Autor: monica.berceanu

Mitul mamei perfecte, modul de a crea dezastru în inimile copiilor

Copii tipici

Mitul mamei perfecte, modul de a crea dezastru în inimile copiilor

Distribuiți vă rog

Mami, acest articol nu este numai pentru tine! Este și pentru tati, și pentru bunica, și pentru prietenii familiei tale, și pentru educatoarele și învățătoarele copilului tău!

Acest articol este despre asumare și maturitate. A noastră, a celor de pe margine, care credem că le știm pe toate, până ajungem să avem propriii copii. Sau până când ne dăm seama că a fi mama nu este egal cu a fi un robot care răspunde 24 de ore din 24 nevoilor celorlalți!

 

În cabinetul unui psihoterapeut nu vin oameni cu boli sau cu probleme, ci oameni cu povești de viață, în care se regăsesc, de multe ori, și ei. Cei „școliți” să îi ajute.

Oameni frumoși, suntem și noi plămaditi din lut, ca orice mama care vrea ce e mai bine pentru copilul ei. Și noi greșim, și noi avem nevoi. Și noi iubim și suferim. Mai grav e atunci când uităm că a fi uman nu e egal cu a fi perfect.

Ce am să vă spun azi este despre asumarea răspunderii pentru faptul că judecăm mamele pentru orice comportament inadecvat al copiilor lor.
Nu spun că nu au responsabilitate pentru acei copii. Spun numai că și ele sunt oameni. Și greșesc. Și se sperie. Și le e teama. Și se blochează. Și închid ochii. Și plâng. Și întreabă. Și n-au răspunsuri.

Există mama perfectă?

Nu, nu există! Pentru că nimeni nu este perfect.
Nimeni nu trăiește fericit până la adânci bătrâneți și nimeni nu știe totul.

Mama are responsabilități. Crește și educă, de multe ori trebăluiește de dimineața până seara, râde când apucă, mănâncă și doarme când reușește.

Mama are și altă carieră. De multe ori. Timpul ei nu ajunge pentru tot ce are de făcut. Nu ajunge nici pentru trăit, nici pentru învățat. Ajunge numai până la prima stație de autobuz, să-l prindă, când i se îmbolnăvește copilul și i se oprește ei respirația. De frică.

Mamele au nevoi. Pe care și le lasă pe ultima masă. În ultima farfurie, care, de multe ori, rămâne goală. Pentru că nu mai e și pentru ea vreun rest.

Dar observă asta cineva?

Mamele iubesc. Și de multe ori nu li se răspunde cu aceeași iubire. Pentru că noi le judecăm. Le reproșam și le denigrăm. Căci noi știm mai bine cum se crește un copil, cum se educă și cum se distruge. Până devenim și noi mame sau până ajungem să depindem și noi de ele.

Mamele plâng. Și noi nu le oferim umărul să le adăpostească lacrimile. Suntem grăbiți să le reproșam că sunt slabe și să le învățăm că trebuie să fie puternice. Nu le dăm o rețetă, le impunem numai. Și dacă le-o dăm, avem grijă să fie cea mai complicată, să fim siguri că nu o vor putea respecta întocmai. Așa credem noi.

De fapt, mamele respectă totul, numai că nu au mereu ingredientele necesare pentru a face cea mai bună prăjitură din lume. 

Și chiar de le-ar avea (iar ingredientele unei educații perfecte, cum vrem noi, nu se găsesc în magazine. Sunt date de Dumnezeu. Când ai un copil cu o dizabilitate sau cu un temperament vulcanic, poți fi cea mai odihnită și citită și școlita mama din lume, ce poți face pentru perfecțiune?), nu ar ajunge la standardele noastre. Pentru că noi, cei ce judecăm, suntem duri. Și perfectioniști. Cu ele. Nu cu noi înșine. Să ne uităm în ograda noastră e mai greu, mult mai ușor e să vedem grădina neîngrijită a vecinului…

Mamele tac. Nu cer multe, pentru că n-au curajul să rămână mai singure decât sunt. Dacă plecăm și noi de lângă ele, pentru că le judecăm nevoile? Nu vorbesc despre durerile lor decât pernele în care își plâng frustrările. Pentru că noi lovim în inimile lor. N-avem timp să le ascultăm tăcerile. Mai degrabă le trimitem la psihiatru, că au înnebunit. Sau ne-au înnebunit. 

Mamele trăiesc. Și știm și noi că viața nu e dreaptă. Nu e nici măcar liniară. Dar pe noi ne înțelegem. Pe ele nu. Că prea se plâng de ea, când tot ce fac e să stea acasă. Cu copilul.

Mamele se întreabă. Pe ele însele, pentru că răspunsurile noastre le știu pe dinafară și nu le ajută: „Trebuie să…!”

Nimic nu trebuie, și totuși noi, cei de pe margine, ne permitem să le facem liste cu ce trebuie. Liste pe care nici noi nu le respectăm. Cum spunea Hristos odată: „Nici voi nu intrați in împărăția lui Dumnezeu, si nici pe alții nu-i lăsați să intre!”

Le punem reguli și legi pe care n-au cum să le ducă la împlinire, pentru simplul fapt că sunt și ele oameni. Dar noi credem că TREBUIE să fie cel puțin supraoameni.

Mamele iubesc. Și noi susținem contrariul. Pentru că al lor copil nu este cel mai bun, cel mai frumos ori cel mai cuminte. Nu ne trece prin minte că nu depinde totul numai de mama. Că orice copil are și-un tată. Și e și a lui responsabilitatea să educe. Să iubească. Să ierte. Să își ceară iertare. Să aștepte. Să ofere.

Mamele se trezesc și ajung să-și dorească să nu o mai facă. Pentru că e prea greu aici, lângă noi, călăii lor. Dar ele știu că nu-și permit nici să nu mai fie. Știu că un pui de om nu poate fără ele. Sau poate, dar nu sănătos.

Mamele sunt FEMEI. Și ele. Ca mine și că tine! Ca mama ta și ca mama mea. Și chiar dacă greșesc și ne tratează uneori ca pe nimicuri, e pentru că nimeni nu le-a învățat iubirea. Și mamele lor au fost condamnate. La abuz, la tăcere, la frici, la întrebări fără răspuns.

Dragii mei, mamele dau viață! Și nimeni, niciodată, în afară de ele, nu o va face!

Pentru acest singur lucru suntem datori cu toții să le iubim. Să le prețuim și să le înțelegem.

Dă și tu azi unei mame o îmbrățișare, sau măcar un zâmbet sincer. Din inimă. Iar celor ca noi, care judecăm, trimite-le acest mesaj, printr-un SHARE, să le fie de gândit. Și de simțit. Și dacă îți place Învață.Crede.Iubește, apasă un LIKE și înscrie-te la newsletter.

sursă foto: Google

Distribuiți vă rog
Şi terapeuţii sunt oameni. Campania #NuEştiSingurPeLume vorbeşte despre un destin care ne transformă în ceea ce am fost creaţi să fim

Oameni cu aripi

Şi terapeuţii sunt oameni. Campania #NuEştiSingurPeLume vorbeşte despre un destin care ne transformă în ceea ce am fost creaţi să fim

Distribuiți vă rog

Am acceptat azi provocarea mamei lui Matei 🙂 de a scrie despre mine lucruri mai puţin cunoscute pentru că cred cu tărie că este mare nevoie ca femeile să ştie că şi terapeuţii sunt oameni. Că suntem şi noi trişti, dezamăgiţi, plânşi, trădaţi, iubiţi şi neiubiţi, abuzaţi sau părăsiţi.

 

De ce am vut să dezvălui partea nevăzută a femeii care sunt dincolo de meseria mea?

 

Pentru că foarte multe femei şi mame ale copiilor cu care lucrez mă întreabă adesea:

  • Monica, tu eşti vreodată supărată?

Mereu am zâmbit ca răspuns. L-am completat cu:

„Da. Chiar durerile au fost cele care m-au transformat în cine sunt azi.”

Şi multora nu le vine să creadă. Am scris AICI un articol despre viaţa unui terapeut, dar azi îl completez cu adevăruri concrete din viaţa căreia îi mulţumesc pentru fiecare rană şi fiecare frică.

Am lansat campania #NuEştiSingurPeLume pentru a dovedi tuturor femeilor care trăiesc în lanţuri azi, că se poate trăi şi după abuz, că ne putem folosi experienţele traumatice spre a-i ajuta pe alţii să trăiască frumos ceea ce le-a fost dat să trăiască şi nu au ajuns s-o facă, pentru că au ales greşit. Nu din prostie, cum auzim des, ci din cauza unor traume nevindecate.

Iar azi vreau să dau mai departe leapşa către psihoterapeut  Raluca Tiţă , tocmai pentru că este important ca orice femeie să înţeleagă că noi nu suntem supereroi, ci oameni ca şi ele, care au supravieţuit abuzurilor de orice fel sau am iubit şi au suferit, dar ne-am ridicat şi am mers mai departe. Nu pentru că suntem mai deştepţi sau mai tari, ci pentru că există har pentru fiecare dintre noi.

 

20 de lucruri pe care nu le ştiaţi despre mine

 

  1. Primii fluturași în stomac i-am avut la 4 ani. 🙂 Îl chema Răzvan și nu-mi aduc aminte cum arăta atunci. Știu doar că avea ochi superbi, care azi îmi dau senzația că au văzut cele mai frumoase rânduri din cele mai frumoase cărți. Și mai știu că îl visam mereu și inima îmi bătea cu putere când îi auzeam numele.

2. Galbenul este culoarea inimii mele. Am visat toată viața la o căsuță mică, albă, cu balcon de lemn și multe flori galbene. O căsuță în care să am 2 fotolii la fel se galbene la propria mea copilărie. Adică tăcută și cu miros de cea mai bună bunică din lume.Nu am încă o casă pe pământ:), cum spun eu mereu, ci un apartament mic de tot, invers proporțional cu visul meu de a salva femeile din dezastrul propriilor lanțuri. Un apartament în care urmează să apară cele 2 fotolii. 🙂 Vă arăt poze imediat ce pun ultima piesă puzzle-ului unuia din visele din marele Vis.

 

3.Când eram micuță îmi doream să fiu învățătoare. Am fost apoi convinsă, până la finalul clasei a douăsprezecea, că voi fi profesor de limba română.

Iubirea pentru limba română s-a născut din cea mai frumoasă relație ce poate exista între un elev și un profesor: cea dintre mine și doamna Liana Poenaru, pe care am înțeles-o fără să-mi fi povestit vreodată ceva despre propria sa viață.

4. Ador eşarfele, pentru că prima mea învățătoare, Afronie Grigoreta, le purta cu mândrie și smerenie. Eşarfa a devenit pentru mine un semn de respect față de propria persoană. Doamna învățătoare a fost de altfel şi primul meu reper în viață.

5. În copilărie am primit de la moașa mea un bebeluș, Tinel, care mi-a devenit copil pentru toată viața. Lacrimez și azi când îmi amintesc de el, dar nu mai știu unde este. Îi făcusem certificat de naștere și îl botezasem Alexandru Emanuel Popa. Alexandru pentru că aveam un coleg foarte inteligent pe care îl admiram mult, şi aşa îmi doream să fie şi copilul meu, Emanuel pentru că am aflat de la profesorul de religie că înseamna DUMNEZEU ESTE CU NOI, şi mi-am dorit să Îl mereu pe Dumnezeu cu mine, şi altfel decât printr-o relaţie personală cu El.

Am fost convinsă până de curând că acesta va fi numele soțului meu. 🙂 Nu e încă târziu să devină realitate, dar până atunci, când mă simt singură, mă strâng în mine însămi și, cu gândul la bebelușul cel mai frumos din lume, visez la ziua în care nu va mai fi durere în lume…

6. În clasa a șasea am fost pedepsită de părinți mei pentru că am mers acasă la colegul meu de clasă, care era „pocăit”, și am cântat cele mai frumoase cântecele din copilăria mea. Ai mei credeau că pocăiţii îți iau organele și sângele și le vând :), deci m-au pedepsit de teama de a nu fi apoi traficată de „pocăiţi” 🙂

7. În şcoala generală învățam pe rupte pentru că iubeam cartea, cum zicea mamaie. Îmi plăcea să cunosc mereu şi mereu alte lucruri noi şi să îmi pun şcoala mea mică pe harta României. Am încă visul ăsta pentru care am promis că voi lupta până îl împlinesc: să ţin câteva workshopuri acolo pentru copiii, părinţii şi profesorii care au nevoie să ştie că sunt singurii care pot face ca viaţa lor să fie scrisă pe harta lui Dumnezeu.

8. Îi port un mare respect profesorului de fizică din generală, domnul Pleşoianu Viorel, care îmi dădea note mici, (pentru că nu înțelegeam și nu cred că aș înțelege-o vreodată) dar mereu corecte.

Îi voi reține toată viața replica-i celebră:

Ieși la tablă, iepuraș!

Și nu voi uita niciodată că mi-a spus, la finalul clasei a opta:

Ai talent la scris, să nu renunți!

9. Am trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste platonică din câte pot exista în lume:), cu un băiat pe care nu-l văzusem niciodată, dar cu care îmi scriam scrisori. Era la liceul militar în Alba Iulia, iar eu în clasa a opta.  Odată, a uitat să-mi scrie adresa pe plic, scrisese numai numele oraşuşui, 🙂 și poștașul mi-a adus-o pentru că deja îi cunoștea scrisul.

10. M-am văzut cu iubirea-mi platonică după 7 ani, imediat după ce am ieșit din relaţia abuzivă despre care am vorbit aici. A fost cea mai de nedescris poveste din viața mea, care însă nu a devenit niciodată reală, și el a fost singurul om care a avut o încredere oarbă în talentul meu de a-mi transforma durerea în cuvinte. Și cuvintele în vindecare.

Apoi, omul al cărui nume mi-a apărut în vis când, cu trupul plin de vânătăi, am vrut să renunț la a da bacalaureatul. Povesti-voi despre el în cartea-mi mărturie, odată.

11. Ori de câte ori mă durea sufletul de singurătatea în care mă găseam mai tot timpul adolescenței mele, îmi răsunau în minte cuvintele citite nu știu unde:

„Fiecare din noi e iubirea vieții cuiva.”

Și îmi pansam rănile cu balsamul speranței că într-o zi și eu voi fi iubirea vieții cuiva…

12. În vacanța dintre clasa I și a doua am avut un accident de mașină, în care mi-am rupt piciorul și am stat 3 luni cu el în ghips. Pentru că prima dată mi-a fost pus greșit, așa că a trebuit să mă opereze, pentru a nu rămâne cu „defect în mers, că e fetiță”, am fost atât de afectată de operație, încât am purtat fustă pentru prima dată fără rușine, abia în ultimul an de liceu.

13. M-am îndrăgostit de Anglia la prima vedere. Îmi plac casele lor, vremea și scârţâitul scărilor din casele cele mai cochete din câte mi-a fost dat să văd în viața asta. :). N-am curajul încă să fug acolo, dar probabil că cel puțin pentru o perioadă voi ajunge să stau odată în țara care mi-a furat inima.

Visez la clipa în care mă voi trezi dimineața și voi deschide fereastra, mă voi uita pe geam și, cu mirosul de ploaie în suflet, voi scrie pe geamul aburind a dor, numele ultimei mele iubiri, ce va veni. :). Și voi ieși apoi să hoinăresc străzile cu iz de vis împlinit, pierzându-mă în culoarea cărămizilor care-mi bandajează inima.

14. Am terminat de scris cartea celui mai mare Mic din România: Gheorghe Berceanu, unul din cei mai mari campioni ai lumii, la lupte greco-romane. În curând urmează lansarea ei. E povestea unei vieți trăite simplu și cu demnitate.

15. Mulțumesc tuturor iubirilor mele bifate greșit, pentru că fără ele nu aș fi ajuns femeia care sunt azi. Cu fiecare durere pe care mi-au săpat-o în inimă, a crescut de fapt puterea de a nu cădea niciodată pentru totdeauna. Ci de a mă ridica să lupt pentru iubiri adevărate.

16. L-am cunoscut pe Dumnezeu și de atunci mi-am schimbat viața și prioritățile. Modul de a gândi și de a mă raporta la propriul destin.

17. Am început să lucrez cu copii cu autism dintr-o întâmplare, acum 13 ani, și de atunci nu m-am mai oprit niciodată. Nu știu dacă mă voi opri vreodată, dar cu siguranță nu voi uita niciodată una din cele mai de preț lecții:

Viața nu e despre ce ești, ci despre ce să faci pentru a deveni ce te-a creat Dumnezeu să fii!

18. Am cunoscut cea mai frumoasă meserie din lume, cea de pilot de vânătoare, (de după cea de terapeut) printr-un suflet de la care am învăţat ce înseamnă cu adevărat PASIUNEA: comandorul Dumitru Berbunschi. A fost al doilea om care mi-a încurajat dragostea pentru marea mea pasiune: scriitura. Şi, deşi nu l-am văzut decât o dată în viaţă, mi-a dat o lecţie pe care am învăţat-o pe din afară în câteva clipe:

„Dragostea nu este despre ce face un om pentru tine, ci despre ce faci tu cu talantul pe care ţi l-a  dat Dumnezeu.”

După câţiva ani de la plecarea sa acolo unde-i era locul, în cer, printre cei mai frumoaşi oameni, am fost la mormântu-i să înţeleg ce înseamnă o aripă frântă, din care noi, cei de pe margine, putem învăţa să murim faţă de noi înşine şi să învia pentru a deveni ceea ce am fost creaţi să fim.

19. Am învăţat pentru bacalaureat în ultimele 2 săptămâni, după ce am visat numele iubirii mele platonice, şi i-am auzit în vis glasul, în care-mi spunea: „Tu poţi, Monica!” Renunţasem la visul de a pleca din Băileştiul meu, şi a da la facultate, pentru că nu vedeam de ce aş mai lupta, dacă urma să fiu răpită şi transformată într-o umbră, de bărbatul care cândva îmi spusese că sunt iubirea vieţii lui.

Nu am ştiut atunci de ce am avut acel vis, dar mi-am dat seama apoi că  Dumnezeu ne călăuzeşte prin ceea ce putem noi suporta cel mai uşor, prin ceea ce ştie mai bine ca noi că ne va motiva să ne ridicăm şi să dăm lumii din noi înşine.

20. Scriu la cartea-mi mărturie, în care voi povesti despre fiecare iubire-mi bifată greşit. Pentru ca orice femeie să fie mândră, cu smerenie, de trăirile ei, de legămintele ei, de iubirile şi de alegerile ai, atâta timp Dumnezeu va folosi viaţa sa ca mărturie pentru salvarea altor inimi din lanţuri.

Vino alături de noi în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME, acolo unde poţi pune întrebări, scrie despre orice te interesează, unde povestim şi ne dăm voie să fim liberi! , şi susţine campania #NuEştiSingurPeLume , dă mai departe orice articol în care ne dăm mâna spre a informa femeile despre abuz! 

Dacă îţi place ceea ce scriu, susţine cu un LIKE pagina Învaţă.Crede.Iubeşte!

Distribuiți vă rog
„Cărți deschise pentru minți deschise”- campania editurii HERALD, te invită să crezi în cuvânt

Oameni cu aripi

„Cărți deschise pentru minți deschise”- campania editurii HERALD, te invită să crezi în cuvânt

Distribuiți vă rog

 

a X-a ediție a campaniei naţionale

Te așteptăm în librărie!” – 2018 

 

De-a lungul celor zece ediții derulate până în prezent,  campania Te așteptăm în librărie a pornit de la ideea repoziționării acestui centru cultural (librăria) ca un element activ în viața omului contemporan, încercând să evidențieze rolul librarului ca formator de opinie și mediator cultural între editură și cititor.

În perioada 1 august – 1 noiembrie 2018, Editura Herald împreună cu librăriile partenere, îți oferă șansa să redescoperi importanța lecturii și modul în care cărțile îți pot influența evoluția prin intermediul ideilor, conceptelor și teoriilor transmise de către cele mai importante personalități ale istoriei, tradițiilor și culturii universale.

„Cărți deschise pentru minți deschise” este invitația noastră pentru a considera lectura ca un instrument de învățare, o sursă inepuizabilă de idei, inspirație și ințelepciune. Pentru că suntem împreună în căutarea celor mai relevante răspunsuri la întrebările fundamentale, am adus pe rafturile librăriilor o colecție de 30 de lucrări inovatoare, care pot deschide în mintea ta noi perspective ale gândirii.

Descoperă acum doar în librării, reducerea de 20% aplicată la titluri precum Spovedanie (Autobiografia) de Lev Tolstoi, Religie și știință de Bertrand Russell, Marea Trezire de Bodhidharma, Totem și tabu de Sigmund Freud, Eliberarea de cunoscut de Jiddu Krishnamurti, Pași pe Cale de Inayat Khan, Cartea celor cinci cercuri (Go Rin no Shō) de Miyamoto Musashi, Duh și Contemplație de Alan Watts.

Fie că ești în căutarea celor mai importante răspunsuri în paginile cărților noastre, fie vrei să petreci o oră de liniște departe de cotidian, nu uita că în libărie poți găsi surse sigure şi valoroase de cunoaștere care te pun în acord cu tine însuți și te ajută să înțelegi mai bine lumea din jurul tău.

 

Te așteptăm în librărie! 

 

Contact: Sorin Lucaci, PR & Events Coordinator, 0720.063.626, sorin.lucaci@edituraherald.ro

Parteneri: Herbagen, VivaNatura, Deja Vu Natural, Itsy Bitsy, Realitatea Tv, Gold FM, Radio România Cultural, București FM, TANĂNANA, Radio 7, Radio România Cluj, Radio România Timișoara, Radio România Târgu Mureș, Radio Iași, Radio Brașov, TVR Timișoara, Mix TV Brașov, Radio Brașov, Antena 1 Pitești, Radio 3Net „Florian Pittiș”, România Liberă, AdPlayers.ro, Bio Life & Style Expo, 4arte, Agenția de carte, Bookaholic, Bookuria, Bookblog, Bookhub, Booknation, Drumul spre centru, Filme-Cărți, Literatura pe tocuri, Fundația Calea Victoriei, IQool, LiterNet, Povești de călătorie, PRwave, Rabbit Media, Gratuitor, Raftul cu idei, România Pozitivă, Serial Readers, Sfatul părinților, GOKID!, SuntPitic, Trăiește conștient, Gazeta de știri, ZMEU București, Andreea Ignat, Belva.ro,  Aventuri în Parenthood, Diana Vijulie, Cărti, Cafea și Tutun, Cinemagia, Shape, Edu-News.

Dă mai departe, printr-un SHARE,  aceste informații pentru iubitorii de carte și cuvânt. Și, dacă dorești să afli  noutăți despre Sine, psihoterapie și suflet, te invit să ajuți cu un LIKE aici la creșterea comunității Învață.Crede.Iubește, și, de asemenea, să te abonezi la Newsletter.

 

 

Distribuiți vă rog
De ce ajung fetele părinţilor alcoolici în relaţii cu bărbaţi abuzivi?

Relatii

De ce ajung fetele părinţilor alcoolici în relaţii cu bărbaţi abuzivi?

Distribuiți vă rog

M-am întrebat ani la rând DE CE m-am întors repetat la bărbatul care mă lovea fizic şi mă umilea emoţional. Apoi DE CE intram în relaţii numai cu bărbaţi cu diverse dependenţe. Mi-a fost extrem de greu să înţeleg, apoi să accept că mediul familial în care creşti are un impact extrem de puternic asupra dezvoltării tale ulterioare, ca femeie, şi asupra alegerii partenerilor de viaţă.

Iată ce spun cercetările despre femeile care au crescut în familii în care unul din părinţi, sau ambii, sunt alcoolici:

  • au o stimă de sine scăzută
  • un impuls puternic de a-i contrla şi schimba pe ceilalţi
  • simt nevoia permenentă de a fi utili
  • se învinovăţeşte pentru că eşuează în a-şi salva părintele alcoolic
  • putere mult mai mare de accepta suferinţa decât a celor care nu au trăi în medii familiale dezorganizate
  • oferă dragostea lor, toată energia şi devotamentul părintelui alcoolic, sperând să obţină de la el ceea ce are nevoie şi ceea ce dăruieşte: dragoste, siguranţă, protecţie şi mângâiere
  • înearcă să îşi protejeze părintele care suferă din cauza alcoolismului celuilalt
  • ajunge să inverseze rolurile: ea devine mamă pentru părintele care suferă sau care bea, ajutându-l să supravieţuiască, deşi ea nu are resursele necesare să vindece
  • este într-o continuă stare de vigilenţă, fiind pregătită să se întâmple în orice clipă ceva rău
  • simte nevoia să compenseze durerea părintelui care suferă din cauza părintelui care bea, şi atunci singura modalitate de a compensa este să fie un copil CUMINTE şi ASCULTĂTOR, care nu are niciodată nevoie de ceva pentru el
  • crede că poate evita răul, trebuin să fie doar suficient de atentă şi de grijulie
  • ajunge să intre în relaţii cu un abuzator, pentru că oboseşte să fie mereu în starea de agitaţie, şi, ca ultimăs căpare, alege să plece din mediul respectiv
  • intră îmn relaţii cu bărbaţi care AU NEVOIE DE EA. Nu aşteaptă să afle altceva în plus despre ei, şi încep relaţia rapid, pentru că nevoia de a fi utilă este mai mare decât puterea ei de a aştepta să afle adevărul despre bărbatul acela
  • crede că e normal ca suferinţa să fie preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru a fi iubită
  • are convingerea că dacă va fi mai iubitoare, el se va schimba
  • se invinovăţeşte pentru comportamentul lui
  • se simte atrasă de bărbaţi care au nevoie să-i înţeleagă şi să-i ajute
  • pentru că sentimentul cel mai apropiat de iubire pe care o femeie crescută într-un mediu abuziv era UTILITATEA, ea ajunge să-şi ofere dragostea bărbatului care are doar nevoie de ea, nu o iubeşte
  • ajunge să aibă nevoie să fie într-o relaţie cu un dependent pentru a se simţi „normală”
  • se simte ACASĂ numai în climate abuzive, pentru că ea caută familiaritatea, nu fericirea
  • îşi asumă responsabilitatea pentru viaţa lui şi pentru relaţia lor: plăteşte facturile familiei, este supusă, îi cumpără ce are nevoie, îl dădăceşte ca o mamă
  • crede că iubirea ei va compensa suferinţele la care el a fost supus în propria lui copilărie
  • îi găseşte scuze pentru comportamentul lui actual, motivând că având o copilărie traumatizantă, e normal să se comporte aşa, dar iubirea ei îl va ajuta să se schimbe
  • atâta timp cât încă poate suporta, crede că situaţia nu este atât de rea
  • sacrificuiul de sine devine tiparul ei comportamental
  • nu ştie care este identitatea ei în lipsa unei suferinţe sau a unui bărbat de care să-l ajute
  • îşi sacrifică orice nevoie şi dorinţă proprie
  • se simte atrasă de bărbaţi care au aceleaşi trăsături de caracter ca părintele alcoolic: manipulatori, critici, posesivi, etc, iar cei grijulii, atenţi, afectuoşi, respectuoşi, îi sunt indiferenţi
  • se simte în largul ei numai dacă e în preajma celor care îi reactualizează vechile tipare de relaţionare
  • se simte stingheră în preajma celor amabili şi blânzi
  • devin dependente de stimulare negativă: caută evenimente dramatice, incertitudine, dezamăgire, luptă, pentru a simţi că trăiesc.
  • suferă de depresie, pe care o evită prin dezvoltarea tiparului iubirii excesive
  • partenerul abuziv devine drogul prin care îşi evită sentimentele de inadecvare şi plictiseală
  • singurătatea devine mai rea decât suferinţa cauzată de o relaţie disfuncţională

Am scris acest articol pentru ca orice femeie să înţeleagă motivul pentru care îşi alege mereu parteneri nepotriviţi, apoi rămâne cu ei, deşi totul se scaldă în suferinţă.

Am scris şi pentru ca oamenii care judecă femeile care continuă să trăiască lângă abuzatorii lor, să înţeleagă că alegerile acestor femei nu spun că ele sunt PROASTE, ci nevindecate de suferinţe din propria lor copilărie

Voi scrie în continuare despre CUM ne vindecăm de un trecut plin de durere. Urmăriţi pagina Învaţă.Crede.Iubeşte, şi susţineţi-o cu un LIKE, pentru a afla tot ce este necesar pentru schimbarea tiparelor de gândire care ne duc în robie ani la rând.

Alăturaţi-vă campaniei #NuEştiSingurPeLume, devenind membri în grupul NU ESTI SINGUR PE LUME 

şi daţi mai departe orice informaţie care vi se pare utilă!

Distribuiți vă rog
Sinuciderea nu te scapă de tine însuți! Nu te minți!

Sanatate mintala

Sinuciderea nu te scapă de tine însuți! Nu te minți!

Distribuiți vă rog

Nu cred că a scăpat vreun exemplar de rasă umană până acum, fără să se fi gândit o dată măcar la CUM AR FI DACĂ… N-AR MAI FI?!

Nu cred în omul perfect, care nu are niciodată dureri care strigă, ori răni sângerânde. Nu cred nici în vindecări miraculoase de boli sufletești cărora nu le putem da diagnostice…

Cred cu tărie însă în OM și în Dumnezeu. Și cum mai cred și că el, omul, nu a apărut pe lume printr-un ”bang!” excepțional (pentru că nu cred că haosul poate crea UMANITATEA, sentimentele, emoțiile, și nici maimuța nu cred că s-a transformat în om, căci altfel  era necesar ca toate maimuțele să evolueze în noi, deci ar fi trebuit să dispară!), ci a fost creat de Cineva care întruchipează perfecțiunea, sunt azi convinsă că tot el, OMUL, este responsabil pentru alegerile pe care le face în viața sa.

Ce nu știu însă, și probabil să în viața aceasta nu voi afla, este DE CE suferim? De ce ne mor oamenii dragi, de ce sunt atâtea dezastre?

Și aceste de ce-uri cred că sunt pe buzele tuturor. Și crează adevărate revolte în inimile noastre. Care, la rândul lor, crează disperare. Și din disperarea asta, ajungem să ne dorim să nu mai dorim. Viața. Nu mai găsim motive, nu mai găsim putere, nu mai găsim soluții să ne ridicăm.

Și cred că e specific nouă, oamenilor, să ne doară surd. Să ne fie dor până la sânge, să iubim până la ură, să trăim uneori dincolo de cât credem că ne-a fost dat, și mai ales, să ȘTIM că nu primim mai mult decât putem să ducem.

Când vine gândul de ducă pentru totdeauna în lumea în care nu știm ce e…

Gândurile ne duc de multe ori în lumi in care credem ca ne-om amorți simțurile. Și om fi mai bine ca aici. Lângă cei ce-au plecat, fără voia noastră, dincolo. Dar gândurile astea ale noastre ne mint. Niciunde nu ne va fi mai bine atâta timp cât nu ne vindecăm de noi înșine. Luăm durerile cu noi dincolo de granița dintre Viață și Moarte! Acolo nu ni le va mai putea vindeca nimeni.

Plecăm acolo cu ce-am devenit aici…

Îți scriu ție, om care simți că nu mai poți trăi, și te rog fierbinte, rămâi! Rămâi aici până te vindeci de tine însuți, apoi, dacă, vindecat, încă mai simți că trebuie să pleci, pune-ți piciorul pe marginea prăpastiei și așteaptă acolo până la următoarea ședință de terapie cu tine însuți!

Am citit cartea lui Daniel Popescu, bărbatul căruia soția i-a fost răpusă de cancer, la scurtă vreme de la căsătorie, și am simțit că eu nu mai am dreptul să mă plâng niciodată pentru nimic. Pentru că dacă el nu a ales moartea, eu nu am efectiv dreptul să pronunț nici în glumă un astfel de destin pe care să mi-l urzesc singură.

Da, în lume este nedreptate. Este și nimeni nu o poate nega, și nici îndulci. Și nici ocoli. Dar în aceeași lume, noi suntem ființele cele mai capabile să dăm viață, și să NE-o continuăm.

Dragul meu cititor, moartea nu rezolvă ecuația identității noastre. Dacă aici ne e imposibil, și acolo ne va fi la fel. Pentru că indiferent unde ai fi, nu ai cum să scapi de tine însuți! Când alegi singur să comiți actul final, nu te duci într-o lume mai bună. Și chiar de-ai face-o, tot cu tine ar trebui să trăiești. Și cine îți garantează că vei fi mai liniștit acolo?

Te încurajez să parcurgi următorii pași, atunci când simți că nu mai poți:

Viața înseamnă dragoste, și dragostea nu va muri niciodată!

 

  1. Plângi, strigă la Dumnezeu, revoltă-te! Nu ține nimic în tine, pentru a da bine în fața lumii! Măștile pe care ni le punem de teama de a nu fi judecați ne slăbesc puterile și ne fac să ne simțim nedemni. Nimeni nu trăiește bine mințind la infinit…. Cel puțin mințind…

2. Discută urgent cu cineva! Chiar dacă doar a fost o fulgerare de gând, verbalizeaz-o! Spune unei persoane de încredere despre durerea ta și ideile care îți vin în minte, și roag-o să stea cu tine câteva ore/zile. Dacă, deși ai strigat și ai cerut ajutor, încă mai sunt pregnante gândurile, sau, mai rău, se adâncesc,

3. Mergi la un specialist! Că e psihoterapeut sau psihiatru, nu are importanță! Amândoi te vor putea îndruma spre cea mai bună soluție! Dacă ajungi la unul din ei NU EȘTI NEBUN, ci ai nevoie de o susținere de specialitate! Toți avem nevoie la un moment dat de un specialist! Doar că noi nu vedem că medicul cardiolog e la fel ca psihiatrul. Vedem numai etichetele pe care lumea ni le pune dacă ajungem în cabinetul ”ăluia care tratează nebunii”. Am creat grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME pentru a ne sprijini unii pe alții în momente dificile, poți veni și tu alături de oameni care, la fel ca și tine, întreabă DE CE și suferă. Dar vor să creadă că durerea de acum NU E definitivă și totul are o rezolvare!

Dragul meu, nimeni nu va putea vreodată să îți ia durerea pe care o simți. Toți ne luptăm până la sânge cu suferința și nedreptatea unei lumi în care etichetele sunt mai importante ca produsul ascuns sub ele, dar nimeni și nimic nu valorează mai mult decât tine! Singura soluție de a scăpa de durere nu este moartea, ci VINDECAREA. Și vindecarea aduce liniște, pace și iubire de sine și de lume!

Dacă ți-a fost util acest articol, ajută printr-un Share ca și alții să îl citească,  urmărește pagina Învață. Crede.Iubeste și  canalul meu de youtube AICI.

sursă foto: Google

Distribuiți vă rog
Ce să faci când copilul te acuză  că nu îl iubești?

Copii tipici

Ce să faci când copilul te acuză  că nu îl iubești?

Distribuiți vă rog

Să fii psihoterapeut la Touched Romania este cea mai mare binecuvântare. Asociația susține mamele care au fost supuse abuzului, din partea partenerilor lor, și ajută la (re)cladirea stimei de sine si a siguranței acestora și a copiilor.

Din sesiunea de azi, cu E, 12 ani:

Mi se pare cel mai josnic lucru să mă lovească (colegii lui) atunci când au în spate 10 băieți, și eu sunt singur. M-am schimbat mult. Dacă te luai de mine înainte să încep terapia, te injuram și protestam urât. Acum îi întreb frumos: „Vrei bătaie?” și dacă spun Da, le răspund: „La revedere!” Și plec. Am învățat că trebuie să nu renunț la valorile mele.

Dar da, o critic pe mama pt ca nu îi pasă e mine. Nu îi bate pe cei care îmi fac rău.

Ce înseamnă pt tine când mama nu îi bate?
Asta înseamnă că nu mă apără. Cum să vorbești frumos cu băieții care l-au bătut pe fi-tu, apoi să susții că îți iubești băiatul?

Dragi mamici care ați plecat din relații abuzive, copiii voștri înțeleg normalitatea în funcție de ce au trăit în familie: dacă acasă vedeau bătaie când cineva nu era de acord cu celălat, vor crede că așa se rezolvă lucrurile: protestînd. Răzbunandu-te. Fiind agresiv fizic si/sau verbal.

Căutați să aflati și să înțelegeți care sunt sentimentele (de obicei, sub agresivitate se ascund teama de abandon, nesiguranța, rușinea) din spatele comportamentului său.

Revolta lui nu înseamnă că nu vă iubește, ci că îi este teamă să nu mai treacă prin ce a trecut. Sau să nu vă recăsătoriți cu alt bărbat abuziv. Sau că are nevoie să îl ajutați să facă față trăirilor lui fluctuante.

Ce să nu faci?

1. Nu îl acuza că din cauza lui ai îndurat umilințele tatălui său
2. Nu îl compara cu tata când își iese din fire
3. Nu îl lovi.
4. Nu îi da de ales: ori faci ca mine, ori du-te la tata!
5. Nu pune pe umerii lui povara greutăților tale prezente: după ce că am îndurat atâtea de la el, acum tu așa mă răsplăteșt?
6. Nu îi întoarce comportamentul: când te jigneste, nu-l jigni înapoi.

Apelează la un specialist când ajungi în impas. Amândoi sunteți răniți și speriați. Aveți nevoie de siguranță!

Ce să faci când copilul te acuză  că nu îl iubești?

1. Taci si ascultă. Nu te grăbi să îl contrazici, validează-i sentimentele: „Mami, îmi dau seama că e posibil ca uneori să îți dau senzația asta. Îmi pate rau pentru că suceri. Ai tot dreptul să fii furios când nu te simți iubit de mine. Sunt aici și nu plec de lângă tine.”

2. Întreabă-l ce anume din comportamentul tău îl determină să creadă că nu îl iubești: când simți că nu te iubesc?/ la ce reacții ale mele te simți neiubit?

Copilul tău are nevoie să vadă prin fapte că într-adevăr ești implicată în viața lui, prin faptul că te interesezi de motivele pentru care el înțelege că nu simți iubire pentru el.

3. Validează din nou sentimentele lui, dupa ce ti-a spus ce îi declanșează lui ideea că nu îl iubești: „O, înțeleg. Cand eu fac x, tu înțelegi că nu te iubesc și te infurii. Are sens. Îmi pare rău pentru suferinta ta, și te rog să mă ierți dacă nu reușesc mereu să înțeleg nevoile tale și să le împlinesc.” Observă, mami, că nu îți spun sa adaugi niciun „…dar…” (dar mă enervezi, sunt și eu om, etc). Asta ar însemna să anulezi totce i-ai spus msi devreme.  Copilul are nevoie să știe că îi auzi și validezi fricile, nu explicațiile tale. Până nu se simte în siguranță, și nu va fi sigur că ranai lângă el, orice ar face el, va fi mereu defensiv.

4. Negociați și rezolvați situația tensionată: „Îți mulțumesc pentru că mi-ai împărtășit sentimentele tale. Cum ar fi util pentru tine să mă comport cu tine, astfel încât să te simți iubit și în siguranță?” Asta nu înseamnă să fii de acord cu orice spune el. De ex. Dacă îți cere să îi lovești pe cei care îi fac lui rău, nu este o idee Bună să îi împlinești dorința, pentru a-i dovedi că îl iubești. Adu-ți aminte că este un copil, și are nevoie să fii un modelpentru el. Un model de demnitate, integritate și dragoste. În acest caz, îi poți spune așa: „Da, știu că e nedrept cum s-au comportat cu tine și că simți nevoia să sufere și ei ca tine. E normal să fii furios și să simți nevoia să faci rau. Și eu sunt furioasă pe ei și m-aș duce să îi confrunt cu răutate, pentru că la durere, toți avem gânduri de răzbunare. Dar pentru familia noastră este important să păstrăm valorile de integritate, prin urmare nu răspundem la rău cu rău, ci înfruntăm fără agresivitate acel coleg. Hai să ne gândim împreună cum i-am putea răspunde, astfel încât să nu ne pierdem demnitatea.” Dacă el nu știe să îți răspundă, sai continuă cu răzbunarea, poți să vii tu cu o soluție, dar fără să sune ca și o comandă. (Nu uita că a fost supus abuzurilor de către tata, și nu mai suportă ca cineva să îi spună ce să facă.)
De ex. Îi poți spune: „Cum ți se pare ideea de a-i spune că nu te mai joci cu el/ mai poți fi prietenul lui, pentru că tu nu accepți agresivitatea?”

Mami, ține minte că al tău copil are o furie permanentă din cauza mediului ostil în care a trăit, furie pe care nu știe cum să și-o controleze sau redirectioneze! 

Te incurajez ca de asemenea, să te joci cu el jocuri de competiție sai corp la corp: bătaie cu perne, de-a polițiștii, etc, care să îi dea posibilitatea să își descarce furia. Nu îți fie teamă că așa o să lovească. Dacă se joacă într-un mediu sigur, e mult mai puțin probabil să lovească în alte medii.

Fii acolo pentru el, și vei primi răsplata pentru răbdarea ta: un copil care va învăța că valorile sunt mai presus de emoții.

Dacă ți-a fost util acest articol, ajută printr-un Share ca și alți părinți să îl citească, și urmărește și adaugă un LIKE pe pagina Învață. Crede.Iubeste! De asemenea, poți urmări canalul meu de youtube AICI.

Distribuiți vă rog
7 semne care pot dezvălui o stima de sine scăzută

Sanatate mintala

7 semne care pot dezvălui o stima de sine scăzută

Distribuiți vă rog

Există o serie de aspecte ale caracterului și personalității noastre care fac din noi ceea ce suntem și ne ajută să fim persoane mai bune sau, din contră, mai puțin bune.

Chiar dacă e un lucru la care nu ne gândim în mod obișnuit, a avea o stimă de sine corectă, la justa ei valoare, este foarte important pentru propria stare de bine. Când aveți o stimă de sine redusă, suferiți și inconștient faceți ca și anturajul vostru să sufere. E ca și cum ați fi paralizat emoțional. Vă este in mod constant frică de ceea ce oamenii vor spune despre voi, despre acțiunile voastre. In plus, nu aveți deloc încredere in voi. Sunteți frustrat și mereu în incertitudine.

Ce e și mai rău, este că ignorați complet acest lucru. Adică în realitate aveți o stimă de sine redusă dar de fapt credeți contrariul. Atunci, cum putem ști dacă avem o stimă de sine la justa ei valoare?

Iată 7 semne (metode) care vă permit să aflați acest lucru și să găsiți o soluție. Analizând acest aspect al psihiclui dumneavoastră și lucrând aspra lui vă veți putea cunoaște mai bine și implicit ameliora stima de sine.

  1. Vă cereți scuze tot timpul

 

A-și recunoaște sau a admite propriile greșeli este o calitate foarte apreciabliă, aceasta permițând evitarea problemelor, resentimentelor sau neînțelegerilor. Dar in același timp nu trebuie să luăm totul asupra noastră. Nu totul e din vina noastră. Faptul de a vă cere scuze mereu arată că nu vă  stimați suficient și că luați chiar și greșelile altora asupra voastră.

Asumați-vă responsabilitățile doar pentru ceea ce ați facut, cu fruntea sus, și dacă e nevoie cereți-vă iertare. Dar lăsați-i pe ceilalți să-și asume și ei responsabilitățile pentru faptele lor.

Chiar dacă d-voastră sunteți cel ofensat, aveți tendința să vă scuzați crezând că e din vina voastră că cealaltă persoană a acționat așa. Lăsați-i pe fiecare să-și poarte propria cruce iar voi concentrați-vă doar pe a voastră.

2. Luarea deciziilor nu e punctul vostru forte

 

Nu reușiți să luați singuri decizii. Aveți nevoie mereu de o părere din exterior. E drept că avem uneori nevoie de părerea celor din jur, dar dacă aveți nevoie de aceasta pentru lucruri nesemnificative (ca de exemplu alegerea unui fel de mâncare la restaurant) asta nu e normal. Vă îndoiți constant și vă întrebați ce se întâmplă dacă faceți o alegere sau alta.

Nu e vorba de alegere bună sau rea, e vorba doar de alegere. Deci, faceți alegerea voi înșivă. Nu aveți nevoie de nimeni altcineva pentru asta.

Acest aspect ne conduce la următorul punct: cum primiți criticile care vă sunt adresate?

 

3. Luați mereu criticile la persoana întâi

 

Vi se vor face critici pentru a vă permite să vă ameliorați,  atât la locul de muncă cât și în viața de toate zilele. Va trebui să le acceptați și să încercați să  vă ameliorați. Dar dacă luați toate criticile ca pe atacuri personale, nu veți ajunge departe. Ceilalți oameni nu sunt împotriva voastră, își dau și ei pur și simplu cu părerea.

Dacă puneți totul la inimă și reacționați excesiv la fiecare critică, dacă izbucniți în plâns, dacă strigați sau vă înfuriați,  înseamnă că nu aveți nici o stimă pentru voi înșivă.

 

4. Imediat ce un lucru devine dificil, îl abandonați

 

Nu prea vă place să vă bateți. Aveți impresia că oricum nu faceți nimic grozav, nimic bun, aveți impresia că oricum nu o să reușiți, deci cel mai bun lucru ar fi să nu mai faceți nimic. In consecință nici nu reușiți să știți exact ceea ce vreți. Vă simțiți prea slab ca să reușiți. De fapt nu sunteți slab, aveți doar o foarte proastă stimă de sine.

 

5. Nu reușiți să trăiți in prezent

 

Trecutul a fost, viitorul va fi, doar prezentul este. Voi vă gândiți constant la trecut, regretând erorile pe care le-ați făcut. Apoi, vă gândiți la viitor cu teamă pentru greșelile pe care le-ați putea face, cu frica de a fi rănit sau de a răni pe altcineva.

Dar în toate astea, uitați prezentul.

Nu putem ști niciodată ce va fi. Voi, în mintea d-voastră aveți o idee precisă de ceea ce se va întâmpla, și in general nu e niciodată pozitiv.

Mai bine trăiți prezentul, pentru că e singurul real.

 

6. Aveți mereu tendința să citiți printre rânduri

 

Fiecare frază pe care cineva o pronunță, pentru voi are un alt sens. Aveți impresia că oamenii vi se adresează utilizând un fel de cod. Sunteți plini de incertitudini și vedeți mereu un sens ascuns în spatele fiecărui cuvânt. Interpretați totul și căutați sensul ascuns al unei fraze banale sau al unei simple glume făcute la adresa d-voastră.

Aveți incertitudini asupra propriei persoane și încercați mereu să știți ce cred ceilalți despre voi. Aceste incertitdini devin predomionante în gândirea voastră și astfel aveți tendința să dați interpretări greșite lucrurilor ce vi se intâmplă. Vă transcrieți chiar și propriile idei și gânduri prin vorbele altor persoane. Totul se petrece în mintea voastră, de fapt. Dar ideile voastre negative devin din ce în ce mai puternice.

 

 7. Faceți mereu comparație între voi și ceilalți

 

Practic, nu aveți o personalitate bine definită. Pentru a ști cine sunteți sau ce valoare aveți, vă comparați mereu cu ceilalți. Indiferent că ar fi fratele vostru, colegul sau prietenul vostru, vă comparați mereu cu ei pentru a ajunge inevitabil la concluzia că ei sunt mai buni ca voi. Vă judecați foarte aspru, spunându-vă că in comparație cu X sau cu Y sunteți un nimeni. De cele mai multe ori nu stiți nici măcar cum să acceptați un compliment. De exemplu, când cineva vă spune că aratați bine, aveți tendința să credeți că o spune în glumă sau de complezență.

Stiți să recunoașteți calitățile altora dar nu și pe ale voastre. Din păcate acționând în acest fel, veți constata că oamenii se îndepărtează de voi. Ceea ce vă întărește credința că nu valorați nimic. Nu e adevărat. Adevărul e doar că aveți o stimă de sine foarte redusă.

 

Nu aveți cum să trăiți fericiți dacă aveți o stimă de sine scăzută. Cu timpul, stările de continuă autodepreciere vă vor costa inclusiv relațiile cu prietenii sau cu membrii familiei, care se vor întrista sau se vor sătura să vă audă mereu plângându-vă de voi înșivă. În consecință, vă puteți adânci într-o stare de tristețe cronică, de izolare sau chiar de depresie.

Dacă vă recunoașteți în descrierea de mai sus, ar fi cazul să faceți ceva în acest sens, pentru o viață fericită și împlinită, în care să aveți curajul să fiți voi înșivă, să vă exprimați liber, fără să va fie teamă de efectul pe care îl produceți. În felul acesta nu numai că veți fi incomparabil mai fericiți, dar veți da un exemplu  frumos și sănătos anturajului vostru și mai ales -în cazul celor ce sunt părinți- copiiilor voștri.

Ariana Simon, Traducere și adaptare din franceză, sursa: www.positivia.fr 

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește și te poți abona la canalul meu de Youtube, AICI.

 

 

 

 

 

 

 

Distribuiți vă rog
Scrisoare către Specialiști. Din dragoste, către cei ce vindecă și SE vindecă

Oameni cu aripi

Scrisoare către Specialiști. Din dragoste, către cei ce vindecă și SE vindecă

Distribuiți vă rog

Drag specialist în sănătate,

Fie că ești medic, psiholog, psihoterapeut sau kinetoterapeut, etc, aș vrea să știi că ești valoros. Mult mai valoros decât îți permiți uneori să crezi și decât ești de multe ori considerat.

Valoarea ta nu este dată de vârsta pe care o ai, de starea ta civilă, de numărul de copii pe care îi ai, sau nu-i ai, de tonele de diplome pe care le-ai strâns.

Ești valoros prin dedicarea și dragostea pe care le ai pentru oameni. 

Ești valoros pentru puterea pe care o ai, pentru răbdarea și riscurile pe care ți le asumi pentru a vindeca.

Ești valoros pentru că nu ai renunțat la meseria ta, deși de multe ori ai renunțat la tine însuți, să ți-o poți practica. să poți salva.

Aș vrea să-ți amintești mai des că și tu ai tot o singură viață de trăit, ca orice pacient al tău, și ai nevoie să fii, la rândul tău, periodic, pacient. Să ai grijă de sănătatea ta, cum ai de a altora.

Aș vrea să  nu uiți că și pentru tine ziua are tot 24 de ore și că atunci când ai primit har de la Dumnezeu, l-ai primit să îl folosești pentru a face lumea mai bună. Pentru a salva oameni care să salveze, la rândul lor, alți oameni.

Aș vrea apoi să știi și că ai aceleași drepturi și aceleași obligații ca pacienții tăi.

Că ai nevoi de împlinit. Pentru inima ta, zic. Așa, ca mulțumire că încă bate. Și că iubește.

Și mai e ceva ce aș vrea să nu uiți niciodată: că omul din fața ta nu e de judecat. Că e tânăr sau bătrân, cu 3 clase sau cu 30, dependent ori independent.

Aș vrea mult să nu-l iei peste picior și să crezi că în locul lui ai putea fi și tu. Oricând.

Îmi permit să te rog să ai grijă ce scrii pe rețelele tale de socializare. Cum te adresezi și de ce. Aș vrea să îți demonstrezi integritatea și în afara cabinetului tău, și să nu te comporți ca și când toate ți s-ar cuveni, sau ca și când tu ai fi totul, și ceilalți, nimicul.

Te rog mult să nu uiți să mulțumești fiecărui pacient în parte pentru încrederea lui, pentru răbdarea lui și pentru remunerația lui.

Să nu uiți să faci, atât cât poți, și binefacere. Să dai și tu puțin celor ce n-au…

Aș vrea să îți începi dimineața cu mâinile-rugăciune și să închei ziua cu zbateri de pleoape printre care vezi cerul și Îl auzi pe Dumnezeu cum îți strigă blând:

– Nu te-am creat specialist, te-am creat OM. Nu ești cu nimic mai presus decât cei care vin la tine pentru salvare. Și adu-ți mereu aminte că fără Mine nu poți face nimic.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Ție cine ți-a schimbat traiectoria vieții pentru totdeauna?

Oameni cu aripi

Ție cine ți-a schimbat traiectoria vieții pentru totdeauna?

Distribuiți vă rog

Mă confrunt adesea cu furia. Ca femeie, ca terapeut, ca și copil adult al părinților mei, ca prietenă, clientă a unui terapeut, cetățean al Romaniei, și alte roluri pe care le dețin.

Mă confrunt cu furia, care e de fapt o emoție naturală și necesară creșterii și dezvoltării emoționale, dar pe care noi o vedem ca pe ceva negativ, ce nu avem voie să simțim. (Ce este greșit nu e furia în sine, ci un comportament disfuncțional pe care îl adoptăm din furie! Dar despre asta, într-un articol viitor!) De multe ori am fost furioasă de fapt pe mine și pe Dumnezeu. Încă mă lupt cu furia asta, chiar dacă viața mea s-a schimbat în bine în ultimii 4 ani.

 

Mulțumind, vei fi vindecat!

 

Decid să încep pe blog o serie de mesaje de mulțumire adresate celor care au pus cărămizi la propria mea vindecare, încurajandu-te și pe tine, suflet care mă citești, să mulțumești celor care ți-au fost alături pe drumul vindecării.

Am, de asemenea, și 3 cărți cadou, PUNE ULTIMA PIESĂ, pe care le ofer celor ce lasă un comentariu aici, pe blog, în care mulțumesc celor au ajutat la devenirea lor. (tăguindu-i, dacă au cont de Facebook)

Încep azi seria mulțumirilor cu persoana care a pus prima piatră la construirea transformării mele în persoana care sunt astăzi: Ben Mogoș, pastorul bisericii AGAPIA, din București.

Am ales să încep cu el pentru că dintr-o mulțumire a lui am luat decizia de a pune punct unei relații toxice în care eram atunci implicată. Punct care a adus după el multe virgule, și o viață în care azi găsesc împlinire, binecuvântări și bucurii.

„Mulțumesc, Doamne, pentru NU!” era subiectul predicii lui dintr-o duminică de vară. Cuvintele pe care le-a spus Ben atunci au lovit în mine ca un pumnal. Și prima mea reacție a fost furia. Îmi venea să-i strig în față: „Cine ești tu, să spui că Dumnezeu știe mai bine decât mine că o anumită cerință a mea nu e de împlinit, pentru că mi-ar aduce mai mult rău?”

M-am înfuriat pentru că mi se părea că vorbește în necunoștință de cauză, că e ușor pentru un om care are acasă o soție și un copil iubitori, să mă învețe pe mine să accept Nu-ul unui Dumnezeu care susține că mă iubește, dar nu-mi dă ce (cred că) am nevoie să supraviețuiesc.

M-am înfuriat apoi pe mine pentru furia față de Beni: „Cum îți permiți să te înfurii pe un om pus de Dumnezeu să învețe oamenii?” Plângeam fără să mă pot opri, lângă bărbatul care crezusem că îmi fusese dat de Dumnezeu să îmi fie alături toată viața. El îmi reproșa nervos în timpul acela că îl fac de râs cu plânsul meu de femeie care vrea să impresioneze biserica.

Plângeam de furie de fapt. De furie pe mine si pe pastorul care îmi cerea de fapt să fiu mulțumitoare pentru că Dumnezeu nu e de acord cu mine. Nu îmi dă înapoi iubirea celui care jurase că nu mă va părăsi niciodată…

Când, în timpul predicii, Ben a citat cuvintele unuia din cei mai de ajutor autori pe care îi citesc, C. Swindoll, am simțit că furia mea se transformă în înțelegere și iertare:

„E ușor pt noi să cântăm cum ce ne dă Tatăl ne arată dragostea Sa. Dar provocarea este să cântăm despre cum lucrurile pe care ni le ia ne arată dragostea Lui. De multe ori ne gândim la dragoste ca la ceva ce implică dăruire, și așa e, dar deseori deagostea implică a lua ceva celui iubit. Parte din exprimarea dragostei lui Dumnezeu pentru noi implică luarea acelor lucruri care nu ar cultiva planul Său de sfințenie pentru noi.”

Era pentru prima dată în viața mea când înțelegeam că NU-ul cuiva nu este egal cu distrugerea mea, ci poate avea ca și consecință schimbarea în bine a traiectoriei vieții mele.

Era prima dată când înțelegeam că propria-mi mamă mi-a vrut binele atunci când mi-a spus ferm: „Nu ieși din casă să pleci la omul care te-a adus in stadiul în care să mănânci cu lingurița, lovindu-te până te-a lăsat aproape inconștienta. Dacă pentru a nu pleca din casă trebuie să te leg de calorifer, asta voi face. Eu știu mai bine decât tine că îți poate distruge viața mai rău decât a făcut-o deja!”

A fost prima dată când am realizat că mama mi-a salvat viața spunând NU cererii mele de a ma lăsa să mă întorc, din frică, la abuzator. Dumnezeu să facă oare la fel? Să mă iubească oare atât de mult, ca ea?

Mă uitam la Ben Mogoș și îl vedeam în ceață. Lacrimile curgeau mereu și mereu, și din furie, am ajuns să simt nevoia să îl rog să mă îmbrățișeze cum își îmbrățișează copilul și să se roage si pentru mine cum se roagă pentru fiul lui. Pentru că eu nu aveam un tată care să se așeze pe genunchi și să ceară protecție peste viața mea.

Mă uitam la pastorul acela și mă întrebam de ce mie Dumnezeu nu mi-a dat un tată așa, care să mă învețe ce își învață acest om familia. Cu ce am greșit eu, să merit indiferența celorlalți? Unde e vina mea și cum puteam să mi-o răscumpăr? Și cui să cer iertare pentru alegerile pe care le făcusem?

Nu e ușor să te ierți. Nu e ușor nici să-ți ceri iertare, dar mai ales nu e ușor să accepți că uneori un NU înseamnă un DA pentru ieșirea ta din iad.

„Mulțumesc, Doamne, pentru NU!”, a devenit laitmotivul vieții mele. M-am întors acasă, de mână cu cel pe care îl ceream înapoi de la Dumnezeu, și pentru prima dată am simțit că nu era ceea ce aveam nevoie. Nu pentru că el era un om rău, ci pentru că amândoi aveam de învățat singuri lecțiile smereniei, ale iertării de sine si iertării altora, și mai ales ale iubirii de Dumnezeu.

Am plecat dintr-o relație toxică mulțumind omului Beni Mogoș pentru că fără să știe, a schimbat traseul vieții mele, în bine, pentru totdeauna.

Nu am avut curajul să îl rog să mă îmbrățișeze ca pe copilul lui, nici să se roage pentru mine, nici să mă ajute să renunț la omul din stânga mea. Sunt sigură că m-ar fi ajutat dacă ar fi știut zbaterea mea. Dar am ales să mă descurc cum pot. Aflasem însă că răspunsul era: NU! PENTRU CĂ EU, DUMNEZEU, ȘTIU MAI BINE DECÂT TINE CE AI NEVOIE, ȘI ALĂTURI DE CINE POȚI SĂ TE VINDECI DE NEIUBIRE.

Și aveam să aflu că „Mulțumesc, Doamne, pentru NU!”, îmi va da curajul să spun lumii întregi că sfârșitul unui drum nu înseamnă moarte, ci moartea celui ce ai fost, pentru a învia cel ce ai fost creat să devii!

Povestea drumului meu o scriu chiar acum într-o carte mărturie, dar înainte de a vă invita la lansarea ei, simt că e necesar să vă spun cum a început drumul ăsta, căruia omul Beni Mogoș i-a pus prima aripă.

Am găsit în acest om modelul unui tată pe care mi l-am dorit toată viața mea, al unui bărbat responsabil, pe care nu l-am ales niciodată, și care nu credeam că există (pentru că atunci când mănânci numai fructe acre, necoapte, și crezi că sunt de fapt coapte, e greu să înțelegi că maturitatea înseamnă dulceață!)și al unui om care arată smerenia, deși ar avea atâtea motive să ne privească de sus.

RĂSPUNSUL CARE DUCE LA VINDECARE VINE UNEORI PE NEPREGĂTITE

Am scris acest articol pentru ca tu, suflet care cauți vindecarea, să vezi că se poate ieși din coșmar! Să vezi că răspunsurile la frământările tale pot veni de la oameni de la care nu le ceri direct și nici nu te aștepți, și în momente în care nu ai fi crezut vreodată.

Am scris pentru ca tu să ai credința că poți găsi modele de viață în alți oameni decât cei din familia ta, din anturajul tău, din sufletul tău. Le poți găsi în oameni care nu te cunosc personal și pe care poate nu îi vei vedea niciodată personal. Dar îți pot deschide ochii pentru a vedea rețeta vindecării.

Nu vreau să înțelegi că omul care mie mi-a schimbat traiectoria vieții este perfect, sau că eu sunt un model de urmat. Și el are neajunsurile lui, ca și mine și ca tine. El este însă un om care a ales să împărtășească altora ceea ce a învățat, și eu sunt o dovadă că se poate trăi după o traumă. Sunt o dovadă, nu un model!

Mulțumesc, Beni Mogoș, pentru că în acea zi ai ales acel mesaj! Știu că nu a fost ales întâmplător, pentru că Dumnezeu știa clar cine avea atunci cea mai mare nevoie să îl audă: EU!

Și mai știu foarte sigur că mulțumirea în încercare și suferință este cea mai bună modalitate de a te vindeca pe tine însuți de neiubire și de neiertare de sine și de viață.

Mulțumesc, Ben, pentru că, deși mă lupt cu lipsa curajului de a-ți cere ajutor atunci când simt că nu mai e nici o cale de scăpare, deschiderea pe care o ai față de oameni mă ajută să cred că voi câștiga războiul cu mine însămi!

Iar ție, suflet care citești, îți mulțumesc pentru că vei strânge în inima ta speranța că un NU azi, poate însemna un DA devenirii, mâine.

Nu uita, lasă aici un comentariu cu mulțumirea către persoana căreia îi ești recunoscător, și participă la concursul prin care poți câștiga o carte PUNE ULTIMA PIESĂ!

Distribuiți vă rog
Vino la Gala Mulţumirii. Oameni pentru medici. Leapşa pentru suflet.

Oameni cu aripi

Vino la Gala Mulţumirii. Oameni pentru medici. Leapşa pentru suflet.

Distribuiți vă rog

Din indignarea creată de premiul oferit doamnei Olivia Steer, mi-am înecat sufletul de amar pentru ignoranţa de care am dat dovadă de-a lungul vieţii mele, faţă de oamenii care mi-au salvat trupul şi sufletul de la dezastru. Vreau să vă rog pe toţi cei care aţi fost salvaţi de medici, să scrieţi pe profilurile sau blogurile personale, cu hashtag-ul #galaMultumirii, recunoştinţa pe care o purtaţi celor care v-au ajutat să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe.

Aş vrea să ne dăm mâna cu toţii, cei care avem de aplaudat oameni care ne-au salvat fără să fie aplaudaţi. Care au făcut-o pentru că asta le e meseria. Şi au făcut-o cu dragoste necondiţionată pentru oameni.

Aş vrea să facem împreună o gală a mulţumirii, chiar dacă virtuală, deocamdată, în care să premiem medicii care şi-au dat din propria sănătate pentru a ne însănătoşi pe noi. Care au făcut pentru noi, fără să ne fie prieteni, tot ce au putut, pentru a ne ridica şi a ne continua viaţa.

Dacă ai un astfel de medic (de orice specialitate, inclusiv terapeuţi – medicii de suflete) căruia îi eşti recunoscător, alătură-te Galei Mulţumirii şi aplaudă omul care ţi-a salvat viaţa!

Nu vreau să lovesc în cei care primesc premii fără să aibă legătură cu medicina. Vreau ca noi, ceilalţi, să schimbăm ignoranţa cu mulţumirea. Să învăţăm de azi să nu mai lăsăm pe margine medicii care au ajutat la vindecarea noastră. Ci să îi apludăm la scenă deschisă pentru implicarea lor, pentru determinarea şi dragostea lor.

Vă rog să-i etichetaţi. Nu avem sponsori, nu avem diplome. Avem doar recunoştinţa şi dovada că suntem azi vii sau sănătoşi datorită lor.

Scriu în grabă, obosită şi revoltată. Pentru că prin ignoranţa mea, am dat locul lor altor oameni care ar trebui premiaţi pentru altceva. Tot valoros, nu zic nu, dar care nu ar trebui premiaţi pentru sănătate, ci pentru consecvenţă, probabil.

Aş vrea să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.

Eu dau azi toată recunoştinţa mea domnului doctor Florin Chirculescu. Un  om cu aripi, care mi-a fost alături când frica mea teribilă de a nu avea cancer m-a făcut să dau buzna în cabinetul domniei sale. Nu vreau să-mi amintesc diagnosticul scris, vreau doar să vă spun că teama mea ajunsese la paroxism.

În cabinetul mic, din incinta spitalului Universitar Bucureşti, domnul doctor m-a întrebat scurt:

  • V-aţi lovit vreodată în regiunea toracică?
  • Da, am răspuns, am fost lovită, dar cu 10-11 ani în urmă.

Am decis împreună să intru peste câteva zile în operaţie, pentru că nu mai suportam durerile. Numai că, în ziua operaţiei, domnia sa a apărut în salon,  ca după un maraton, la diferenţă de 7 ore de ora la care eram programată să intru în sală. De ce? Să-şi ceară scuze:

  • Domnişoara Berceanu, vă rog să mă iertaţi, dar nu vă mai pot opera azi. E deja ora 16 şi în loc de 2 ore, cât ar fi trebuit să dureze operaţia persoanei dinaintea dvs., am ajuns la 7 ore. Trebuia să-i salvăm viaţa… Sunt extrem de obosit, şi chiar dacă operaţia dvs. e simplă, nu vreau să risc nimic.

Nu am putut niciodată să uit ochii acestui OM. Venea să-şi ceară scuze pentru că salvase o viaţă. Fix de asta. Eu, a repetat de multe ori, (doar că eu credeam că spune totul pentru a mă linişti) nu aveam o operaţie complicată. În maxim 30 minute „răul” era scos.

În sala de operaţii a avut grijă să râd. Pentru că eu tremuram de frica unui diagnostic crud. A avut apoi grijă să mă lase pe mâna unui alt medic -rezident, sper să nu greşesc-, pentru cusătură. Medic care avea cu 2 ani mai mult ca mine. Nu îi ştiu numele complet, îmi amintesc numai prenumele, ANDREI. A avut grijă să am un semn gros cât firul de aţă.

  • Cum aţi reuşit să coaseţi atât de finuţ, domnule doctor? l-am întrebat când am mers „la control”.
  •  Sunteţi tânără, vă rog să aveţi grijă cu apa. Să nu se deschidă operaţia şi să fiu nevoit să vă las semne adânci, mi-a răspuns cu smerenie.
  • Aşa lucrează domnul Andrei, domnişoară, mi-a spus o doamnă asistentă. Face artă din operaţii. Aţi avut noroc.

Nici pe OMUL acesta n-am să-l uit vreodată. Şi dacă regret ceva, este faptul că nu am scris atunci nimic public despre OAMENII aceştia. Nu, nu sunt oameni cu litere mici. Deşi ar putea. Nimeni nu le poate dicta ce să facă. Tot ce fac, fac din dragoste pentru viaţă. Ar putea să nu le pese. Ar putea să nu dea timp în plus pentru a face artă din meseria lor.

Vă mulţumesc, OAMENI CU ARIPI, pentru dedicare, dăruire şi iubire de oameni! Mă înclin în faţa domniilor voastre şi vă aplaud tăcut acum, pentru că nu se poate altfel deocamdată, pentru tot ce faceţi!

Nu meritaţi diplome, meritaţi ani din vieţile noastre, pe care ni le-aţi salvat! Să trăiţi veşnic, să fiţi nemuritori. Meritaţi mult mai mult decât putem noi să vă dăruim. Să mă iertaţi pentru ignoranţa de a nu vă aplauda atunci când ar fi trebuit. Am luat totul ca şi când mi s-ar fi cuvenit. Când nu mi se cuvenea de fapt nimic. 

Te rog fierbinte, om care ai fost salvat de un medic, de trup ori de suflet, să aduci pe scena virtuală a galei mulţumirii, numele său şi povestea ta, pe scurt! Nu fi ignorant cu omul care nu te-a ignorat! Eu voi scrie curând scrisori de mulţumire pentru OAMENII care au aruncat în aer dezastrul sufletului meu.

Dă-mi mâna, şi hai să  facem o horă a recunoştinţei! Şi sponsori să ne fie propriile suflete!

Şi dă mai departe mesajul acesta, pentru a ajunge la cât mai mulţi dintre noi. Să învăţăm unii de la alţii să dăruim recunoştinţă!

 

Distribuiți vă rog
Sunt femeile Vinovate de iubire?!

Relatii

Sunt femeile Vinovate de iubire?!

Distribuiți vă rog

Vinovate de iubire?! Mă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.

Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.

Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!”

Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!

Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.

Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, -fără a-i spune că de fapt farfuriile erau destinate beției lui perioadice, lipsei de acasă în detrimentul  unei dudui mai sexy ca ea- .

Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, de bun simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?

Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri, pe bărbați? 

Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile dinn cuplu este vina noastră?

 

Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?

 

Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau 2 bani pe mine, o floare sau un concediu surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:

Dragelor, singurele responsabile pentru suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și singurele responsabile pentru relație.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi, de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.

Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, la care renunțăm, prentru a ne petrecem timpul cu ei, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm, să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm, să-i iubim pe ei necondiționat.

Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.

Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.

Si mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.

Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt  lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…

Suntem vinovate pentru că îî învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Eu am plecat din mine… Tu cât mai stai?

Relatii

Eu am plecat din mine… Tu cât mai stai?

Distribuiți vă rog

Când pleci din braţele celei care ai fost, şi te muţi singură, pe un fotoliu vechi, ieftin şi cu miros de putred, îţi trăieşti feminitatea la puteri nebănuite.

Să ştii că renunţatea la cea care ai fost nu este un blestem, nici o nenorocire. Este mereu singura şansă de a fi ceea ce Dumnezeu te-a creat să fii, dar tu ai refuzat, de frica de-a nu fugi lumea de tine.

Avem câte o dată ceva de dăruit copiilor. O carte ce-şi aşteaptă demult publicarea, o idee pe care tot amânăm s-o scoatem de la naftalină, să nu cumva să ne-o înţeleagă cineva greşit, vreun gram de aur prin gândurile nostre. Pe toate, dar pe toate, le lăsăm să moară. Crezând că vine ea ziua aia, când …

Uneori ne luăm cu ale lumii şi uităm că pe foc am pus oala cu vise. O lăsăm acolo până scade de tot, ia foc şi oala, şi ne trezim dintr-o dată cu o explozie din care ieşim abia respirând. Ne luăm cu lumea, căci aşa e mai simplu, decât să ne luăm DE ea, să ne mai lase cu regulile ei parşive. Şi absurde.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Ne trezim uneori cu cearcăne adânci şi ne dăm seama că e de la prea mult nesomn. Şi nesomnul de la prea multă suferinţă. Şi totuşi ea, suferinţa, e mai sigură ca fericirea. O alegem din frica de a nu şti cum să trăim de mână cu liniştea.

Şi vine ea ziua când ne dor atât de tare paşii, că decidem să-i ducem la doctor. Să ni-i vindece. Şi doctorul spune un scurt: „Schimbă drumul!”

Şi ne lasă singuri în cabinet, spunându-ne să ne decidem, până vine el, dacă vrem o reţetă care să ne aline durerile de moment, sau o clipă de „Acum!” care să ne urnească din loc.

A venit doctorul, draga mea!

Ce spui? Decizia ta este …

Comandă AICI cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ! şi fă-ţi curaj să-ţi răspunzi! Aşa cum meriţi…

Distribuiți vă rog
Cum să ieși dintr-o situație sau dintr-o relație abuzivă?

Relatii

Cum să ieși dintr-o situație sau dintr-o relație abuzivă?

Distribuiți vă rog

Nimeni nu are dreptul să abuzeze fizic sau moral de alte ființe umane. Nimeni nu trebuie să suporte un tratament abuziv. Suntem, prin naștere, cu toții, egali unii cu alții și liberi. Suntem egali in fața legii și avem cu toții în aceeași masură dreptul la libertate și la fericire, cu condiția să nu atentăm la libertatea și la fericirea altei persoane. Nu contează averea, sexul, poziția socială, etnia, credința religioasă…

Dorința de dominare și de a prelua controlul asupra altei ființe umane prin violență psihică sau fizică este ceva anormal, pervers, în contradicție cu normele etice și religioase și bineînteles in contradicție cu sistemele legislative actuale.

În momentul în care realizezi sau bănuiești că ești victimă a unui abuz, nu este deloc indicat să lași lucrurile să continue tot așa. În general, o atitudine de acceptare și resemnare din partea victimei nu face decât să încurajeze agresorul. Rare, aș zice excepționale, sunt cazurile în care agresorul realizează el singur că ceea ce face nu e bine și în consecință să pună capăt de la sine violențelor fizice sau psihice.

Pe de altă parte, doar victima și numai ea poate să știe cât este dispusă să accepte și care sunt motivațiile ei pentru a rămâne sau nu într-o relație abuzivă. Deciziile nu le poate lua nimeni în locul ei. Dar, după cum am arătat într-un alt articol, consecințele abuzului, fie el fizic ori emoțional, pot fi foarte grave (nu doar rănile de pe corp ci și cele de pe suflet, atât pentru victimă cât și pentru copiii ei…).

Nu toate relațiile abuzive trebuie neapărat să se sfârșească printr-o ruptură definitivă sau printr-un divorț. Dar situația de abuz, adică faptul de a ne simți abuzate și victime, asta, în schimb trebuie cu orice preț să se sfârșească…

 

În continuare, câteva sfaturi, fără pretenția de a aduce soluții valabile 100% pentru orice situație… Sfaturi pe care fiecare să le adapteze la situația personală, ținând cont bineînțeles de tot ceea ce trăiește și de tot ceea ce simte.

 

Ascultă-ți sufletul, cu luciditate. Dacă plângi prea des, dacă te simți prea des abătută, dacă simți că iubirea nu mai e fericire ci mai mult suferință : e semn că sufletul tău îți spune că ceva nu e în regulă. Ține cont de el. Iubește-ți aproapele, dar nu mai mult decât pe tine însuți. Dacă nu te iubești și pe tine, îți agresezi tu singură sufletul. Nu vei avea cum să fii fericită. Nu aștepta fericirea de la cineva din exterior. Ai dreptul la ea ca orice altă ființă, deci găsește curajul de a o (re)aduce în viața ta.

 

Cere ajutor din exterior. Cel mai indicat este să te adresezi unui psiholog expert în acest domeniu, care va ști foarte bine să identifice situațiile de abuz și să facă un diagnostic clar. Te va putea ulterior orienta și consilia, de exemplu spre o terapie de cuplu (dacă se poate) sau spre alte structuri specializate cum sunt asociațiile de ajutor sau de adăpost (o listă cu aceste structuri o găsiți într-un post anterior)

 

Nu te învinovăți pentru ceea ce se întâmplă. Înțelege că agresorul tău acționează în acest fel pentru că probabil (mai mult ca sigur, de fapt) a fost la rândul lui abuzat sau a crescut într-un mediu cu carențe afective. Nu zic că asta ar scuza un comportament abuziv din partea lui, nici vorbă. Dar încearcă să îți spui că el e violent pentru că în interiorul lui suferă inconștient. Agresivitatea vine din conflictul lui interior. Tu ai doar nenorocul de a te afla în preajma lui. Dacă partenerul tău acceptă să consulte un psiholog, pentru a-și trata acest conflict interior, șansele pentru cuplul vostru cresc simțitor. Dacă nu, nu va fi ușor…

 

Nu intra în jocul agresorului. Nu îl provoca și nu răspunde provocărilor lui. Incearcă să îți menții calmul. Nu ridica vocea și nu îi răspune în același fel. Acționând așa, poți chiar evita în unele situații violențele fizice. Abține-te de la orice vorbă grea, jignitoare, acuzatoare. E greu să reziști sentimentelor de furie care apar în aceste momente, dar e bine să fii conștientă că răspunzând cu acceași monedă nu rezolvi nimic. Sub influența furiei nu putem gândi lucid. Mai bine lasă să treacă momentul. Ulterior, dacă va fi posibil, veți rediscuta problema la rece.

 

– Este preferabil, în momentele în care tensiunea verbală dintre voi crește, să vorbești pe un ton foarte calm, spunându-i că-l înțelegi. Și chiar să încerci să-l înțelegi. Asta nu înseamnă și că ești de acord sau că iei asupra ta totul. Dar, dacă te gândești, așa cum am zis mai sus, că el suferă în interiorul lui, că are un conflict interior nerezolvat, vei putea cu adevărat să înțelegi stările lui de furie. Ulterior, este indicat să discuți cu un psiholog, care îți va putea da sfaturi despre cum să reacționezi și cum să faci ca să rupi cercul vicios al abuzului emoțional.

 

– Este important, în situațiile în care abuzul este (încă) doar la stadiul psihic-emoțional, să te gândești foarte bine ce vrei să faci. Pune în balanță toți factorii, cei care te leagă dar și cei care te despart de agresor. Nu mai vorbesc aici de iubire pentru că în asemenea cazuri în general nu mai e vorba de iubire ci doar de o formă de atașament, sau dependență (financiară, afectivă etc).  Ține cont de gravitatea și frecvența conflictelor, de efectul acestora asupra stării tale sufletești sau asupra copiilor când aceștia sunt prezenți în relație. Incă o dată o spun : ascultă-ți sufletul. Dacă el îți spune că ai fi mai fericită în afara acestei relații, urmează-l ! Ai curajul să lupți pentru independența ta financiară și până la urmă vei vedea că vei reuși. Pentru bani să nu rămâi niciodată, dar niciodată, într-o relație abuzivă.

 

Dacă simți că există riscul să apară violențe fizice, e bine să-ți faci din timp un fel de plan de salvare : de exemplu la cine să apelezi în urgență, unde să te pui la adăpost, etc. Ar fi poate util să ai la îndemână un spray lacrimogen, sau să înveți din timp niște tehnici de autoapărare. Un plan de acest fel ar fi bine să fie discutat înainte cu o persoană specializată (psiholog, consilier etc.)

 

– În cazul în care conflictul degenerează în violențe fizice sau dacă agresorul e sub influența alcolului sau a drogurilor, e urgent să te pui la adăpost, să îți asiguri integritatea fizică. Cere rapid ajutor din exterior, de la rude, de la prieteni de nădejde, de la Poliție (care ar trebui să fie foarte promptă pentru solicitări de acest gen), de la Asociații de ajutor pentru victime.

 

– Dacă în urma agresiunii ai răni sau vânătăi pe corp (chiar dacă nu foarte grave), du-te la medic pentru ca acesta să te consulte și să îți dea un certificat constatator al leziunilor. Medicul e obligat să îți elibereze la cerere acest certificat. Păstrează-l bine. Cu acesta, în funcție de decizia pe care o iei, poți să mergi direct la Poliție să depui plângere penală. Dar după părerea mea e mai bine să consulți un avocat specializat în așa ceva. Asociațiile de ajutor pentru victime te pot orienta și ajuta in acest sens.

 

– În cazul violențelor fizice, o separare cel puțin temporară de agresor este în majoritatea cazurilor necesară. Nu ezita să ceri ajutorul rudelor sau persoanelor care îți pot oferi adăpost, și bineînțeles autorităților competente. Dacă intenționezi să te reîntorci la domiciliul comun, o mediere sau consiliere psihologică pentru ambii parteneri este mai mult decât necesară (obligatorie aș zice). E un semn bun dacă partenerul acceptă să fie ajutat de un psiholog și/sau de medic pentru a-și controla stările de furie (sau dependența de alcool, dacă e cazul).

 

-Dacă partenerul tău violent fizic nu vrea să realizeze răul pe care ți-l face, dacă refuză consilierea psihologică sau tratamentul medical (în cazul dependenței de alcool sau de droguri), viitorul relației voastre e cu mare probabilitate sortit eșecului. Să te intorci într-o relație cu un astfel de partener înseamnă să-ți pui viața in pericol.

Nu uita nici un moment că ai dreptul la viața ta cu tot ceea inseamnă ea: libertate, sănătate, securitate, iubire, respectarea valorilor morale în care crezi, într-un cuvânt dreptul la fericire.

Când acest drept îți este refuzat, ai și tu dreptul să spui NU unei relații care îți aduce suferință !

Dacă vrei să ajuţi şi altfel femeile care trăiesc în lanţuri, te rog ca pe lângă alăturarea în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME,  să îmi scrii AICI povestea ta, cum ai reuşit să scapi de calvar, (sub nume real sau sub anonimat) distribuie acest articol şi susţine cu un like  AICI, pagina Învaţă.Crede.Iubeşte.

 

 

Distribuiți vă rog
De ce este abuzul atât de răspândit în familie şi societate?

Relatii

De ce este abuzul atât de răspândit în familie şi societate?

Distribuiți vă rog

 

Multe persoane trăiesc în relații de tip abuziv, mai ales în anumite medii sociale unde abuzul este oarecum tolerat. În România, din păcate nu ne putem mândri că avem o societate civilă care să condamne abuzul sub orice formă ar fi el. Copiii, de mici văd în jur exemple de adulți care nu-i respectă pe ceilalți și care nu respectă legile, care caută sub orice formă profitul material sau moral, văd manifestări de discriminare sexuală sau etnică, văd violență, intoleranță și individualism extrem. Toate aceste manifestări sunt de fapt forme de abuz direct sau indirect asupra semenilor noștri.

În interiorul familiilor, aceste scheme sunt adesea reproduse, făcând parte dintr-o așa zisă normalitate, acceptată tacit de toți ca fiind un fel de lege nescrisă.

 

          Educația, familia și abuzul

 

De câte ori nu am auzit de exemplu, referitor la educarea copiiilor: ʺBătaia e ruptă din raiʺ.  De câte ori nu am auzit sau nu am zis și noi la rândul nostru: ʺCopiii trebuie să-i asculte și sa-i respecte pe parinți!ʺ, fără să ne punem întrebarea dacă noi îi respectăm, dacă noi ne respectăm între noi, dacă noi ne ascultăm și ținem cont cu adevărat unii de alții. De câte ori nu am ridicat vocea la copii, nu le-am spus lucruri jignitoare, ironice, umilitoare. Pentru că așa am vazut și noi, pentru că așa am fost crescuți și educați la rândul nostru.

În sistemul educațional, din păcate, sunt proliferate o multitudine de forme de abuz, începând cu proastele condiții de muncă și de salarizare ale profesorilor. Să nu uităm că o persoană abuzată tinde să devină la rândul ei abuzatoare pentru alții care sunt în poziție de inferioritate față de ea.

Fetele sunt educate de mici ca atunci când se vor căsători să fie supuse față de bărbatul lor, să tacă și să accepte, să nu se revolte, chipurile pentru a nu destrăma familia și pentru a le oferi copiilor lor o familie așa-zis unită. Ipocrizie mai mare nici că există, după părerea mea. O familie nefericită, care nu crează un cadru sănătos din punct de vedere afectiv, un cadru securizant emoțional pentru cei doi parteneri și pentru copiii lor, nu are cum să fie o familie unită. Copiii proveniți dintr-o astfel de familie nu reușesc să se construiască sănătos din punct de vedere psihic și emoțional, mai ales dacă în jurul lor nu au exemple solide de echilibru și de normalitate în ce privește relațiile interpersonale.

                        În societate

 

Societatea de azi din România, cu exemplele ei nenumărate de bărbați  îmbogățiți peste noapte și de femei care se folosesc de aspectul lor fizic pentru a intra în grațiile lor, nu poate sub nici o formă să încurajeze relațiile echilibrate, normale, de la egal la egal între bărbați și femei.

Lipsa de educație, dorința de câștig material rapid și fără efort încurajează abuzul și ideea subtilă că nu e nici o problemă dacă profităm de alții.

 

                                          În cuplu

Abuzul este, din păcate, mult prea frecvent în relațiile de cuplu din anumite societăți (printre care, după cum am văzut societatea de azi din România).

 

Abuzul fizic este o manifestare violentă, dramatică. Este ușor de recunoscut și ar trebui stopat de la primele semne. Dar din păcate există multe victime care nu vor sau nu știu cum să-i pună capăt. Absența unei reacții adaptate din partea victimei nu face decât să-l încurajeze și mai mult pe agresor în manifestările lui violente.

 

Abuzul psihic (sau emoțional) este mult mai dificil de recunoscut, deși consecințele lui, pe termen lung, sunt poate chiar mai grave decât ale abuzului fizic. Mai ales că, fiind atât de răspândit și de tolerat în interiorul familiilor, ca și în societate, e perceput ca o normalitate, ca un mod de viață. Ca și în cazul abuzului fizic, absența unui răspuns adecvat din partea victimei poate să accentueze manifestările violente (emoțional) ale agresorului.  Se intră astfel într-un cerc vicios adesea greu de recunoscut ca atare de către cei doi parteneri, din care ulterior e foarte greu de ieșit.

De multe ori cele doua tipuri de abuz coexistă, uneori de la început. Alteori inițial e prezent doar abuzul emoțional, iar cu timpul se adaugă violențele fizice.

 

                     Consecințele unui mediu abuziv asupra copiilor

 

Din păcate, un mediu familial de acest tip duce la o perpetuare a comportamentului abuziv sau victimizator deoarece inevitabil transmite acest tipar copiilor. În  consecință, abuzul e reprodus de copiii noștri, care tind să se identifice la vârsta adultă fie cu abuzatorul, fie cu victima. Acest tipar este și va continua să fie transmis din generație în generație ca un fel de moștenire de familie, cu consecințe nefaste atât la nivel micro (în interiorul cercului familial) cât și la nivel macro (în societate, în relațiile interpersonale sau profesionale).

 

Copiii proveniți dintr-un asemenea mediu pot prezenta la vârsta adultă diverse tulburări de relaționare: vor avea probabil o serie de eșecuri sentimentale, le va fi greu să se adapteze unui mediu profesional mai exigent, vor avea dificultați în a se integra în societate. Să nu mai vorbim de problemele legate de construirea identității sau a personalității: pot deveni persoane extrem de timide, dependente, anxioase, cu o stimă de sine redusă. Sau, din contră, pot dezvolta o personalitate de tip manipulator sau narcisist, vor profita emoțional sau material de cei din jur. Nici una din variante nu e de dorit.

De aceea, după părerea mea, este necesar ca fiecare dintre noi să facă tot ce-i stă în putere în sensul readucerii echilibrului și normalității în relațiile interumane în general și în particular în relațiile intrafamiliale, femei-bărbați, părinți-copii.

O conștientizare a acestui fenomen, o recunoaștere de la primele semne și o luare de poziție constantă și susținută din partea fiecăruia dintre noi pot face ca, încet-încet, lucrurile să se amelioreze, să devenim mai fericiți și mai echilibrați psihic, și în consecință să putem să creștem generații de copii mai fericiți și mai ʺsănătoși relaționalʺ.

 

Ce putem face pentru a stopa abuzul, pentru a ieși din cercul vicios al abuzului intrafamilial, pentru a nu deveni și noi, la rândul nostru, abuzatori? Promit să revin curând cu un articol în acest sens.

Ariana Simon

Dacă vrei să ajuţi şi altfel femeile care trăiesc în lanţuri, te rog ca pe lângă alăturarea în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME,  să îmi scrii AICI povestea ta, cum ai reuşit să scapi de calvar, (sub nume real sau sub anonimat) .

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

 

 

 

 

 

 

 

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.