Autor: monica.berceanu

Nicu Ojog, Argint pentru România la Campionatul Mondial de Seniori-U23

Oameni cu aripi

Nicu Ojog, Argint pentru România la Campionatul Mondial de Seniori-U23

Distribuiți vă rog

N-am încetat niciodată să cred că cea mai frumoasă țară din lume e România. La fel și că noi, românii, suntem cei mai frumoși oameni. La suflet. Și cei mai determinați să facem din harul pe care ni l-a dat Dumnezeu, o misiune pe care s-o împlinim cu prețul propriei vieți.

Contrar suferințelor pe care le purtăm cu noi din cauza nedreptăților făcute cu voie ori fără voie de frații noștri, nu lăsăm nimic să ne scape necâștigat. Oricât de grele ne-ar fi luptele.

Despre o astfel de luptă vă povestesc azi, o luptă al cărei erou este Ojog Nicu-Samuel, campionul care a adus ieri României medalia de argint la lupte greco-romane,  categoria 82 de kilograme.

Vorbesc despre ”oameni cu aripi”, și nu curiozitatea mă mână să aflu poveștile de viață ale oamenilor, ci speranța că fiecare filă din destinul nostru poate fi scrisă cu mai multă determinare dacă aflăm cum trăiesc și cum reușesc să iubească oamenii care ne pun țara pe hartă.

Îi mulțumesc lui Nicu pentru că a acceptat să-mi acorde cel mai atipic interviu de până acum: cred că între 2 pauze de victorii 🙂 ori de rugă îndreptată spre cer, a recunoștință și-a mulțumire, mi-a răspuns pe Facebook întrebărilor care mă măcinau.

Am aflat că are 19 ani, e din Bacău, și că a intrat în sala de lupte din curiozitate, la vârsta de 9 ani, datorită fratelui său, și el luptător. Cum o fi să-ți întâlnești pentru prima dată visul, fără să știi că îți va deveni destin, nu știu. Ce știu sigur este că în 2011 a luat prima medalie, locul al treilea, la campionatul național de copii, dovadă că antrenorul său, Butucaru Ioan, nu s-a înșelat când a văzut în copilul nerăbdător, care se mișca fără reguli pe saltea, una din penițele cu care România își va scrie viitorul.

Destinul a părut că i s-a frânt când a avut un accident la braț și a fost forțat să-și privească de pe margine visul. S-a luat însă la trântă cu destinul, și după 6 luni a revenit la misiunea pe care i-a scris-o Dumnezeu.  Deși mama era împotrivitoare, deși tatăl tăcea parcă a nimic, în 2013 Nicu a ajuns la lotul național la Piatra Neamț, iar în 2014 la Lotul Național de juniori la Câmpulung Muscel.

De atunci drumul lui s-a împletit cu victoria, și a fost transferat la Clubul Sportiv Heracle, Timișoara, urmând ca în 2015 să obțină medalia de bronz la Campionatul European de cadeți, în Serbia, categoria 69 kilograme și tot bronz la Campionatul Mondial din Bosnia-Herțegovina, categoria 76 kilograme.

Deși în 2016 nu a obținut nici o medalie, iar în 2017, la mondiale, s-a clasat pe locul 5, lucru care i-a bandajat pentru o perioadă sufletul, la începutul acestui an s-a transferat la Clubul Sportiv Dinamo București (antrenor Sandu Marian) și a obținut titlul de Vicecampion la Campionatul European.

Dacă cineva crede că viața unui campion se trăiește între 2 aripi de cer, nu a stat niciodată de vorbă cu unul care a adus României glorie. Am aflat de la Nicu despre regim alimentar, despre lupte cu tine însuți pentru a face categoria, pentru a rămâne în picioare când ai fost învins, despre a merge mai departe indiferent de înfrângeri și frici. Am aflat despre nevoia de odihnă și despre multă consecvență. Prea multă pentru a fi ușor acceptat în Rai 🙂 doar pe baza unui zâmbet frumos și a unei promisiuni că vei da tot ce ai mai bun.

Luptele nu cred în vorbe, ci în rugăciuni strigate spre cer cu pasiune, cu credință în imposibil și cu certitudinea că orice ar fi, nu vei renunța.

Am aflat de la Nicu despre strângeri din dinți până la sfâșiere, despre ”nu ai voie să nu devii cine te-a creat Dumnezeu să devii!”, despre antrenamente cărora nu le cedezi pentru că știi că România merită mai mult decât orice diamante. Am aflat despre antrenori care l-au învățat determinarea, curajul și smerenia, domnii Arghira Anton și Petrică Carare, despre momentul în care a reușit un egal, 3-3 cu adversarul din Georgia, deși a luptat cu piciorul drept accidentat, abia reușind să pășească.

L-am întrebat cum arată o zi din viața unui campion, și am aflat că nici azi antrenamentele nu sunt mai ușoare ca atunci când Hercule de buzunar, Gheorghe Berceanu, fost campion olimpic,  își înfrunta adversarii:

” Mă trezesc dimineața la ora 7 și facem înviorare până la ora 7:50, la ora 8 avem masa, la ora 10:30 antrenament până la ora 12, la ora 13 e masa de prânz, după masă odihnă, ca la ora 17 să ne prezentăm la ultimul antrenament, până la 18:30. La ora 19 e cina, iar la 22:00 toată lumea e în cameră. La 22:30 stingerea.”

Nu știu cât de grea vi se pare vouă viața unui campion, dar pe mine fiecare cuvânt al lui Nicu m-a pus față în față cu mine însămi. Mi-a dat lumea peste cap și m-a făcut să mă gândesc de o mie de ori înainte de a mai spune ”e greu” sau ”e imposibil”, atunci când am un vis.

”Luptele sunt un sport complex, foarte frumos, dar în același timp și foarte dificil. Nu există niciun secret dacă vrei să faci performanță, decât muncă, seriozitate și disciplină.”, mi-a spus la final, când l-am întrebat ce ar avea să transmită celor ce se gândesc să facă o carieră din lupte.

Cred că a sta de vorbă față în față cu un campion îți dă și ție aripi să zbori dincolo de nori. N-am avut onoarea să îl cunosc personal pe acest om frumos, dar te rog pe tine, cititorule, să nu-l eviți atunci când îl întâlnești! România are bogății pe care de multe ori noi le ignorăm. România ne dă oameni cu aripi, și depinde numai de noi cât de mult timp îi lăsăm să zboare, după ce-au pus țara pe harta lumii și i-au adus comori!

Te rog pe tine, cititorule, să îmbrățișezi un campion oricând îl vei întâlni și să-i mulțumești pentru că își sacrifică ani, tinerețe și suflet, pentru ca țara lui să fie pe buzele tuturor!

Iar ție, Nicu, îți mulțumesc pentru că ai pus încă o cărămidă la visul meu, acela de a scrie poveștile de viață ale celor ce se dau pe ei înșiși pentru gloria țării lor, și mă înclin în fața credinței și a determinării tale!

Suntem mândri că arăți că locul al doilea nu e pentru învinși, ci pentru cei care luptă până la sânge pentru o Românie mai scumpă decât propriul sine!

foto: arhiva personală Nicu Ojog

 Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Ce să faci când eşti actuala  fostului ei. Mic tratat de feminitate, în 5 paşi

Relatii

Ce să faci când eşti actuala fostului ei. Mic tratat de feminitate, în 5 paşi

Distribuiți vă rog

„M-aş topi după ea dacă le-ar zâmbi fostelor mele amoruri şi dacă nu m-ar întreba nimic după aceea…” (Mihaela Rădulescu)

Am văzut de curând o femeie frumoasă, sufocându-şi iubitul în public, sărutându-l mai ceva ca-n filmele siropoase, vorbind tare, gesticulând mult, râzând zgomotos. M-am întrebat de ce e nevoie de atâta gălăgie într-o iubire atât de frumoasă.

N-am avut curajul s-o întreb pe ea. Dar nici timp n-aş fi avut, căci am observat imediat privirea unei alte femei, la fel de frumoasă, îndreptată spre ei. Cei care se iubeau prea strident într-o lume prea agitată să fie atentă la detaliile lor.

I-am urmărit tremurul mâinii, pe paharul de limonadă, apoi lacrimile din ochi, apoi privirea în pământ. Dându-şi seama că mă uit în aceeaşi direcţie, îmi spune, fără să o întreb:

„E prea mult zgomot în iubirea asta, nu-i aşa?”

Tac, şi-mi dau seama că în a ei iubire, e tăcere. Multă. Şi durere surdă. A surzit de la atâtea spargeri de gânduri. Mă uit doar în ochii ei şi nu spun nimic.

„A fost iubitul meu!”  îmi spune scurt. Şi obrajii i se spală singuri, pe suflet. „ M-a părăsit pentru ea. Nu acuz, dar parcă nu aşa aş vrea să fie ea femeia pentru care a aruncat la gunoi iubirea mea. Parcă aş vrea să fie una aşezată, suavă. Prea mult zgomot. Răsună…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Scot cartea mea din geantă, scriu un mesaj scurt pe ea, i-o dau, şi-i spun:

„Cred că aici vei găsi şi povestea ta. Pune ultima piesă, femeie frumoasă! Încuie uşa după tine, afară te aşteaptă liniştea!”

Şi plec.

Povestea asta m-a cutremurat. Prea mult zgomot. Prea multă trudă pentru a dovedi că tu eşti acum, în locul ei.

Hai să scriem împreună tratatul acesta de feminitate, şi să-l dăm celorlalte, să dea volumul mai încet în iubire. Ea se trăieşte în tăcere. Între 2 respiraţii şi 2 şoapte.

  • Respectă-i trecutul: Fosta e parte din el. Respect-o deci, şi pe ea. Nu ştii exact ce a fost între ei, şi indiferent de greşelile fiecăruia, nu avem dreptul să judecăm. Dacă tu crezi că mâine nu poţi fi în locul ei, fii sigură însă că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali.
  • Fii discretă: gălăgia nu înseamnă neapărat calitate mai bună. Lasă-i pe alţii să vă admire tăcerea, privirile scurte, iubirea care bate din aripi… mâinile tremurânde.
  • Fii feminină: feminitatea nu se dovedeşte cu săruturi demne de Playboy, ci în zâmbetul simplu. În tăcerea blândă şi-n ochii îndreptaţi spre cer.
  • Îmbracă-te decent: trupul dezgolit nu înseamnă fericire mai multă, ci dorinţă mai multă, a altora. Să te posede, nu să te iubească. Diferenţa constă în nunaţă. Fosta nu te va invidia dacă te vede mai sexy, ci te va lăsa în umbră, cu naturaleţea şi simplitatea ei.
  • Vorbeşte decent, cu puţine cuvinte: feminitatea cere decenţă. Vulgaritatea cere nu sexualitate, ci corectură. Nu te face auzită prin stridenţă, nu dori să-ţi audă ea gândurile! Mai mult nu înseamnă mai bun!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Povestea dizabilităţii: Bă handicapatule! Da, tu, ăsta în scaun cu rotile!

Oameni cu aripi

Povestea dizabilităţii: Bă handicapatule! Da, tu, ăsta în scaun cu rotile!

Distribuiți vă rog

Ce te uiți mah tu la femeia mea, mă, handicapatule? Vezi-ți mă tu de scaunul tău acolo, că are cine să-i tragă ei scaunu’, spune muşchiulosul cu 3 lanțuri la gât, stând ca barosanu’ pe jilțul lui de aur, în vreme ce „femeia lui” stă în picioare, lângă masă, aşteptând următoarea comandă a bărbatului ei.
– N-auzi mă să nu te mai holbezi aşa? Şi ce-i vorbești cu dumneavoastră? Crezi că aşa o iei de lângă mine mă, handicapatule? Treci fă-ncoa’, ce stai ca statuia acolo?


– Păi ai zis să nu te deranjez, cât eşti cu băieții …
– Păi am zis, fă, da’ nu vezi că te vrea alții? Şi găsişi şi cine. Păi cine să se uite, fă, la tine, decât handicapați?  Că dacă nu te luam eu te mânca păduchii, fă! Unu’ de-sta te mânca fă! Cât noroc pe tine, fă, să mă uit eu la tine. Să te fac bunăciune, că era  vai de capu’ tău. Dacă nu era barosanu’, ce făceai, fă?


Femeia cu părul carlionţat, cu unghii peste media unghiilor femeilor demne de respect, lăcrimează. Se duce lângă „barosanu’ ei” şi de acolo mă opresc din privit.

E frumoasă femeia asta. Dacă n-ar purta treij’ de kile de aur la gât, în nas şi prin toate încheieturile, şi nu şi-ar dezveli juma’ de trup, ar fi o doamnă ce multora le-ar întoarce privirile.

„Handicapatu’ ăsta” se retrage, îi văd lacrimile din ochi şi-i simt bătăile inimii. Iese din local, coboară singur în micuța grădină, şi tace. Mă prefac că scriu un mesaj, ies după el, şi-n cântecul lacrimilor lui neaşezate, scriu o scrisoare către Dumnezeu:

„Nu-Ți spun, Doamne, nimic. Tu ştii foarte bine ce-a fost. Te întreb doar. Mă iartă că poate voi striga la Tine! Uneori mi se pare că eşti tiran. Vreau să îmi spui de ce ai permis umilinţa asta?

De ce taci, de ce stai, de ce laşi?

De ce, Doamne, ai lăsat ochii ăştia atât de frumoşi, să plângă?

De ce, Doamne, dacă ne iubești, mutilezi un suflet? Tu ştii cât îl doare. Tu ştii cum era el cândva. Tu ştii că umilința asta l-ar putea costa viața…

Dacă va decide să-şi pună capăt zilelor din cauza durerii? Dacă nu se va mai putea trezi niciodată?

De ce, Doamne, permiți atâta nedreptate? Cu ce-a greşit chipul ăsta frumos? Vroia doar să fie politicos cu o femeie… unde eşti, Doamne, în clipe ca astea? Unde-ai fost când i-ai luat dreptul la…”

Mă opreşte din strigat fără glas:

Copilă dragă, îți înțeleg revolta. Ştiu că şi pe tine te-a durut copilăria aia în care te strigau copiii „handicapato!” Şi pe tine te-a durut indiferența lumii. Singurătatea în care te-au lăsat ceilalţi când nu mai puteai alerga cu ei. Ştiu, fată dragă, cât te dor durerile „handicapaților ăştia”. Căci şi tu ai trecut pe-acolo cândva. Nu e la fel de dureros, dar ştii cum e să se aplece alții, să le poţi simți brațele.

Ştii cum e să trebuiască să îți ridici privirile către copiii care ridicau cândva privirile să te poată vedea. Se inversaseră rolurile şi ajunseseşi cât o ghindă. Şi sufletul ți se mărea cu fiecare „handicapato” pe care-l auzeai.
Nu te cert când Mă cerți. Ştiu că ți se pare nedrept. Ştiu că i-ai fi spus „barosanului” că ochii ăştia frumoși, ai „handicapatului ăsta”, n-au la gât 3 zgărzi de aur, ci un ştreang cu care şi-a spânzurat fricile. Ştreangul ăla din care a făcut Aripi de drum, să zboare cu ele prin lume.

I-am dat Aripi, copilă dragă, să ajungă mai repede la Mine! Voi, cu picioarele voastre sănătoase, nu aveți rapiditatea lui. Dar nici determinarea.


De ce am lăsat suferința lui? De ce nu M-am coborât să-l scap?


Pentru că nici de pe cruce nu M-am dat jos, deşi puteam. Nu am oprit ciocanele care-Mi băteau cuiele. Puteam să nu îndur nici o umilință, fată frumoasă! Dar dacă aş fi oprit răutatea lor, ai mai fi fost tu azi salvată?  Ai mai plânge tu azi, din dragoste pentru ochii lui frumoşi, dacă Eu aş fi făcut dreptate?


E drept să strigi la Mine azi şi să mă-ntrebi de ce l-am părăsit, căci şi Eu am strigat la Dumnezeu atunci. Şi Eu I-am cerut să mă scape. Să ia paharul de la Mine. Dacă n-a făcut-o, a fost pentru ca azi, tu,  doar prin crucea Mea să iubești.


Cu ştreangul „handicapatului ăsta”, fetiţă dragă, o să fie salvați de la moarte mulți. El, „handicapatul ăsta” îi va apuca, atunci când vor fi pe margine de putere, şi îi va trage înapoi, în viață.

Căci vor vedea determinarea lui. Voința şi motivația asta ce-i sclipeşte în ochi. De asta sunt aşa frumosi, copilă dragă! Pentru că poartă în ei o palmă din gloria Mea. I-am dat putere să zboare. Îngerii n-au nevoie de picioare să ajungă la Mine. Voi credeți că dacă le aveți sunteți mai puternici. 
Vă mințiți singuri! O să vedeți de ce, într-o zi…

Mă uit la chipul ăsta frumos şi-l privesc până-n suflet. Acolo văd adevărata frumusețe şi sufletul ăsta nefardat îmi ia de mână sufletul:

Imagini pentru weddings in Wheelchair
Foto credit: Google

 

„Femeie frumoasă, într-o zi mă vei vedea alergând! Vom zbura amândoi, de mână, într-o grădină fără lanțuri şi ştreanguri! Până atunci, dă-mi mâna ta, lasă-mă să-ți pun Aripile, şi hai la Drum! Împreună!”

Dacă şi tu cunoşti „un handicapat”,  dă un share acestui articol! „Handicapatul ăla” poţi fi tu, într-o altă împrejurare! Nu rămâne indiferent!

Iar dacă povestea voastră de iubire spintecă lumea, comandă AICI mărturia voastră, şi transformaţi Raiul în veşnicie!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
Tableta, cea mai scump plătită bonă!

Copii tipici

Tableta, cea mai scump plătită bonă!

Distribuiți vă rog

Am scris odată despre tulburările de limbaj generate de gadget-uri. AICI. Articolul a fost citit de zeci de mii de părinți și specialiști. Am primit și multe critici, ce-i drept, dar asta nu mă împiedică azi să revin asupra subiectului.

Cu riscul unei noi bombe cu ceas, scriu desprea cea mai scump plătită bona a timpurilor noastre: tableta.

Scriu după ce în ultimul an și jumătate am văzut zeci de copii „primind cadou” diagnostice de: tulburare de comportament/de limbaj expresiv/spectru autist.

Prima întrebare pe care o adresez părinților este: „Cât timp petrece cu gadget-uri?”

Și cel mai frecvent răspuns este:

– Câteva ore zilnic. Uneori și toată ziua.

Urmează cealaltă întrebare incomodă, pe care mi-a fost crunt de greu s-o adresez:

– Care e motivul pentru atâta timp?

Nu am timp de el, am multă treabă/bunica îi dă, noi nu, dar nu am cu cine să-l las și nu am control asupra bunicii/țipă și se lovește sau ne lovește pe noi dacă i-o luăm. Sunt top 3 răspunsuri.

– Înțeleg, răspund deja pe pilot automat.

Și de aici încep explicațiile pe care sper din suflet să le citească toți părinții lumii, deși se scrie tot mai des despre acest subiect. Și uneori mi se pare că diagnosticele sunt mai dese cu cât noi strigăm mai tare. Dar nu, nu ne putem lăsa pradă deznădejdii că ceva bun se va întâmpla. E absolut necesar să încetăm a tăcea.

 

Ce ne oferă oferă bona-tabletă în schimbul „salariului”?


1. Tulburări de limbaj 
De când se naște, copilul începe să învețe comunicarea. Că e verbală, prin cuvinte, că e non verbală, prin gesturi/plâns, el ne spune ceva. La început doar ne cere. E o nevoie vitală de a fi îngrijit de un adult.

Însă grija nu se referă numai la a-i oferi hrana materială. Orice copil are nevoie și de cea emoțională și spirituală, în egală măsură.

Are nevoie să îi arătăm că ne pasă de el, învățându-l să meargă și să comunice, să înțeleagă, să exploreze, să se descurce.

Noi, adulții, suntem cei care le modelăm creierele. Dacă nu au un model de comunicare, nu o pot învăța singuri. Cu atât mai puțin de la tabletă!

Dacă nu gângurim cu copilul, nu ne putem aștepta să vorbească la 2 ani. Dacă îl lăsăm pe youtube să se uite la desene în engleză/germană l, etc, „să învețe singur limbi străine”, ne vom trezi cu un copil care posibil să pronunțe mecanic cuvinte, dar să NU comunice nimic. Să nu răspundă cerințelor sau întrebărilor noastre, să nu înțeleagă și să nu fie interesat de altceva decât de ecran, pentru că el e singurul care îl stimulează. De fapt, îl suprastimuleaza. Și în lipsa lui, copilul se plictisește, se enervează, se simte abandonat.

Nu se simte, în fond ESTE abandonat în fața unor ecrane scumpe, din dorința noastră de a-i oferi ce e mai bun. Dar în loc de asta îi luăm dreptul la A DEVENI ceea ce l-a creat Dumnezeu să fie: un om cu nevoi și cu sentimente. 

2. Slabă sau totală lipsă a interacțiunii sociale

Din primele zile de la naștere, copilul are nevoie să vadă fața mamei. Sau, dacă aceasta lipsește, a unei figuri de siguranță.

Are nevoie să fie privit în ochi când este alaptat, când i se dă biberonul, când e schimbat de scutec, când e îmbăiat.

Are nevoie de surâsul uman, de expresiile faciale ale celorlalți, de mișcările noastre.

Tableta este cea mai scumpă bonă, pentru că îi dăm tot ce avem mai scump: viața copiilor noștri. 

Noi, adulții, îi învățăm pe cei mici să interacționeze. Noi suntem cei care le deschidem apetitul pentru interacțiune. Râdem cu ei, ne jucăm, îi luăm în bucătărie când pregătim mâncarea, îi ajutăm să ne ajute la treburile casnice în funcție de vârsta lor, le împărtășim emoțiile noastre și le dăm un sens: „Mami e bucuroasă pentru că te vede/buni e tristă pentru că a căzut și s-a lovit la picior!” Etc. 

Nu ascundem de copii emoțiile. Nici nu-i împovăram cu greutățile noastre de oameni mari, dar nici nu-i ținem în bula de aur a supraprotecției.

Noi suntem cei care-i ducem în parcuri, la grădiniță, la petreceri pentru copii, unde au un mediu propice să interacționeze cu ceilalți.

Dă-i fetiței din banana ta, dacă vrei/ intreab-o pe fetiță cum o cheamă/ce face bebe acolo? Mănâncă./poți lua băiețelul de mână/cere-i dacă vrei jucăria, etc. 

Fără noi, copiii nu pot învăța empatia. Animalele de pe ecran nu pot împărtăși cu adevărat emoțiile. N-au cum, și despre asta putem scrie cărți întregi!

3. Tulburări de comportament 

În clipa în care copilul se plictisește, îi dăm tableta. Din dragoste o facem, nimic de obiectat. Credem greșit că dacă nu are ce să facă, piticul o să sufere. Sărim imediat în ajutorul lui, luându-i dreptul de a căuta singur soluții la problemele cu care se confruntă.

Îi tăiem din fașă elanul de a gândi. De a raționa și de a avea curaj să încerce de unul singur. Îl condamnăm la o stimă de sine făcută praf, de mic. Când își dă seama că nu poate singur, orice adult se frustrează. Și renunță ușor la ceea ce presupune atenție, concentrare, recompensă întârziată.

Comportamentul copilului devine de tip „aici-acum!”, pentru că nu a învățat să facă față frustrărilor. Și cu cât facem lucruri în locul lui, de teama de a nu-l face să sufere, cu atât îi ținem subdezvoltat creierul, care are nevoie de activitate pentru a se dezvolta corespunzător.

Cu cât vom fi mereu acolo, fără o secundă întârziere, cu atât comportamentul său va fi mai problematic. Va vrea ACUM. Și nu e vina lui. Și nu pastilele îl vor „face bine”. Ci noi. Noi, adulții, prin întârzierea treptată a recompensei, prin a-l lăsa să se joace și singur, și în prezența altor persoane decât mama sau figura de siguranță, prin a-l ajuta numai până când învață, apoi fiind acolo doar pentru ne împărtăși ce a reușit sau a veni atunci când suntem chemați.

Tableta nu îl va putea obișnui cu realitatea. Cu întârzierile, cu gestionarea furiei, cu crearea empatiei. Ea e acolo numai să îi dea totul la un clik distanță!

A învăța un copil să aștepte este primul pas spre crearea rezistenței emoționale. Lucrurile nu vor pica niciodată din cer (decât dacă ajungem să le furăm. Și chiar și atunci avem nevoie de abilități pentru a le sustrage!), durerea nu va trece prin minune (decât dacă ajungem dependenți de diverse substanțe, și chiar și atunci revine după ce efectul lor a trecut. Ba mai mult, crează și mai mari dureri apoi!), oamenii nu vor veni să ne sprijine fără să interacționăm cu ei, (decât dacă o facem pe Facebook, și chiar și atunci vor pleca, pentru că au prea mulți din care pot alege. Și de ce să aibă răbdare cu tine, când la un clik distanță așteaptă cineva gata să le îndulcească viața?!)

Dragi părinți, avem multe de povestit. Prea multe să aibă loc într-un blog limitat.

Aveți multe de povestit. Despre durerile și traumele voastre, despre fricile personale, despre relațiile de cuplu distruse, despre echilibrul spart în bucăți, despre singurătățile și nedreptățile la care sunteți supuși.

Știm cu toții că nu faceți nimic din nepăsare, ci cu cea mai bună intenție. Știm că drumul spre iad e pavat cu cele bune.

Și tocmai pentru că știm asta, vă rugăm fierbinte să vă dați o șansă la vindecare! Cea care va aduce bucuria adevărată.

Că alegeți să intrați într-un proces de psihoterapie sau că decideți să cereți ajutorul unor oameni dragi, ține de voi!

Dar nu renunțați la a modela creierul copilului vostru astfel încât să trăiască frumos, ca sufletul lui nevinovat!

Vă îmbrățișez și vă invit pe toți la o horă a iubirii adevărate, departe de critica și nedreptatea celor care vă aruncă în față cu gunoi!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

foto credit: Google

Distribuiți vă rog
Împlinește-ți viziunea, ești singurul care o poate face!

Oameni cu aripi

Împlinește-ți viziunea, ești singurul care o poate face!

Distribuiți vă rog

De-a lungul anilor, fiecare din noi am avut vise. Unii am luptat pentru ele până la sânge, alții le-am abandonat din varii motive, care le-au ucis fără să se fi îmbolnăvit vreodată.

Alții dintre noi ne-am luat la trântă cu viața pentru un pumn de vis. Și când l-am prins, nu i-am mai dat drumul niciodată, dar l-am ținut între gratii. De frica de a nu-l pierde, nici nu l-am împlinit. Nu ne-am asumat riscuri pentru el, nu am renunțat la cine suntem pentru ce-am putea DEVENI. Din frici. Din neîncrederea în propriile forțe și în oamenii care reușiseră. Lor le-am spus că au avut noroc. Era prea mult să acceptăm că au avut o viziune la care au refuzat să renunțe, în ciuda tuturor piedicilor.

I-am ascultat de atâtea ori pe cei care se plângeau de neșansă, că am ajuns să credem că ea există. Și mai rău, că s-a prins de noi și ne va urmări o viață. N-are leac și n-are cum să fie trecută pe lista de așteptare a vindecării.

Ce ți se dă gratuit când îți împărtășești viziunea?

Când ai o viziune, fii sigur că vei fi criticat pentru ea. Oamenilor le e greu să înțeleagă cum de poți trece pe lângă ocazii bune, pentru ceva ce nu există încă.

Așteaptă-te ca unii oameni avizi de putere să simtă că ești o amenințare pentru ei și să te acuze exact de ceea ce tu eviți: puterea.

Dacă viziunea ta este în acord cu valorile tale, daca prin ea îți dovedești autoritatea morală, atunci mergi mai departe, ÎN CIUDA piedicilor!

Oamenii îți pot contesta TEOLOGIA de viață, dar niciodată caracterul, dacă tot ce vei întreprinde va fi spre folosul celorlalți, și nu spre slava ta!

Oamenii te vor critica, pentru simplul fapt că nu văd dincolo de ce se poate vedea, și le vei părea nebun sau imatur. Prea naiv să poți realiza ce puține șanse de reușită are ”nebunia” ta. Și aici să știi că au dreptate: orice viziune are, la prima vedere, prea puține șanse să devină realitate. Pentru că schimbarea care o va genera e prea frumoasă pentru lumea în care trăim. Dar nimic nu le închide gura cârcotașilor mai mult decât împlinirea visului tău.

Oamenii îți vor pune piedici. Unii îți vor deveni dușmani pentru simplul motiv că ceea ce vrei să faci e egal cu a-i lăsa pe ei în urmă. Neavând curajul să te urmeze, îți pun bețe în roate. Zicea odată Isus, cel mai mare lider al lumii, că ”nici voi nu intrați în împărăție, nici pe alții nu-i lăsați să intre.”  Și mi-a rămas amar în minte imaginea celor ce ne-am oprit la marginea prăpastiei, de teamă că vom cădea, când fix acolo era împlinirea.

Oamenii te vor acuza pe nedrept. Și mie mi s-a întâmplat să fiu acuzată că scriu pe blog despre abuz și încep campania #NuEștiSingurPeLume pentru a ieși din anonimat. Atunci m-a durut. Și mai rău, m-am înfuriat. Târziu am realizat că oamenii care te acuză pe nedrept cred prea puțin în bunătate și în puterea sufletului. Au avut prea multe dezamăgiri să mai creadă că cineva îi poate ajuta fără să le ceară ceva în schimb. Și știu că și tu și eu am avut clipe în care am crezut la fel.

Oamenii te vor amenința. Pentru că le e teamă să nu le distrugi planurile, să nu fii o piedică în calea împlinirii viselor lor imorale. Când am auzit odată o femeie frumoasă spunându-mi: ”N-am cum să renunț la prostituție, el nu va mai avea bani să trăiască!”, m-am gândit ce-o fi în inima unui bărbat care află că i se va lua pâinea, dacă cineva luptă pentru victinmele traficului de persoane. Și am înțeles de ce o amenința.

Oamenii îți vor distrage atenția. Ei știu că dacă îți direcționează privirea spre probleme, tu te poți concentra mai degrabă pe neajunsuri decât pe soluții și poți renunța la viziune. Sau cel puțin vei întârzia împlinirea ei.

Oamenii te vor ademeni să intri cu ei în echipă. Poate îți vor spune să ieși din bula modei vechi, să fumezi și tu, să te droghezi și tu, să ai și tu un amant, o amantă, să te căsătorești cu cineva care nu împărtășește valorile tale, pentru că  altfel vei îmbătrâni singur (ă).

Oamenii vor încerca orice, dar niciodată nu vor putea să-ți ia ceva ce tu ai dat deja în grija lui Dumnezeu!

Tu mergi însă înainte, fii dispus să-ți revizuiești planurile, dar niciodată VIZIUNEA!

Mulțumesc,  Alice Ioana Nicolae, pentu că odată mi-ai îndrumat pașii spre misiunea mea. N-am avut atunci încredere, azi sunt convinsă că rănile noastre vindecate sunt medicamente pentru cei care încă sângerează.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Copilul Tipă Din Orice?Citeste Despre Tulburarea De Procesare Senzoriala

Copii cu nevoi speciale

Copilul Tipă Din Orice?Citeste Despre Tulburarea De Procesare Senzoriala

Distribuiți vă rog

A trecut febra articolului destinat autizării copiilor, şi continunăm seria dezvăluirilor cu un interviu despre TULBURAREA DE PROCESARE SENZORIALĂ. Un subiect nu foarte dezbătut în România, despre care nu se ştie foarte mult, şi în unele cazuri, nici nu se acceptă diagnosticul.

Am avut plăcerea să stau de vorbă cu doamna Ramona Stanciu, preşedinta Asociaţiei Copiilor Autişti din Bacăude la  care am obţinut informaţii extrem de valoroase, pe care le împărtăşesc cu voi, sperând să nu treceţi cu vederea cele ce veţi afla! Cunosc foarte bine domeniul şi vă pot asigura ca ceea ce veţi citi are o importanţă extraordinară în recuperarea copilului cu nevoi speciale.

Doamna Ramona Stanciu este specialist în integrare senzorială, deci puteţi apela la dumneaei pentru orice întrebare.

  • Ce înseamnă procesare senzorială?

  • Procesare senzorială înseamnă organizarea senzațiilor pe care noi avem nevoie să le folosim pentru a funcționa. Simțurile noastre ne oferă informații despre corpul nostru, dar și despre mediul înconjurător. Extrem de multe informații senzoriale sunt direcționate către creier în fiecare moment, nu doar prin ochi sau urechi, ci prin fiecare parte a corpului nostru. De asemenea, avem un simț special care detectează gravitatea și mișcările corpului nostru în relația cu pământul.Creierul trebuie să organizeze toate aceste senzații pentru ca o persoană să se comporte într-o manieră productivă. Creierul localizează, sortează și ordonează senzațiile, ca un agent de circulație care dirijează traficul. Când senzațiile sunt bine organizate și integrate, creierul le folosește să formeze percepții, comportamente și să învețe. Când senzațiile sunt dezorganizate, viața respectivei persoane seamănă cu un blocaj în trafic la o oră de vârf.
  • Ce înseamnă tulburare de procesare senzorială?

Tulburarea de procesare senzorială reprezintă situația în care creierul nu procesează și nu organizează informațiile senzoriale într-o manieră care să ofere individului date relevante despre el și lumea înconjurătoare. Când creierul nu procesează senzațiile corect, nici comportamentul nu e unul potrivit, învățarea e dificilă, iar individul de cele mai multe ori se simte inconfortabil cu sine și nu poate face față cu ușurință solicitărilor de zi cu zi.

Un copil cu probleme de procesare senzorială deseori se dezvoltă neuniform. Adică doar părți ale sistemului lui nervos funcționează dezordonat. Alte părți își fac treaba bine. Deci copilul va fi dezvoltat corespunzător pe acele paliere și nepotrivit pe altele.

Tulburările de procesare senzorială pot apărea pe toate cele 7 sisteme senzoriale: văz, auz, miros, gust, tactil, vestibular și proprioceptiv. Pe înțelesul tuturor, să ai tulburare de procesare senzorială pe văz, nu înseamnă că nu vezi, ci poate însemna că nu reușești să găsești un obiect într-o aglomerație, că nu poți aprecia distanța până la un obiect sau dacă acel obiect stă ori se mișcă către tine. Sau dacă ai de coborât scări, nu poți aprecia adâncimea și nu știi să estimezi cum să pășești ca să cobori în siguranță.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Pe auz, tulburare de procesare senzorială nu înseamnă că ești surd, ci că unele sunete nu le percepi sau altele ți se par atât de deranjante încât trebuie să le blochezi, acoperindu-ți urechile cu mâinile. Sau poate însemna că nu reușești să distingi din noianul de zgomote, lucrurile care sunt cu adevărat importante. Acesta poate fi unul din motivele pentru care un copil cu autism dă impresia că nu aude.

  • Care sunt simptomele acestei tulburării şi pe ce bază se pune diagnosticul?

tulburarea de procesare senzoriala

Tulburarea de procesare senzorială ar fi mult mai ușor de recunoscut și tratat dacă s-ar manifesta în același mod la fiecare persoană. Vă voi enumera câteva din manifestările pe care un copil cu tulburare de procesare senzorială le are, pe diferite paliere:

Tactil:

  • Nu-i place să fie atins Percepe atingerea ușoară ca pe o senzație de disconfort sau chiar durere
  • Nu-i place sa fie spălat
  • Nu suportă să fie îmbrăcat cu haine de anumite texturi
  • Nu suportă să calce desculț pe iarbă
  • Refuză să-și bage mâinile in nisip, spumă, făină, etc
  • Nu acceptă anumite texturi de alimente ori alimentele la anumite temperaturi.

Vestibular:

  • Are o frică exagerată de înălțime
  • Evită să urce sau să coboare scările
  • Este foarte lent în realizarea mișcărilor noi
  • Evită să meargă pe suprafețe denivelate
  • Este stingher la locurile de joacă
  • Îi este teamă să ia picioarele de pe pământ
  • Realizează activitățile astfel încât capul să ramână în poziție verticală
  • Nu explorează echipamentele de la locul de joacă ca și ceilalți copii

 

Proprioceptiv

  • Se lasă cu toată greutatea dacă simte un punct de sprijin
  • Pare firav și caută să se sprijine de perete când sta în picioare
  • Simte nevoia să imbrățișeze dar nu-și gestionează forța cu care o face
  • Apasă prea tare cu stiloul încât rupe pagina ori apasă atât de ușor încât nu se vede unde a scris
  • Scrâșnește din dinți
  • Are o postură a corpului nefirească

Auditiv:

  • Înțelege greșit mesajul
  • Pronunță greșit cuvintele
  • Aude bine când e liniște, dar devine confuz când e gălăgie
  • Are dificultăți în a identifica de unde vine un zgomot
  • Vorbește cu o voce monotonă sau foarte puternică
  • Uneori nu suportă zgomote puternice
  • Uneori percepe sunete pe care alte persoane nu le aud.

 

Vizual:

  • Întâmpină dificultăți în a rămâne în spațiu când scrie sau colorează
  • Nu îi place să fie în locuri străine pentru că se pierd ușor
  • Pierde rândul când copie de la tablă
  • Are dificultăți să taie cu foarfeca de-a lungul unei linii trasate
  • I se pare dificil să găsească asemănări sau deosebiri între două imagini
  • Nu estimează viteza cu care se apropie o minge și nu reușește să o prindă

 

Gust și miros:

  • Obișnuiește să miroase substanțe puternice neobișnuite (detergenți, substanțe toxice)
  • Miroase obiecte care nu sunt comestibile (obiecte de plastic, plastilina, gunoi)
  • Evită să manânce alimente noi
  • Mănâncă alimente cu gusturi puternice (foarte picante,sărate, iuți, acre sau dulci).

Diagnosticul se pune în urma observației copilului, a lucrului direct cu el, dar și din discuțiile cu părinții. Există și teste specifice care se aplică în alte tări, dar deocamdată nu cred ca cineva din România le are fiind extrem de scumpe și fiecare vârstă având alocat un alt set de întrebări și activități. Oricum, in România, problematica tulburărilor de procesare senzorială este abordată de puțin timp, camere de integrare senzorială existând doar în câteva orașe.

  • Cum ajutăm copilul cu acest diagnostic? Va rămâne el toată viaţa cu această problemă, există şansa de vindecare completă sau parţială?

Pentru a fi ajutat, un copil cu tulburare de procesare senzorială, ar trebui să ajungă mai întâi la o evaluare specifică. Iar pentru a ajunge acolo, ar trebui ca părintele să fi auzit măcar de existența unui astfel de domeniu. Si evident, e nevoie ca în orașul unde locuiește copilul sau măcar în apropiere să existe o cameră de integrare senzorială și oameni specializați în integrarea senzorială.

Aș vrea aici să fac o paranteză și să subliniez diferența între camera de stimulare senzorială și camera de integrare senzorială. Există destul de multe camere de stimulare senzorială în țară și extrem de puțini specialiști care știu într-adevăr ce activități să realizeze aici. Aceste camere au ca scop crearea unei stări de bine, de relaxare prin intermediul luminilor, muzicii de relaxare, aromaterapiei, și a obiectelor de diferite texturi.

Camera de integrare senzorială are ca scop stabilizarea sistemelor senzoriale de bază (tactil, vestibular si proprioceptiv) și arată aproape ca o camera de sport, cu hamace, leagăne, trambulină, spalier, mingi, etc.

Revenind la întrebare, persoana cu tulburare de procesare senzorială se poate recupera dacă este introdusă într-un program de recuperare bine structurat, continuat atât cât este posibil acasă. Rezultatele apar destul de repede, iar stabilizarea sistemelor senzoriale de bază oferă oportunitatea apariției achizițiilor cognitive și îmbunătățește abilitățile de socializare.

Pentru că în unele situații nu se poate interveni din diverse motive, imbunătățirea funcționalității respectivei persoane se face prin adaptări ( căști de urechi pentru cei extrem de sensibili auditiv când sunt în medii zgomotoase, haine fără cusături sau etichete pentru cei sensibili tactil, etc)

De multe ori, persoana cu tulburare de procesare senzorială găsește soluții adaptative fără a depăși într-adevăr problema senzorială ( evită aglomerația, nu manifestă interes pentru jocurile de grup în aer liber pentru că nu ar face față provocărilor, etc).

  • Spuneţi-ne cum ar trebui să arate o zi obişnuită din viaţa unui copil cu diagnostic de tulburare de procesare senzorială.

Depinde mult de ce fel de problemă senzorială are acel copil. Spre exemplu, acest copil când se află la școală poate întâmpina extrem de multe provocări, iar dacă cei din jurul lui nu sunt conștienți de dificultățile pe care el le are, viața pentru el poate fi foarte stresantă. Un copil cu sensibilitate tactilă ar trebui să stea la școală în ultima bancă pentru a scădea șansele să fie atins pe nepregătite de alți copii.

Atingerile bruște pot determina reacții chiar violente din partea copilului, acesta fiind mustrat pentru comportament, fără a se interveni de fapt la cauză. Hainele cu care este imbrăcat pot creea un discomfort major, simțind fiecare etichetă sau cusătură ca mii de ace pe piele.

Activitățile ce presupun atingerea diverselor texturi (pictură, lucru manual, etc), sunt refuzate de un copil cu sensibilitate tactilă. Meniul acestui copil poate fi foarte restrâns ca și varietate de alimente acceptate, deoarece nu acceptă diverse texturi ale alimentelor ori temperatura unor mâncăruri. Baia de seară, tăiatul unghiilor sau tunsul sunt adevărate provocări, soldate de cele mai multe ori cu proteste vehemente.

Lipsa unei intervenții specializate pentru un astfel de copil determină atât probleme de comportament pe care acesta le adoptă pentru a evita situații greu de suporat, dar și o stimă de sine scăzută.

  • Ce facem când un copil are dificultăţi pe partea tactilă (subreactivitate sau hiperactivitate, vă rog să explicaţi ce înseamnă fiecare in parte)?

Copilul cu subreactivitate tactilă prezintă manifestări cum ar fi:

  • Nu manifestă nici o reacție la durere, nesesizând că s-a zgârâiat, tăiat sau s-a lovit
  • Nu sesizează că este murdar la gură
  • Nu-l deranjează pietrele intrate în papuci sau nisipul fierbinte de pe plajă
  • Nu simte atingerea decât dacă aceasta este foarte puternică
  • Pare să nu-l deranjeze dacă s-a udat pe haine

Copilul hiperreactiv tactil:

  • Refuză cu îndârjire spălatul pe dinți, pe păr, tăiatul unghiilor
  • Este foarte selectiv alimentar
  • Îl deranjează etichetele, cusăturile și anumite texturi ale hainelor
  • Ține pumnii strânși pentru a evita contactul cu diverse obiecte sau persoane sau tine în mână jucării pe care le acceptă tocmai pentru a nu mai atinge altceva
  • Nu-i place să își bage mâinile în nisip, făină, spumă, etc
  • Nu-i plac jocurile de grup pentru ca să evite atingerile celorlalți copii

Ce putem face pentru acest copil? Putem interveni printr-un program de terapie de integrare senzorială și putem adapta mediul pentru a nu mai fi atăt de stresant pentru el.

  • Întâlnesc foarte des părinţi care, la 4-5 ani ai copilului, refuză să-l lase să îşi ducă scaunul la masă, farfuria la chiuvetă, să care obiecte, etc, pe motiv că este mic şi îl va afecta greutatea. Ce ne spuneţi despre aceste atitudini?

Să nu lași copilul să realizeze aceste activități înseamnă să pui piedică dezvoltării independenței lui. Înseamnă să-l privezi de oportunități de a se dezvolta și de a învăța. Pe de altă parte copilul trebuie să aibă și responsabilități în casă: să-și strângă jucăriile, să-și pună hainele în ordine, să strângă sau să ajute la pus masa. Iar problema cu greutatea e oarecum absurdă. Doar nu ii dai copilului să care 20 de kg.

Greutatea pe care o poți cere unui copil să o ridice nu trebuie să depășească 15% din greutatea corporală. Iar manevratul greutății ajută atât la conștientizarea corpului, dar și la calmarea unui copil agitat. De asemenea, consider ca un copil se simte foarte bine și apreciat dacă ajută la treburile din gospodărie.

  • Cum şi ce trebuie să le explicăm acestor părinţi realitatea?

Cred că părinții trebuie ajutați să conștientizeze că modalitatea în care se comportă cu copiii la vârste fragede va influența personalitatea și gradul de funcționalitate a viitorului adolescent , respectiv adult. Un copil pentru care părinții au făcut totul, va fi un inadaptat, o persoană cu stima de sine scăzută, neîncrezător în propriile abilități.

Și asta e valabil atât pentru copiii tipici, cât și pentru cei cu diverse dizabilități. Faptul că are o dizabilitate nu il ”descalifică” din a învăța cum să se îmbrace singur, să mănânce singur sau să-și pună jucăriile la locul lor, în condițiile în care acea dizabilitate nu-l restricționează fizic de la a face aceste lucruri.

  • Ce se întâmplă cu copilul desincronizat senzorial, dacă nu se începe un program de terapie cu el?

Acest copil se va chinui foarte tare să facă față vieții de zi cu zi. Daca e un copil fără alt diagnostic în afară de cel de tulburare de procesare senzorială, va încerca să se sustragă de la anumite activități la care nu poate participa din cauza sensibilităților pe care le are. Iar dacă e forțat să o facă, totul se va sfârși în izbucniri comportamentale care vor atrage dupa ele consecințe total nepotrivite pentru cauza de la care au pornit.

Dacă e vorba de un copil cu alte afecțiuni ( autism, ADHD, comportamente obsesiv compulsive etc), lucrurile vor sta chiar mai rau. Neținând cont de particularitățile senzoriale ale acestuia, progresele și recuperarea lui vor fi greu de obținut.

De asemenea, e necesar să existe o colaborare și o comunicare bună între toți membrii echipei care lucrează la recuperarea copilului: terapeuți, cadre didactice, familie.

sursă foto: GOOGLE

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Oameni cu aripi

De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Distribuiți vă rog

Alice Năstase Buciuta, femeia – carte, din ale cărei pagini am învăţat că iubirile bifate greşit trebuie şterse. Definitiv.

Cum am cunoscut-o pe Alice Năstase Buciuta

O citesc de Alice Năstase de ani al cărora număr nu-l mai ştiu. La fel cum nu mai ştiu nici numărul dăţilor de care m-am mutat în cei 11 ani de când am păşit în Bucureşti. La fiecare mutare am pierdut lucruri dragi, şi printre ele TOATE cărţile lui Alice.

Vă spun asta pentru a confesa unul din marile mele dureri vindecate: când am pierdut-o pe ultima, am jurat că nu voi mai cumpăra niciodată o carte a ei, pentru că într-o dimineaţă de iarnă, într-un tren ce ducea la minciună şi trădare, am citit o poveste scrisă de Alice, în care m-am regăsit dur şi nedrept. Iar iubirea bifată greşit cu care împărţeam geamul aburind a nimic, mi-a spus apăsat: „Citeşti numai tâmpenii! Nu-i adevărat că bărbaţii care iubesc mai multe femei sunt duplicitari, las-o pe Alice asta în lumea ei, şi tu continuă să trăieşti!”

Şi-am trăit. Până am decis să mor. Şi să mă nasc din nou, din Dumnezeu, şi să las în trenuri vechi poveştile care mi-au însângerat inima…

Nu, nu i-am mai cumpărat niciodată înapoi cărţile, (n-o fi fost întâmplător să le pierd rând pe rând şi să nu rămân cu niciuna!) şi încă mi-e teamă s-o fac. Şi teamă mi-a fost şi să o rog să povestim despre marea dragoste. La propriu şi la figurat…

Trăieşte, suflet bun, o dată cu mine, bucuria simplităţii, din povestea femeii care a ştiut întotdeauna că „dragostea e un bonsai”.

Interviu cu Alice Nastase

Cine a fost  fetiţa Alice Năstase?

Alice Năstase Buciuta: Mă numeam Alice Ionescu pe atunci și eram o fetiță care citea mult, ore în șir în fiecare zi, dar care avea și bucuria jocurilor copilăriei la fel ca toți ceilalți copii, căci îmi făcea plăcere să merg cu bicicleta Pegas pe strada noastră sau să mă joc cu mingea sau cu elasticul, cu fetele și cu băieții de pe strada Melodiei din Ploiești, acolo unde am copilărit.

Învățam bine, eram mereu premiantă, deși, paradoxal, nu-mi păcea școala și plângeam în fiecare an la sfârșitul vacanței de vară, îngrozită că vine un nou an de obligații. Dar le duceam la bun sfârșit, căci așa eram și atunci, așa sunt și acum de cele mai multe ori – fie că-mi place, fie că nu, dacă mă apuc de o treabă, mă străduiesc să o fac cu seriozitate.

Cum a devenit fetiţa Alice (în ţara Minunilor), femeia Alice Năstase- Buciuta (în ţara Dragostei)?

Alice Năstase Buciuta: M-am căsătorit prima dată la 25 de ani, și atunci mi-am schimbat numele de fată în cel pe care l-am așezat pe coperta primelor cărți, devenind Alice Năstase. Am fost colegă la facultatea de psihosociologie cu primul meu soț  -eu absolvisem deja Facultatea de Litere, iar dorința de-a mai învăța ceva mi-a dus și ceva experiență în plus, și, iată, întâmplarea de a mă căsători cu cineva care descoperea în același timp, aceleași lucruri ca mine. Tot așa mi-am găsit primele neliniști și întrebări despre cum să păstrezi- sau să pierzi – o relație, și primii mei doi copii, Ilona și Victor, primele mele revelații în materie de maternitate.

Am divorțat când fiul meu avea doar un an și jumătate și am avut câțiva ani de singurătate pe care i-am străbătut destul de greu, dar când Victor împlinise cinci ani, m-am recăsătorit cu Paul Buciuta, soțul meu de acum și din eternitate. Și împreună o avem pe Iza, fetița noastră de 7 ani.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Acum, că am dezlegat misterul devenirii tale, 🙂 spune-mi, te rog, câte ceva despre rolul de mamă. Ce ţi-a adus nou, maternitatea, şi ce a adus … greu!

 Alice Năstase Buciuta: Aș putea scrie câteva cărți întregi pe tema asta și tot nu aș epuiza subiectul. Maternitatea m-a făcut să descopăr adevărata mea capacitate de a iubi, nemărginirea iubirii în care nu există niciun ”dar” și niciun „poate”, nici o ezitare.

Iar greu în maternitate se știe deja ce este, toate lucrurile care vin odată cu condiția femeii în țara noastră, cu lipsa unui ajutor real de la stat, cu alocațiile mizere, cu imposibilitatea să-ți iei concediu de maternitate fiindcă-ți pierzi locul de muncă sau mori de foame cu ajutorul social, toate lucrurile care sunt greu de dus când n-ai sprijin organizatoric, altfel, sufletește nu e nimic greu, dimpotrivă, tot ceeace îți e dat, îţi e dat ca să te înalțe și ca să te învețe.

Maternitatea e un exercițiu sublim către frumusețea sufletului. Se poate ajunge în aceași loc și fără să fii părinte, dar e mai greu, iar drumul e mai anevoios, noi, părinții lumii, suntem norocoși.

Despre rolul de soţie… 🙂 Ce secrete ne împărtăşeşti, pentru  o căsătorie care trăieşte frumos, de 8 ani?

Alice Năstase Buciuta: Nu-mi asum deloc rolul de soție în viziunea tradițională, nu cred că o soție bună gătește și se face că nu vede când o înșală soțul. Căsnicia mea e un parteneriat cu acțiuni egale în toate domeniile și nici n-aș mai concepe să trăiesc altfel.

Nu știu dacă e un secret, e o alegere bună, corectă și eficientă, în care ne simțim în largul nostru unul cu celălalt. Și ne păstrăm iubirea, o întreținem, o prețuim, o respectăm, ca să ne ajungă pentru totdeauna.

Cum este prietena Alice?  Tocmai ai pierdut-o pe Simona Catrina, cu doar o lună în urmă…

Prietena Alice este mută de durere și devastată. Am iubit-o și o iubesc enorm pe Simona, noi am împărtășit una cu cealaltă cele mai adânci secrete, cele mai profunde neliniști, nu ne-am ascuns una în fața celeilalte nici ultimele vini și rușini – ne-am fost una alteia oglindă, adevăr și martor, ne-am fost bucurie și sprijin la greu, am avut o relație de prietenie și iubire din primul an de facultate, când ne-am întâlnit, norocoase, frumoase, inocente, în aceeași cameră de cămin, și apoi am crescut împreună, am învățat împreună, iar toate, absolut toate poveștile de iubire ni le-am împărtășit una celeilalte de la primii fiori până la cele mai de taină neliniști.
Anul acesta, în toamnă, s-ar fi împlinit 30 de ani de când suntem prietene și am fost prietene clipă de clipă, nu ne-am despărțit niciodată, deși viețile noastre ne-au despărțit, uneori, temporar, iar între noi s-au mai așezat și alți oameni.
Peste distanțe și conjuncturi, relația noastră profundă nu a încetat nici măcar o clipă, deși, foarte rar, ne-am și certat pătimaș, apoi ne-am împăcat plângând. Nu exagerez când spun că suntem suflete-pereche. Ultimele mesaje pe care ni le-am scris, chiar în seara dinainte ca inima ei să se răzvrătească așa de neașteptat, se încheie cu Te iubesc. Și era un Te iubesc spus din inimă, chiar dacă inima ei a luat-o razna în dimineața următoare, iar a mea s-a tot poticnit în atacuri de panică de atunci încoace…

 

… Ştiţi cum este să plângi până simţi că ţi se opreşte respiraţia? Asta mi s-a întâmplat în clipa în care Alice povestea despre de Simona… nu mai ai cuvinte. Nu mai ai nimic care să te poată alina… 

Cum iubeşte FEMEIA Alice?

Alice Năstase Buciuta: Nu există decât un singur fel de iubire, aceea curată și întreagă – celelalte sunt aranjamente, convenții, relații din orgoliu sau din interes. Eu iubesc total, fără ascunzișuri, fără pretenții. Iubesc și atât. Și ca soție, și ca mamă, tot așa iubesc, nu fac diferențe.

Despre  dragostea pentru carte  şi cuvânt ne spui …

Alice Năstase Buciuta: Am citit mult și am scris frumos dintotdeauna, mă lăudau profesoarele de limba română pentru compuneri, dar nu am avut curaj să îmi prevăd drum de scriitoare, mi se părea prea mult, mi se părea prea îndrăzneață o asemenea proiecție.

Dar am ales Facultatea de Litere, tot influențată de unul dintre romanele copilăriei mele, fiindcă în La Medeleni fetele din carte, Olguța și Monica, studiau Litere și m-am gândit că ar fi un drum potrivit și pentru mine dacă tot le iubeam într-atât. Și de aici s-au așezat toate. Nu spun că Facultatea de Litere e facultate de scriitori, dar cu siguranță să studiezi în mod profesionist limba și literatura în care scrii și vorbești e un demers folositor într-un destin de om care iubește cuvântul.

Cum s-a născut Revista Tango? A fost ea un vis, o nevoie sau o întâmplare?

Alice Năstase Buciuta: Din 1997 am lucrat în presa scrisă, mai întâi la un cotidian, apoi am avut câteva mici colaborări la reviste săptămânale sau lunare, iar, într-un final, mi s-apropus să fiu redactora șefă a unei noi reviste pentru femei, revista Tabu.

După patru ani petrecuți la Tabu lucrurile s-au așezat în așa fel, încât a și trebuit, dar mi-am și dorit să continui pe cont propriu. Și așa s-a născut Tango, revista pe care astăzi am așezat-o sub numele Marea Dragoste, conceptul în care îmi regăsesc azi toate căutările, spunându-mi mie și celor din jur să nu ne mulțumim cu puțin. Să căutăm, în tot ceea ce facem, nu o mulțumire oarecare, ci chiar marea dragoste.

Mă străduiesc să cuprind în paginile revistei doar oameni de valoare, personalități care pot fi luate ca exemplu. În Marea Dragoste neglijez complet zona mondenă și prezint, lună de lună, interviuri cu oameni de excepție, texte scrise splendid de scriitori de valoare – mă mândresc că Alex Ștefănescu, cel mai valoros, mai iubit și mai titrat critic literar al nostru, scrie alături de noi, așa cum au scris, pe rând, în anii trecuți, și Aurora Liiceanu, și Nina Cassian, și Ileana Vulpescu, și sunt onorată să fi făcut interviuri cu mari regizori, mari actori, mari muzicieni, scriitori, balerini, designeri…

 Cât de importantă ar trebui să fie cariera, pentru o femeie? La ce ar trebui să renunţe ea, pentru a ajunge la succes, şi la ce NU ar trebui să renunţe, niciodată, pentru a urca pe podiumul victoriei?

Alice Năstase Buciuta: Să știi că o viață întreagă am adresat și eu doamnelor intervievate această întrebare, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că o femeie face sacrificii ca să aibă carieră – căci menierea ei e să crească copii – iar un bărbat nu face.

Acum adresez întrebarea asta mai ales bărbaților, fiindcă îmi place să descopăr că și bărbații trebuie să renunțe adesea la bucuria de a sta cu copiii lor ca să ajungă la cariere de top și mai ales să spun lumii, prin întrebarea mea, că așa consider că ar fi firesc, să fim cu totul și cu totul egali pe tărâmul profesiei și al oportunităților și deci și al sacrificiilor din viața personală.

O femeie, la fel ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe la nimic ca să aibă succes în viața profesională, dacă am fi corecți unii cu alții nu ar trebui să renunțăm, nici unii, nici alții, la nimic. Din păcate, lumea e cam strâmbă, în continuare, și oamenii nu sunt informați, nu studiază, nu știu ce înseamnă în mod real egalitatea de șanse și de gen și cât de binefăcător este feminismul – mișcarea socială care susține egalitatea de șanse a femeilor cu bărbații în toate domeniile de activitate – pentru o lume mai corectă, mai frumoasă, mai fericită, mai apărată de nedreptate și de brutalitate.

Nu mai departe de ieri vedeam discursul imbecil al unui individ care a ajuns vicepreședintele comisiei parlamentare pentru egalitate de șanse între femei și bărbați, Iulian Bulai, plătit, așadar din banii bugetului de stat să apere această egalitate, dar demolând-o, efectiv, prin niște ironii ridicole și prin alegerea unor argumente penibile, niște citate culese fără noimă din poeta Ana Blandiana – mare poetă, dar în niciun caz specialistă în problema egalității de șanse, și dintr-un orator antic, Cato, dacă nu mă înșel –  și argumentând de ce nu e de acord cu cauza pe care a fost desemnat s-o apere.

Sau ca să răspund, totuși, și altfel, la aceeași întrebare, o femeie, ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe niciodată la dorința de a se educa, de a învăța mai mult și mai bine în toate domeniile cu care are tangențe și, în niciun caz să accepte posturi precum cea a domnului la care m-am referit, în care, din superficialitate, face lumea să dea înapoi.

 Hai să vorbim puţin despre singurătate. Cum ai defini-o tu, şi ce crezi că aduce bun, în viaţa fiecărui om?

Alice Năstase Buciuta: Noi alegem ce e bun și ce e rău în viețile noastre. Dacă vrem să ne văicărim că suntem singuri – am făcut-o și eu cu vârf și îndesat – atunci avem motive destule să ne văicărim. E greu să fii singur, dar e greu și să fii în cu persoana care nu te înțelege, ești și mai singur atunci. Dacă vrem să ne găsim frumusețea, liniștea și tihna în noi, putem să ne bucurăm de singurătate ca de o perioadă de curățenie, în care să ne împăcăm noi cu noi și să ne pregătim pentru vremea de noroc când vom trăi marea dragoste.

Poate o femeie singură să fie fericită?

Alice Năstase Buciuta: Oricât de mult ar suna a clișeu, până la urmă toți descoperim că fericirea nu este în afara noastră, ci o găsim în noi. Sufletul nostru creează fericirea așa cum privirea noastră creează frumusețea. Cu sau fără cineva alături putem fi fericiți dacă suntem curați, buni, luminoși pe dinăuntru, iar asta o putem dobândi prin exerciții de toleranță, de generozitate, de bunătate, de credință, de meditație, de căutare, de iubire – fiecare are drumul lui.

Mulţumesc, Alice, pentru file de poveste… Şi mă opresc aici… 

Dacă gândurile acestea te-au făcut să simţi că viaţa merită trăită, oricum ar fi, oricâtă ar fi, împărtăşeşte-le şi cu ceilalţi! 

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Tu cum stai cu statul degeaba? Povestea cuvântului care vindecă

Artistii lumii

Tu cum stai cu statul degeaba? Povestea cuvântului care vindecă

Distribuiți vă rog

Am făcut multe nefăcute de când a decis Doamne-Doamne să vin pe pământ. Cu capul în nori și cu picioarele-n pantofi(i altora) de cele mai multe ori, sau în picioarele lor, ca un încurcă-lume ce fost-am de nu știu câte ori, am privit spre cer cu o sete de ploaie pe care nu cred s-o ai decât când cutreieri Sahara și-ți uiți sticluța acasă. Ori prin gări pe unde te-au podidit lacrimile în brațele vreunei foste iubiri.

N-am avut stare de când mă știu. Mama zice că dacă m-aș fi născut în ăste vremuri, eram imbuibată de pastile de liniștire. Aș fi fost pacientul psihiatric cel mai de dat exemplu de „nici o șansă la recuperare”.

Din sac în lac, din lac în puț și din puț în brațele bărbaților care-mi miroseau nevoia de hai-hui, și îngenunchiau pentru o viață de hoinareală prin lume. De drag. De dor. De sete de dragoste nemaigasită ce aveau și ei.

Peste tot trubadură, pierdută, uitată, cumpărată,vândută, numai să nu stau în propria-mi viață. Că mi-era groaznic de plictis.

N-aveam stare, cum n-am acum leac. Leac pentru singurătatea frumoasă în care mă dau. Mă legăn în propriu-mi destin și-mi e bine. Mă săturasem de gări pustii, în care așteptam trenuri ce n-aveau să mai vină niciodată. Ori în vreunele pline, dar care nu-mi aduceau decât întrebări de DE CE? De ce pentru mine nu vvine nimeni? Să-mi facă măcar cu mâna, nu să mă ieie cu sine.

Visam să mă răpească vreun el pe-un cal înaripat. Să fac eu cu mâna femeilor invidioase că le-am fost alegere bărbaților pe care ele îi iubeau de le săreau tocurile din focuri arzânde a chin.

N-aveam stare, c-aveam o mare prea plină de cuvinte, s-o cutreier. Lăsam în urma pașilor mei urme de răni, pe care uneori femeile fără stare, ca mine, se porneau la descoperit comori ce credeu că  le-am vândut eu, de-am ajuns așa bogată, să nu-mi mai pese cât costă o viață.

Ele n-aveau habar că la capătul drumurilor mele se aflau pumnale

N-am stat niciodată degeaba. Eu n-am știut ce-nseamnă liniștea. Pacea. Războiul era singurul care mă împăca.  La fiecare apăsare pe tragaci. Cu mine. Ori cu vreo iluzie că fi-voi iubită pe viață și pe moarte.

Și vă rog să mă credeți că n-am murit niciodată degeaba. Din toate viețile pe care le-am avut, n-am regretat niciuna. Azi mă plimb prin lume cu o sacoșă cumpărată de la Cărturărești, pe care scrie simplu, cu cerneală neagră, mirosind a iubiri celebre, „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit!”

Și mă opresc uneori, pe pervazul lui Dumnezeu, vorba Anei Barton, o altă femeie-cuvânt căreia-i datorez una din vieți, și-L întreb, chinuită de nerăspuns:

Cum m-ai suportat atâția ani, Bătrâne? M-am oprit în atâtea gări pustii, am alergat după atâtea trenuri,  m-am tăiat pe suflet, moartă de foame, mi-am ispășit cuminte condamnarea la chin,  și Tu ai rămas tot acolo, așteptându-mă din cutreierat…

De vreo 4 ani încoace, lume dragă, m-am vindecat de nestat. Hiperkinetisme, ori cum s-or scrie diagnosticele marilor doctori ai lumii.

Dar n-am putut niciodată să stau degeaba. Am ales să le inserez în vene și eu, altora, viață. Într-o carte care să le dea viață. Măcar până ”coborâm la prima”, vorba lui Tedy Necula. Unde ne-om da jos și mâna cu toții, zâmbind a sătui de degeaba.

De câteva zile scriu și dorm sacadat, în același ritm nebun în care odată alergam după amăgiri, să pot trăi.

Mă așez în fiecare zi la laptopul vechi de când viața-mi trecută, pe-un scaun de pe vremea vreunui răposat care-a avut grijă să-mi spună că nu-s suficient de frumoasă cât să m-aleagă pentru toată veșnicia, mulțumesc celor de la Side Sleeper pentru că au făcut din visele mele cuvânt pentru filele rupte din mine, și celor de la BetterSeat pentru că spatele meu nu se mai întoarce azi Feților Frumoși, ci unui trecut în care aveam dureri la fiecare pas. De suflet. De moarte, de dezastru și din dragoste.

Nu știu cum s-o numi cartea în care hoinăresc acum, dar știu că vouă vă va fi spre vindecare, cum mi-a fost mie, spre învățat să stau. În propria-mi viață.

Mulțumesc, SideSleeper și BeeterSeat pentru că v-ați oprit și-n gările femeilor care așteaptă să coboare cineva, să le ia durerile. Că-s mame, mame de mame sau copile de părinți, vă mulțumesc pentru că le ajutați să aibă, măcar o dată-n viață, un somn, un pas, un vis, un gând și-un destin. Să-l lase moștenire pentru vecia ce așteaptă după colț.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
”Cum ți-a plăcut la film?” Româno-engleza românului englezit

Uncategorized

”Cum ți-a plăcut la film?” Româno-engleza românului englezit

Distribuiți vă rog

Postarea aceasta nu se vrea a fi o modalitate de a denigra. Ci una care atrage atenția asupra folosirii corecte a  limbii române. Vă rog eu mult, citiți și dați mai departe, că pe unii din români rău îi zgârie pe creier exprimarea asta tot mai des folosită.

  • Cum ți-a plăcut conferința, Monica? mă întreabă cineva
  • Cum ți-a plăcut la film? întreabă un altul
  • Cum îți place cursul?
  • Cum ți-a plăcut prăjitura?

Și lista ar mai continua mult și bine. În utlimele 3 luni am auzit exprimarea aceasta de cel puțin 100 de ori. Nu știu dacă e nouă ”în trend”, însă face atâta zgomot în mintea mea, că simt că dacă nu zic azi, îmi explodează drept în moalele capului bomba cu ceas, numită româno-engleză.

Să nu fiu înțeleasă greșit, respect persoanele care știu foarte bine limba engleză. Respect tot ce e valoros în lume, dar când ajungem să combinăm totul și să facem din limba română un ghiveci cu legume stricate, mă enervez. ”Mi se trage” de la doamna profesoară  Liana Poenaru, cea de la care am moștenit și dragostea pentru cea mai frumoasă limbă din lume, dar și boala numită ”vorbește, omule, corect!” 🙂

Împrumutăm cuvinte din limba engleză, împrumutăm expresii, ba chiar am ajuns să nu mai știm cum se spun în română anumite cuvinte, de-atâta engleză ce e-n noi. Nu zic că e greșit sau că suntem fițoși; ce zic este că dacă vrem să vorbim în engleză, s-o facem până la capăt, dar să respectăm, vă rog eu mult, limba română, nepunându-i în cârcă exprimări care o fac de rușine.

Că ”Limba noastră-i o comoară” am învățat în școala primară, și de atunci continuu să cred că așa este, de aceea aș vrea atât de mult să ne oprim puțin din a crea cuvinte/expresii care o denigrează.

Așadar, dacă mi-a plăcut ceva înseamnă că mi-a plăcut, nu am ce răspuns să mai dau. Mă poți întreba:

  • Ți-a plăcut la eveniment?
  • Ți-a plăcut cursul?

Sau:

  • Cum te-ai simțit la seminar?
  • Cum te simți la festival?

Sau:

  • De ce ți-a plăcut piesa?/ Ce ți-a plăcut la piesă?

Însă să știi că mi-a plăcut și să mă mai întrebi și CUM, pur și simplu îmi zgârie timpanele. Dacă ești un american stabilit în România te înțeleg, și eu aș greși în exprimare dacă m-aș trezi peste noapte într-o altă țară. Dar ca român, să-ți stâlcești limba asta frumoasă, că știi tu că în engleză se zice ”într-un fel cam așa”, e de plâns.

Nu vreau să sune jignitor ce spun, toți facem greșeli. Dar aș vrea să fim puțin mai atenți la ceea ce aducem în limba noastră de prin vecini. Și dacă tot aducem ceva, să aducem spre a ne îmbogăți și noi, nu spre a ne face limba de rușine. Că țara … nu mai vorbim de ea…

Acestea fiind spuse, mă întorc la ale mele.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Ce înseamnă să fii psihopedagog? Întrebare cu răspuns variabil, între paranteze pătrate:)

Copii cu nevoi speciale

Ce înseamnă să fii psihopedagog? Întrebare cu răspuns variabil, între paranteze pătrate:)

Distribuiți vă rog

Dragoste, mai presus de orice!

Prima zi la munte, la învățat:). Stau până luni, să nu ne jucăm cu jumătăți de măsură. 🙂
Nu la distracție si odihnă, dacă asta credeaţi! Am venit să învăț încă şi mai mult decât până acum, să iubesc necondiționat.

Lucrez cu copii. De 13 ani. Nu poate fi meserie mai frumoasă decât a mea. Pentru mine…
Învăț în fiecare zi răbdarea.

Când un copil are probleme de comportament, (loveşte, muşcă, zgârie, etc) te dor până şi clipele. Ai momente în care simți că ți-ai ratat cariera. La propriu… pur şi simplu, din eşec după eşec, ajungi de multe ori să crezi că e vina ta. Că tu nu eşti suficient de bun în ceea ce faci.

E greu. Dar mai frumos nu poate fi nimic, atunci când reuşeşti.
E greu atunci când nu ştii motivul pentru care copilul ţipă. Sau loveşte… Sau…
Tu trebuie să presupui. Să analizezi. Să încerci. Iar şi iar.
Am plecat la 9.30 spre Breaza. Ne-am oprit la Mc Donalds să cumpărăm Angry Birds :).

După 2 minute aflăm că nu mai au.

„Vreau Angry Birds!”

„Doamna spune că nu mai au, puiule!”

„Vreaaaaau. Te rog…”

„Ştiu ca vrei. Si îmi pare tare rău că nu mai au. Ştiu că suferi. Pot să-ţi dau o mega îmbrățișare şi să cumpărăm altceva.”

„Nu vreau altceva. Vreau Angry Birds.”

„Puiule, ştiu că e foarte greu. Nu pot decât să îți cumpăr altceva.”

„Scoate banii. Ia din geam.” (Din vitrină )

„Am bani. Dar nu au de vânzare. Îmi pare tare rău …”

„Sună pe mami. Să ne dea bani.”

Scot banii din portofel. Să înţeleagă că nu banii sunt problema.

„Uite, am bani. Nu sunt Angry Birds. Hai să -ți alegi altceva sau ieşim fără să cumpărăm.”

„Nuuuuu . Eu vreau Angry Birds.”

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

„Ştiu că vrei. Îţi spun ultima dată. Apoi alegi dacă vrei să iei altceva sau ieşim. Te iubesc tare mult, şi să ştii că şi eu aş suferi mult dacă nu aş mai găsi ceva ce mi-aş dori, insă…Nu mai au Angry Birds.”

„Nu mai au…” se opreşte din plâns şi se uită în gol…

Vine doamna vînzătoare: „Doamnă, am fost atentă la dvs. Câtă răbdare aveți! Vă dau din spate.”

„Multumesc. Uite, puiule, doamna ne aduce de la ea. Te-a vazut că suferi şi îţi aduce.”

„Aduce? Cumpărăm Angry Birds?”

„Da. Acum vine. ”

Cumpărăm. Plecăm.

Mulțumesc, Doamne, pentru ajutor! 🙂

 

sursă Foto: Pensiunea RAZĂ DE SOARE
Plecăm. Ne jucăm de la 13 la 19.00 într-una, apoi vine seara: „Vreau la mami. Să vină mami.”

Sursă Foto: Pensiunea Rază de soare

De data asta nimeni nu poate interveni :). Oare cum se va rezolva? Ce credeţi? 🙂
Ştiu sigur că nu va mai veni nimeni să aducă pe mami. 🙂
„Mami nu poate veni. Mergem noi înapoi luni.”
„Nu luni. Hai la mami.”
„Nu se poate. O SUNĂM pe mami. Dar nu putem merge la ea.”
Plâns.  Iar plâns. Iar plâns.
Îmi vine în minte ideea de a-i explica: „Dormi 3 nopți cu mine. Apoi mergem acasă. Uite, hai să îţi explic. numărărm pe degeţele: unu, doi, trei! Vineri, sâmbătă şi duminică! când vine luni, mergem înapoi la mami! Hai să îţi arăr şi pe telefon, să vezi exact: uite, încercuim vineri şi luni. când ajungem la ultimul cerc, plecăm acasă.”
Punct ochit!:)
Repetă de cel puțin o mie de ori: „Dorm 3 nopţi cu tine, apoi mergem la mami!”, apoi mergem să ne uităm la Tom si Jerry:).
Gata ! 🙂
A trecut.

sursă foto: Pensiunea Rază de Soare

Cea mai frumoasă viață: să te joci şi să înveți. Iubirea necondiționată. Răbdarea supremă :).
Multumesc, Doamne, pentru … tot!!!
Sunt cu adevărat binecuvântată.
Am spus „Noapte bună!” Câinilor, căţeilor, căluţului şi copiilor, apoi a adormit la Tom şi Gerry.
Poate cineva spune că e obositor să fii psihopedagog? 🙂
Eu zic că nu … 🙂
Noapte bună! 🙂

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

 

Distribuiți vă rog
Ce aş face cu 2 milioane de Euro? O copilărie adevărată. Cum? Iată!

Copii cu nevoi speciale

Ce aş face cu 2 milioane de Euro? O copilărie adevărată. Cum? Iată!

Distribuiți vă rog

Copii cu autismAm visat cândva să fie bucurie în lume, şi, cum niciodată nu s-a văzut una mai mare decât cea născută din zâmbetul unui copil, am decis să lucrez cu copii cu autism.

De mai bine de 11 ani, niciodată nu mi-a fost ucisă, de nimeni, speranţa că într-o zi, aceşti copii vor avea o casuţă a lor, alta decât cea din propria familie.

Am visat la o Românie în care fiecare pitic să fie mândru de copilăria lui, de identitatea lui şi de viaţa lui. De părinţii şi de visele sale.

Încă visez. Şi încă nu s-a împlinit acest vis. Însă am credinţă. Şi ştiu că orice voi cere lui Dumnezeu, cu credinţă, va împlini. Cât va dura, nu ştiu, dar ce ştiu sigur este că cineva, cândva, cumva, va auzi strigătul tuturor părinţilor şi al specialiştilor care lucrează cu aceşti copii, şi ne va îmbrăţişa credinţa.

În România, în acest moment, copiii care au început terapia de acum 11 ani, au devenit adolescenţi. Unii au progrese mari, alţii mai mici… alţii… deloc. Unii şi-au permis terapia, alţii şi-au permis doar plecarea pe genunchi şi mersul la biserică. Sperând într-o minune!

M-am înfuriat într-o zi pe Preafericitul Daniel. Aici.

Că vrea Catedrala Neamului, şi ai noştri copii se leagănă obsesiv şi muşcă pe cine prind. Şi câte mai fac, numai părinte să nu fii, să afli, nu ai vrea!

Ce văd eu de 11 ani încoace, nu poate să mă convingă că România e ţara unde să rămâi, mai ales dacă ai copil. Dacă e şi special… „fugi cât te ţin picioarele, că aici, să-l primească la şcoală dai şpagă sau suporţi jignirile şi indiferenţa multora…” aud părinţii îndemnându-i pe alţii.

Ce aş face cu 2 milioane de euro?

  • Aş face centru pentru Autism, cu şcoală şi grădiniţă, cu tot. Să aibă profesori specializaţi în autism, să aibă programe speciale pentru aceşti copii, să aibă părinţii cu cine să discute, gratuit, despre durerile lor.

 

  • Aş integra copiii ăştia în şcolile de masă, dar în clase speciale, dacă nivelul lor nu e foarte ridicat. Dar să trăiască printre cei tipici, oameni buni, să înveţe şi cei care nu ştiu ce înseamnă să tremuri de frica unui sunet mai strident sau să râzi fără motiv.

Să înveţe şi copiii care nu poartă povara indiferenţei altora, pe umeri, ce înseamnă empatia. Să poată şi copiii „mai norocoşi” să-i înţeleagă pe cei „speciali” şi să înveţe iubirea necondiţionată, de la ceilalţi. Cei „mai puţin norocoşi”.

  • Aş implementa programe speciale pentru familiile acestor copii. Oameni buni, a fi părinte de copil cu autism nu e blestem. Nu e nici zbor lin, dar cu siguranţă e o luptă. Am scris aici  despre temerile lor, vă invit să le citiţi sufletul!

„Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Pe părinţii acestor copii nimeni nu-i întreabă dacă mai pot. Dacă mai au cu ce, de unde şi ce. Să dea. Lor, copiilor. Pe părinţii lor nimeni nu-i pofteşte la „spovedanie”, când, de sărbători, se chinuie să strângă un ban să cumpere un cadou, pentru sufletul sufletului lor. Oameni buni, pe părinţii acestor copii îi învinovăţim de multe ori. Îi tratăm de parcă ar avea ciumă. Fugim de ei, îi ocolim sau ţipăm la ei. Îi jignim: că nu ştiu, că nu sunt educaţi, că nu vor, că n-au harbar. Le dăm lecţii de viaţă pe neştiute şi pe nevăzute, fără să ne întrebăm dacă motivul urletelor copiilor lor se datorează vreunei dureri. Am scris aici despre un grup de suport pentru ei.

Copii cu nevoi speciale

Pe părinţi acestor copii nu-i îmbrăţişează nimeni, să le dea din liniştea lor. Le dăm numai câte o privire rece sau scrutătoare, când, la semafor, copilul lor vrea s-o zbughească, ori în magazin urlă ca din gură de şarpe. De ei nimeni nu are grijă, de parcă ar fi suflete-plastic, ori parcă şi-ar fi injectat nişte botox-nepăsare în inimă. Nimeni nu-şi pune întrebarea: „Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Nu-i întrebăm, cerem de la ei „super-scheme”.  Sau, cum îmi cerea într-o zi un copil  „al meu”: „Moni, fă tu o magie, să nu mai lovesc copilul, să-mi dai eugenie!” Tu îţi poţi stăpâni lacrimile, la auzul unor asemenea cerinţe?

Credeţi voi că acestor părinţi nu le-ar fi de folos o magie d-asta, să se dea şi cineva peste cap de 3 ori pentru ei, să le ia durerile, să le mai dea ani, să mai trăiască o viaţă în plus, să-şi ajute copiii?

Aş face un centru pentru autism. Da. Pentru că în România asta avem de toate: 3 farmacii pe metrul pătrat, 10 biserici pe stradă, 1000 de pariuri sportive, 2000 de saloane de videochat, un milion de saloane de cosmetică şi 0 centre de autism. Vorbesc de centre cu toate de trebuinţă. Vorbesc de un sistem de educaţie pus la punct, nu pus la cerşit. 

Facem saloane de înfrumuseţare trupul, că sufletul nu se vede, la ce bun să-l dăm cu un pic de vopsea, la ce bun să-i facem un lifting? Să să-l dăm puţin la slăbit judecăţile?

De ce aş face un centrul pentru autism, cu 2 milioane de euro?

  • Pentru că aceşti copii POT să trăiască frumos. POT. Noi nu le oferim condiţiile pentru o viaţă frumoasă. Unii pentru că nu vrem, alţii că nu putem!
  • Pentru că acesţi copii ar aduce la bugetul statului român miliarde de euro! Da, aţi citit bine! Dacă ei ar fi învăţaţi şi acceptaţi, copiii ăştia ar descoperi multe. Poate chiar cauza propriilor boli. Dar noi le îngropăm talentele şi harul într-un diagnostic căruia nu-i dăm nici o şansă, şi apoi ne plângem că n-avem bani pentru sănătate.
  • Pentru că aceşti copii ne-ar învăţa bucuria. Credinţa. Minunea. Dumnezeu şi adevărul. Dar ce ne trebuie astăzi nouă acestea? Noi nu avem timp de prostii. Ne trebuie bani. Şi „autiştii ăştia” nu ni-i dau, ci ni-i iau. Din bugetul statului, zic! Atât de fals, atât de nedrept!
  • Pentru că ŞTIU CĂ EI POT! Femeia care mie mi-a salvat sufletul din ghilotină, terapeuta care mi-a schimbat viaţa adică, mi-a spus într-o zi: „Monica, EI, cei speciali,  sunt TU într-o altă ipostază! Şi noi am putea oricând ajunge într-un spital de psihiatrie, sedaţi până la refuz!”
  •  Pentru că ştiu ce înseamnă să fii respins. Să nu se joace copiii cu tine, că eşti „handicapată”. Când eram mică, având un accident de maşină, şi rămânând cu piciorul în ghips pentru 3 luni, apoi mult timp în recuperare, am stat mult timp prin spitale. Mă uitam pe geamul-temniţă, la copiii care jucau mingea, în timp ce eu plângeam că toţi mă evită. N-am să uit niciodată vorbele unei mame rele, implacabil de rele, care i-a strigat fetiţei ei: „Nu mai sta, mamă cu asta, nu vezi că e handicapată?”

Eram handicapată pentru că nu puteam merge.

Eu ştiu cum e să fii privit cu milă şi nimeni să nu se joace cu tine, pentru că eşti altfel. Cum e să îţi arunce cineva jucării de milă, dar un pumn de iubire, niciodată… Pentru că nu (mai) poţi să fii ca ceilalţi.  ÎNCĂ.

De ce aş face un centru pentru copii cu autism?

Pentru că Dumnezeu nu se găseşte în saloane de masaj erotic, nu în pariuri sportive, nu în spa-uri, nu în botox şi nici în silicoane. Dumnezeu se găseşte în sufletul unui copil. Că are un diagnostic sau nu, copilul acela îl adăposteşte pe Dumnezeu. În sufletul lui. Îi dă să bea cu mânuţele lui şi îl mângâie cu braţele lui.

În timp ce noi, cei de pe margine, ne facem planuri, liniştiţi, de vacanţe cu gust de răutate. Indiferenţă şi egoism.

De ce?

Pentru că ne credem dumnezei.

Şi nu, nu suntem!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

 

 

Distribuiți vă rog
Ce NU face un psihoterapeut? Răspunsuri mici pentru vindecări mari

Sanatate mintala

Ce NU face un psihoterapeut? Răspunsuri mici pentru vindecări mari

Distribuiți vă rog

Scriu acest articol după multe discuții cu persoane care fie nu au curajul să intre într-un proces de psihoterapie, fie nu cred în puterea vindecătoare a lucrului cu tine însuți. Cel mai important, pentru cineva care se confruntă cu dificultăți în viața privată este să știe cu ce îl poate ajuta un psihoterapeut, înainte de a decide CARE din aceștia o poate face.

Vă încurajez să citiți și să puneți întrebări de lămurire la secțiunea ”comentarii”.

Psihoterapeutul …

 

  • Nu te vindecă printr-o operație de 7 ore: atunci când mergi la psihoterapie, nu mergi la chirurg! Să ştii că emoţiile nu sunt tumori care pot fi tăiate în 5 secunde cu un bisturiu. (Chiar şi tumorile revin, uneori!) Fii realist şi conştient că pentru a te vindeca de ceva, tu trebuie să ai o boală, iar emoţiile nu sunt boli! Dacă ai schizofrenie (acesta da, este o boală) şi în paralel faci psihoterapie, nu vei fi vindecat prin puterea miraculoasă a terapeutului tău, ci, în paralel cu medicaţia care este obligatorie, ai nevoie de un suport emoţional care să te ajute să treci mai uşor peste dificultăţi!

 

  • Nu luptă în locul tău, ci alături de tine! Nu îţi va suna partenerul de viaţă să îşi ceară scuze în numele tău:), oricât de mult ţi-ai dori tu asta! Nu îţi instalează pe laptop programe de detectare a pornografiei:), ci îţi face doar o recomandare! Tu eşti cel care va trebui să depui efortul propriu zis, el este acolo să te susţină şi să te înţeleagă atunci când ţi-e greu. Psihoterapeutul este susținătorul tău, omul care merge alături de tine, nicidecum cel care câștigă luptele în locul tău!

 

  • Nu îţi dă tratament! Numai medicii psihiatri au dreptul de a elibera medicaţie, un psihoterapeut lucrează cu emoţiile, gândurile şi sentimentele tale, nu are voie să facă nici măcar o trimitere către un anumit medicament! Dacă terapeutul tău face asta, părăseşte cabinetul imediat! Referitor la medicație, acesta îți poate sugera să mergi la medicul psihiatru, în cazul în care consideră că simptomele pe care le enumeri sunt mai mult decât ceea ce ține de competența lui.

Psihoterapeutul te întreabă despre tratamentul pe care îl iei, pentru a şti de unde pot veni anumite stări ale tale (efecte adverse), sau îţi poate sugera să mergi la medicul de familie pentru a primi o reţetă de vitamine!

  • NU TE JUDECĂ! Dacă face asta, renunţă la colaborare! Când un terapeut te priveşte cu dezgust sau te întreabă: „Cum ai putut face asta?” acela este semnul că el persoanal NU A LUCRAT LA RELAŢIA CU SINE ÎNSUŞI, astfel încât să fie imparţial şi empatic faţă de orice greşală pe care clienţii lor o fac!

Un terapeut bine pregătit îţi arată responsabilitatea pe care o ai faţă de tine însuţi şi faţă de ceilalţi şi ce NU ar trebui să accepţi, de exemplu, de la un bărbat (cazurile de abuz se potrivesc aici foarte bine!), dar nu te va judeca pentru că eşti într-o relaţie abuzivă sau pentru că ţi-ai înşelat partenera!

De asemenea, nu îți va sugera să divorțezi, să rămâi într-o relație, să te răzbuni, să plătești cuiva cu aceeași monedă! Datoria lui este de a te ajuta să conștientizezi eventuale pericole pe care este posibil ca tu să nu le observi, cum ar fi efectele pe care anumite acțiuni ale tale întreprinse la nervi au efecte negative asupra vieții tale sau a celor din jur.

  • Nu este DUMNEZEU! Nu te aştepta la miracole de la un om, oricât de lăudat ar fi! Nici de la terapeuta mea, pe care aş clona-o în 100 000 de exemplare în fiecare ţară a lumii, 🙂 nu mă aștept la minuni! Singurul care poate face minuni, şi da, face uneori, este Dumnezeu! Pune-ţi încrederea în El şi roagă-te să-i dea înţelepciune terapeutului tău în lucrul cu tine, însă nu te aştepa ca el să îţi ofere vindecarea după care tânjeşti!

Şi reţine un lucru, mai ales dacă ești adeptul vindecării prin miracole: Dumnezeu nu face NIMIC fără ca tu să depui efort! El nu se baga cu forţa în viaţa ta şi nu te obligă să respecţi reguli! El îţi arată o cale, de exemplu te-a ajutat să descoperi acest site şi să găseşti informaţii utile :), dar NU va face în locul tău terapie! Şi nici nu îmi va scrie mie, să mă anunţe că tu ai nevoie de ajutor! 🙂

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Părinți de băieți, analizați 3 diferențe între ei și fete. Să nu ziceți că nu v-am spus!:)

Copii tipici

Părinți de băieți, analizați 3 diferențe între ei și fete. Să nu ziceți că nu v-am spus!:)

Distribuiți vă rog

În urmă cu ceva (multicel) timp în urmă, citeam cartea ”E BĂIAT!” a autorilor Michael Thomson (psiholog) și Teresa H. Barker (jurnalist). Mi-a plăcut atât de mult, că vă dezvălui în câteva articole secrete din culise:). Încep seria articolelor cu un subiect des întâlnit în practica mea: băieți vs fete.

Atât de mult își doresc părinții ca ai lor băieți să fie premianți, și așa mult punem accent pe ceea ce NU poate un băiat, încât pierdem din vedere esențialul: ”cel mai important lucru despre copilul tău nu este că este băiat, ci că ești sintonizat la personalitatea și nevoile sale! ”  (M. Thompson)

Așadar, mami și tati, cutreierăm lumea în lung și-n lat și descoperim adevăruri despre copiii, care merită trâmbițate de pe înălțimi:

 

3 diferențe fundamentale între băieți și fete

 

  1. Băieții văd lumea altfel

Într-un experiment de percepție socială, realizat de Jeniffer Connellan și Anna Batki, la care au participat bebeluși de o zi de la maternitatea Rosie din Cambridge, Anglia, li s-a oferit acestora posibilitatea să aleagă a privi direct fața unei femei sau o mașină mecanică. Nespunându-li-se specialiștilor sexul bebelușilor, rezultatele experimentului au dezvăluit faptul că fetele petreceau mai mult timp analizând fața, iar băiețeii uitându-se la mașină.

Personal, cred că aceste descoperiri ajută enorm progresul în educarea și creșterea copiilor, atât a fetelor, cât și a băieților, pentru că  atâta timp cât avem informații validate științific, suntem mai liniștiți în ceea ce privește metodele de parenting.

Întâlnesc multe familii în care mami și tati au concepții diferite despre modul în care trebuie ”aplicată” educația, și deseori subiectul care dă cele mai multe bătăi de cap este acela al diferențelor dintre băieți și fete: ”E băiat, va învăța mai târziu să vorbească!”/ ”Nu vezi că plânge ca o fetiță? vs. ”Adică vrei să spui că fetițele sunt inferioare, sau cum?”/ ”M-am săturat să îl compari pe băiatul ăsta cu soră-sa!”

Din dragoste pentru copii, orice părinte este dispus să caute cele mai bune metode de a-i crește sănătoși emoțional. Iată de ce rolul specialiștilor este acela de a informa cât mai corect cu putință, pentru ca ai voștri copii să crească frumos.

De ce mai spune psihologul Michael Thompson că băieții văd lumea altfel? Pentru că tot pe baza unei lucrări a Svetlanei Lutchmaya și a lui Simon Baron-Cohen, s-a observat că fetițele de un an se uitau mai mult timp la mamele lor în timp ce se jucau, decât băiețeii de aceeași vârstă. Aceștia preferau filme despre mașini, decât unele în care erau prezentate fețe. Leonard Sax a conchis: ”Fetele se nasc predispuse să fie interesate de fețe, iar băieții să fie interesați de obiecte care se mișcă, pentru că sistemul vizual este organizat diferit la fete și la băieți.”

”Iată de ce femeile adulte citesc fețele mai bine decât bărbații. Diferențele în ceea ce privește grosimea retinei și distribuția conurilor și a bastonașelor în ochi influențează și tipul de culori preferate de băieți.” (M. Thompson)

Înțelegem acum și motivul pentru care ne tot mușcăm degetele când băieții folosesc numai câteva culori la orele de artă, ca negru, gri, maro și albastru, față de fete. ”Băieții trăiesc într-o altă lume, din punct de vedere vizual.” (M. Thompson)

2. Băieții nu aud la fel de bine ca fetele

Un alt studiu, efectuat pe 350 de bebeluși, de profesoara de muzică Jane Cassidy, de la Universitatea de Stat din Louisiana, a descoperit că auzul băieților nu este la fel de sensibil ca cel al fetelor, fapt ce nu le permite atât de ușor să distingă cu precizie vorbirea.

”Băieții se bazează mai mult pe indicii decât pe voce. Acest studiu sugerează și motivul pentru care băieții nu prind la fel de repede limbajul.” (M. Thompson)

Nu vreau să se generalizeze însă, că aceste rezultate explică întârzierile de limbaj ale băieților. Atitudini de genul: ”E băiat, lasă-l în pace dacă nu vorbește până la 5 ani, așa sunt toți!” dăunează, pentru că în cazul unei reale întârzieri în limbaj, șansele de recuperare sunt mult mai mari cu cât copilul începe un proces de terapie mai devreme. Aveți AICI un articol în care se explică tulburările de limbaj, iar AICI eu am oferit un interviu în ceea ce privește tulburarea de spectru autist.

3. Băieții nu învață să vorbească la fel de repede ca fetele și nici nu folosesc vorbirea la fel de eficient

Acum avem, noi, femeile, un motiv în minus să mai stresăm bărbații cu veșnicul reproș: ”Nu vorbești deloc nu mine!/Nu-ți pasă câtuși de puțin de mine, altfel mi-ai spune mai des TE IUBESC!” 🙂 Iar ei un motiv în plus să ne strige: ”Ți-am spus eu că orice aș face…” 🙂

Lăsând însă gluma la o parte, cartea ”E băiat!” oferă explicații atât de clare și este scrisă într-un stil atât de simplu de înțeles, încât pur și simplu nu ai cum să nu o parcurgi din scoarță în scoarță. Vei găsi informații care te vor ajuta atât ca mamă de fată, cât ca parinte de băiat, să aplici strategii de creștere sănătoasă pentru copii și să ai mai multă încredere în metoda ta de parenting.

Printre atâtea informații și stiluri de educație, cărora simți că nu le mai faci față pentru că devii confuz, ”E băiat!” te ajută să te autoanalizezi și să decizi ce este mai bine pentru copilul tău. Cartea nu vorbește numai despre băieți, ci oferă o paralelă extrem de benefică pentru modul de dezvoltare al celor două sexe.

Iată câteva informații absolut necesare despre limbajul băieților:

  • fetele încep să vorbească mai devreme decât băieții
  • fetele citesc mai bine și stăpânesc mai bine ortografia
  • femeile folosesc fraze mai lungi decât bărbații
  • bărbații și femeile folosesc părți diferite ale creierului pentru a vorbi
  • la bărbați există mai puțină comunicare între emisfera dreaptă și cea stângă

Ceea ce personal mi-a atras atenția cel mai mult,  într-un mod pozitiv, este stilul deloc critic în care autorul oferă informații, neemițând deloc judecăți de valoare cu privire la modul în care părinții își cresc copiii. Iată  câteva din exemple:

”Când oamenii iau în brațe o fetiță ei sunt înclinați să spună NU-I AȘA CĂ E DRĂGĂLAȘĂ?”, iar când iau în brațe un băiețel nou născut spun: CE BĂIAT MARE ȘI PUTERNIC!” 

”Tendința noastră de a reacționa față de copii mai degrabă pe baza percepției stereotipe despre gen decât pe baza nevoilor copiilor este îngrijorătoare, pentru că deschide posibilitatea de a trece cu vederea vulnerabilitățile băieților și de a subestima puterea fetelor.”

”NU TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM CA ȘTIINȚA SĂ-I EXPLICE PE BĂIEȚI CA NOI SĂ FIM PĂRINȚI BUNI PENTRU EI!” (M. Thompson)

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
13 semne că sunteţi într-o relaţie abuzivă

Relatii

13 semne că sunteţi într-o relaţie abuzivă

Distribuiți vă rog

02Nimic nu e mai prejudiciabil încrederii și stimei de sine decât faptul de a se afla într-o relație abuzivă din punct de vedere emoțional. Contrar abuzului fizic, care este evident, vizibil, având manifestări dramatice, violente, abuzul emoțional poate fi foarte insidios si dificil de recunoscut.

În unele cazuri nici victima și nici agresorul nu realizează că sunt într-o relație abuzivă. Scenariul cel mai des întâlnit este cel al unei relații de cuplu în care bărbatul este agresorul, iar femeia victima. Dar nu e exclus ca situația să fie inversată sau ca partenerii să abuzeze ambii unul de altul la diferite nivele (abuz reciproc).

Într-o familie de acest tip, copiii suferă și ei enorm de pe urma abuzului, atât direct cât și prin traumele psihice indirecte sau prin copierea unui comportament abuziv (cel mai adesea). Sechelele pentru un copil crescut într-un mediu de acest fel sunt de foarte lungă durată, uneori chiar pe viață.

 

Ce este abuzul psihologic sau emoțional?

 

Este faptul de a utiliza față de o persoană atacuri verbale directe, amenințări, critici constante, insulte, hărțuire, dar și tactici mai subtile de tip intimidare, șantaj, învinovățire și manipulare. Abuzul emoțional este utilizat în scopul de a-l controla și domina pe celălalt. Cel mai adesea agresorul procedează în acest fel deoarece suferă de anumite traume nevindecate din copilărie: abuz fizic sau psihic, sentiment de abandon sau de insecuritate.

El nu a învățat cum să-și dezvolte mecanisme normale de adaptare şi nu știe să creeze relații sănătoase și pozitive. A păstrat în interiorul lui sentimente reprimate de furie, de durere, de teamă, de neputință. În consecință, dezvoltă la rândul lui relații abuzive, cu familia, cu partenerul de cuplu și probabil și cu propriii copii. Agresorii prezintă adesea tulburări de personalitate de tip borderline, narcisist sau antisocial.

Pe de altă parte, victima abuzului nu realizează întotdeauna că are parte de un tratament abuziv. Are adesea tendința să dezvolte mecanisme de adaptare, de negare a situației, de minimalizare a faptelor, pentru a suporta stresul și durerea psihică. Dar efectele abuzului psihologic pe termen lung se traduc inevitabil prin anxietate, tulburări de somn și de apetit, pierderea interesului pentru activitățile cotidiene, pierderea dorințelor și a poftei de viață, complexe de inferioritate, autoculpabilizare excesivă, în final depresii severe sau chiar idei suicidare. De aceea este foarte important ca victima să conștientizeze situația în care se află și să încerce prin orice mijloace să pună capăt abuzului, înainte ca efectele să devină grave sau poate ireversibile.

Semne care vă pot da de bănuit că relația în care vă aflați e una abuzivă

 

  1. Partenerul vă umilește, vă insultă sau vă ironizează (cu atât mai grav dacă aceste lucruri se produc de față cu alte persoane).
  2. Vă spune direct sau vă dă de înțeles că sunteți în poziție de inferioritate față de el,  ignoră sau își bate joc în mod constant de opiniile, ideile, sugestiile sau dorințele d-voastră.
  3. E sarcastic sau ironic, pentru a vă face să va simțiti prost sau să credeți că nu aveți nici o calitate.
  4. Vă acuză ca sunteți prea sensibilă și că din cauza asta suferiți, nicidecum din cauza comportamentului lui, care, după el, e cât se poate de normal și de justificat de circumstanțe.
  5. Vă vorbește uneori ca unui copil, încearcă că vă controleze, vă corectează insistent sau vă pedepsește pentru aşa-zise greșeli (uneori prin tăcere, prin refuzul comunicării sau ignorare- victima suporta greu aceste pedepse tocmai pentru că nu înțelege sau se învinovățește pe ea însăși de ceea ce s-a întâmplat).
  6. Vă denigrează și ironizează ideile, credințele, speranțele, visele… Vă face să aveți impresia că el știe mereu totul, că el are mereu dreptate, iar voi nu.
  7. Încearcă să controleze resursele financiare ale cuplului, vrea să știe cum cheltuiți banii, vă dă de înțeles că trebuie să-i cereți voie pentru orice. Aveți impresia că pentru orice decizie trebuie să-i cereți părerea, să-i dați raportul unde mergeți, ce faceți etc…
  8. Vă privește uneori cu dezaprobare. Atitudinea și tonul vocii lui sunt uneori amenințătoare. Vă subliniază adesea defectele, lacunele, greșelile din trecut sau prezente. Vă acuză de lucruri care nu sunt adevărate. Vă acuză de problemele din cuplu și vă reproșează chiar și eșecurile sau dificultățile lui.
  9. Nu suportă critica. Nu e capabil de autoironie și nu suportă ca alții să glumească pe seama lui. E intolerant față de orice așa zisă lipsă de respect la adresa lui fără să recunoască că și el e uneori nerespectuos față de alții.
  10. Își inventează scuze pentru a-și justifica comportamentul. Nu-și recunoaște greșelile, nu-și cere iertare, în general nu consideră că a greșit cu ceva, nu are mustrări de conștiință.
  11. Este adesea distant sau indisponibil emoțional pentru d-voastră. Nu vă arată empatie și nici compasiune, nici chiar in momentele dificile. Nu dă atenție stărilor sufletești și sentimentelor voastre.
  12. Pozează în victimă și încearcă să vă destabilizeze mai degrabă decît să-și asume responsabilitățile. Amenință că vă părăsește pentru a vă pedepsi, pentru a vă șantaja, sau pentru a vă speria.
  13. Când i se atrage atenția asupra comportamentului lui, nu recunoaște că ar avea un comportament abziv sau violent. Se folosește de amenințări subtile pentru a mențime victima într-o stare de teamă permanentă.

 Este important ca fiecare persoană, victimă a abuzului, să conștientizeze situația în care se află, să spună stop abuzului sau să ceară ajutor pentu a ieși din această situație. Se știe că multe cazuri de abuz emoțional pot să degenereze și să ducă la violențe fizice, ceea ce agravează încă și mai mult lucrurile. Dar și numai consecințele psihice asupra victimei și copiilor sunt suficient de grave pentru a o determina să pună capăt acestui tip de relație.

În iubire nu este loc pentru abuz, pentru violență, pentru suferință. Cei care care spun altceva sau care justifică prin iubire un asemenea comportament nu iubesc cu adevărat și nu se gândesc cu adevărat la binele persoanei de lângă ei și nici al copiilor lor.

Articol realizat de Ariana Simon

 

 Dacă vrei să ajuţi şi altfel femeile care trăiesc în lanţuri, te rog ca pe lângă alăturarea în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME,  să îmi scrii AICI povestea ta, cum ai reuşit să scapi de calvar, (sub nume real sau sub anonimat) distribuie acest articol şi susţine cu un like  AICI, pagina Învaţă.Crede.Iubeşte.

Dacă vrei să te implici şi prin scrierea de articole despre acest subiect, aştept materialele  AICI.

 

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.