Autor: monica.berceanu

De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Oameni cu aripi

De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Distribuiți vă rog

Alice Năstase Buciuta, femeia – carte, din ale cărei pagini am învăţat că iubirile bifate greşit trebuie şterse. Definitiv.

Cum am cunoscut-o pe Alice Năstase Buciuta

O citesc de Alice Năstase de ani al cărora număr nu-l mai ştiu. La fel cum nu mai ştiu nici numărul dăţilor de care m-am mutat în cei 11 ani de când am păşit în Bucureşti. La fiecare mutare am pierdut lucruri dragi, şi printre ele TOATE cărţile lui Alice.

Vă spun asta pentru a confesa unul din marile mele dureri vindecate: când am pierdut-o pe ultima, am jurat că nu voi mai cumpăra niciodată o carte a ei, pentru că într-o dimineaţă de iarnă, într-un tren ce ducea la minciună şi trădare, am citit o poveste scrisă de Alice, în care m-am regăsit dur şi nedrept. Iar iubirea bifată greşit cu care împărţeam geamul aburind a nimic, mi-a spus apăsat: „Citeşti numai tâmpenii! Nu-i adevărat că bărbaţii care iubesc mai multe femei sunt duplicitari, las-o pe Alice asta în lumea ei, şi tu continuă să trăieşti!”

Şi-am trăit. Până am decis să mor. Şi să mă nasc din nou, din Dumnezeu, şi să las în trenuri vechi poveştile care mi-au însângerat inima…

Nu, nu i-am mai cumpărat niciodată înapoi cărţile, (n-o fi fost întâmplător să le pierd rând pe rând şi să nu rămân cu niciuna!) şi încă mi-e teamă s-o fac. Şi teamă mi-a fost şi să o rog să povestim despre marea dragoste. La propriu şi la figurat…

Trăieşte, suflet bun, o dată cu mine, bucuria simplităţii, din povestea femeii care a ştiut întotdeauna că „dragostea e un bonsai”.

Interviu cu Alice Nastase

Cine a fost  fetiţa Alice Năstase?

Alice Năstase Buciuta: Mă numeam Alice Ionescu pe atunci și eram o fetiță care citea mult, ore în șir în fiecare zi, dar care avea și bucuria jocurilor copilăriei la fel ca toți ceilalți copii, căci îmi făcea plăcere să merg cu bicicleta Pegas pe strada noastră sau să mă joc cu mingea sau cu elasticul, cu fetele și cu băieții de pe strada Melodiei din Ploiești, acolo unde am copilărit.

Învățam bine, eram mereu premiantă, deși, paradoxal, nu-mi păcea școala și plângeam în fiecare an la sfârșitul vacanței de vară, îngrozită că vine un nou an de obligații. Dar le duceam la bun sfârșit, căci așa eram și atunci, așa sunt și acum de cele mai multe ori – fie că-mi place, fie că nu, dacă mă apuc de o treabă, mă străduiesc să o fac cu seriozitate.

Cum a devenit fetiţa Alice (în ţara Minunilor), femeia Alice Năstase- Buciuta (în ţara Dragostei)?

Alice Năstase Buciuta: M-am căsătorit prima dată la 25 de ani, și atunci mi-am schimbat numele de fată în cel pe care l-am așezat pe coperta primelor cărți, devenind Alice Năstase. Am fost colegă la facultatea de psihosociologie cu primul meu soț  -eu absolvisem deja Facultatea de Litere, iar dorința de-a mai învăța ceva mi-a dus și ceva experiență în plus, și, iată, întâmplarea de a mă căsători cu cineva care descoperea în același timp, aceleași lucruri ca mine. Tot așa mi-am găsit primele neliniști și întrebări despre cum să păstrezi- sau să pierzi – o relație, și primii mei doi copii, Ilona și Victor, primele mele revelații în materie de maternitate.

Am divorțat când fiul meu avea doar un an și jumătate și am avut câțiva ani de singurătate pe care i-am străbătut destul de greu, dar când Victor împlinise cinci ani, m-am recăsătorit cu Paul Buciuta, soțul meu de acum și din eternitate. Și împreună o avem pe Iza, fetița noastră de 7 ani.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Acum, că am dezlegat misterul devenirii tale, 🙂 spune-mi, te rog, câte ceva despre rolul de mamă. Ce ţi-a adus nou, maternitatea, şi ce a adus … greu!

 Alice Năstase Buciuta: Aș putea scrie câteva cărți întregi pe tema asta și tot nu aș epuiza subiectul. Maternitatea m-a făcut să descopăr adevărata mea capacitate de a iubi, nemărginirea iubirii în care nu există niciun ”dar” și niciun „poate”, nici o ezitare.

Iar greu în maternitate se știe deja ce este, toate lucrurile care vin odată cu condiția femeii în țara noastră, cu lipsa unui ajutor real de la stat, cu alocațiile mizere, cu imposibilitatea să-ți iei concediu de maternitate fiindcă-ți pierzi locul de muncă sau mori de foame cu ajutorul social, toate lucrurile care sunt greu de dus când n-ai sprijin organizatoric, altfel, sufletește nu e nimic greu, dimpotrivă, tot ceeace îți e dat, îţi e dat ca să te înalțe și ca să te învețe.

Maternitatea e un exercițiu sublim către frumusețea sufletului. Se poate ajunge în aceași loc și fără să fii părinte, dar e mai greu, iar drumul e mai anevoios, noi, părinții lumii, suntem norocoși.

Despre rolul de soţie… 🙂 Ce secrete ne împărtăşeşti, pentru  o căsătorie care trăieşte frumos, de 8 ani?

Alice Năstase Buciuta: Nu-mi asum deloc rolul de soție în viziunea tradițională, nu cred că o soție bună gătește și se face că nu vede când o înșală soțul. Căsnicia mea e un parteneriat cu acțiuni egale în toate domeniile și nici n-aș mai concepe să trăiesc altfel.

Nu știu dacă e un secret, e o alegere bună, corectă și eficientă, în care ne simțim în largul nostru unul cu celălalt. Și ne păstrăm iubirea, o întreținem, o prețuim, o respectăm, ca să ne ajungă pentru totdeauna.

Cum este prietena Alice?  Tocmai ai pierdut-o pe Simona Catrina, cu doar o lună în urmă…

Prietena Alice este mută de durere și devastată. Am iubit-o și o iubesc enorm pe Simona, noi am împărtășit una cu cealaltă cele mai adânci secrete, cele mai profunde neliniști, nu ne-am ascuns una în fața celeilalte nici ultimele vini și rușini – ne-am fost una alteia oglindă, adevăr și martor, ne-am fost bucurie și sprijin la greu, am avut o relație de prietenie și iubire din primul an de facultate, când ne-am întâlnit, norocoase, frumoase, inocente, în aceeași cameră de cămin, și apoi am crescut împreună, am învățat împreună, iar toate, absolut toate poveștile de iubire ni le-am împărtășit una celeilalte de la primii fiori până la cele mai de taină neliniști.
Anul acesta, în toamnă, s-ar fi împlinit 30 de ani de când suntem prietene și am fost prietene clipă de clipă, nu ne-am despărțit niciodată, deși viețile noastre ne-au despărțit, uneori, temporar, iar între noi s-au mai așezat și alți oameni.
Peste distanțe și conjuncturi, relația noastră profundă nu a încetat nici măcar o clipă, deși, foarte rar, ne-am și certat pătimaș, apoi ne-am împăcat plângând. Nu exagerez când spun că suntem suflete-pereche. Ultimele mesaje pe care ni le-am scris, chiar în seara dinainte ca inima ei să se răzvrătească așa de neașteptat, se încheie cu Te iubesc. Și era un Te iubesc spus din inimă, chiar dacă inima ei a luat-o razna în dimineața următoare, iar a mea s-a tot poticnit în atacuri de panică de atunci încoace…

 

… Ştiţi cum este să plângi până simţi că ţi se opreşte respiraţia? Asta mi s-a întâmplat în clipa în care Alice povestea despre de Simona… nu mai ai cuvinte. Nu mai ai nimic care să te poată alina… 

Cum iubeşte FEMEIA Alice?

Alice Năstase Buciuta: Nu există decât un singur fel de iubire, aceea curată și întreagă – celelalte sunt aranjamente, convenții, relații din orgoliu sau din interes. Eu iubesc total, fără ascunzișuri, fără pretenții. Iubesc și atât. Și ca soție, și ca mamă, tot așa iubesc, nu fac diferențe.

Despre  dragostea pentru carte  şi cuvânt ne spui …

Alice Năstase Buciuta: Am citit mult și am scris frumos dintotdeauna, mă lăudau profesoarele de limba română pentru compuneri, dar nu am avut curaj să îmi prevăd drum de scriitoare, mi se părea prea mult, mi se părea prea îndrăzneață o asemenea proiecție.

Dar am ales Facultatea de Litere, tot influențată de unul dintre romanele copilăriei mele, fiindcă în La Medeleni fetele din carte, Olguța și Monica, studiau Litere și m-am gândit că ar fi un drum potrivit și pentru mine dacă tot le iubeam într-atât. Și de aici s-au așezat toate. Nu spun că Facultatea de Litere e facultate de scriitori, dar cu siguranță să studiezi în mod profesionist limba și literatura în care scrii și vorbești e un demers folositor într-un destin de om care iubește cuvântul.

Cum s-a născut Revista Tango? A fost ea un vis, o nevoie sau o întâmplare?

Alice Năstase Buciuta: Din 1997 am lucrat în presa scrisă, mai întâi la un cotidian, apoi am avut câteva mici colaborări la reviste săptămânale sau lunare, iar, într-un final, mi s-apropus să fiu redactora șefă a unei noi reviste pentru femei, revista Tabu.

După patru ani petrecuți la Tabu lucrurile s-au așezat în așa fel, încât a și trebuit, dar mi-am și dorit să continui pe cont propriu. Și așa s-a născut Tango, revista pe care astăzi am așezat-o sub numele Marea Dragoste, conceptul în care îmi regăsesc azi toate căutările, spunându-mi mie și celor din jur să nu ne mulțumim cu puțin. Să căutăm, în tot ceea ce facem, nu o mulțumire oarecare, ci chiar marea dragoste.

Mă străduiesc să cuprind în paginile revistei doar oameni de valoare, personalități care pot fi luate ca exemplu. În Marea Dragoste neglijez complet zona mondenă și prezint, lună de lună, interviuri cu oameni de excepție, texte scrise splendid de scriitori de valoare – mă mândresc că Alex Ștefănescu, cel mai valoros, mai iubit și mai titrat critic literar al nostru, scrie alături de noi, așa cum au scris, pe rând, în anii trecuți, și Aurora Liiceanu, și Nina Cassian, și Ileana Vulpescu, și sunt onorată să fi făcut interviuri cu mari regizori, mari actori, mari muzicieni, scriitori, balerini, designeri…

 Cât de importantă ar trebui să fie cariera, pentru o femeie? La ce ar trebui să renunţe ea, pentru a ajunge la succes, şi la ce NU ar trebui să renunţe, niciodată, pentru a urca pe podiumul victoriei?

Alice Năstase Buciuta: Să știi că o viață întreagă am adresat și eu doamnelor intervievate această întrebare, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că o femeie face sacrificii ca să aibă carieră – căci menierea ei e să crească copii – iar un bărbat nu face.

Acum adresez întrebarea asta mai ales bărbaților, fiindcă îmi place să descopăr că și bărbații trebuie să renunțe adesea la bucuria de a sta cu copiii lor ca să ajungă la cariere de top și mai ales să spun lumii, prin întrebarea mea, că așa consider că ar fi firesc, să fim cu totul și cu totul egali pe tărâmul profesiei și al oportunităților și deci și al sacrificiilor din viața personală.

O femeie, la fel ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe la nimic ca să aibă succes în viața profesională, dacă am fi corecți unii cu alții nu ar trebui să renunțăm, nici unii, nici alții, la nimic. Din păcate, lumea e cam strâmbă, în continuare, și oamenii nu sunt informați, nu studiază, nu știu ce înseamnă în mod real egalitatea de șanse și de gen și cât de binefăcător este feminismul – mișcarea socială care susține egalitatea de șanse a femeilor cu bărbații în toate domeniile de activitate – pentru o lume mai corectă, mai frumoasă, mai fericită, mai apărată de nedreptate și de brutalitate.

Nu mai departe de ieri vedeam discursul imbecil al unui individ care a ajuns vicepreședintele comisiei parlamentare pentru egalitate de șanse între femei și bărbați, Iulian Bulai, plătit, așadar din banii bugetului de stat să apere această egalitate, dar demolând-o, efectiv, prin niște ironii ridicole și prin alegerea unor argumente penibile, niște citate culese fără noimă din poeta Ana Blandiana – mare poetă, dar în niciun caz specialistă în problema egalității de șanse, și dintr-un orator antic, Cato, dacă nu mă înșel –  și argumentând de ce nu e de acord cu cauza pe care a fost desemnat s-o apere.

Sau ca să răspund, totuși, și altfel, la aceeași întrebare, o femeie, ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe niciodată la dorința de a se educa, de a învăța mai mult și mai bine în toate domeniile cu care are tangențe și, în niciun caz să accepte posturi precum cea a domnului la care m-am referit, în care, din superficialitate, face lumea să dea înapoi.

 Hai să vorbim puţin despre singurătate. Cum ai defini-o tu, şi ce crezi că aduce bun, în viaţa fiecărui om?

Alice Năstase Buciuta: Noi alegem ce e bun și ce e rău în viețile noastre. Dacă vrem să ne văicărim că suntem singuri – am făcut-o și eu cu vârf și îndesat – atunci avem motive destule să ne văicărim. E greu să fii singur, dar e greu și să fii în cu persoana care nu te înțelege, ești și mai singur atunci. Dacă vrem să ne găsim frumusețea, liniștea și tihna în noi, putem să ne bucurăm de singurătate ca de o perioadă de curățenie, în care să ne împăcăm noi cu noi și să ne pregătim pentru vremea de noroc când vom trăi marea dragoste.

Poate o femeie singură să fie fericită?

Alice Năstase Buciuta: Oricât de mult ar suna a clișeu, până la urmă toți descoperim că fericirea nu este în afara noastră, ci o găsim în noi. Sufletul nostru creează fericirea așa cum privirea noastră creează frumusețea. Cu sau fără cineva alături putem fi fericiți dacă suntem curați, buni, luminoși pe dinăuntru, iar asta o putem dobândi prin exerciții de toleranță, de generozitate, de bunătate, de credință, de meditație, de căutare, de iubire – fiecare are drumul lui.

Mulţumesc, Alice, pentru file de poveste… Şi mă opresc aici… 

Dacă gândurile acestea te-au făcut să simţi că viaţa merită trăită, oricum ar fi, oricâtă ar fi, împărtăşeşte-le şi cu ceilalţi! 

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Tu cum stai cu statul degeaba? Povestea cuvântului care vindecă

Artistii lumii

Tu cum stai cu statul degeaba? Povestea cuvântului care vindecă

Distribuiți vă rog

Am făcut multe nefăcute de când a decis Doamne-Doamne să vin pe pământ. Cu capul în nori și cu picioarele-n pantofi(i altora) de cele mai multe ori, sau în picioarele lor, ca un încurcă-lume ce fost-am de nu știu câte ori, am privit spre cer cu o sete de ploaie pe care nu cred s-o ai decât când cutreieri Sahara și-ți uiți sticluța acasă. Ori prin gări pe unde te-au podidit lacrimile în brațele vreunei foste iubiri.

N-am avut stare de când mă știu. Mama zice că dacă m-aș fi născut în ăste vremuri, eram imbuibată de pastile de liniștire. Aș fi fost pacientul psihiatric cel mai de dat exemplu de „nici o șansă la recuperare”.

Din sac în lac, din lac în puț și din puț în brațele bărbaților care-mi miroseau nevoia de hai-hui, și îngenunchiau pentru o viață de hoinareală prin lume. De drag. De dor. De sete de dragoste nemaigasită ce aveau și ei.

Peste tot trubadură, pierdută, uitată, cumpărată,vândută, numai să nu stau în propria-mi viață. Că mi-era groaznic de plictis.

N-aveam stare, cum n-am acum leac. Leac pentru singurătatea frumoasă în care mă dau. Mă legăn în propriu-mi destin și-mi e bine. Mă săturasem de gări pustii, în care așteptam trenuri ce n-aveau să mai vină niciodată. Ori în vreunele pline, dar care nu-mi aduceau decât întrebări de DE CE? De ce pentru mine nu vvine nimeni? Să-mi facă măcar cu mâna, nu să mă ieie cu sine.

Visam să mă răpească vreun el pe-un cal înaripat. Să fac eu cu mâna femeilor invidioase că le-am fost alegere bărbaților pe care ele îi iubeau de le săreau tocurile din focuri arzânde a chin.

N-aveam stare, c-aveam o mare prea plină de cuvinte, s-o cutreier. Lăsam în urma pașilor mei urme de răni, pe care uneori femeile fără stare, ca mine, se porneau la descoperit comori ce credeu că  le-am vândut eu, de-am ajuns așa bogată, să nu-mi mai pese cât costă o viață.

Ele n-aveau habar că la capătul drumurilor mele se aflau pumnale

N-am stat niciodată degeaba. Eu n-am știut ce-nseamnă liniștea. Pacea. Războiul era singurul care mă împăca.  La fiecare apăsare pe tragaci. Cu mine. Ori cu vreo iluzie că fi-voi iubită pe viață și pe moarte.

Și vă rog să mă credeți că n-am murit niciodată degeaba. Din toate viețile pe care le-am avut, n-am regretat niciuna. Azi mă plimb prin lume cu o sacoșă cumpărată de la Cărturărești, pe care scrie simplu, cu cerneală neagră, mirosind a iubiri celebre, „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit!”

Și mă opresc uneori, pe pervazul lui Dumnezeu, vorba Anei Barton, o altă femeie-cuvânt căreia-i datorez una din vieți, și-L întreb, chinuită de nerăspuns:

Cum m-ai suportat atâția ani, Bătrâne? M-am oprit în atâtea gări pustii, am alergat după atâtea trenuri,  m-am tăiat pe suflet, moartă de foame, mi-am ispășit cuminte condamnarea la chin,  și Tu ai rămas tot acolo, așteptându-mă din cutreierat…

De vreo 4 ani încoace, lume dragă, m-am vindecat de nestat. Hiperkinetisme, ori cum s-or scrie diagnosticele marilor doctori ai lumii.

Dar n-am putut niciodată să stau degeaba. Am ales să le inserez în vene și eu, altora, viață. Într-o carte care să le dea viață. Măcar până ”coborâm la prima”, vorba lui Tedy Necula. Unde ne-om da jos și mâna cu toții, zâmbind a sătui de degeaba.

De câteva zile scriu și dorm sacadat, în același ritm nebun în care odată alergam după amăgiri, să pot trăi.

Mă așez în fiecare zi la laptopul vechi de când viața-mi trecută, pe-un scaun de pe vremea vreunui răposat care-a avut grijă să-mi spună că nu-s suficient de frumoasă cât să m-aleagă pentru toată veșnicia, mulțumesc celor de la Side Sleeper pentru că au făcut din visele mele cuvânt pentru filele rupte din mine, și celor de la BetterSeat pentru că spatele meu nu se mai întoarce azi Feților Frumoși, ci unui trecut în care aveam dureri la fiecare pas. De suflet. De moarte, de dezastru și din dragoste.

Nu știu cum s-o numi cartea în care hoinăresc acum, dar știu că vouă vă va fi spre vindecare, cum mi-a fost mie, spre învățat să stau. În propria-mi viață.

Mulțumesc, SideSleeper și BeeterSeat pentru că v-ați oprit și-n gările femeilor care așteaptă să coboare cineva, să le ia durerile. Că-s mame, mame de mame sau copile de părinți, vă mulțumesc pentru că le ajutați să aibă, măcar o dată-n viață, un somn, un pas, un vis, un gând și-un destin. Să-l lase moștenire pentru vecia ce așteaptă după colț.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
”Cum ți-a plăcut la film?” Româno-engleza românului englezit

Uncategorized

”Cum ți-a plăcut la film?” Româno-engleza românului englezit

Distribuiți vă rog

Postarea aceasta nu se vrea a fi o modalitate de a denigra. Ci una care atrage atenția asupra folosirii corecte a  limbii române. Vă rog eu mult, citiți și dați mai departe, că pe unii din români rău îi zgârie pe creier exprimarea asta tot mai des folosită.

  • Cum ți-a plăcut conferința, Monica? mă întreabă cineva
  • Cum ți-a plăcut la film? întreabă un altul
  • Cum îți place cursul?
  • Cum ți-a plăcut prăjitura?

Și lista ar mai continua mult și bine. În utlimele 3 luni am auzit exprimarea aceasta de cel puțin 100 de ori. Nu știu dacă e nouă ”în trend”, însă face atâta zgomot în mintea mea, că simt că dacă nu zic azi, îmi explodează drept în moalele capului bomba cu ceas, numită româno-engleză.

Să nu fiu înțeleasă greșit, respect persoanele care știu foarte bine limba engleză. Respect tot ce e valoros în lume, dar când ajungem să combinăm totul și să facem din limba română un ghiveci cu legume stricate, mă enervez. ”Mi se trage” de la doamna profesoară  Liana Poenaru, cea de la care am moștenit și dragostea pentru cea mai frumoasă limbă din lume, dar și boala numită ”vorbește, omule, corect!” 🙂

Împrumutăm cuvinte din limba engleză, împrumutăm expresii, ba chiar am ajuns să nu mai știm cum se spun în română anumite cuvinte, de-atâta engleză ce e-n noi. Nu zic că e greșit sau că suntem fițoși; ce zic este că dacă vrem să vorbim în engleză, s-o facem până la capăt, dar să respectăm, vă rog eu mult, limba română, nepunându-i în cârcă exprimări care o fac de rușine.

Că ”Limba noastră-i o comoară” am învățat în școala primară, și de atunci continuu să cred că așa este, de aceea aș vrea atât de mult să ne oprim puțin din a crea cuvinte/expresii care o denigrează.

Așadar, dacă mi-a plăcut ceva înseamnă că mi-a plăcut, nu am ce răspuns să mai dau. Mă poți întreba:

  • Ți-a plăcut la eveniment?
  • Ți-a plăcut cursul?

Sau:

  • Cum te-ai simțit la seminar?
  • Cum te simți la festival?

Sau:

  • De ce ți-a plăcut piesa?/ Ce ți-a plăcut la piesă?

Însă să știi că mi-a plăcut și să mă mai întrebi și CUM, pur și simplu îmi zgârie timpanele. Dacă ești un american stabilit în România te înțeleg, și eu aș greși în exprimare dacă m-aș trezi peste noapte într-o altă țară. Dar ca român, să-ți stâlcești limba asta frumoasă, că știi tu că în engleză se zice ”într-un fel cam așa”, e de plâns.

Nu vreau să sune jignitor ce spun, toți facem greșeli. Dar aș vrea să fim puțin mai atenți la ceea ce aducem în limba noastră de prin vecini. Și dacă tot aducem ceva, să aducem spre a ne îmbogăți și noi, nu spre a ne face limba de rușine. Că țara … nu mai vorbim de ea…

Acestea fiind spuse, mă întorc la ale mele.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Ce înseamnă să fii psihopedagog? Întrebare cu răspuns variabil, între paranteze pătrate:)

Copii cu nevoi speciale

Ce înseamnă să fii psihopedagog? Întrebare cu răspuns variabil, între paranteze pătrate:)

Distribuiți vă rog

Dragoste, mai presus de orice!

Prima zi la munte, la învățat:). Stau până luni, să nu ne jucăm cu jumătăți de măsură. 🙂
Nu la distracție si odihnă, dacă asta credeaţi! Am venit să învăț încă şi mai mult decât până acum, să iubesc necondiționat.

Lucrez cu copii. De 13 ani. Nu poate fi meserie mai frumoasă decât a mea. Pentru mine…
Învăț în fiecare zi răbdarea.

Când un copil are probleme de comportament, (loveşte, muşcă, zgârie, etc) te dor până şi clipele. Ai momente în care simți că ți-ai ratat cariera. La propriu… pur şi simplu, din eşec după eşec, ajungi de multe ori să crezi că e vina ta. Că tu nu eşti suficient de bun în ceea ce faci.

E greu. Dar mai frumos nu poate fi nimic, atunci când reuşeşti.
E greu atunci când nu ştii motivul pentru care copilul ţipă. Sau loveşte… Sau…
Tu trebuie să presupui. Să analizezi. Să încerci. Iar şi iar.
Am plecat la 9.30 spre Breaza. Ne-am oprit la Mc Donalds să cumpărăm Angry Birds :).

După 2 minute aflăm că nu mai au.

„Vreau Angry Birds!”

„Doamna spune că nu mai au, puiule!”

„Vreaaaaau. Te rog…”

„Ştiu ca vrei. Si îmi pare tare rău că nu mai au. Ştiu că suferi. Pot să-ţi dau o mega îmbrățișare şi să cumpărăm altceva.”

„Nu vreau altceva. Vreau Angry Birds.”

„Puiule, ştiu că e foarte greu. Nu pot decât să îți cumpăr altceva.”

„Scoate banii. Ia din geam.” (Din vitrină )

„Am bani. Dar nu au de vânzare. Îmi pare tare rău …”

„Sună pe mami. Să ne dea bani.”

Scot banii din portofel. Să înţeleagă că nu banii sunt problema.

„Uite, am bani. Nu sunt Angry Birds. Hai să -ți alegi altceva sau ieşim fără să cumpărăm.”

„Nuuuuu . Eu vreau Angry Birds.”

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

„Ştiu că vrei. Îţi spun ultima dată. Apoi alegi dacă vrei să iei altceva sau ieşim. Te iubesc tare mult, şi să ştii că şi eu aş suferi mult dacă nu aş mai găsi ceva ce mi-aş dori, insă…Nu mai au Angry Birds.”

„Nu mai au…” se opreşte din plâns şi se uită în gol…

Vine doamna vînzătoare: „Doamnă, am fost atentă la dvs. Câtă răbdare aveți! Vă dau din spate.”

„Multumesc. Uite, puiule, doamna ne aduce de la ea. Te-a vazut că suferi şi îţi aduce.”

„Aduce? Cumpărăm Angry Birds?”

„Da. Acum vine. ”

Cumpărăm. Plecăm.

Mulțumesc, Doamne, pentru ajutor! 🙂

 

sursă Foto: Pensiunea RAZĂ DE SOARE
Plecăm. Ne jucăm de la 13 la 19.00 într-una, apoi vine seara: „Vreau la mami. Să vină mami.”

Sursă Foto: Pensiunea Rază de soare

De data asta nimeni nu poate interveni :). Oare cum se va rezolva? Ce credeţi? 🙂
Ştiu sigur că nu va mai veni nimeni să aducă pe mami. 🙂
„Mami nu poate veni. Mergem noi înapoi luni.”
„Nu luni. Hai la mami.”
„Nu se poate. O SUNĂM pe mami. Dar nu putem merge la ea.”
Plâns.  Iar plâns. Iar plâns.
Îmi vine în minte ideea de a-i explica: „Dormi 3 nopți cu mine. Apoi mergem acasă. Uite, hai să îţi explic. numărărm pe degeţele: unu, doi, trei! Vineri, sâmbătă şi duminică! când vine luni, mergem înapoi la mami! Hai să îţi arăr şi pe telefon, să vezi exact: uite, încercuim vineri şi luni. când ajungem la ultimul cerc, plecăm acasă.”
Punct ochit!:)
Repetă de cel puțin o mie de ori: „Dorm 3 nopţi cu tine, apoi mergem la mami!”, apoi mergem să ne uităm la Tom si Jerry:).
Gata ! 🙂
A trecut.

sursă foto: Pensiunea Rază de Soare

Cea mai frumoasă viață: să te joci şi să înveți. Iubirea necondiționată. Răbdarea supremă :).
Multumesc, Doamne, pentru … tot!!!
Sunt cu adevărat binecuvântată.
Am spus „Noapte bună!” Câinilor, căţeilor, căluţului şi copiilor, apoi a adormit la Tom şi Gerry.
Poate cineva spune că e obositor să fii psihopedagog? 🙂
Eu zic că nu … 🙂
Noapte bună! 🙂

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

 

Distribuiți vă rog
Ce aş face cu 2 milioane de Euro? O copilărie adevărată. Cum? Iată!

Copii cu nevoi speciale

Ce aş face cu 2 milioane de Euro? O copilărie adevărată. Cum? Iată!

Distribuiți vă rog

Copii cu autismAm visat cândva să fie bucurie în lume, şi, cum niciodată nu s-a văzut una mai mare decât cea născută din zâmbetul unui copil, am decis să lucrez cu copii cu autism.

De mai bine de 11 ani, niciodată nu mi-a fost ucisă, de nimeni, speranţa că într-o zi, aceşti copii vor avea o casuţă a lor, alta decât cea din propria familie.

Am visat la o Românie în care fiecare pitic să fie mândru de copilăria lui, de identitatea lui şi de viaţa lui. De părinţii şi de visele sale.

Încă visez. Şi încă nu s-a împlinit acest vis. Însă am credinţă. Şi ştiu că orice voi cere lui Dumnezeu, cu credinţă, va împlini. Cât va dura, nu ştiu, dar ce ştiu sigur este că cineva, cândva, cumva, va auzi strigătul tuturor părinţilor şi al specialiştilor care lucrează cu aceşti copii, şi ne va îmbrăţişa credinţa.

În România, în acest moment, copiii care au început terapia de acum 11 ani, au devenit adolescenţi. Unii au progrese mari, alţii mai mici… alţii… deloc. Unii şi-au permis terapia, alţii şi-au permis doar plecarea pe genunchi şi mersul la biserică. Sperând într-o minune!

M-am înfuriat într-o zi pe Preafericitul Daniel. Aici.

Că vrea Catedrala Neamului, şi ai noştri copii se leagănă obsesiv şi muşcă pe cine prind. Şi câte mai fac, numai părinte să nu fii, să afli, nu ai vrea!

Ce văd eu de 11 ani încoace, nu poate să mă convingă că România e ţara unde să rămâi, mai ales dacă ai copil. Dacă e şi special… „fugi cât te ţin picioarele, că aici, să-l primească la şcoală dai şpagă sau suporţi jignirile şi indiferenţa multora…” aud părinţii îndemnându-i pe alţii.

Ce aş face cu 2 milioane de euro?

  • Aş face centru pentru Autism, cu şcoală şi grădiniţă, cu tot. Să aibă profesori specializaţi în autism, să aibă programe speciale pentru aceşti copii, să aibă părinţii cu cine să discute, gratuit, despre durerile lor.

 

  • Aş integra copiii ăştia în şcolile de masă, dar în clase speciale, dacă nivelul lor nu e foarte ridicat. Dar să trăiască printre cei tipici, oameni buni, să înveţe şi cei care nu ştiu ce înseamnă să tremuri de frica unui sunet mai strident sau să râzi fără motiv.

Să înveţe şi copiii care nu poartă povara indiferenţei altora, pe umeri, ce înseamnă empatia. Să poată şi copiii „mai norocoşi” să-i înţeleagă pe cei „speciali” şi să înveţe iubirea necondiţionată, de la ceilalţi. Cei „mai puţin norocoşi”.

  • Aş implementa programe speciale pentru familiile acestor copii. Oameni buni, a fi părinte de copil cu autism nu e blestem. Nu e nici zbor lin, dar cu siguranţă e o luptă. Am scris aici  despre temerile lor, vă invit să le citiţi sufletul!

„Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Pe părinţii acestor copii nimeni nu-i întreabă dacă mai pot. Dacă mai au cu ce, de unde şi ce. Să dea. Lor, copiilor. Pe părinţii lor nimeni nu-i pofteşte la „spovedanie”, când, de sărbători, se chinuie să strângă un ban să cumpere un cadou, pentru sufletul sufletului lor. Oameni buni, pe părinţii acestor copii îi învinovăţim de multe ori. Îi tratăm de parcă ar avea ciumă. Fugim de ei, îi ocolim sau ţipăm la ei. Îi jignim: că nu ştiu, că nu sunt educaţi, că nu vor, că n-au harbar. Le dăm lecţii de viaţă pe neştiute şi pe nevăzute, fără să ne întrebăm dacă motivul urletelor copiilor lor se datorează vreunei dureri. Am scris aici despre un grup de suport pentru ei.

Copii cu nevoi speciale

Pe părinţi acestor copii nu-i îmbrăţişează nimeni, să le dea din liniştea lor. Le dăm numai câte o privire rece sau scrutătoare, când, la semafor, copilul lor vrea s-o zbughească, ori în magazin urlă ca din gură de şarpe. De ei nimeni nu are grijă, de parcă ar fi suflete-plastic, ori parcă şi-ar fi injectat nişte botox-nepăsare în inimă. Nimeni nu-şi pune întrebarea: „Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Nu-i întrebăm, cerem de la ei „super-scheme”.  Sau, cum îmi cerea într-o zi un copil  „al meu”: „Moni, fă tu o magie, să nu mai lovesc copilul, să-mi dai eugenie!” Tu îţi poţi stăpâni lacrimile, la auzul unor asemenea cerinţe?

Credeţi voi că acestor părinţi nu le-ar fi de folos o magie d-asta, să se dea şi cineva peste cap de 3 ori pentru ei, să le ia durerile, să le mai dea ani, să mai trăiască o viaţă în plus, să-şi ajute copiii?

Aş face un centru pentru autism. Da. Pentru că în România asta avem de toate: 3 farmacii pe metrul pătrat, 10 biserici pe stradă, 1000 de pariuri sportive, 2000 de saloane de videochat, un milion de saloane de cosmetică şi 0 centre de autism. Vorbesc de centre cu toate de trebuinţă. Vorbesc de un sistem de educaţie pus la punct, nu pus la cerşit. 

Facem saloane de înfrumuseţare trupul, că sufletul nu se vede, la ce bun să-l dăm cu un pic de vopsea, la ce bun să-i facem un lifting? Să să-l dăm puţin la slăbit judecăţile?

De ce aş face un centrul pentru autism, cu 2 milioane de euro?

  • Pentru că aceşti copii POT să trăiască frumos. POT. Noi nu le oferim condiţiile pentru o viaţă frumoasă. Unii pentru că nu vrem, alţii că nu putem!
  • Pentru că acesţi copii ar aduce la bugetul statului român miliarde de euro! Da, aţi citit bine! Dacă ei ar fi învăţaţi şi acceptaţi, copiii ăştia ar descoperi multe. Poate chiar cauza propriilor boli. Dar noi le îngropăm talentele şi harul într-un diagnostic căruia nu-i dăm nici o şansă, şi apoi ne plângem că n-avem bani pentru sănătate.
  • Pentru că aceşti copii ne-ar învăţa bucuria. Credinţa. Minunea. Dumnezeu şi adevărul. Dar ce ne trebuie astăzi nouă acestea? Noi nu avem timp de prostii. Ne trebuie bani. Şi „autiştii ăştia” nu ni-i dau, ci ni-i iau. Din bugetul statului, zic! Atât de fals, atât de nedrept!
  • Pentru că ŞTIU CĂ EI POT! Femeia care mie mi-a salvat sufletul din ghilotină, terapeuta care mi-a schimbat viaţa adică, mi-a spus într-o zi: „Monica, EI, cei speciali,  sunt TU într-o altă ipostază! Şi noi am putea oricând ajunge într-un spital de psihiatrie, sedaţi până la refuz!”
  •  Pentru că ştiu ce înseamnă să fii respins. Să nu se joace copiii cu tine, că eşti „handicapată”. Când eram mică, având un accident de maşină, şi rămânând cu piciorul în ghips pentru 3 luni, apoi mult timp în recuperare, am stat mult timp prin spitale. Mă uitam pe geamul-temniţă, la copiii care jucau mingea, în timp ce eu plângeam că toţi mă evită. N-am să uit niciodată vorbele unei mame rele, implacabil de rele, care i-a strigat fetiţei ei: „Nu mai sta, mamă cu asta, nu vezi că e handicapată?”

Eram handicapată pentru că nu puteam merge.

Eu ştiu cum e să fii privit cu milă şi nimeni să nu se joace cu tine, pentru că eşti altfel. Cum e să îţi arunce cineva jucării de milă, dar un pumn de iubire, niciodată… Pentru că nu (mai) poţi să fii ca ceilalţi.  ÎNCĂ.

De ce aş face un centru pentru copii cu autism?

Pentru că Dumnezeu nu se găseşte în saloane de masaj erotic, nu în pariuri sportive, nu în spa-uri, nu în botox şi nici în silicoane. Dumnezeu se găseşte în sufletul unui copil. Că are un diagnostic sau nu, copilul acela îl adăposteşte pe Dumnezeu. În sufletul lui. Îi dă să bea cu mânuţele lui şi îl mângâie cu braţele lui.

În timp ce noi, cei de pe margine, ne facem planuri, liniştiţi, de vacanţe cu gust de răutate. Indiferenţă şi egoism.

De ce?

Pentru că ne credem dumnezei.

Şi nu, nu suntem!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

 

 

Distribuiți vă rog
Ce NU face un psihoterapeut? Răspunsuri mici pentru vindecări mari

Sanatate mintala

Ce NU face un psihoterapeut? Răspunsuri mici pentru vindecări mari

Distribuiți vă rog

Scriu acest articol după multe discuții cu persoane care fie nu au curajul să intre într-un proces de psihoterapie, fie nu cred în puterea vindecătoare a lucrului cu tine însuți. Cel mai important, pentru cineva care se confruntă cu dificultăți în viața privată este să știe cu ce îl poate ajuta un psihoterapeut, înainte de a decide CARE din aceștia o poate face.

Vă încurajez să citiți și să puneți întrebări de lămurire la secțiunea ”comentarii”.

Psihoterapeutul …

 

  • Nu te vindecă printr-o operație de 7 ore: atunci când mergi la psihoterapie, nu mergi la chirurg! Să ştii că emoţiile nu sunt tumori care pot fi tăiate în 5 secunde cu un bisturiu. (Chiar şi tumorile revin, uneori!) Fii realist şi conştient că pentru a te vindeca de ceva, tu trebuie să ai o boală, iar emoţiile nu sunt boli! Dacă ai schizofrenie (acesta da, este o boală) şi în paralel faci psihoterapie, nu vei fi vindecat prin puterea miraculoasă a terapeutului tău, ci, în paralel cu medicaţia care este obligatorie, ai nevoie de un suport emoţional care să te ajute să treci mai uşor peste dificultăţi!

 

  • Nu luptă în locul tău, ci alături de tine! Nu îţi va suna partenerul de viaţă să îşi ceară scuze în numele tău:), oricât de mult ţi-ai dori tu asta! Nu îţi instalează pe laptop programe de detectare a pornografiei:), ci îţi face doar o recomandare! Tu eşti cel care va trebui să depui efortul propriu zis, el este acolo să te susţină şi să te înţeleagă atunci când ţi-e greu. Psihoterapeutul este susținătorul tău, omul care merge alături de tine, nicidecum cel care câștigă luptele în locul tău!

 

  • Nu îţi dă tratament! Numai medicii psihiatri au dreptul de a elibera medicaţie, un psihoterapeut lucrează cu emoţiile, gândurile şi sentimentele tale, nu are voie să facă nici măcar o trimitere către un anumit medicament! Dacă terapeutul tău face asta, părăseşte cabinetul imediat! Referitor la medicație, acesta îți poate sugera să mergi la medicul psihiatru, în cazul în care consideră că simptomele pe care le enumeri sunt mai mult decât ceea ce ține de competența lui.

Psihoterapeutul te întreabă despre tratamentul pe care îl iei, pentru a şti de unde pot veni anumite stări ale tale (efecte adverse), sau îţi poate sugera să mergi la medicul de familie pentru a primi o reţetă de vitamine!

  • NU TE JUDECĂ! Dacă face asta, renunţă la colaborare! Când un terapeut te priveşte cu dezgust sau te întreabă: „Cum ai putut face asta?” acela este semnul că el persoanal NU A LUCRAT LA RELAŢIA CU SINE ÎNSUŞI, astfel încât să fie imparţial şi empatic faţă de orice greşală pe care clienţii lor o fac!

Un terapeut bine pregătit îţi arată responsabilitatea pe care o ai faţă de tine însuţi şi faţă de ceilalţi şi ce NU ar trebui să accepţi, de exemplu, de la un bărbat (cazurile de abuz se potrivesc aici foarte bine!), dar nu te va judeca pentru că eşti într-o relaţie abuzivă sau pentru că ţi-ai înşelat partenera!

De asemenea, nu îți va sugera să divorțezi, să rămâi într-o relație, să te răzbuni, să plătești cuiva cu aceeași monedă! Datoria lui este de a te ajuta să conștientizezi eventuale pericole pe care este posibil ca tu să nu le observi, cum ar fi efectele pe care anumite acțiuni ale tale întreprinse la nervi au efecte negative asupra vieții tale sau a celor din jur.

  • Nu este DUMNEZEU! Nu te aştepta la miracole de la un om, oricât de lăudat ar fi! Nici de la terapeuta mea, pe care aş clona-o în 100 000 de exemplare în fiecare ţară a lumii, 🙂 nu mă aștept la minuni! Singurul care poate face minuni, şi da, face uneori, este Dumnezeu! Pune-ţi încrederea în El şi roagă-te să-i dea înţelepciune terapeutului tău în lucrul cu tine, însă nu te aştepa ca el să îţi ofere vindecarea după care tânjeşti!

Şi reţine un lucru, mai ales dacă ești adeptul vindecării prin miracole: Dumnezeu nu face NIMIC fără ca tu să depui efort! El nu se baga cu forţa în viaţa ta şi nu te obligă să respecţi reguli! El îţi arată o cale, de exemplu te-a ajutat să descoperi acest site şi să găseşti informaţii utile :), dar NU va face în locul tău terapie! Şi nici nu îmi va scrie mie, să mă anunţe că tu ai nevoie de ajutor! 🙂

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Părinți de băieți, analizați 3 diferențe între ei și fete. Să nu ziceți că nu v-am spus!:)

Copii tipici

Părinți de băieți, analizați 3 diferențe între ei și fete. Să nu ziceți că nu v-am spus!:)

Distribuiți vă rog

În urmă cu ceva (multicel) timp în urmă, citeam cartea ”E BĂIAT!” a autorilor Michael Thomson (psiholog) și Teresa H. Barker (jurnalist). Mi-a plăcut atât de mult, că vă dezvălui în câteva articole secrete din culise:). Încep seria articolelor cu un subiect des întâlnit în practica mea: băieți vs fete.

Atât de mult își doresc părinții ca ai lor băieți să fie premianți, și așa mult punem accent pe ceea ce NU poate un băiat, încât pierdem din vedere esențialul: ”cel mai important lucru despre copilul tău nu este că este băiat, ci că ești sintonizat la personalitatea și nevoile sale! ”  (M. Thompson)

Așadar, mami și tati, cutreierăm lumea în lung și-n lat și descoperim adevăruri despre copiii, care merită trâmbițate de pe înălțimi:

 

3 diferențe fundamentale între băieți și fete

 

  1. Băieții văd lumea altfel

Într-un experiment de percepție socială, realizat de Jeniffer Connellan și Anna Batki, la care au participat bebeluși de o zi de la maternitatea Rosie din Cambridge, Anglia, li s-a oferit acestora posibilitatea să aleagă a privi direct fața unei femei sau o mașină mecanică. Nespunându-li-se specialiștilor sexul bebelușilor, rezultatele experimentului au dezvăluit faptul că fetele petreceau mai mult timp analizând fața, iar băiețeii uitându-se la mașină.

Personal, cred că aceste descoperiri ajută enorm progresul în educarea și creșterea copiilor, atât a fetelor, cât și a băieților, pentru că  atâta timp cât avem informații validate științific, suntem mai liniștiți în ceea ce privește metodele de parenting.

Întâlnesc multe familii în care mami și tati au concepții diferite despre modul în care trebuie ”aplicată” educația, și deseori subiectul care dă cele mai multe bătăi de cap este acela al diferențelor dintre băieți și fete: ”E băiat, va învăța mai târziu să vorbească!”/ ”Nu vezi că plânge ca o fetiță? vs. ”Adică vrei să spui că fetițele sunt inferioare, sau cum?”/ ”M-am săturat să îl compari pe băiatul ăsta cu soră-sa!”

Din dragoste pentru copii, orice părinte este dispus să caute cele mai bune metode de a-i crește sănătoși emoțional. Iată de ce rolul specialiștilor este acela de a informa cât mai corect cu putință, pentru ca ai voștri copii să crească frumos.

De ce mai spune psihologul Michael Thompson că băieții văd lumea altfel? Pentru că tot pe baza unei lucrări a Svetlanei Lutchmaya și a lui Simon Baron-Cohen, s-a observat că fetițele de un an se uitau mai mult timp la mamele lor în timp ce se jucau, decât băiețeii de aceeași vârstă. Aceștia preferau filme despre mașini, decât unele în care erau prezentate fețe. Leonard Sax a conchis: ”Fetele se nasc predispuse să fie interesate de fețe, iar băieții să fie interesați de obiecte care se mișcă, pentru că sistemul vizual este organizat diferit la fete și la băieți.”

”Iată de ce femeile adulte citesc fețele mai bine decât bărbații. Diferențele în ceea ce privește grosimea retinei și distribuția conurilor și a bastonașelor în ochi influențează și tipul de culori preferate de băieți.” (M. Thompson)

Înțelegem acum și motivul pentru care ne tot mușcăm degetele când băieții folosesc numai câteva culori la orele de artă, ca negru, gri, maro și albastru, față de fete. ”Băieții trăiesc într-o altă lume, din punct de vedere vizual.” (M. Thompson)

2. Băieții nu aud la fel de bine ca fetele

Un alt studiu, efectuat pe 350 de bebeluși, de profesoara de muzică Jane Cassidy, de la Universitatea de Stat din Louisiana, a descoperit că auzul băieților nu este la fel de sensibil ca cel al fetelor, fapt ce nu le permite atât de ușor să distingă cu precizie vorbirea.

”Băieții se bazează mai mult pe indicii decât pe voce. Acest studiu sugerează și motivul pentru care băieții nu prind la fel de repede limbajul.” (M. Thompson)

Nu vreau să se generalizeze însă, că aceste rezultate explică întârzierile de limbaj ale băieților. Atitudini de genul: ”E băiat, lasă-l în pace dacă nu vorbește până la 5 ani, așa sunt toți!” dăunează, pentru că în cazul unei reale întârzieri în limbaj, șansele de recuperare sunt mult mai mari cu cât copilul începe un proces de terapie mai devreme. Aveți AICI un articol în care se explică tulburările de limbaj, iar AICI eu am oferit un interviu în ceea ce privește tulburarea de spectru autist.

3. Băieții nu învață să vorbească la fel de repede ca fetele și nici nu folosesc vorbirea la fel de eficient

Acum avem, noi, femeile, un motiv în minus să mai stresăm bărbații cu veșnicul reproș: ”Nu vorbești deloc nu mine!/Nu-ți pasă câtuși de puțin de mine, altfel mi-ai spune mai des TE IUBESC!” 🙂 Iar ei un motiv în plus să ne strige: ”Ți-am spus eu că orice aș face…” 🙂

Lăsând însă gluma la o parte, cartea ”E băiat!” oferă explicații atât de clare și este scrisă într-un stil atât de simplu de înțeles, încât pur și simplu nu ai cum să nu o parcurgi din scoarță în scoarță. Vei găsi informații care te vor ajuta atât ca mamă de fată, cât ca parinte de băiat, să aplici strategii de creștere sănătoasă pentru copii și să ai mai multă încredere în metoda ta de parenting.

Printre atâtea informații și stiluri de educație, cărora simți că nu le mai faci față pentru că devii confuz, ”E băiat!” te ajută să te autoanalizezi și să decizi ce este mai bine pentru copilul tău. Cartea nu vorbește numai despre băieți, ci oferă o paralelă extrem de benefică pentru modul de dezvoltare al celor două sexe.

Iată câteva informații absolut necesare despre limbajul băieților:

  • fetele încep să vorbească mai devreme decât băieții
  • fetele citesc mai bine și stăpânesc mai bine ortografia
  • femeile folosesc fraze mai lungi decât bărbații
  • bărbații și femeile folosesc părți diferite ale creierului pentru a vorbi
  • la bărbați există mai puțină comunicare între emisfera dreaptă și cea stângă

Ceea ce personal mi-a atras atenția cel mai mult,  într-un mod pozitiv, este stilul deloc critic în care autorul oferă informații, neemițând deloc judecăți de valoare cu privire la modul în care părinții își cresc copiii. Iată  câteva din exemple:

”Când oamenii iau în brațe o fetiță ei sunt înclinați să spună NU-I AȘA CĂ E DRĂGĂLAȘĂ?”, iar când iau în brațe un băiețel nou născut spun: CE BĂIAT MARE ȘI PUTERNIC!” 

”Tendința noastră de a reacționa față de copii mai degrabă pe baza percepției stereotipe despre gen decât pe baza nevoilor copiilor este îngrijorătoare, pentru că deschide posibilitatea de a trece cu vederea vulnerabilitățile băieților și de a subestima puterea fetelor.”

”NU TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM CA ȘTIINȚA SĂ-I EXPLICE PE BĂIEȚI CA NOI SĂ FIM PĂRINȚI BUNI PENTRU EI!” (M. Thompson)

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
13 semne că sunteţi într-o relaţie abuzivă

Relatii

13 semne că sunteţi într-o relaţie abuzivă

Distribuiți vă rog

02Nimic nu e mai prejudiciabil încrederii și stimei de sine decât faptul de a se afla într-o relație abuzivă din punct de vedere emoțional. Contrar abuzului fizic, care este evident, vizibil, având manifestări dramatice, violente, abuzul emoțional poate fi foarte insidios si dificil de recunoscut.

În unele cazuri nici victima și nici agresorul nu realizează că sunt într-o relație abuzivă. Scenariul cel mai des întâlnit este cel al unei relații de cuplu în care bărbatul este agresorul, iar femeia victima. Dar nu e exclus ca situația să fie inversată sau ca partenerii să abuzeze ambii unul de altul la diferite nivele (abuz reciproc).

Într-o familie de acest tip, copiii suferă și ei enorm de pe urma abuzului, atât direct cât și prin traumele psihice indirecte sau prin copierea unui comportament abuziv (cel mai adesea). Sechelele pentru un copil crescut într-un mediu de acest fel sunt de foarte lungă durată, uneori chiar pe viață.

 

Ce este abuzul psihologic sau emoțional?

 

Este faptul de a utiliza față de o persoană atacuri verbale directe, amenințări, critici constante, insulte, hărțuire, dar și tactici mai subtile de tip intimidare, șantaj, învinovățire și manipulare. Abuzul emoțional este utilizat în scopul de a-l controla și domina pe celălalt. Cel mai adesea agresorul procedează în acest fel deoarece suferă de anumite traume nevindecate din copilărie: abuz fizic sau psihic, sentiment de abandon sau de insecuritate.

El nu a învățat cum să-și dezvolte mecanisme normale de adaptare şi nu știe să creeze relații sănătoase și pozitive. A păstrat în interiorul lui sentimente reprimate de furie, de durere, de teamă, de neputință. În consecință, dezvoltă la rândul lui relații abuzive, cu familia, cu partenerul de cuplu și probabil și cu propriii copii. Agresorii prezintă adesea tulburări de personalitate de tip borderline, narcisist sau antisocial.

Pe de altă parte, victima abuzului nu realizează întotdeauna că are parte de un tratament abuziv. Are adesea tendința să dezvolte mecanisme de adaptare, de negare a situației, de minimalizare a faptelor, pentru a suporta stresul și durerea psihică. Dar efectele abuzului psihologic pe termen lung se traduc inevitabil prin anxietate, tulburări de somn și de apetit, pierderea interesului pentru activitățile cotidiene, pierderea dorințelor și a poftei de viață, complexe de inferioritate, autoculpabilizare excesivă, în final depresii severe sau chiar idei suicidare. De aceea este foarte important ca victima să conștientizeze situația în care se află și să încerce prin orice mijloace să pună capăt abuzului, înainte ca efectele să devină grave sau poate ireversibile.

Semne care vă pot da de bănuit că relația în care vă aflați e una abuzivă

 

  1. Partenerul vă umilește, vă insultă sau vă ironizează (cu atât mai grav dacă aceste lucruri se produc de față cu alte persoane).
  2. Vă spune direct sau vă dă de înțeles că sunteți în poziție de inferioritate față de el,  ignoră sau își bate joc în mod constant de opiniile, ideile, sugestiile sau dorințele d-voastră.
  3. E sarcastic sau ironic, pentru a vă face să va simțiti prost sau să credeți că nu aveți nici o calitate.
  4. Vă acuză ca sunteți prea sensibilă și că din cauza asta suferiți, nicidecum din cauza comportamentului lui, care, după el, e cât se poate de normal și de justificat de circumstanțe.
  5. Vă vorbește uneori ca unui copil, încearcă că vă controleze, vă corectează insistent sau vă pedepsește pentru aşa-zise greșeli (uneori prin tăcere, prin refuzul comunicării sau ignorare- victima suporta greu aceste pedepse tocmai pentru că nu înțelege sau se învinovățește pe ea însăși de ceea ce s-a întâmplat).
  6. Vă denigrează și ironizează ideile, credințele, speranțele, visele… Vă face să aveți impresia că el știe mereu totul, că el are mereu dreptate, iar voi nu.
  7. Încearcă să controleze resursele financiare ale cuplului, vrea să știe cum cheltuiți banii, vă dă de înțeles că trebuie să-i cereți voie pentru orice. Aveți impresia că pentru orice decizie trebuie să-i cereți părerea, să-i dați raportul unde mergeți, ce faceți etc…
  8. Vă privește uneori cu dezaprobare. Atitudinea și tonul vocii lui sunt uneori amenințătoare. Vă subliniază adesea defectele, lacunele, greșelile din trecut sau prezente. Vă acuză de lucruri care nu sunt adevărate. Vă acuză de problemele din cuplu și vă reproșează chiar și eșecurile sau dificultățile lui.
  9. Nu suportă critica. Nu e capabil de autoironie și nu suportă ca alții să glumească pe seama lui. E intolerant față de orice așa zisă lipsă de respect la adresa lui fără să recunoască că și el e uneori nerespectuos față de alții.
  10. Își inventează scuze pentru a-și justifica comportamentul. Nu-și recunoaște greșelile, nu-și cere iertare, în general nu consideră că a greșit cu ceva, nu are mustrări de conștiință.
  11. Este adesea distant sau indisponibil emoțional pentru d-voastră. Nu vă arată empatie și nici compasiune, nici chiar in momentele dificile. Nu dă atenție stărilor sufletești și sentimentelor voastre.
  12. Pozează în victimă și încearcă să vă destabilizeze mai degrabă decît să-și asume responsabilitățile. Amenință că vă părăsește pentru a vă pedepsi, pentru a vă șantaja, sau pentru a vă speria.
  13. Când i se atrage atenția asupra comportamentului lui, nu recunoaște că ar avea un comportament abziv sau violent. Se folosește de amenințări subtile pentru a mențime victima într-o stare de teamă permanentă.

 Este important ca fiecare persoană, victimă a abuzului, să conștientizeze situația în care se află, să spună stop abuzului sau să ceară ajutor pentu a ieși din această situație. Se știe că multe cazuri de abuz emoțional pot să degenereze și să ducă la violențe fizice, ceea ce agravează încă și mai mult lucrurile. Dar și numai consecințele psihice asupra victimei și copiilor sunt suficient de grave pentru a o determina să pună capăt acestui tip de relație.

În iubire nu este loc pentru abuz, pentru violență, pentru suferință. Cei care care spun altceva sau care justifică prin iubire un asemenea comportament nu iubesc cu adevărat și nu se gândesc cu adevărat la binele persoanei de lângă ei și nici al copiilor lor.

Articol realizat de Ariana Simon

 

 Dacă vrei să ajuţi şi altfel femeile care trăiesc în lanţuri, te rog ca pe lângă alăturarea în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME,  să îmi scrii AICI povestea ta, cum ai reuşit să scapi de calvar, (sub nume real sau sub anonimat) distribuie acest articol şi susţine cu un like  AICI, pagina Învaţă.Crede.Iubeşte.

Dacă vrei să te implici şi prin scrierea de articole despre acest subiect, aştept materialele  AICI.

 

Distribuiți vă rog
Cum furăm cărțile de pe net? Mic tratat despre trezirea conștiinței poporului român

Artistii lumii

Cum furăm cărțile de pe net? Mic tratat despre trezirea conștiinței poporului român

Distribuiți vă rog

Acum câteva ore, citeam pe pagina domnului doctor Vasi Rădulescu câteva cuvinte pe care nu le-am crezut: cum că „Dragă inimă”, cartea dumnealui, este căutată in format PDF.

Sunt dezamăgită. Foarte dezamăgită. Plătim 40 ron pe toate nimicurile, ori pe te-miri-ce dependențe, și căutăm GRATIS ceva ce ne-ar scoate din cotidian?!

Da, aceasta e posibil a fi o carte care rupe bucăți din tine, ce te determină să te uiți adânc în interior, să te lovească, spre trezire. Sufletească. Și de asta să fie greu de digerat.

 

O carte gratuită, o lecție neînvățată

 

Dar în nici un caz o carte nu este ceva ce se obține gratuit. Decât dacă autorul o dăruiește. Și când o oferă, o face cu recunoștință. Și da, v-o spun din proprie experiență, că atunci când dăruiești  fără a-ți fi plătită, zace pe rafturile prietenilor tăi. Sau ale cunoscuților. De cele mai multe ori. Dacă întreb acum 10 din oamenii cărora le-am dat gratis, propria carte, odată, 8 vor spune că n-au citit-o, de vor fi sinceri.

Nu am citit „Dragă inima”. Nici nu o voi face până în luna octombrie. E o decizie proprie, luată tocmai pentru că nu sunt pregătită acum să răscolesc aducerile aminte. Când bunica ți s-a dus, nu poți oricum să intri-n amintiri. E nevoie de cercetare lăuntrică și pregătire să poți deschide ușa. E … într-un fel aparte a explica…

Citesc mereu frânturi din această carte. De la alții. Cum am făcut și cu ORBI, cartea Petronelei Rotar-Cotoban. Am citit-o când am fost pregătită să tai. Din mine. Și tocmai pentru că știu că nu e o carte despre nimic, scrisă pentru a te învăța să câștigi averi materiale, ai nevoie de timp. Sau numai eu am nevoi mai multe…

Dar deși nu am citit încă „Dragă inimă”, nu pot să tac în fața ignoranței noastre. E trist. E trist, ca popor, să cerem valoarea gratuit și nonvalorile să le plătim cu bani grei.

Iubesc România. Și cred că suntem un popor frumos. Și putem fi mai mult de atât. Avem însă nevoie de câte o radiografie a sufletului și a conștiinței noastre. Să ne vedem boala inimii. S-o vindecăm apoi.

Nu m-am gândit niciodată că o carte ca aceasta ar putea fi căutată PDF. Personal, nici cărțile de specialitate nu vreau să le iau gratuit, deși știu că unele din ele sunt la liber.

Ce-i drept, am și eu o fixatie, și nu pot citi cărți pe care nu le simt fizic, în mâini. Nu reușesc să rețin. O fi vreo tulburare, ceva,  nu știu. Dar nu pot. Însă și de-as putea, mi se pare că ne mintim pe noi când citim pentru examene din ce nu plătim. (De asta nici terapia gratuită nu ajută prea mult. Căci nu ne asumăm.) Gratis primim, gratis ne pierdem. Nimic obținut gratuit nu ne vindecă. N-are cum.

 

Popor român, e timpul pentru trezire!

 

Scriu cu indignare, sperând la o trezire a poporului român. O trezire care să ne coste.

Nu-l cunosc pe doctorul Rădulescu. Nu obțin nimic de la domnia sa, scriind aceste rânduri. Dar cunosc dureros de tare ignoranța și da, vreau să obțin vindecarea ăstui neam. Pentru că România merită mai mult decât ignoranța și gratuitatea noastră.

Oameni frumoși, nu sărăcim dacă plătim pentru vindecarea noastră, ori pentru hrana inimilor noastre, și nici nu îmbogățim sufletele care se lasă dezbrăcate de sine, prin cuvinte, să ne învețe despre amintire. Trăire și Dumnezeu.

Cumpărați cărțile, citiți-le, subliniati-le, recititi-le și memorati-le rețetele de vindecare a inimii!! Va conta mai mult decât 2 pachete de țigări, nus’ câte sticle de Cola ori câteva minute la păcanele!

Respectați-vă frații de tara, și dați drumul banilor din mâna. Să curgă, spre îmbogățirea inimii și a minții voastre! Nu spre hranirea unor dependențe ori a unor norme greșit aplicate.

Eu una, știu un lucru: cea mai buna investiție e în noi înșine. Și mai știu ceva, dur, dar real: că ne îmbolnăvim din cauza propriilor alegeri. Și apoi ne așteptăm, de multe ori, să fim tratați gratuit de medicii „care oricum sunt bogați”, după ce am refuzat să trăim sănătos, să iertam, ori să ne cerem iertare.

Boala inimii vine din ignoranță, din refuzul de a dărui, de a da drumul, de a arunca ce e putred, de a face operații pe suflet deschis.

Nu mă revolt, îmi strig nevoia de un neam sănătos, emoțional și spiritual. De a duce mai departe ce ne-au învățat cei ce nu mai sunt.

Om bun, întreabă-te ce-ar spune străbunii tăi, ce-au murit pentru libertatea ta, de te-ar vedea cum furi sau cum cauți vindecarea pe gratis și otrava pe bani grei!

Om frumos, de azi îți pare că lovesc în tine, uită-te în inima ta, și întreabă-te apoi cum te-ai simți să-ți vezi copilul scriind file după file, nopți la rând, și după ani, să ți se spună: „Cartea lui se găsește PDF, de ce să dau banii?”

De ce?

Citește „Dragă inimă”, și oi afla răspunsul!

Dă mai departe mesajul, printr-un SHARE, dacă susții cititul, integritatea și iubirea de cuvânt! Poți să urmărești în continuare ceea ce scriu, pe pagina Învață.Crede.Iubește.

Sursă foto: Google

Distribuiți vă rog
Mitul mamei perfecte, modul de a crea dezastru în inimile copiilor

Copii tipici

Mitul mamei perfecte, modul de a crea dezastru în inimile copiilor

Distribuiți vă rog

Mami, acest articol nu este numai pentru tine! Este și pentru tati, și pentru bunica, și pentru prietenii familiei tale, și pentru educatoarele și învățătoarele copilului tău!

Acest articol este despre asumare și maturitate. A noastră, a celor de pe margine, care credem că le știm pe toate, până ajungem să avem propriii copii. Sau până când ne dăm seama că a fi mama nu este egal cu a fi un robot care răspunde 24 de ore din 24 nevoilor celorlalți!

 

În cabinetul unui psihoterapeut nu vin oameni cu boli sau cu probleme, ci oameni cu povești de viață, în care se regăsesc, de multe ori, și ei. Cei „școliți” să îi ajute.

Oameni frumoși, suntem și noi plămaditi din lut, ca orice mama care vrea ce e mai bine pentru copilul ei. Și noi greșim, și noi avem nevoi. Și noi iubim și suferim. Mai grav e atunci când uităm că a fi uman nu e egal cu a fi perfect.

Ce am să vă spun azi este despre asumarea răspunderii pentru faptul că judecăm mamele pentru orice comportament inadecvat al copiilor lor.
Nu spun că nu au responsabilitate pentru acei copii. Spun numai că și ele sunt oameni. Și greșesc. Și se sperie. Și le e teama. Și se blochează. Și închid ochii. Și plâng. Și întreabă. Și n-au răspunsuri.

Există mama perfectă?

Nu, nu există! Pentru că nimeni nu este perfect.
Nimeni nu trăiește fericit până la adânci bătrâneți și nimeni nu știe totul.

Mama are responsabilități. Crește și educă, de multe ori trebăluiește de dimineața până seara, râde când apucă, mănâncă și doarme când reușește.

Mama are și altă carieră. De multe ori. Timpul ei nu ajunge pentru tot ce are de făcut. Nu ajunge nici pentru trăit, nici pentru învățat. Ajunge numai până la prima stație de autobuz, să-l prindă, când i se îmbolnăvește copilul și i se oprește ei respirația. De frică.

Mamele au nevoi. Pe care și le lasă pe ultima masă. În ultima farfurie, care, de multe ori, rămâne goală. Pentru că nu mai e și pentru ea vreun rest.

Dar observă asta cineva?

Mamele iubesc. Și de multe ori nu li se răspunde cu aceeași iubire. Pentru că noi le judecăm. Le reproșam și le denigrăm. Căci noi știm mai bine cum se crește un copil, cum se educă și cum se distruge. Până devenim și noi mame sau până ajungem să depindem și noi de ele.

Mamele plâng. Și noi nu le oferim umărul să le adăpostească lacrimile. Suntem grăbiți să le reproșam că sunt slabe și să le învățăm că trebuie să fie puternice. Nu le dăm o rețetă, le impunem numai. Și dacă le-o dăm, avem grijă să fie cea mai complicată, să fim siguri că nu o vor putea respecta întocmai. Așa credem noi.

De fapt, mamele respectă totul, numai că nu au mereu ingredientele necesare pentru a face cea mai bună prăjitură din lume. 

Și chiar de le-ar avea (iar ingredientele unei educații perfecte, cum vrem noi, nu se găsesc în magazine. Sunt date de Dumnezeu. Când ai un copil cu o dizabilitate sau cu un temperament vulcanic, poți fi cea mai odihnită și citită și școlita mama din lume, ce poți face pentru perfecțiune?), nu ar ajunge la standardele noastre. Pentru că noi, cei ce judecăm, suntem duri. Și perfectioniști. Cu ele. Nu cu noi înșine. Să ne uităm în ograda noastră e mai greu, mult mai ușor e să vedem grădina neîngrijită a vecinului…

Mamele tac. Nu cer multe, pentru că n-au curajul să rămână mai singure decât sunt. Dacă plecăm și noi de lângă ele, pentru că le judecăm nevoile? Nu vorbesc despre durerile lor decât pernele în care își plâng frustrările. Pentru că noi lovim în inimile lor. N-avem timp să le ascultăm tăcerile. Mai degrabă le trimitem la psihiatru, că au înnebunit. Sau ne-au înnebunit. 

Mamele trăiesc. Și știm și noi că viața nu e dreaptă. Nu e nici măcar liniară. Dar pe noi ne înțelegem. Pe ele nu. Că prea se plâng de ea, când tot ce fac e să stea acasă. Cu copilul.

Mamele se întreabă. Pe ele însele, pentru că răspunsurile noastre le știu pe dinafară și nu le ajută: „Trebuie să…!”

Nimic nu trebuie, și totuși noi, cei de pe margine, ne permitem să le facem liste cu ce trebuie. Liste pe care nici noi nu le respectăm. Cum spunea Hristos odată: „Nici voi nu intrați in împărăția lui Dumnezeu, si nici pe alții nu-i lăsați să intre!”

Le punem reguli și legi pe care n-au cum să le ducă la împlinire, pentru simplul fapt că sunt și ele oameni. Dar noi credem că TREBUIE să fie cel puțin supraoameni.

Mamele iubesc. Și noi susținem contrariul. Pentru că al lor copil nu este cel mai bun, cel mai frumos ori cel mai cuminte. Nu ne trece prin minte că nu depinde totul numai de mama. Că orice copil are și-un tată. Și e și a lui responsabilitatea să educe. Să iubească. Să ierte. Să își ceară iertare. Să aștepte. Să ofere.

Mamele se trezesc și ajung să-și dorească să nu o mai facă. Pentru că e prea greu aici, lângă noi, călăii lor. Dar ele știu că nu-și permit nici să nu mai fie. Știu că un pui de om nu poate fără ele. Sau poate, dar nu sănătos.

Mamele sunt FEMEI. Și ele. Ca mine și că tine! Ca mama ta și ca mama mea. Și chiar dacă greșesc și ne tratează uneori ca pe nimicuri, e pentru că nimeni nu le-a învățat iubirea. Și mamele lor au fost condamnate. La abuz, la tăcere, la frici, la întrebări fără răspuns.

Dragii mei, mamele dau viață! Și nimeni, niciodată, în afară de ele, nu o va face!

Pentru acest singur lucru suntem datori cu toții să le iubim. Să le prețuim și să le înțelegem.

Dă și tu azi unei mame o îmbrățișare, sau măcar un zâmbet sincer. Din inimă. Iar celor ca noi, care judecăm, trimite-le acest mesaj, printr-un SHARE, să le fie de gândit. Și de simțit. Și dacă îți place Învață.Crede.Iubește, apasă un LIKE și înscrie-te la newsletter.

sursă foto: Google

Distribuiți vă rog
Şi terapeuţii sunt oameni. Campania #NuEştiSingurPeLume vorbeşte despre un destin care ne transformă în ceea ce am fost creaţi să fim

Oameni cu aripi

Şi terapeuţii sunt oameni. Campania #NuEştiSingurPeLume vorbeşte despre un destin care ne transformă în ceea ce am fost creaţi să fim

Distribuiți vă rog

Am acceptat azi provocarea mamei lui Matei 🙂 de a scrie despre mine lucruri mai puţin cunoscute pentru că cred cu tărie că este mare nevoie ca femeile să ştie că şi terapeuţii sunt oameni. Că suntem şi noi trişti, dezamăgiţi, plânşi, trădaţi, iubiţi şi neiubiţi, abuzaţi sau părăsiţi.

 

De ce am vut să dezvălui partea nevăzută a femeii care sunt dincolo de meseria mea?

 

Pentru că foarte multe femei şi mame ale copiilor cu care lucrez mă întreabă adesea:

  • Monica, tu eşti vreodată supărată?

Mereu am zâmbit ca răspuns. L-am completat cu:

„Da. Chiar durerile au fost cele care m-au transformat în cine sunt azi.”

Şi multora nu le vine să creadă. Am scris AICI un articol despre viaţa unui terapeut, dar azi îl completez cu adevăruri concrete din viaţa căreia îi mulţumesc pentru fiecare rană şi fiecare frică.

Am lansat campania #NuEştiSingurPeLume pentru a dovedi tuturor femeilor care trăiesc în lanţuri azi, că se poate trăi şi după abuz, că ne putem folosi experienţele traumatice spre a-i ajuta pe alţii să trăiască frumos ceea ce le-a fost dat să trăiască şi nu au ajuns s-o facă, pentru că au ales greşit. Nu din prostie, cum auzim des, ci din cauza unor traume nevindecate.

Iar azi vreau să dau mai departe leapşa către psihoterapeut  Raluca Tiţă , tocmai pentru că este important ca orice femeie să înţeleagă că noi nu suntem supereroi, ci oameni ca şi ele, care au supravieţuit abuzurilor de orice fel sau am iubit şi au suferit, dar ne-am ridicat şi am mers mai departe. Nu pentru că suntem mai deştepţi sau mai tari, ci pentru că există har pentru fiecare dintre noi.

 

20 de lucruri pe care nu le ştiaţi despre mine

 

  1. Primii fluturași în stomac i-am avut la 4 ani. 🙂 Îl chema Răzvan și nu-mi aduc aminte cum arăta atunci. Știu doar că avea ochi superbi, care azi îmi dau senzația că au văzut cele mai frumoase rânduri din cele mai frumoase cărți. Și mai știu că îl visam mereu și inima îmi bătea cu putere când îi auzeam numele.

2. Galbenul este culoarea inimii mele. Am visat toată viața la o căsuță mică, albă, cu balcon de lemn și multe flori galbene. O căsuță în care să am 2 fotolii la fel se galbene la propria mea copilărie. Adică tăcută și cu miros de cea mai bună bunică din lume.Nu am încă o casă pe pământ:), cum spun eu mereu, ci un apartament mic de tot, invers proporțional cu visul meu de a salva femeile din dezastrul propriilor lanțuri. Un apartament în care urmează să apară cele 2 fotolii. 🙂 Vă arăt poze imediat ce pun ultima piesă puzzle-ului unuia din visele din marele Vis.

 

3.Când eram micuță îmi doream să fiu învățătoare. Am fost apoi convinsă, până la finalul clasei a douăsprezecea, că voi fi profesor de limba română.

Iubirea pentru limba română s-a născut din cea mai frumoasă relație ce poate exista între un elev și un profesor: cea dintre mine și doamna Liana Poenaru, pe care am înțeles-o fără să-mi fi povestit vreodată ceva despre propria sa viață.

4. Ador eşarfele, pentru că prima mea învățătoare, Afronie Grigoreta, le purta cu mândrie și smerenie. Eşarfa a devenit pentru mine un semn de respect față de propria persoană. Doamna învățătoare a fost de altfel şi primul meu reper în viață.

5. În copilărie am primit de la moașa mea un bebeluș, Tinel, care mi-a devenit copil pentru toată viața. Lacrimez și azi când îmi amintesc de el, dar nu mai știu unde este. Îi făcusem certificat de naștere și îl botezasem Alexandru Emanuel Popa. Alexandru pentru că aveam un coleg foarte inteligent pe care îl admiram mult, şi aşa îmi doream să fie şi copilul meu, Emanuel pentru că am aflat de la profesorul de religie că înseamna DUMNEZEU ESTE CU NOI, şi mi-am dorit să Îl mereu pe Dumnezeu cu mine, şi altfel decât printr-o relaţie personală cu El.

Am fost convinsă până de curând că acesta va fi numele soțului meu. 🙂 Nu e încă târziu să devină realitate, dar până atunci, când mă simt singură, mă strâng în mine însămi și, cu gândul la bebelușul cel mai frumos din lume, visez la ziua în care nu va mai fi durere în lume…

6. În clasa a șasea am fost pedepsită de părinți mei pentru că am mers acasă la colegul meu de clasă, care era „pocăit”, și am cântat cele mai frumoase cântecele din copilăria mea. Ai mei credeau că pocăiţii îți iau organele și sângele și le vând :), deci m-au pedepsit de teama de a nu fi apoi traficată de „pocăiţi” 🙂

7. În şcoala generală învățam pe rupte pentru că iubeam cartea, cum zicea mamaie. Îmi plăcea să cunosc mereu şi mereu alte lucruri noi şi să îmi pun şcoala mea mică pe harta României. Am încă visul ăsta pentru care am promis că voi lupta până îl împlinesc: să ţin câteva workshopuri acolo pentru copiii, părinţii şi profesorii care au nevoie să ştie că sunt singurii care pot face ca viaţa lor să fie scrisă pe harta lui Dumnezeu.

8. Îi port un mare respect profesorului de fizică din generală, domnul Pleşoianu Viorel, care îmi dădea note mici, (pentru că nu înțelegeam și nu cred că aș înțelege-o vreodată) dar mereu corecte.

Îi voi reține toată viața replica-i celebră:

Ieși la tablă, iepuraș!

Și nu voi uita niciodată că mi-a spus, la finalul clasei a opta:

Ai talent la scris, să nu renunți!

9. Am trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste platonică din câte pot exista în lume:), cu un băiat pe care nu-l văzusem niciodată, dar cu care îmi scriam scrisori. Era la liceul militar în Alba Iulia, iar eu în clasa a opta.  Odată, a uitat să-mi scrie adresa pe plic, scrisese numai numele oraşuşui, 🙂 și poștașul mi-a adus-o pentru că deja îi cunoștea scrisul.

10. M-am văzut cu iubirea-mi platonică după 7 ani, imediat după ce am ieșit din relaţia abuzivă despre care am vorbit aici. A fost cea mai de nedescris poveste din viața mea, care însă nu a devenit niciodată reală, și el a fost singurul om care a avut o încredere oarbă în talentul meu de a-mi transforma durerea în cuvinte. Și cuvintele în vindecare.

Apoi, omul al cărui nume mi-a apărut în vis când, cu trupul plin de vânătăi, am vrut să renunț la a da bacalaureatul. Povesti-voi despre el în cartea-mi mărturie, odată.

11. Ori de câte ori mă durea sufletul de singurătatea în care mă găseam mai tot timpul adolescenței mele, îmi răsunau în minte cuvintele citite nu știu unde:

„Fiecare din noi e iubirea vieții cuiva.”

Și îmi pansam rănile cu balsamul speranței că într-o zi și eu voi fi iubirea vieții cuiva…

12. În vacanța dintre clasa I și a doua am avut un accident de mașină, în care mi-am rupt piciorul și am stat 3 luni cu el în ghips. Pentru că prima dată mi-a fost pus greșit, așa că a trebuit să mă opereze, pentru a nu rămâne cu „defect în mers, că e fetiță”, am fost atât de afectată de operație, încât am purtat fustă pentru prima dată fără rușine, abia în ultimul an de liceu.

13. M-am îndrăgostit de Anglia la prima vedere. Îmi plac casele lor, vremea și scârţâitul scărilor din casele cele mai cochete din câte mi-a fost dat să văd în viața asta. :). N-am curajul încă să fug acolo, dar probabil că cel puțin pentru o perioadă voi ajunge să stau odată în țara care mi-a furat inima.

Visez la clipa în care mă voi trezi dimineața și voi deschide fereastra, mă voi uita pe geam și, cu mirosul de ploaie în suflet, voi scrie pe geamul aburind a dor, numele ultimei mele iubiri, ce va veni. :). Și voi ieși apoi să hoinăresc străzile cu iz de vis împlinit, pierzându-mă în culoarea cărămizilor care-mi bandajează inima.

14. Am terminat de scris cartea celui mai mare Mic din România: Gheorghe Berceanu, unul din cei mai mari campioni ai lumii, la lupte greco-romane. În curând urmează lansarea ei. E povestea unei vieți trăite simplu și cu demnitate.

15. Mulțumesc tuturor iubirilor mele bifate greșit, pentru că fără ele nu aș fi ajuns femeia care sunt azi. Cu fiecare durere pe care mi-au săpat-o în inimă, a crescut de fapt puterea de a nu cădea niciodată pentru totdeauna. Ci de a mă ridica să lupt pentru iubiri adevărate.

16. L-am cunoscut pe Dumnezeu și de atunci mi-am schimbat viața și prioritățile. Modul de a gândi și de a mă raporta la propriul destin.

17. Am început să lucrez cu copii cu autism dintr-o întâmplare, acum 13 ani, și de atunci nu m-am mai oprit niciodată. Nu știu dacă mă voi opri vreodată, dar cu siguranță nu voi uita niciodată una din cele mai de preț lecții:

Viața nu e despre ce ești, ci despre ce să faci pentru a deveni ce te-a creat Dumnezeu să fii!

18. Am cunoscut cea mai frumoasă meserie din lume, cea de pilot de vânătoare, (de după cea de terapeut) printr-un suflet de la care am învăţat ce înseamnă cu adevărat PASIUNEA: comandorul Dumitru Berbunschi. A fost al doilea om care mi-a încurajat dragostea pentru marea mea pasiune: scriitura. Şi, deşi nu l-am văzut decât o dată în viaţă, mi-a dat o lecţie pe care am învăţat-o pe din afară în câteva clipe:

„Dragostea nu este despre ce face un om pentru tine, ci despre ce faci tu cu talantul pe care ţi l-a  dat Dumnezeu.”

După câţiva ani de la plecarea sa acolo unde-i era locul, în cer, printre cei mai frumoaşi oameni, am fost la mormântu-i să înţeleg ce înseamnă o aripă frântă, din care noi, cei de pe margine, putem învăţa să murim faţă de noi înşine şi să învia pentru a deveni ceea ce am fost creaţi să fim.

19. Am învăţat pentru bacalaureat în ultimele 2 săptămâni, după ce am visat numele iubirii mele platonice, şi i-am auzit în vis glasul, în care-mi spunea: „Tu poţi, Monica!” Renunţasem la visul de a pleca din Băileştiul meu, şi a da la facultate, pentru că nu vedeam de ce aş mai lupta, dacă urma să fiu răpită şi transformată într-o umbră, de bărbatul care cândva îmi spusese că sunt iubirea vieţii lui.

Nu am ştiut atunci de ce am avut acel vis, dar mi-am dat seama apoi că  Dumnezeu ne călăuzeşte prin ceea ce putem noi suporta cel mai uşor, prin ceea ce ştie mai bine ca noi că ne va motiva să ne ridicăm şi să dăm lumii din noi înşine.

20. Scriu la cartea-mi mărturie, în care voi povesti despre fiecare iubire-mi bifată greşit. Pentru ca orice femeie să fie mândră, cu smerenie, de trăirile ei, de legămintele ei, de iubirile şi de alegerile ai, atâta timp Dumnezeu va folosi viaţa sa ca mărturie pentru salvarea altor inimi din lanţuri.

Vino alături de noi în grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME, acolo unde poţi pune întrebări, scrie despre orice te interesează, unde povestim şi ne dăm voie să fim liberi! , şi susţine campania #NuEştiSingurPeLume , dă mai departe orice articol în care ne dăm mâna spre a informa femeile despre abuz! 

Dacă îţi place ceea ce scriu, susţine cu un LIKE pagina Învaţă.Crede.Iubeşte!

Distribuiți vă rog
„Cărți deschise pentru minți deschise”- campania editurii HERALD, te invită să crezi în cuvânt

Oameni cu aripi

„Cărți deschise pentru minți deschise”- campania editurii HERALD, te invită să crezi în cuvânt

Distribuiți vă rog

 

a X-a ediție a campaniei naţionale

Te așteptăm în librărie!” – 2018 

 

De-a lungul celor zece ediții derulate până în prezent,  campania Te așteptăm în librărie a pornit de la ideea repoziționării acestui centru cultural (librăria) ca un element activ în viața omului contemporan, încercând să evidențieze rolul librarului ca formator de opinie și mediator cultural între editură și cititor.

În perioada 1 august – 1 noiembrie 2018, Editura Herald împreună cu librăriile partenere, îți oferă șansa să redescoperi importanța lecturii și modul în care cărțile îți pot influența evoluția prin intermediul ideilor, conceptelor și teoriilor transmise de către cele mai importante personalități ale istoriei, tradițiilor și culturii universale.

„Cărți deschise pentru minți deschise” este invitația noastră pentru a considera lectura ca un instrument de învățare, o sursă inepuizabilă de idei, inspirație și ințelepciune. Pentru că suntem împreună în căutarea celor mai relevante răspunsuri la întrebările fundamentale, am adus pe rafturile librăriilor o colecție de 30 de lucrări inovatoare, care pot deschide în mintea ta noi perspective ale gândirii.

Descoperă acum doar în librării, reducerea de 20% aplicată la titluri precum Spovedanie (Autobiografia) de Lev Tolstoi, Religie și știință de Bertrand Russell, Marea Trezire de Bodhidharma, Totem și tabu de Sigmund Freud, Eliberarea de cunoscut de Jiddu Krishnamurti, Pași pe Cale de Inayat Khan, Cartea celor cinci cercuri (Go Rin no Shō) de Miyamoto Musashi, Duh și Contemplație de Alan Watts.

Fie că ești în căutarea celor mai importante răspunsuri în paginile cărților noastre, fie vrei să petreci o oră de liniște departe de cotidian, nu uita că în libărie poți găsi surse sigure şi valoroase de cunoaștere care te pun în acord cu tine însuți și te ajută să înțelegi mai bine lumea din jurul tău.

 

Te așteptăm în librărie! 

 

Contact: Sorin Lucaci, PR & Events Coordinator, 0720.063.626, sorin.lucaci@edituraherald.ro

Parteneri: Herbagen, VivaNatura, Deja Vu Natural, Itsy Bitsy, Realitatea Tv, Gold FM, Radio România Cultural, București FM, TANĂNANA, Radio 7, Radio România Cluj, Radio România Timișoara, Radio România Târgu Mureș, Radio Iași, Radio Brașov, TVR Timișoara, Mix TV Brașov, Radio Brașov, Antena 1 Pitești, Radio 3Net „Florian Pittiș”, România Liberă, AdPlayers.ro, Bio Life & Style Expo, 4arte, Agenția de carte, Bookaholic, Bookuria, Bookblog, Bookhub, Booknation, Drumul spre centru, Filme-Cărți, Literatura pe tocuri, Fundația Calea Victoriei, IQool, LiterNet, Povești de călătorie, PRwave, Rabbit Media, Gratuitor, Raftul cu idei, România Pozitivă, Serial Readers, Sfatul părinților, GOKID!, SuntPitic, Trăiește conștient, Gazeta de știri, ZMEU București, Andreea Ignat, Belva.ro,  Aventuri în Parenthood, Diana Vijulie, Cărti, Cafea și Tutun, Cinemagia, Shape, Edu-News.

Dă mai departe, printr-un SHARE,  aceste informații pentru iubitorii de carte și cuvânt. Și, dacă dorești să afli  noutăți despre Sine, psihoterapie și suflet, te invit să ajuți cu un LIKE aici la creșterea comunității Învață.Crede.Iubește, și, de asemenea, să te abonezi la Newsletter.

 

 

Distribuiți vă rog
De ce ajung fetele părinţilor alcoolici în relaţii cu bărbaţi abuzivi?

Relatii

De ce ajung fetele părinţilor alcoolici în relaţii cu bărbaţi abuzivi?

Distribuiți vă rog

M-am întrebat ani la rând DE CE m-am întors repetat la bărbatul care mă lovea fizic şi mă umilea emoţional. Apoi DE CE intram în relaţii numai cu bărbaţi cu diverse dependenţe. Mi-a fost extrem de greu să înţeleg, apoi să accept că mediul familial în care creşti are un impact extrem de puternic asupra dezvoltării tale ulterioare, ca femeie, şi asupra alegerii partenerilor de viaţă.

Iată ce spun cercetările despre femeile care au crescut în familii în care unul din părinţi, sau ambii, sunt alcoolici:

  • au o stimă de sine scăzută
  • un impuls puternic de a-i contrla şi schimba pe ceilalţi
  • simt nevoia permenentă de a fi utili
  • se învinovăţeşte pentru că eşuează în a-şi salva părintele alcoolic
  • putere mult mai mare de accepta suferinţa decât a celor care nu au trăi în medii familiale dezorganizate
  • oferă dragostea lor, toată energia şi devotamentul părintelui alcoolic, sperând să obţină de la el ceea ce are nevoie şi ceea ce dăruieşte: dragoste, siguranţă, protecţie şi mângâiere
  • înearcă să îşi protejeze părintele care suferă din cauza alcoolismului celuilalt
  • ajunge să inverseze rolurile: ea devine mamă pentru părintele care suferă sau care bea, ajutându-l să supravieţuiască, deşi ea nu are resursele necesare să vindece
  • este într-o continuă stare de vigilenţă, fiind pregătită să se întâmple în orice clipă ceva rău
  • simte nevoia să compenseze durerea părintelui care suferă din cauza părintelui care bea, şi atunci singura modalitate de a compensa este să fie un copil CUMINTE şi ASCULTĂTOR, care nu are niciodată nevoie de ceva pentru el
  • crede că poate evita răul, trebuin să fie doar suficient de atentă şi de grijulie
  • ajunge să intre în relaţii cu un abuzator, pentru că oboseşte să fie mereu în starea de agitaţie, şi, ca ultimăs căpare, alege să plece din mediul respectiv
  • intră îmn relaţii cu bărbaţi care AU NEVOIE DE EA. Nu aşteaptă să afle altceva în plus despre ei, şi încep relaţia rapid, pentru că nevoia de a fi utilă este mai mare decât puterea ei de a aştepta să afle adevărul despre bărbatul acela
  • crede că e normal ca suferinţa să fie preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru a fi iubită
  • are convingerea că dacă va fi mai iubitoare, el se va schimba
  • se invinovăţeşte pentru comportamentul lui
  • se simte atrasă de bărbaţi care au nevoie să-i înţeleagă şi să-i ajute
  • pentru că sentimentul cel mai apropiat de iubire pe care o femeie crescută într-un mediu abuziv era UTILITATEA, ea ajunge să-şi ofere dragostea bărbatului care are doar nevoie de ea, nu o iubeşte
  • ajunge să aibă nevoie să fie într-o relaţie cu un dependent pentru a se simţi „normală”
  • se simte ACASĂ numai în climate abuzive, pentru că ea caută familiaritatea, nu fericirea
  • îşi asumă responsabilitatea pentru viaţa lui şi pentru relaţia lor: plăteşte facturile familiei, este supusă, îi cumpără ce are nevoie, îl dădăceşte ca o mamă
  • crede că iubirea ei va compensa suferinţele la care el a fost supus în propria lui copilărie
  • îi găseşte scuze pentru comportamentul lui actual, motivând că având o copilărie traumatizantă, e normal să se comporte aşa, dar iubirea ei îl va ajuta să se schimbe
  • atâta timp cât încă poate suporta, crede că situaţia nu este atât de rea
  • sacrificuiul de sine devine tiparul ei comportamental
  • nu ştie care este identitatea ei în lipsa unei suferinţe sau a unui bărbat de care să-l ajute
  • îşi sacrifică orice nevoie şi dorinţă proprie
  • se simte atrasă de bărbaţi care au aceleaşi trăsături de caracter ca părintele alcoolic: manipulatori, critici, posesivi, etc, iar cei grijulii, atenţi, afectuoşi, respectuoşi, îi sunt indiferenţi
  • se simte în largul ei numai dacă e în preajma celor care îi reactualizează vechile tipare de relaţionare
  • se simte stingheră în preajma celor amabili şi blânzi
  • devin dependente de stimulare negativă: caută evenimente dramatice, incertitudine, dezamăgire, luptă, pentru a simţi că trăiesc.
  • suferă de depresie, pe care o evită prin dezvoltarea tiparului iubirii excesive
  • partenerul abuziv devine drogul prin care îşi evită sentimentele de inadecvare şi plictiseală
  • singurătatea devine mai rea decât suferinţa cauzată de o relaţie disfuncţională

Am scris acest articol pentru ca orice femeie să înţeleagă motivul pentru care îşi alege mereu parteneri nepotriviţi, apoi rămâne cu ei, deşi totul se scaldă în suferinţă.

Am scris şi pentru ca oamenii care judecă femeile care continuă să trăiască lângă abuzatorii lor, să înţeleagă că alegerile acestor femei nu spun că ele sunt PROASTE, ci nevindecate de suferinţe din propria lor copilărie

Voi scrie în continuare despre CUM ne vindecăm de un trecut plin de durere. Urmăriţi pagina Învaţă.Crede.Iubeşte, şi susţineţi-o cu un LIKE, pentru a afla tot ce este necesar pentru schimbarea tiparelor de gândire care ne duc în robie ani la rând.

Alăturaţi-vă campaniei #NuEştiSingurPeLume, devenind membri în grupul NU ESTI SINGUR PE LUME 

şi daţi mai departe orice informaţie care vi se pare utilă!

Distribuiți vă rog
Sinuciderea nu te scapă de tine însuți! Nu te minți!

Sanatate mintala

Sinuciderea nu te scapă de tine însuți! Nu te minți!

Distribuiți vă rog

Nu cred că a scăpat vreun exemplar de rasă umană până acum, fără să se fi gândit o dată măcar la CUM AR FI DACĂ… N-AR MAI FI?!

Nu cred în omul perfect, care nu are niciodată dureri care strigă, ori răni sângerânde. Nu cred nici în vindecări miraculoase de boli sufletești cărora nu le putem da diagnostice…

Cred cu tărie însă în OM și în Dumnezeu. Și cum mai cred și că el, omul, nu a apărut pe lume printr-un ”bang!” excepțional (pentru că nu cred că haosul poate crea UMANITATEA, sentimentele, emoțiile, și nici maimuța nu cred că s-a transformat în om, căci altfel  era necesar ca toate maimuțele să evolueze în noi, deci ar fi trebuit să dispară!), ci a fost creat de Cineva care întruchipează perfecțiunea, sunt azi convinsă că tot el, OMUL, este responsabil pentru alegerile pe care le face în viața sa.

Ce nu știu însă, și probabil să în viața aceasta nu voi afla, este DE CE suferim? De ce ne mor oamenii dragi, de ce sunt atâtea dezastre?

Și aceste de ce-uri cred că sunt pe buzele tuturor. Și crează adevărate revolte în inimile noastre. Care, la rândul lor, crează disperare. Și din disperarea asta, ajungem să ne dorim să nu mai dorim. Viața. Nu mai găsim motive, nu mai găsim putere, nu mai găsim soluții să ne ridicăm.

Și cred că e specific nouă, oamenilor, să ne doară surd. Să ne fie dor până la sânge, să iubim până la ură, să trăim uneori dincolo de cât credem că ne-a fost dat, și mai ales, să ȘTIM că nu primim mai mult decât putem să ducem.

Când vine gândul de ducă pentru totdeauna în lumea în care nu știm ce e…

Gândurile ne duc de multe ori în lumi in care credem ca ne-om amorți simțurile. Și om fi mai bine ca aici. Lângă cei ce-au plecat, fără voia noastră, dincolo. Dar gândurile astea ale noastre ne mint. Niciunde nu ne va fi mai bine atâta timp cât nu ne vindecăm de noi înșine. Luăm durerile cu noi dincolo de granița dintre Viață și Moarte! Acolo nu ni le va mai putea vindeca nimeni.

Plecăm acolo cu ce-am devenit aici…

Îți scriu ție, om care simți că nu mai poți trăi, și te rog fierbinte, rămâi! Rămâi aici până te vindeci de tine însuți, apoi, dacă, vindecat, încă mai simți că trebuie să pleci, pune-ți piciorul pe marginea prăpastiei și așteaptă acolo până la următoarea ședință de terapie cu tine însuți!

Am citit cartea lui Daniel Popescu, bărbatul căruia soția i-a fost răpusă de cancer, la scurtă vreme de la căsătorie, și am simțit că eu nu mai am dreptul să mă plâng niciodată pentru nimic. Pentru că dacă el nu a ales moartea, eu nu am efectiv dreptul să pronunț nici în glumă un astfel de destin pe care să mi-l urzesc singură.

Da, în lume este nedreptate. Este și nimeni nu o poate nega, și nici îndulci. Și nici ocoli. Dar în aceeași lume, noi suntem ființele cele mai capabile să dăm viață, și să NE-o continuăm.

Dragul meu cititor, moartea nu rezolvă ecuația identității noastre. Dacă aici ne e imposibil, și acolo ne va fi la fel. Pentru că indiferent unde ai fi, nu ai cum să scapi de tine însuți! Când alegi singur să comiți actul final, nu te duci într-o lume mai bună. Și chiar de-ai face-o, tot cu tine ar trebui să trăiești. Și cine îți garantează că vei fi mai liniștit acolo?

Te încurajez să parcurgi următorii pași, atunci când simți că nu mai poți:

Viața înseamnă dragoste, și dragostea nu va muri niciodată!

 

  1. Plângi, strigă la Dumnezeu, revoltă-te! Nu ține nimic în tine, pentru a da bine în fața lumii! Măștile pe care ni le punem de teama de a nu fi judecați ne slăbesc puterile și ne fac să ne simțim nedemni. Nimeni nu trăiește bine mințind la infinit…. Cel puțin mințind…

2. Discută urgent cu cineva! Chiar dacă doar a fost o fulgerare de gând, verbalizeaz-o! Spune unei persoane de încredere despre durerea ta și ideile care îți vin în minte, și roag-o să stea cu tine câteva ore/zile. Dacă, deși ai strigat și ai cerut ajutor, încă mai sunt pregnante gândurile, sau, mai rău, se adâncesc,

3. Mergi la un specialist! Că e psihoterapeut sau psihiatru, nu are importanță! Amândoi te vor putea îndruma spre cea mai bună soluție! Dacă ajungi la unul din ei NU EȘTI NEBUN, ci ai nevoie de o susținere de specialitate! Toți avem nevoie la un moment dat de un specialist! Doar că noi nu vedem că medicul cardiolog e la fel ca psihiatrul. Vedem numai etichetele pe care lumea ni le pune dacă ajungem în cabinetul ”ăluia care tratează nebunii”. Am creat grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME pentru a ne sprijini unii pe alții în momente dificile, poți veni și tu alături de oameni care, la fel ca și tine, întreabă DE CE și suferă. Dar vor să creadă că durerea de acum NU E definitivă și totul are o rezolvare!

Dragul meu, nimeni nu va putea vreodată să îți ia durerea pe care o simți. Toți ne luptăm până la sânge cu suferința și nedreptatea unei lumi în care etichetele sunt mai importante ca produsul ascuns sub ele, dar nimeni și nimic nu valorează mai mult decât tine! Singura soluție de a scăpa de durere nu este moartea, ci VINDECAREA. Și vindecarea aduce liniște, pace și iubire de sine și de lume!

Dacă ți-a fost util acest articol, ajută printr-un Share ca și alții să îl citească,  urmărește pagina Învață. Crede.Iubeste și  canalul meu de youtube AICI.

sursă foto: Google

Distribuiți vă rog