Şi cum creşte frumos…

poză: Bogdan Laciu Photography

Aş fi vrut să strâng toţi părinţii la un loc, cei care îşi ţin copiii strâns la piept, de teama de a nu cădea, de a nu răci dacă se udă 5 minute, de a nu se întâmpla vreo tragedie dacă merg cu bicicleta fără 3 căşti şi 100 de protecţii…

Aş fi vrut să filmez bucuria adevărată şi să o împărtăşesc tuturor. Nu am reuşit. Poate mă vor ajuta organizatorii acestui eveniment!

În 11 ani, am spus de miliarde  de ori că o copilărie trăită între 4 pereţi nu este demnă de a purta un nume atât de frumos… o copilărie în care NU are valoare de absolut, nu poate fi premiată cu un comportament plăcut, cu vorbire conformă cu vârsta, cu iubire necondiţionată.

foto: Valentin Carbunaru

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

E trist să vezi copii condamnaţi la maturitate de la 2 ani. Obligaţi să înveţe cifre, litere şi culori, comparaţi cu cel mai bun dintre cei mai geniali copii din grupa lui, din blocul lui, de pe strada lui.

E trist să vezi părinţi îngrijoraţi de lipsa de sens din viaţa propriilor copii. Părinţi care plătesc bani grei pe jucăriile cele mai sofisticate, pentru ca al lor copil să spună MAMA! E şi mai trist faptul că se încurajează tot mai mult terapia între 4 pereţi, decât bucuria adevărată. Aceasta vie!

Azi am fost bucuroasă. Mi-am confecţionat bucuria asta din stropii veniţi din pistoalele copiilor frumoşi, din bidoanele şi sticlele pline şi golite în câteva secunde, din rugăminţile lor sincere: „Îmi mai daţi şi mie puţină apă?”

M-am uitat în ochii unuia din frumoşii care mi-au cerut. Dacă aş fi spus NU aş fi văzut durere. În ochii aceia bucuroşi. Adică… creaţi să fie bucuroşi. Pentru că noi, adulţii, îi întristăm mereu… cu NU-urile noastre absurde…

 

„Pentru că ne e greu să spălăm după ei, pentru că ne e ruşine să-i vadă lumea cu hainele murdare, pentru că ne e frică să nu se îmbolnăvească. De fapt, ne e frică să nu ajungem noi iar la atacuri de panicp din cauza bolilor lor, Monica! De fapt, este vorba despre noi în toată nebunia asta a copiilor noştri!” îmi spunea o mămică săptămâna trecută.

„Dacă am merge noi să facem terapie mai întâi, copiii noştri nici nu ar avea nevoie de terapie. Dar noi suntem egoişti. Preferăm să dăm vina pe boala copiilor, pentru a nu recunoaşte că de fapt noi îi îmbolnăvim pe unii dintre ei atât de grav, încât au nevoie de terapie de la 3 ani.”

  • Cu ce îi îmbolnăviţi? Am îndrăznit să întreb, şocată de sinceritatea din ochii acestei mămici încercate de viaţă…
  • Cum cu ce? Ştii şi tu că ne luăm după tot felul de absurdităţi şi le interzicem să mai fie copii. Băgăm în ei carte de la 2 ani şi apoi ne întrebăm de ce nu se joacă. De ce nu îşi fac prieteni. Le dăm tablete şi telefoane şi îi ducem apoi la terapeuţi să ni-i vindece. Pentru că sunt ei defecţi…

M-a lovit peste suflet. M-am întrebat cât de puternic a trebuit să o lovească viaţa pe mămica aceasta, încât să ajungă să spună aceste cuvinte … lăcrimând. N-am întrebat-o. Nici nu o voi face. Mă voi ruga doar pentru sufletul ei întemniţat…

Foto: Valentin Carbunaru

Azi am văzut copii. Nu doar de 3, 7, 13 ani … am văzut ce înseamnă adultul care retrăieşte copilăria. Am văzut bucuria unei nevinovăţii, surâsul încrederii că viaţa trebuie stropită mult mai des decât o facem noi, cu apă sfinţită.  Nu de la popă, ci de la copii.

Am ajuns târzior. Am fost dezamăgită că nu am prins începutul. Aş fi vrut să fiu acolo, să văd primele reacţii ale puilor de om…

Am văzut o cisternă goală şi oameni care comentau: „Prea puţină apă a fost!”

Am adăugat tăcut: „Prea puţină voie de a trăi, dată copiilor!”

Un eveniment frumos. De fapt … l-aş numi o şansă frumoasă.

Felicitări, dragi organizatori, aţi adus bucuria uitată în vreun penar, în vreun stilou, pe vreo bancă din clasă, în vreun „N-ai voie!” gravat pe inima copilului frumos ce trebuie să trăiască viaţa, nu copilăria!

 

Eu zic să facem din bătaia cu apă o sărbătoare colorată frumos până la toamnă! Să aducem în sufletele copiilor siguranţa că lumea lor este cea mai frumoasă, şi, pentru a fi frumoşi, nu au nevoie să fie maturi! Şi nici genii…

Ce spuneţi?

Mai zii ceva. mai poţi?:))) foto preluată de pe pagina evenimentului.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Relatii

Pensiunea Rază de Soare- locul unde mi-am lăsat Aripile

Distribuiți vă rog

– locul unde mi-am lăsat Aripile

Azi scriu despre o altfel de iubire a mea. De data asta, nu bifată greşit. 🙂

Iubirea de natură. Cea pe care Dumnezeu a creat-o pentru noi. Să ne bucurăm de ea. Numai că noi, puşi pe câştigat bani şi faimă, cheltuim timp să cumpărăm câte o bucurie la final de lună. De săptămână ori de viaţă…

Trist … ne e frică să trăim fără bani. Şi la sfârşit, ne e frică să murim fără oameni.

 

Despre iubirea de Aer vreau să vă spun azi. Despre cât de frumos se trăieşte liniştea în Breaza. La pensiunea Rază de Soare. Am fost 4 zile acolo, cu treabă. Impropriu spus la mine, aşa este! Treaba mea e să învăţ copiii cu tulburări de spectru autist să crească frumos. 

Am avut 4 zile în care m-am jucat vreo 15 ore pe zi. M-am jucat, da. Să-l pot învăţa pe copilul frumos să cânte. Să împărtăşească. Să împartă. Să se dea peste cap. Să mângâie. Să vorbească. Să reziste.

Am găsit un loc pe care mi-aş dori să îl întâlnesc şi în Rai.

Oameni frumoşi. Cu suflet plin de har.

Trambulină. Copilărie regăsită într-un loc unde poveştile au gust de corcoduşe necoapte.

Biliard. Locul unde Tom şi Jerry se luptă pentru supravieţuire. Copii care jucau cu părinţii, de drag ce prindeau de raza de soare ce apăruse peste noapte în viaţa lor.

Fotbal. Porţi de Rai, aş zice eu. Copii şi părinţi jucând, strigând. Râzând.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Terase. Ferestre spre cer. Numai lemn. Să simţi România. Să miroşi a foc neaprins.

Grătar. De ars pe el oboseala. De simţit miros de „Am voie!” 🙂

Foc de tabără. Să retrăieşti ce-ai fost odată.

Căruţă cu cal. Mişu, l-a botezat un prichindel de 3 ani şi jumătate. De făcut fercire.

Gâini, cocoşi, puişori. De învăţat copiii să iubească.

Deşi nu am avut timp să scriu, decât o singură postare, am scris pe suflet promisiunea reîntoarcerii. Sper, de data aceasta, cu o gaşcă întreagă de copii. Să-i învăţăm să trăiască frumos.

Rază de Soare, pensiunea unde Cerul şi Pământul se cunună. 

Am fost pe jos, în centrul oraşului. Cu copil de 5 ani de mână. Ne-am dat în tiribombe, în leagăne şi în tobogane. Am cumpărat îngheţată şi jucării de lemn. Să nu uităm să trăim.

După 3 ore, am auzit un glas frumos: „Hai înapoi la pensiune!”

  • De ce? întreb curioasă că al meu copil vrea să ne întoarcem…
  • Să ne dăm în trambulină. Să mă plimb cu căluţul! Să cânte cocoşul.

Mai spui ceva? 🙂 Nu ai cum… Copiii nu spun lucruri trăznite la Rază de Soare. Spun poveşti de trăit.

Mulţumim, Rază de Soare, pentru Aripile de Drum cărora le-am dat pauză 4 zile. Să-şi odihnească bătăile.

Mulţumim pentru frumuseţe, ospitalitate şi copilărie!

Revin, promit sufletului meu că îi voi da această libertate cât de des voi putea. MERITĂ!

Dragii mei, sufletele noastre merită o parte de Rai în fiecare clipă. Să le-o dăruim din când în când, aşa, într-o zbatere de gând! Să ne oprim într-o rază şi să ne odihnim sufletele, obosite de atâta căutat faimă.

 

Opriţi-vă la Rază de Soare, întinedeţi-vă inimile pe iarbă şi mirosiţi bucuria copilului din voi!

Până la revederea cu partea mea de Rai, îmi pun Aripi de Drum şi pornesc spre vis. Acolo unde mă aşteaptă Căluţul Mişu să îmi spună că şi oamenii mari au nevoie să se oprească să îl mângâie. Din când în când.

Atenţie: aici se face artă!

20160619_194618

Desen al unui adolescent cu Autism, de 16 ani! El este căluţul Mişu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.