Autor: monica.berceanu

În cazul unui adulter nu iubirea, ci determinarea ține cuplul în viață!

Relatii

În cazul unui adulter nu iubirea, ci determinarea ține cuplul în viață!

Distribuiți vă rog

Ca psihoterapeut de familie, e dureros de greu să vezi un  cuplu destrămându-se. E crunt să privești cum speranțele tale de reîntregire a relației se destramă când partenerul care a greșit prin trădare  refuză să repare greșelile făcute și să panseze rănile săpate în inima celui dispus să-l ierte…

Ca psihoterapeut de familie, e al naibii de greu să accepți că nimic din ce ai învățat din atâtea formări, din atâtea cărți citite și atâtea vise făurite, că vei ajuta oamenii să resusciteze iubirea, nu te ajută să faci omul care a ales să-și trădeze partenerul/partenera, să-și ceară iertare și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lui necugetate…

Pare nedrept să accepți că omul ăsta bun, care e dispus să treacă peste umilința de a fi lăsat de o parte pentru un altul/o alta mai altfel decât el… e refuzat!

E umilitor de nedrept uneori să te uiți la femeia frumoasă din fața ta, la bărbatul blând de pe canapeaua din cabinetul tău, și să nu-i poți spune altceva decât „Îmi pare rău!” Când partenerul care i-a despicat inima în bucăți refuză să suporte consecințele faptelor sale și alege în schimb defensiva:

– Tot eu să fac acum eforturi să salvez căsnicia, când ea/el m-a împins în alte brațe?

– Dacă ea nu era cicălitoare, nici eu nu mă duceam să caut liniște la alta!

– Dacă el era atent cu mine și mă asculta mai mult, nici eu nu alegeam să fac ce-am făcut!

E greu, ca psihoterapeut, să fii imparțial, să le spui că emoțiile lor au sens, oricât de greșite ar fi comportamentele generate de aceste emoții.

E greu să îi validezi pe amândoi și să le transmiți empatie, când tu știi atât de bine că fiecare comportament are o cauză…

E greu să ieși din cabinet și să te plimbi de unul singur, întrebându-L pe Dumnezeu DE CE a admis atâta durere și de ce nu l-a obligat pe cel ce a fugit în alte brațe, să se întoarcă acasă, să își asume greșeala și să îmbrățișeze schimbarea…

E greu să accepți răspunsul Lui:

– Copile, Eu nu forțez pe nimeni. Fiecare are un liber arbitru și îl folosește cum vrea! Într-o relație sunt 2. Dacă numai unul admite că a greșit și e dispus la sacrificii, și celălalt crede că fuga lângă altcineva e soluția, atunci fiecare își plătește propriile polițe!

Când un psihoterapeut aude refuzul, e ușor să se autoînvinuiască pentru eșecul căsniciei:

– Dacă acționam altfel… Dacă vorbeam altfel… Dacă acceptam asta… Dacă… și dacă…

Dacă însă ne scuturăm bine, noi, ca specialiști, ne dăm seama că în toată această poveste există un singur DACĂ:

– DACĂ un client alege ceva, tu trebuie să-i accepți alegerea și faptul că nu doar de tine depinde reușita. Tu ești doar un liant. Un sprijin. Când omul îl refuză complet, tot ce poți face este să Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru meseria pe care ți-a dat-o și să admiți că fiecare are libertatea de a-și clădi propria viață și de a-și alege drumul…

Drag coleg de vindecat suflete, dă-mi voie să te îmbrățișez și să-ți spun că dragostea mută munții! Dar o poate face numai prin credință! Credința ambilor parteneri ai cuplului că vor putea învinge orice împreună!

Când cel puțin unul și-a pierdut credința, numai Dumnezeu i-o mai poate reda! Și chiar și El îi dă libertatea de a alege!

Într-un adulter lucrurile sunt mult mai complicate decât a găsi vinovați. Uneori e nevoie de ani pentru a reface relația ruptă din cauza trădării, și nu toți oamenii au răbdarea de a se lupta până la sânge cu propriii demoni!

Cred că în cazul unui adulter nu iubirea, ci determinarea ține cuplul în viață!

Și nimeni, nici chiar cel mai bun specialist din lume nu poate fabrica nici iubirea, nici determinarea! Poate doar susține oamenii care doresc să le învețe pe amândouă!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Când e femeia frumoasă cu adevărat?

Relatii

Când e femeia frumoasă cu adevărat?

Distribuiți vă rog

Ieri îmi spunea o femeie frumoasă că vrea și ea să-i fie aduse flori, să i se deschidă portiera mașinii, să fie îmbrățișată în public, să fie dorită și ascultată…

Mă uitam la ea, la câtă frumusețe fizică și sufletească a pus Dumnezeu în ea, câtă feminitate emană, și câtă durere crează ignoranța celui căruia i-ai spus DA odată…

Am trăit tot ce plângea ea… am simțit cuțitele indiferenței și rănile acuzelor că nu sunt suficientă, că nu fac destul, că nu accept destulă umilință… le-am trăit până în măduva oaselor!

Am crezut cu tărie că o femeie trebuie să fie gospodină 24/24, să aibă casa lună prin propriile forțe, să muncească 12 ore pe zi și când ajunge acasă să o ia de la capăt cu șmotruiala, cu ștersul prafului, cu călcatul camașilor soțului mereu nemulțumit… Și că după 17 ore de muncă asiduă e datoria ei să-și atragă bărbatul cu tenul ei perfect, cu mirosul pielii cremuită cu cele mai scumpe produse cumpărate numai din banii ei, (căci femeia adevărată trebuie să și câștige cel puțin cât bărbatul ei, pentru a fi iubită!)…

Am luptat până la sânge cu propria-mi minte să o conving că eu ar trebui să fac mai mult, că e vina mea pentru nemulțumirile devenite prohod…

Și după ani în care am înțeles rațional că un bărbat care cere perfecțiune (mai ales fără că el să dea ceva în schimbul ei!) are cel puțin o tulburare emoțională, privesc în ochi femeia în care mă văd pe mine, cea de odinioară, ca-ntr-o oglindă…

Și simt cum mi se strânge inima și îmi vine să strig de pe zgârie-nori:

– Unul singur e perfect și se numește Dumnezeu! Tu, femeie, ești om, și tocmai imperfecțiunile tale îți arată feminitatea! Femeile tunate până la refuz sunt cele care ascund traume nevindecate, umilințe care le-au osândit până acolo încât au ajuns să se automutileze crezând că astfel de sacrificii îi vor face pe bărbații lor să le rămână fideli!!

Însă bărbatul care vede în femeia de lângă el aripi, iubire, sprijin, îndrumare, binecuvântare, curaj, încredere și chip de Dumnezeu, e singurul care merită imperfecțiunile și vulnerabilitatea ta!

Femeie, ești frumoasă când râzi în brațele lui, când plângi de fericire la dovada lui că ești cea mai prețioasă comoară, când te-a sărutat pe frunte dimineața, când n-ai nici rimel, nici fard, nici silicoane. Doar o pijama cu minioni, pe care ți-a cumparat-o pentru că știe că fetița din tine tînjește încă după povești nemuritoare…

Și mai știi ceva? Feminitatea e despre câte stele ai atins cu el de mână, nu despre a imita starletele din filmele murdare de care el e dependent!

Pleacă, femeie frumoasă, de lângă cel veșnic nemulțumit de tine, de lângă cel ce tot cere fără să dea nimic, de lângă cel ce te disprețuiește și te umilește!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Scrie-ți povestea pentru a da lumii curajul să devină ce a fost creată să fie!

Uncategorized

Scrie-ți povestea pentru a da lumii curajul să devină ce a fost creată să fie!

Distribuiți vă rog

Când cei ce au văzut iadul cu ochii proprii, cei ce au trăit durerea până în măduva oaselor, cei ce au fost trădați, umiliți, neglijați, aruncați, operați pe suflet deschis și lăsați să-și dea duhul pe pământul pustiu al iluziei că „pe lumea cealaltă vor plăti cei ce le-au tăiat aripile”, au datoria de a-și scrie poveștile devenirii.

Acum. Aici, pe lumea asta!

Au nu doar datoria, ci și meritul de a se fi ridicat deasupra propriilor alegeri greșite de odinioară, spre a-și ajuta semenii să-și folosească aripile de care au și uitat…

Cei ce s-au oprit odată pe marginea prăpastiei și au ales să se întoarcă la viață, merită să iasă de sub mormanul de frici și să vorbească despre putere. Despre curaj și Adevăr.

Adevărul că Dumnezeu spune Nu atunci când știe ce ți-a pregătit. Că spune DA numai când ai acceptat ceea ce ți-a fost scris cu mână sigură și tace când tu te încăpățânezi să faci ca tine.

Fiecare din cei ce aveți povești din care ceilalți pot învăța dumnezeirea, ridicați-vă viața și aruncați cu ea în lume! E nevoie de voi, să împrăștiați binecuvântare și dreptate!

Voi știți cel mai bine că Dumnezeu nu se lasă niciodată batjocorit de cei ce aleg să-I înjunghie creației Lui inima.

Dacă simțiți vreodată nevoia să vă răzbunați pe cei ce v-au rănit fără să meritați, faceți-o scriindu-vă poveștile vindecării, ale puterii unui Dumnezeu care niciodată nu ignoră, ci așteaptă momentul potrivit pentru a ne oferi mult mai mult decât am putut noi să sperăm vreodată!

Numiți RĂZBUNARE, dacă vreți, curajul de a face bine celorlalți prin poveștile voastre. Și rugați-vă ca prin ele și cei ce v-au făcut rău sa-L întâlnească pe Dumnezeu!

Fiți plini de râvnă în a vă iubi pe voi înșivă, spre a-i putea iubi pe ceilalți și alegeți să-L credeți pe Dumnezeu pe cuvânt atunci când spune  că dă oameni pentru noi și popoare pentru viața noastră!

Știi, om bun? Ți-a fost dat un număr de talanți, și acești talanți sunt sunt oamenii pe care să-i aduci la viață prin povestea ta! Nu-i îngropa de teama rușinii de cine ai fost, de frica celor ce vor lovi în tine și nu tăcea pentru că lumea îți spune că n-ai talent în ale oratoriei!

Alege să-ți înmulțești bincuvântările fiind o lumină în întunericul lumii în care tu însuți ai fost într-o zi!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Adulterul se iartă, dar NU se acceptă oricum!

Relatii

Adulterul se iartă, dar NU se acceptă oricum!

Distribuiți vă rog

„Nu judeca, să nu fii judecat! Căci cu ce măsură vei măsura, cu aceea ți se va măsura!”, auzim des în biserici, în sfaturi ale celor mai înțelepți ca noi.

Și mare adevăr se spune prin aceste cuvinte. Dar noi, ca oameni căzuți, de multe ori interpretăm greșit această încurajare, nefăcînd diferența între A JUDECA și a SPUNE ADEVĂRUL ÎN DRAGOSTE/A SPUNE PĂCATULUI/GREȘELII PE NUME!

în felul acesta ajungem abuzați, umiliți, trădați, folosiți după bunul plac al celor ce cred că e normal să faci ce simți, când simți, fără a ține cont de inima celuilalt.

Cu toții greșim. Cu toții L-am injunghiat pe Dumnezeu. L-am răstignit prin nepăsarea noastră și prin neîncrederea deplină în credincioșia Lui.

Dar una e să greșești, și alta e să persiști în greșală.

Una e să te înfurii, și alta e să dai frâu liber furiei tale și să lovești cu ea în trupul și sufletul cuiva.

Una e să vezi greșeli la partenerul tău și alta e să te crezi mai îndreptățit ca el să-l trădezi cu altul și să pui în aplicare planuri diabolice spre a-ți împlini nevoile egoiste.

Una e să îți părăsești partenerul care îți greșește repetat, și alta e să rămâi cu el din egoism și să-l înjunghii pe la spate cu trădarea ta emoțională și fizică.

Om frumos, a spune păcatului pe nume nu se numește mândrie! Se numește iubire de oameni. Când vezi omul de lângă tine că își trădează partenerul de viață și taci, motivand că nici tu nu ești sfânt, și că nu ai dreptul să judeci, te faci părtaș păcatului său. Susții indirect că ești de acord cu comportamentul lui.

Când accepți repetat, ca partener, trădările soțului/soției/iubitului/iubitei tale, motivînd că Dumnezeu ne cere să iertăm, îți bați joc, la rândul tău, de creația Acelui Dumnezeu. El ne-a creat pe toți egali, deci tu nu meriți mai puțin ca partenerul care te trădează.

Sunt de acord că ai greșit, că l-ai rănit și tu, că ești responsabil pentru relația voastră, dar dragul meu, nu ești doar tu! Într-o relație sunt 2. Dacă numai unul își asumă responsabilitatea schimbării propriului caracter și celălat continuă cu adulterul, motivînd că motivul acelui adulter este greșala celuilalt, atunci relația nu are cum să funcționeze.

Și dacă vrei să fii sfânt, și bine faci că vrei asta, atunci adu-ți aminte și că Dumnezeu este un Dumnezeu DREPT, IUBITOR și CREDINCIOS. El nu îți poate cere ție, din iubire, să accepți o viață umilința, doar pentru că Hristos a făcut-o! Adu-ți, te rog, aminte că tu NU ești Dumnezeu să-ți dai viața pe cruce pentru partenerul care ALEGE să te calce în picioare!

Tu ești om, și singura Persoană pentru care Dumnezeu îți cere să accepți să fii prigonit, este Hristos!

„Ferice va fi de voi când din pricina Mea veți fi…”

Și mai amintește-ți că Dumnezeu IUBEȘTE păcătosul, dar URĂȘTE păcatul! Iar pe omul care iubește să pacătuiască, adică să comită adulter repetat, îl mustră întâi blând, prin Duhul Sfânt, apoi îl lasă în voia minții lui, dacă refuză să se întoarcă de la calea lui greșită!

Om frumos, dacă pleci de lângă partenerul care te umilește nu se numește mândrie, ci dreaptă măsură, și ai nu doar dreptul, ci și responsabilitatea de a aplica consecințe comportamentului disfuncțional, pentru ca omul acela să aibă șansa de a-și conștientiza greșeala, prin durerea pe care o simte la plecarea ta.

Și de nu simte durere, ci se bucură în continuare de plăcerea adulterului, nu te întoarce la el susținând că e datoria ta să îl salvezi! Unul singur ne e Salvator, și Acela e Isus Hristos, tu ești doar o unealtă în mâinile Creatorului!

Om frumos, Dumnezeu ți-a dat un trup despre care spune că e templul Duhului Sfânt, și într-un templu nu vii cu mizerii! Permiți tu ca trupul tău să fie pângărit ori de câte ori partenerul adulterin ți-l folosește pentru propria plăcere NUMAI când are el chef, și în restul timpului te neglijează?

Poți iubi în continuare, cu iubirea lui Dumnezeu, un partener adulterin, dar plecând de lângă el cel puțin până dovedește, poate în decurs de ani de zile, că s-a schimbat!

Nu militez pentru divorț, dar militez pentru respect, integritate și dragoste. Ori un om care își trădează partenerul nu dovedește niciuna din aceste virtuți!

Militez pentru adevăr și dreptate, și adevărul lui Dumnezeu este că El e dragoste și că dreptatea lui e dovedită de faptul că se îndepărtează de noi până când ne cerem iertare, recunoaștem greșeala și NE OPRIM din a mai comite acea greșală!

A spune IARTĂ-MĂ! Și a continua în adulter nu e dovada iubirii, ci a lipsei ei! E dovada fățărniciei și a egoismului celui ce le practică!

Om frumos, ai curajul de a pune limite ferme unui partener care te trădează!

Ai curajul de a sta departe, de a nu-ți arunca mărgăritarele înaintea porcilor!

E dură realitarea, dar trebuie spusă și respectată!

 Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Nicu Ojog, Argint pentru România la Campionatul Mondial de Seniori-U23

Oameni cu aripi

Nicu Ojog, Argint pentru România la Campionatul Mondial de Seniori-U23

Distribuiți vă rog

N-am încetat niciodată să cred că cea mai frumoasă țară din lume e România. La fel și că noi, românii, suntem cei mai frumoși oameni. La suflet. Și cei mai determinați să facem din harul pe care ni l-a dat Dumnezeu, o misiune pe care s-o împlinim cu prețul propriei vieți.

Contrar suferințelor pe care le purtăm cu noi din cauza nedreptăților făcute cu voie ori fără voie de frații noștri, nu lăsăm nimic să ne scape necâștigat. Oricât de grele ne-ar fi luptele.

Despre o astfel de luptă vă povestesc azi, o luptă al cărei erou este Ojog Nicu-Samuel, campionul care a adus ieri României medalia de argint la lupte greco-romane,  categoria 82 de kilograme.

Vorbesc despre ”oameni cu aripi”, și nu curiozitatea mă mână să aflu poveștile de viață ale oamenilor, ci speranța că fiecare filă din destinul nostru poate fi scrisă cu mai multă determinare dacă aflăm cum trăiesc și cum reușesc să iubească oamenii care ne pun țara pe hartă.

Îi mulțumesc lui Nicu pentru că a acceptat să-mi acorde cel mai atipic interviu de până acum: cred că între 2 pauze de victorii 🙂 ori de rugă îndreptată spre cer, a recunoștință și-a mulțumire, mi-a răspuns pe Facebook întrebărilor care mă măcinau.

Am aflat că are 19 ani, e din Bacău, și că a intrat în sala de lupte din curiozitate, la vârsta de 9 ani, datorită fratelui său, și el luptător. Cum o fi să-ți întâlnești pentru prima dată visul, fără să știi că îți va deveni destin, nu știu. Ce știu sigur este că în 2011 a luat prima medalie, locul al treilea, la campionatul național de copii, dovadă că antrenorul său, Butucaru Ioan, nu s-a înșelat când a văzut în copilul nerăbdător, care se mișca fără reguli pe saltea, una din penițele cu care România își va scrie viitorul.

Destinul a părut că i s-a frânt când a avut un accident la braț și a fost forțat să-și privească de pe margine visul. S-a luat însă la trântă cu destinul, și după 6 luni a revenit la misiunea pe care i-a scris-o Dumnezeu.  Deși mama era împotrivitoare, deși tatăl tăcea parcă a nimic, în 2013 Nicu a ajuns la lotul național la Piatra Neamț, iar în 2014 la Lotul Național de juniori la Câmpulung Muscel.

De atunci drumul lui s-a împletit cu victoria, și a fost transferat la Clubul Sportiv Heracle, Timișoara, urmând ca în 2015 să obțină medalia de bronz la Campionatul European de cadeți, în Serbia, categoria 69 kilograme și tot bronz la Campionatul Mondial din Bosnia-Herțegovina, categoria 76 kilograme.

Deși în 2016 nu a obținut nici o medalie, iar în 2017, la mondiale, s-a clasat pe locul 5, lucru care i-a bandajat pentru o perioadă sufletul, la începutul acestui an s-a transferat la Clubul Sportiv Dinamo București (antrenor Sandu Marian) și a obținut titlul de Vicecampion la Campionatul European.

Dacă cineva crede că viața unui campion se trăiește între 2 aripi de cer, nu a stat niciodată de vorbă cu unul care a adus României glorie. Am aflat de la Nicu despre regim alimentar, despre lupte cu tine însuți pentru a face categoria, pentru a rămâne în picioare când ai fost învins, despre a merge mai departe indiferent de înfrângeri și frici. Am aflat despre nevoia de odihnă și despre multă consecvență. Prea multă pentru a fi ușor acceptat în Rai 🙂 doar pe baza unui zâmbet frumos și a unei promisiuni că vei da tot ce ai mai bun.

Luptele nu cred în vorbe, ci în rugăciuni strigate spre cer cu pasiune, cu credință în imposibil și cu certitudinea că orice ar fi, nu vei renunța.

Am aflat de la Nicu despre strângeri din dinți până la sfâșiere, despre ”nu ai voie să nu devii cine te-a creat Dumnezeu să devii!”, despre antrenamente cărora nu le cedezi pentru că știi că România merită mai mult decât orice diamante. Am aflat despre antrenori care l-au învățat determinarea, curajul și smerenia, domnii Arghira Anton și Petrică Carare, despre momentul în care a reușit un egal, 3-3 cu adversarul din Georgia, deși a luptat cu piciorul drept accidentat, abia reușind să pășească.

L-am întrebat cum arată o zi din viața unui campion, și am aflat că nici azi antrenamentele nu sunt mai ușoare ca atunci când Hercule de buzunar, Gheorghe Berceanu, fost campion olimpic,  își înfrunta adversarii:

” Mă trezesc dimineața la ora 7 și facem înviorare până la ora 7:50, la ora 8 avem masa, la ora 10:30 antrenament până la ora 12, la ora 13 e masa de prânz, după masă odihnă, ca la ora 17 să ne prezentăm la ultimul antrenament, până la 18:30. La ora 19 e cina, iar la 22:00 toată lumea e în cameră. La 22:30 stingerea.”

Nu știu cât de grea vi se pare vouă viața unui campion, dar pe mine fiecare cuvânt al lui Nicu m-a pus față în față cu mine însămi. Mi-a dat lumea peste cap și m-a făcut să mă gândesc de o mie de ori înainte de a mai spune ”e greu” sau ”e imposibil”, atunci când am un vis.

”Luptele sunt un sport complex, foarte frumos, dar în același timp și foarte dificil. Nu există niciun secret dacă vrei să faci performanță, decât muncă, seriozitate și disciplină.”, mi-a spus la final, când l-am întrebat ce ar avea să transmită celor ce se gândesc să facă o carieră din lupte.

Cred că a sta de vorbă față în față cu un campion îți dă și ție aripi să zbori dincolo de nori. N-am avut onoarea să îl cunosc personal pe acest om frumos, dar te rog pe tine, cititorule, să nu-l eviți atunci când îl întâlnești! România are bogății pe care de multe ori noi le ignorăm. România ne dă oameni cu aripi, și depinde numai de noi cât de mult timp îi lăsăm să zboare, după ce-au pus țara pe harta lumii și i-au adus comori!

Te rog pe tine, cititorule, să îmbrățișezi un campion oricând îl vei întâlni și să-i mulțumești pentru că își sacrifică ani, tinerețe și suflet, pentru ca țara lui să fie pe buzele tuturor!

Iar ție, Nicu, îți mulțumesc pentru că ai pus încă o cărămidă la visul meu, acela de a scrie poveștile de viață ale celor ce se dau pe ei înșiși pentru gloria țării lor, și mă înclin în fața credinței și a determinării tale!

Suntem mândri că arăți că locul al doilea nu e pentru învinși, ci pentru cei care luptă până la sânge pentru o Românie mai scumpă decât propriul sine!

foto: arhiva personală Nicu Ojog

 Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Ce să faci când eşti actuala  fostului ei. Mic tratat de feminitate, în 5 paşi

Relatii

Ce să faci când eşti actuala fostului ei. Mic tratat de feminitate, în 5 paşi

Distribuiți vă rog

„M-aş topi după ea dacă le-ar zâmbi fostelor mele amoruri şi dacă nu m-ar întreba nimic după aceea…” (Mihaela Rădulescu)

Am văzut de curând o femeie frumoasă, sufocându-şi iubitul în public, sărutându-l mai ceva ca-n filmele siropoase, vorbind tare, gesticulând mult, râzând zgomotos. M-am întrebat de ce e nevoie de atâta gălăgie într-o iubire atât de frumoasă.

N-am avut curajul s-o întreb pe ea. Dar nici timp n-aş fi avut, căci am observat imediat privirea unei alte femei, la fel de frumoasă, îndreptată spre ei. Cei care se iubeau prea strident într-o lume prea agitată să fie atentă la detaliile lor.

I-am urmărit tremurul mâinii, pe paharul de limonadă, apoi lacrimile din ochi, apoi privirea în pământ. Dându-şi seama că mă uit în aceeaşi direcţie, îmi spune, fără să o întreb:

„E prea mult zgomot în iubirea asta, nu-i aşa?”

Tac, şi-mi dau seama că în a ei iubire, e tăcere. Multă. Şi durere surdă. A surzit de la atâtea spargeri de gânduri. Mă uit doar în ochii ei şi nu spun nimic.

„A fost iubitul meu!”  îmi spune scurt. Şi obrajii i se spală singuri, pe suflet. „ M-a părăsit pentru ea. Nu acuz, dar parcă nu aşa aş vrea să fie ea femeia pentru care a aruncat la gunoi iubirea mea. Parcă aş vrea să fie una aşezată, suavă. Prea mult zgomot. Răsună…

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Scot cartea mea din geantă, scriu un mesaj scurt pe ea, i-o dau, şi-i spun:

„Cred că aici vei găsi şi povestea ta. Pune ultima piesă, femeie frumoasă! Încuie uşa după tine, afară te aşteaptă liniştea!”

Şi plec.

Povestea asta m-a cutremurat. Prea mult zgomot. Prea multă trudă pentru a dovedi că tu eşti acum, în locul ei.

Hai să scriem împreună tratatul acesta de feminitate, şi să-l dăm celorlalte, să dea volumul mai încet în iubire. Ea se trăieşte în tăcere. Între 2 respiraţii şi 2 şoapte.

  • Respectă-i trecutul: Fosta e parte din el. Respect-o deci, şi pe ea. Nu ştii exact ce a fost între ei, şi indiferent de greşelile fiecăruia, nu avem dreptul să judecăm. Dacă tu crezi că mâine nu poţi fi în locul ei, fii sigură însă că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali.
  • Fii discretă: gălăgia nu înseamnă neapărat calitate mai bună. Lasă-i pe alţii să vă admire tăcerea, privirile scurte, iubirea care bate din aripi… mâinile tremurânde.
  • Fii feminină: feminitatea nu se dovedeşte cu săruturi demne de Playboy, ci în zâmbetul simplu. În tăcerea blândă şi-n ochii îndreptaţi spre cer.
  • Îmbracă-te decent: trupul dezgolit nu înseamnă fericire mai multă, ci dorinţă mai multă, a altora. Să te posede, nu să te iubească. Diferenţa constă în nunaţă. Fosta nu te va invidia dacă te vede mai sexy, ci te va lăsa în umbră, cu naturaleţea şi simplitatea ei.
  • Vorbeşte decent, cu puţine cuvinte: feminitatea cere decenţă. Vulgaritatea cere nu sexualitate, ci corectură. Nu te face auzită prin stridenţă, nu dori să-ţi audă ea gândurile! Mai mult nu înseamnă mai bun!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Povestea dizabilităţii: Bă handicapatule! Da, tu, ăsta în scaun cu rotile!

Oameni cu aripi

Povestea dizabilităţii: Bă handicapatule! Da, tu, ăsta în scaun cu rotile!

Distribuiți vă rog

Ce te uiți mah tu la femeia mea, mă, handicapatule? Vezi-ți mă tu de scaunul tău acolo, că are cine să-i tragă ei scaunu’, spune muşchiulosul cu 3 lanțuri la gât, stând ca barosanu’ pe jilțul lui de aur, în vreme ce „femeia lui” stă în picioare, lângă masă, aşteptând următoarea comandă a bărbatului ei.
– N-auzi mă să nu te mai holbezi aşa? Şi ce-i vorbești cu dumneavoastră? Crezi că aşa o iei de lângă mine mă, handicapatule? Treci fă-ncoa’, ce stai ca statuia acolo?


– Păi ai zis să nu te deranjez, cât eşti cu băieții …
– Păi am zis, fă, da’ nu vezi că te vrea alții? Şi găsişi şi cine. Păi cine să se uite, fă, la tine, decât handicapați?  Că dacă nu te luam eu te mânca păduchii, fă! Unu’ de-sta te mânca fă! Cât noroc pe tine, fă, să mă uit eu la tine. Să te fac bunăciune, că era  vai de capu’ tău. Dacă nu era barosanu’, ce făceai, fă?


Femeia cu părul carlionţat, cu unghii peste media unghiilor femeilor demne de respect, lăcrimează. Se duce lângă „barosanu’ ei” şi de acolo mă opresc din privit.

E frumoasă femeia asta. Dacă n-ar purta treij’ de kile de aur la gât, în nas şi prin toate încheieturile, şi nu şi-ar dezveli juma’ de trup, ar fi o doamnă ce multora le-ar întoarce privirile.

„Handicapatu’ ăsta” se retrage, îi văd lacrimile din ochi şi-i simt bătăile inimii. Iese din local, coboară singur în micuța grădină, şi tace. Mă prefac că scriu un mesaj, ies după el, şi-n cântecul lacrimilor lui neaşezate, scriu o scrisoare către Dumnezeu:

„Nu-Ți spun, Doamne, nimic. Tu ştii foarte bine ce-a fost. Te întreb doar. Mă iartă că poate voi striga la Tine! Uneori mi se pare că eşti tiran. Vreau să îmi spui de ce ai permis umilinţa asta?

De ce taci, de ce stai, de ce laşi?

De ce, Doamne, ai lăsat ochii ăştia atât de frumoşi, să plângă?

De ce, Doamne, dacă ne iubești, mutilezi un suflet? Tu ştii cât îl doare. Tu ştii cum era el cândva. Tu ştii că umilința asta l-ar putea costa viața…

Dacă va decide să-şi pună capăt zilelor din cauza durerii? Dacă nu se va mai putea trezi niciodată?

De ce, Doamne, permiți atâta nedreptate? Cu ce-a greşit chipul ăsta frumos? Vroia doar să fie politicos cu o femeie… unde eşti, Doamne, în clipe ca astea? Unde-ai fost când i-ai luat dreptul la…”

Mă opreşte din strigat fără glas:

Copilă dragă, îți înțeleg revolta. Ştiu că şi pe tine te-a durut copilăria aia în care te strigau copiii „handicapato!” Şi pe tine te-a durut indiferența lumii. Singurătatea în care te-au lăsat ceilalţi când nu mai puteai alerga cu ei. Ştiu, fată dragă, cât te dor durerile „handicapaților ăştia”. Căci şi tu ai trecut pe-acolo cândva. Nu e la fel de dureros, dar ştii cum e să se aplece alții, să le poţi simți brațele.

Ştii cum e să trebuiască să îți ridici privirile către copiii care ridicau cândva privirile să te poată vedea. Se inversaseră rolurile şi ajunseseşi cât o ghindă. Şi sufletul ți se mărea cu fiecare „handicapato” pe care-l auzeai.
Nu te cert când Mă cerți. Ştiu că ți se pare nedrept. Ştiu că i-ai fi spus „barosanului” că ochii ăştia frumoși, ai „handicapatului ăsta”, n-au la gât 3 zgărzi de aur, ci un ştreang cu care şi-a spânzurat fricile. Ştreangul ăla din care a făcut Aripi de drum, să zboare cu ele prin lume.

I-am dat Aripi, copilă dragă, să ajungă mai repede la Mine! Voi, cu picioarele voastre sănătoase, nu aveți rapiditatea lui. Dar nici determinarea.


De ce am lăsat suferința lui? De ce nu M-am coborât să-l scap?


Pentru că nici de pe cruce nu M-am dat jos, deşi puteam. Nu am oprit ciocanele care-Mi băteau cuiele. Puteam să nu îndur nici o umilință, fată frumoasă! Dar dacă aş fi oprit răutatea lor, ai mai fi fost tu azi salvată?  Ai mai plânge tu azi, din dragoste pentru ochii lui frumoşi, dacă Eu aş fi făcut dreptate?


E drept să strigi la Mine azi şi să mă-ntrebi de ce l-am părăsit, căci şi Eu am strigat la Dumnezeu atunci. Şi Eu I-am cerut să mă scape. Să ia paharul de la Mine. Dacă n-a făcut-o, a fost pentru ca azi, tu,  doar prin crucea Mea să iubești.


Cu ştreangul „handicapatului ăsta”, fetiţă dragă, o să fie salvați de la moarte mulți. El, „handicapatul ăsta” îi va apuca, atunci când vor fi pe margine de putere, şi îi va trage înapoi, în viață.

Căci vor vedea determinarea lui. Voința şi motivația asta ce-i sclipeşte în ochi. De asta sunt aşa frumosi, copilă dragă! Pentru că poartă în ei o palmă din gloria Mea. I-am dat putere să zboare. Îngerii n-au nevoie de picioare să ajungă la Mine. Voi credeți că dacă le aveți sunteți mai puternici. 
Vă mințiți singuri! O să vedeți de ce, într-o zi…

Mă uit la chipul ăsta frumos şi-l privesc până-n suflet. Acolo văd adevărata frumusețe şi sufletul ăsta nefardat îmi ia de mână sufletul:

Imagini pentru weddings in Wheelchair
Foto credit: Google

 

„Femeie frumoasă, într-o zi mă vei vedea alergând! Vom zbura amândoi, de mână, într-o grădină fără lanțuri şi ştreanguri! Până atunci, dă-mi mâna ta, lasă-mă să-ți pun Aripile, şi hai la Drum! Împreună!”

Dacă şi tu cunoşti „un handicapat”,  dă un share acestui articol! „Handicapatul ăla” poţi fi tu, într-o altă împrejurare! Nu rămâne indiferent!

Iar dacă povestea voastră de iubire spintecă lumea, comandă AICI mărturia voastră, şi transformaţi Raiul în veşnicie!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
Tableta, cea mai scump plătită bonă!

Copii tipici

Tableta, cea mai scump plătită bonă!

Distribuiți vă rog

Am scris odată despre tulburările de limbaj generate de gadget-uri. AICI. Articolul a fost citit de zeci de mii de părinți și specialiști. Am primit și multe critici, ce-i drept, dar asta nu mă împiedică azi să revin asupra subiectului.

Cu riscul unei noi bombe cu ceas, scriu desprea cea mai scump plătită bona a timpurilor noastre: tableta.

Scriu după ce în ultimul an și jumătate am văzut zeci de copii „primind cadou” diagnostice de: tulburare de comportament/de limbaj expresiv/spectru autist.

Prima întrebare pe care o adresez părinților este: „Cât timp petrece cu gadget-uri?”

Și cel mai frecvent răspuns este:

– Câteva ore zilnic. Uneori și toată ziua.

Urmează cealaltă întrebare incomodă, pe care mi-a fost crunt de greu s-o adresez:

– Care e motivul pentru atâta timp?

Nu am timp de el, am multă treabă/bunica îi dă, noi nu, dar nu am cu cine să-l las și nu am control asupra bunicii/țipă și se lovește sau ne lovește pe noi dacă i-o luăm. Sunt top 3 răspunsuri.

– Înțeleg, răspund deja pe pilot automat.

Și de aici încep explicațiile pe care sper din suflet să le citească toți părinții lumii, deși se scrie tot mai des despre acest subiect. Și uneori mi se pare că diagnosticele sunt mai dese cu cât noi strigăm mai tare. Dar nu, nu ne putem lăsa pradă deznădejdii că ceva bun se va întâmpla. E absolut necesar să încetăm a tăcea.

 

Ce ne oferă oferă bona-tabletă în schimbul „salariului”?


1. Tulburări de limbaj 
De când se naște, copilul începe să învețe comunicarea. Că e verbală, prin cuvinte, că e non verbală, prin gesturi/plâns, el ne spune ceva. La început doar ne cere. E o nevoie vitală de a fi îngrijit de un adult.

Însă grija nu se referă numai la a-i oferi hrana materială. Orice copil are nevoie și de cea emoțională și spirituală, în egală măsură.

Are nevoie să îi arătăm că ne pasă de el, învățându-l să meargă și să comunice, să înțeleagă, să exploreze, să se descurce.

Noi, adulții, suntem cei care le modelăm creierele. Dacă nu au un model de comunicare, nu o pot învăța singuri. Cu atât mai puțin de la tabletă!

Dacă nu gângurim cu copilul, nu ne putem aștepta să vorbească la 2 ani. Dacă îl lăsăm pe youtube să se uite la desene în engleză/germană l, etc, „să învețe singur limbi străine”, ne vom trezi cu un copil care posibil să pronunțe mecanic cuvinte, dar să NU comunice nimic. Să nu răspundă cerințelor sau întrebărilor noastre, să nu înțeleagă și să nu fie interesat de altceva decât de ecran, pentru că el e singurul care îl stimulează. De fapt, îl suprastimuleaza. Și în lipsa lui, copilul se plictisește, se enervează, se simte abandonat.

Nu se simte, în fond ESTE abandonat în fața unor ecrane scumpe, din dorința noastră de a-i oferi ce e mai bun. Dar în loc de asta îi luăm dreptul la A DEVENI ceea ce l-a creat Dumnezeu să fie: un om cu nevoi și cu sentimente. 

2. Slabă sau totală lipsă a interacțiunii sociale

Din primele zile de la naștere, copilul are nevoie să vadă fața mamei. Sau, dacă aceasta lipsește, a unei figuri de siguranță.

Are nevoie să fie privit în ochi când este alaptat, când i se dă biberonul, când e schimbat de scutec, când e îmbăiat.

Are nevoie de surâsul uman, de expresiile faciale ale celorlalți, de mișcările noastre.

Tableta este cea mai scumpă bonă, pentru că îi dăm tot ce avem mai scump: viața copiilor noștri. 

Noi, adulții, îi învățăm pe cei mici să interacționeze. Noi suntem cei care le deschidem apetitul pentru interacțiune. Râdem cu ei, ne jucăm, îi luăm în bucătărie când pregătim mâncarea, îi ajutăm să ne ajute la treburile casnice în funcție de vârsta lor, le împărtășim emoțiile noastre și le dăm un sens: „Mami e bucuroasă pentru că te vede/buni e tristă pentru că a căzut și s-a lovit la picior!” Etc. 

Nu ascundem de copii emoțiile. Nici nu-i împovăram cu greutățile noastre de oameni mari, dar nici nu-i ținem în bula de aur a supraprotecției.

Noi suntem cei care-i ducem în parcuri, la grădiniță, la petreceri pentru copii, unde au un mediu propice să interacționeze cu ceilalți.

Dă-i fetiței din banana ta, dacă vrei/ intreab-o pe fetiță cum o cheamă/ce face bebe acolo? Mănâncă./poți lua băiețelul de mână/cere-i dacă vrei jucăria, etc. 

Fără noi, copiii nu pot învăța empatia. Animalele de pe ecran nu pot împărtăși cu adevărat emoțiile. N-au cum, și despre asta putem scrie cărți întregi!

3. Tulburări de comportament 

În clipa în care copilul se plictisește, îi dăm tableta. Din dragoste o facem, nimic de obiectat. Credem greșit că dacă nu are ce să facă, piticul o să sufere. Sărim imediat în ajutorul lui, luându-i dreptul de a căuta singur soluții la problemele cu care se confruntă.

Îi tăiem din fașă elanul de a gândi. De a raționa și de a avea curaj să încerce de unul singur. Îl condamnăm la o stimă de sine făcută praf, de mic. Când își dă seama că nu poate singur, orice adult se frustrează. Și renunță ușor la ceea ce presupune atenție, concentrare, recompensă întârziată.

Comportamentul copilului devine de tip „aici-acum!”, pentru că nu a învățat să facă față frustrărilor. Și cu cât facem lucruri în locul lui, de teama de a nu-l face să sufere, cu atât îi ținem subdezvoltat creierul, care are nevoie de activitate pentru a se dezvolta corespunzător.

Cu cât vom fi mereu acolo, fără o secundă întârziere, cu atât comportamentul său va fi mai problematic. Va vrea ACUM. Și nu e vina lui. Și nu pastilele îl vor „face bine”. Ci noi. Noi, adulții, prin întârzierea treptată a recompensei, prin a-l lăsa să se joace și singur, și în prezența altor persoane decât mama sau figura de siguranță, prin a-l ajuta numai până când învață, apoi fiind acolo doar pentru ne împărtăși ce a reușit sau a veni atunci când suntem chemați.

Tableta nu îl va putea obișnui cu realitatea. Cu întârzierile, cu gestionarea furiei, cu crearea empatiei. Ea e acolo numai să îi dea totul la un clik distanță!

A învăța un copil să aștepte este primul pas spre crearea rezistenței emoționale. Lucrurile nu vor pica niciodată din cer (decât dacă ajungem să le furăm. Și chiar și atunci avem nevoie de abilități pentru a le sustrage!), durerea nu va trece prin minune (decât dacă ajungem dependenți de diverse substanțe, și chiar și atunci revine după ce efectul lor a trecut. Ba mai mult, crează și mai mari dureri apoi!), oamenii nu vor veni să ne sprijine fără să interacționăm cu ei, (decât dacă o facem pe Facebook, și chiar și atunci vor pleca, pentru că au prea mulți din care pot alege. Și de ce să aibă răbdare cu tine, când la un clik distanță așteaptă cineva gata să le îndulcească viața?!)

Dragi părinți, avem multe de povestit. Prea multe să aibă loc într-un blog limitat.

Aveți multe de povestit. Despre durerile și traumele voastre, despre fricile personale, despre relațiile de cuplu distruse, despre echilibrul spart în bucăți, despre singurătățile și nedreptățile la care sunteți supuși.

Știm cu toții că nu faceți nimic din nepăsare, ci cu cea mai bună intenție. Știm că drumul spre iad e pavat cu cele bune.

Și tocmai pentru că știm asta, vă rugăm fierbinte să vă dați o șansă la vindecare! Cea care va aduce bucuria adevărată.

Că alegeți să intrați într-un proces de psihoterapie sau că decideți să cereți ajutorul unor oameni dragi, ține de voi!

Dar nu renunțați la a modela creierul copilului vostru astfel încât să trăiască frumos, ca sufletul lui nevinovat!

Vă îmbrățișez și vă invit pe toți la o horă a iubirii adevărate, departe de critica și nedreptatea celor care vă aruncă în față cu gunoi!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

foto credit: Google

Distribuiți vă rog
Împlinește-ți viziunea, ești singurul care o poate face!

Oameni cu aripi

Împlinește-ți viziunea, ești singurul care o poate face!

Distribuiți vă rog

De-a lungul anilor, fiecare din noi am avut vise. Unii am luptat pentru ele până la sânge, alții le-am abandonat din varii motive, care le-au ucis fără să se fi îmbolnăvit vreodată.

Alții dintre noi ne-am luat la trântă cu viața pentru un pumn de vis. Și când l-am prins, nu i-am mai dat drumul niciodată, dar l-am ținut între gratii. De frica de a nu-l pierde, nici nu l-am împlinit. Nu ne-am asumat riscuri pentru el, nu am renunțat la cine suntem pentru ce-am putea DEVENI. Din frici. Din neîncrederea în propriile forțe și în oamenii care reușiseră. Lor le-am spus că au avut noroc. Era prea mult să acceptăm că au avut o viziune la care au refuzat să renunțe, în ciuda tuturor piedicilor.

I-am ascultat de atâtea ori pe cei care se plângeau de neșansă, că am ajuns să credem că ea există. Și mai rău, că s-a prins de noi și ne va urmări o viață. N-are leac și n-are cum să fie trecută pe lista de așteptare a vindecării.

Ce ți se dă gratuit când îți împărtășești viziunea?

Când ai o viziune, fii sigur că vei fi criticat pentru ea. Oamenilor le e greu să înțeleagă cum de poți trece pe lângă ocazii bune, pentru ceva ce nu există încă.

Așteaptă-te ca unii oameni avizi de putere să simtă că ești o amenințare pentru ei și să te acuze exact de ceea ce tu eviți: puterea.

Dacă viziunea ta este în acord cu valorile tale, daca prin ea îți dovedești autoritatea morală, atunci mergi mai departe, ÎN CIUDA piedicilor!

Oamenii îți pot contesta TEOLOGIA de viață, dar niciodată caracterul, dacă tot ce vei întreprinde va fi spre folosul celorlalți, și nu spre slava ta!

Oamenii te vor critica, pentru simplul fapt că nu văd dincolo de ce se poate vedea, și le vei părea nebun sau imatur. Prea naiv să poți realiza ce puține șanse de reușită are ”nebunia” ta. Și aici să știi că au dreptate: orice viziune are, la prima vedere, prea puține șanse să devină realitate. Pentru că schimbarea care o va genera e prea frumoasă pentru lumea în care trăim. Dar nimic nu le închide gura cârcotașilor mai mult decât împlinirea visului tău.

Oamenii îți vor pune piedici. Unii îți vor deveni dușmani pentru simplul motiv că ceea ce vrei să faci e egal cu a-i lăsa pe ei în urmă. Neavând curajul să te urmeze, îți pun bețe în roate. Zicea odată Isus, cel mai mare lider al lumii, că ”nici voi nu intrați în împărăție, nici pe alții nu-i lăsați să intre.”  Și mi-a rămas amar în minte imaginea celor ce ne-am oprit la marginea prăpastiei, de teamă că vom cădea, când fix acolo era împlinirea.

Oamenii te vor acuza pe nedrept. Și mie mi s-a întâmplat să fiu acuzată că scriu pe blog despre abuz și încep campania #NuEștiSingurPeLume pentru a ieși din anonimat. Atunci m-a durut. Și mai rău, m-am înfuriat. Târziu am realizat că oamenii care te acuză pe nedrept cred prea puțin în bunătate și în puterea sufletului. Au avut prea multe dezamăgiri să mai creadă că cineva îi poate ajuta fără să le ceară ceva în schimb. Și știu că și tu și eu am avut clipe în care am crezut la fel.

Oamenii te vor amenința. Pentru că le e teamă să nu le distrugi planurile, să nu fii o piedică în calea împlinirii viselor lor imorale. Când am auzit odată o femeie frumoasă spunându-mi: ”N-am cum să renunț la prostituție, el nu va mai avea bani să trăiască!”, m-am gândit ce-o fi în inima unui bărbat care află că i se va lua pâinea, dacă cineva luptă pentru victinmele traficului de persoane. Și am înțeles de ce o amenința.

Oamenii îți vor distrage atenția. Ei știu că dacă îți direcționează privirea spre probleme, tu te poți concentra mai degrabă pe neajunsuri decât pe soluții și poți renunța la viziune. Sau cel puțin vei întârzia împlinirea ei.

Oamenii te vor ademeni să intri cu ei în echipă. Poate îți vor spune să ieși din bula modei vechi, să fumezi și tu, să te droghezi și tu, să ai și tu un amant, o amantă, să te căsătorești cu cineva care nu împărtășește valorile tale, pentru că  altfel vei îmbătrâni singur (ă).

Oamenii vor încerca orice, dar niciodată nu vor putea să-ți ia ceva ce tu ai dat deja în grija lui Dumnezeu!

Tu mergi însă înainte, fii dispus să-ți revizuiești planurile, dar niciodată VIZIUNEA!

Mulțumesc,  Alice Ioana Nicolae, pentu că odată mi-ai îndrumat pașii spre misiunea mea. N-am avut atunci încredere, azi sunt convinsă că rănile noastre vindecate sunt medicamente pentru cei care încă sângerează.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

Distribuiți vă rog
Copilul Tipă Din Orice?Citeste Despre Tulburarea De Procesare Senzoriala

Copii cu nevoi speciale

Copilul Tipă Din Orice?Citeste Despre Tulburarea De Procesare Senzoriala

Distribuiți vă rog

A trecut febra articolului destinat autizării copiilor, şi continunăm seria dezvăluirilor cu un interviu despre TULBURAREA DE PROCESARE SENZORIALĂ. Un subiect nu foarte dezbătut în România, despre care nu se ştie foarte mult, şi în unele cazuri, nici nu se acceptă diagnosticul.

Am avut plăcerea să stau de vorbă cu doamna Ramona Stanciu, preşedinta Asociaţiei Copiilor Autişti din Bacăude la  care am obţinut informaţii extrem de valoroase, pe care le împărtăşesc cu voi, sperând să nu treceţi cu vederea cele ce veţi afla! Cunosc foarte bine domeniul şi vă pot asigura ca ceea ce veţi citi are o importanţă extraordinară în recuperarea copilului cu nevoi speciale.

Doamna Ramona Stanciu este specialist în integrare senzorială, deci puteţi apela la dumneaei pentru orice întrebare.

  • Ce înseamnă procesare senzorială?

  • Procesare senzorială înseamnă organizarea senzațiilor pe care noi avem nevoie să le folosim pentru a funcționa. Simțurile noastre ne oferă informații despre corpul nostru, dar și despre mediul înconjurător. Extrem de multe informații senzoriale sunt direcționate către creier în fiecare moment, nu doar prin ochi sau urechi, ci prin fiecare parte a corpului nostru. De asemenea, avem un simț special care detectează gravitatea și mișcările corpului nostru în relația cu pământul.Creierul trebuie să organizeze toate aceste senzații pentru ca o persoană să se comporte într-o manieră productivă. Creierul localizează, sortează și ordonează senzațiile, ca un agent de circulație care dirijează traficul. Când senzațiile sunt bine organizate și integrate, creierul le folosește să formeze percepții, comportamente și să învețe. Când senzațiile sunt dezorganizate, viața respectivei persoane seamănă cu un blocaj în trafic la o oră de vârf.
  • Ce înseamnă tulburare de procesare senzorială?

Tulburarea de procesare senzorială reprezintă situația în care creierul nu procesează și nu organizează informațiile senzoriale într-o manieră care să ofere individului date relevante despre el și lumea înconjurătoare. Când creierul nu procesează senzațiile corect, nici comportamentul nu e unul potrivit, învățarea e dificilă, iar individul de cele mai multe ori se simte inconfortabil cu sine și nu poate face față cu ușurință solicitărilor de zi cu zi.

Un copil cu probleme de procesare senzorială deseori se dezvoltă neuniform. Adică doar părți ale sistemului lui nervos funcționează dezordonat. Alte părți își fac treaba bine. Deci copilul va fi dezvoltat corespunzător pe acele paliere și nepotrivit pe altele.

Tulburările de procesare senzorială pot apărea pe toate cele 7 sisteme senzoriale: văz, auz, miros, gust, tactil, vestibular și proprioceptiv. Pe înțelesul tuturor, să ai tulburare de procesare senzorială pe văz, nu înseamnă că nu vezi, ci poate însemna că nu reușești să găsești un obiect într-o aglomerație, că nu poți aprecia distanța până la un obiect sau dacă acel obiect stă ori se mișcă către tine. Sau dacă ai de coborât scări, nu poți aprecia adâncimea și nu știi să estimezi cum să pășești ca să cobori în siguranță.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Pe auz, tulburare de procesare senzorială nu înseamnă că ești surd, ci că unele sunete nu le percepi sau altele ți se par atât de deranjante încât trebuie să le blochezi, acoperindu-ți urechile cu mâinile. Sau poate însemna că nu reușești să distingi din noianul de zgomote, lucrurile care sunt cu adevărat importante. Acesta poate fi unul din motivele pentru care un copil cu autism dă impresia că nu aude.

  • Care sunt simptomele acestei tulburării şi pe ce bază se pune diagnosticul?

tulburarea de procesare senzoriala

Tulburarea de procesare senzorială ar fi mult mai ușor de recunoscut și tratat dacă s-ar manifesta în același mod la fiecare persoană. Vă voi enumera câteva din manifestările pe care un copil cu tulburare de procesare senzorială le are, pe diferite paliere:

Tactil:

  • Nu-i place să fie atins Percepe atingerea ușoară ca pe o senzație de disconfort sau chiar durere
  • Nu-i place sa fie spălat
  • Nu suportă să fie îmbrăcat cu haine de anumite texturi
  • Nu suportă să calce desculț pe iarbă
  • Refuză să-și bage mâinile in nisip, spumă, făină, etc
  • Nu acceptă anumite texturi de alimente ori alimentele la anumite temperaturi.

Vestibular:

  • Are o frică exagerată de înălțime
  • Evită să urce sau să coboare scările
  • Este foarte lent în realizarea mișcărilor noi
  • Evită să meargă pe suprafețe denivelate
  • Este stingher la locurile de joacă
  • Îi este teamă să ia picioarele de pe pământ
  • Realizează activitățile astfel încât capul să ramână în poziție verticală
  • Nu explorează echipamentele de la locul de joacă ca și ceilalți copii

 

Proprioceptiv

  • Se lasă cu toată greutatea dacă simte un punct de sprijin
  • Pare firav și caută să se sprijine de perete când sta în picioare
  • Simte nevoia să imbrățișeze dar nu-și gestionează forța cu care o face
  • Apasă prea tare cu stiloul încât rupe pagina ori apasă atât de ușor încât nu se vede unde a scris
  • Scrâșnește din dinți
  • Are o postură a corpului nefirească

Auditiv:

  • Înțelege greșit mesajul
  • Pronunță greșit cuvintele
  • Aude bine când e liniște, dar devine confuz când e gălăgie
  • Are dificultăți în a identifica de unde vine un zgomot
  • Vorbește cu o voce monotonă sau foarte puternică
  • Uneori nu suportă zgomote puternice
  • Uneori percepe sunete pe care alte persoane nu le aud.

 

Vizual:

  • Întâmpină dificultăți în a rămâne în spațiu când scrie sau colorează
  • Nu îi place să fie în locuri străine pentru că se pierd ușor
  • Pierde rândul când copie de la tablă
  • Are dificultăți să taie cu foarfeca de-a lungul unei linii trasate
  • I se pare dificil să găsească asemănări sau deosebiri între două imagini
  • Nu estimează viteza cu care se apropie o minge și nu reușește să o prindă

 

Gust și miros:

  • Obișnuiește să miroase substanțe puternice neobișnuite (detergenți, substanțe toxice)
  • Miroase obiecte care nu sunt comestibile (obiecte de plastic, plastilina, gunoi)
  • Evită să manânce alimente noi
  • Mănâncă alimente cu gusturi puternice (foarte picante,sărate, iuți, acre sau dulci).

Diagnosticul se pune în urma observației copilului, a lucrului direct cu el, dar și din discuțiile cu părinții. Există și teste specifice care se aplică în alte tări, dar deocamdată nu cred ca cineva din România le are fiind extrem de scumpe și fiecare vârstă având alocat un alt set de întrebări și activități. Oricum, in România, problematica tulburărilor de procesare senzorială este abordată de puțin timp, camere de integrare senzorială existând doar în câteva orașe.

  • Cum ajutăm copilul cu acest diagnostic? Va rămâne el toată viaţa cu această problemă, există şansa de vindecare completă sau parţială?

Pentru a fi ajutat, un copil cu tulburare de procesare senzorială, ar trebui să ajungă mai întâi la o evaluare specifică. Iar pentru a ajunge acolo, ar trebui ca părintele să fi auzit măcar de existența unui astfel de domeniu. Si evident, e nevoie ca în orașul unde locuiește copilul sau măcar în apropiere să existe o cameră de integrare senzorială și oameni specializați în integrarea senzorială.

Aș vrea aici să fac o paranteză și să subliniez diferența între camera de stimulare senzorială și camera de integrare senzorială. Există destul de multe camere de stimulare senzorială în țară și extrem de puțini specialiști care știu într-adevăr ce activități să realizeze aici. Aceste camere au ca scop crearea unei stări de bine, de relaxare prin intermediul luminilor, muzicii de relaxare, aromaterapiei, și a obiectelor de diferite texturi.

Camera de integrare senzorială are ca scop stabilizarea sistemelor senzoriale de bază (tactil, vestibular si proprioceptiv) și arată aproape ca o camera de sport, cu hamace, leagăne, trambulină, spalier, mingi, etc.

Revenind la întrebare, persoana cu tulburare de procesare senzorială se poate recupera dacă este introdusă într-un program de recuperare bine structurat, continuat atât cât este posibil acasă. Rezultatele apar destul de repede, iar stabilizarea sistemelor senzoriale de bază oferă oportunitatea apariției achizițiilor cognitive și îmbunătățește abilitățile de socializare.

Pentru că în unele situații nu se poate interveni din diverse motive, imbunătățirea funcționalității respectivei persoane se face prin adaptări ( căști de urechi pentru cei extrem de sensibili auditiv când sunt în medii zgomotoase, haine fără cusături sau etichete pentru cei sensibili tactil, etc)

De multe ori, persoana cu tulburare de procesare senzorială găsește soluții adaptative fără a depăși într-adevăr problema senzorială ( evită aglomerația, nu manifestă interes pentru jocurile de grup în aer liber pentru că nu ar face față provocărilor, etc).

  • Spuneţi-ne cum ar trebui să arate o zi obişnuită din viaţa unui copil cu diagnostic de tulburare de procesare senzorială.

Depinde mult de ce fel de problemă senzorială are acel copil. Spre exemplu, acest copil când se află la școală poate întâmpina extrem de multe provocări, iar dacă cei din jurul lui nu sunt conștienți de dificultățile pe care el le are, viața pentru el poate fi foarte stresantă. Un copil cu sensibilitate tactilă ar trebui să stea la școală în ultima bancă pentru a scădea șansele să fie atins pe nepregătite de alți copii.

Atingerile bruște pot determina reacții chiar violente din partea copilului, acesta fiind mustrat pentru comportament, fără a se interveni de fapt la cauză. Hainele cu care este imbrăcat pot creea un discomfort major, simțind fiecare etichetă sau cusătură ca mii de ace pe piele.

Activitățile ce presupun atingerea diverselor texturi (pictură, lucru manual, etc), sunt refuzate de un copil cu sensibilitate tactilă. Meniul acestui copil poate fi foarte restrâns ca și varietate de alimente acceptate, deoarece nu acceptă diverse texturi ale alimentelor ori temperatura unor mâncăruri. Baia de seară, tăiatul unghiilor sau tunsul sunt adevărate provocări, soldate de cele mai multe ori cu proteste vehemente.

Lipsa unei intervenții specializate pentru un astfel de copil determină atât probleme de comportament pe care acesta le adoptă pentru a evita situații greu de suporat, dar și o stimă de sine scăzută.

  • Ce facem când un copil are dificultăţi pe partea tactilă (subreactivitate sau hiperactivitate, vă rog să explicaţi ce înseamnă fiecare in parte)?

Copilul cu subreactivitate tactilă prezintă manifestări cum ar fi:

  • Nu manifestă nici o reacție la durere, nesesizând că s-a zgârâiat, tăiat sau s-a lovit
  • Nu sesizează că este murdar la gură
  • Nu-l deranjează pietrele intrate în papuci sau nisipul fierbinte de pe plajă
  • Nu simte atingerea decât dacă aceasta este foarte puternică
  • Pare să nu-l deranjeze dacă s-a udat pe haine

Copilul hiperreactiv tactil:

  • Refuză cu îndârjire spălatul pe dinți, pe păr, tăiatul unghiilor
  • Este foarte selectiv alimentar
  • Îl deranjează etichetele, cusăturile și anumite texturi ale hainelor
  • Ține pumnii strânși pentru a evita contactul cu diverse obiecte sau persoane sau tine în mână jucării pe care le acceptă tocmai pentru a nu mai atinge altceva
  • Nu-i place să își bage mâinile în nisip, făină, spumă, etc
  • Nu-i plac jocurile de grup pentru ca să evite atingerile celorlalți copii

Ce putem face pentru acest copil? Putem interveni printr-un program de terapie de integrare senzorială și putem adapta mediul pentru a nu mai fi atăt de stresant pentru el.

  • Întâlnesc foarte des părinţi care, la 4-5 ani ai copilului, refuză să-l lase să îşi ducă scaunul la masă, farfuria la chiuvetă, să care obiecte, etc, pe motiv că este mic şi îl va afecta greutatea. Ce ne spuneţi despre aceste atitudini?

Să nu lași copilul să realizeze aceste activități înseamnă să pui piedică dezvoltării independenței lui. Înseamnă să-l privezi de oportunități de a se dezvolta și de a învăța. Pe de altă parte copilul trebuie să aibă și responsabilități în casă: să-și strângă jucăriile, să-și pună hainele în ordine, să strângă sau să ajute la pus masa. Iar problema cu greutatea e oarecum absurdă. Doar nu ii dai copilului să care 20 de kg.

Greutatea pe care o poți cere unui copil să o ridice nu trebuie să depășească 15% din greutatea corporală. Iar manevratul greutății ajută atât la conștientizarea corpului, dar și la calmarea unui copil agitat. De asemenea, consider ca un copil se simte foarte bine și apreciat dacă ajută la treburile din gospodărie.

  • Cum şi ce trebuie să le explicăm acestor părinţi realitatea?

Cred că părinții trebuie ajutați să conștientizeze că modalitatea în care se comportă cu copiii la vârste fragede va influența personalitatea și gradul de funcționalitate a viitorului adolescent , respectiv adult. Un copil pentru care părinții au făcut totul, va fi un inadaptat, o persoană cu stima de sine scăzută, neîncrezător în propriile abilități.

Și asta e valabil atât pentru copiii tipici, cât și pentru cei cu diverse dizabilități. Faptul că are o dizabilitate nu il ”descalifică” din a învăța cum să se îmbrace singur, să mănânce singur sau să-și pună jucăriile la locul lor, în condițiile în care acea dizabilitate nu-l restricționează fizic de la a face aceste lucruri.

  • Ce se întâmplă cu copilul desincronizat senzorial, dacă nu se începe un program de terapie cu el?

Acest copil se va chinui foarte tare să facă față vieții de zi cu zi. Daca e un copil fără alt diagnostic în afară de cel de tulburare de procesare senzorială, va încerca să se sustragă de la anumite activități la care nu poate participa din cauza sensibilităților pe care le are. Iar dacă e forțat să o facă, totul se va sfârși în izbucniri comportamentale care vor atrage dupa ele consecințe total nepotrivite pentru cauza de la care au pornit.

Dacă e vorba de un copil cu alte afecțiuni ( autism, ADHD, comportamente obsesiv compulsive etc), lucrurile vor sta chiar mai rau. Neținând cont de particularitățile senzoriale ale acestuia, progresele și recuperarea lui vor fi greu de obținut.

De asemenea, e necesar să existe o colaborare și o comunicare bună între toți membrii echipei care lucrează la recuperarea copilului: terapeuți, cadre didactice, familie.

sursă foto: GOOGLE

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

Distribuiți vă rog
De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Oameni cu aripi

De Vorbă Cu Alice Năstase Buciuta: Despre Viața Personală Și Carieră

Distribuiți vă rog

Alice Năstase Buciuta, femeia – carte, din ale cărei pagini am învăţat că iubirile bifate greşit trebuie şterse. Definitiv.

Cum am cunoscut-o pe Alice Năstase Buciuta

O citesc de Alice Năstase de ani al cărora număr nu-l mai ştiu. La fel cum nu mai ştiu nici numărul dăţilor de care m-am mutat în cei 11 ani de când am păşit în Bucureşti. La fiecare mutare am pierdut lucruri dragi, şi printre ele TOATE cărţile lui Alice.

Vă spun asta pentru a confesa unul din marile mele dureri vindecate: când am pierdut-o pe ultima, am jurat că nu voi mai cumpăra niciodată o carte a ei, pentru că într-o dimineaţă de iarnă, într-un tren ce ducea la minciună şi trădare, am citit o poveste scrisă de Alice, în care m-am regăsit dur şi nedrept. Iar iubirea bifată greşit cu care împărţeam geamul aburind a nimic, mi-a spus apăsat: „Citeşti numai tâmpenii! Nu-i adevărat că bărbaţii care iubesc mai multe femei sunt duplicitari, las-o pe Alice asta în lumea ei, şi tu continuă să trăieşti!”

Şi-am trăit. Până am decis să mor. Şi să mă nasc din nou, din Dumnezeu, şi să las în trenuri vechi poveştile care mi-au însângerat inima…

Nu, nu i-am mai cumpărat niciodată înapoi cărţile, (n-o fi fost întâmplător să le pierd rând pe rând şi să nu rămân cu niciuna!) şi încă mi-e teamă s-o fac. Şi teamă mi-a fost şi să o rog să povestim despre marea dragoste. La propriu şi la figurat…

Trăieşte, suflet bun, o dată cu mine, bucuria simplităţii, din povestea femeii care a ştiut întotdeauna că „dragostea e un bonsai”.

Interviu cu Alice Nastase

Cine a fost  fetiţa Alice Năstase?

Alice Năstase Buciuta: Mă numeam Alice Ionescu pe atunci și eram o fetiță care citea mult, ore în șir în fiecare zi, dar care avea și bucuria jocurilor copilăriei la fel ca toți ceilalți copii, căci îmi făcea plăcere să merg cu bicicleta Pegas pe strada noastră sau să mă joc cu mingea sau cu elasticul, cu fetele și cu băieții de pe strada Melodiei din Ploiești, acolo unde am copilărit.

Învățam bine, eram mereu premiantă, deși, paradoxal, nu-mi păcea școala și plângeam în fiecare an la sfârșitul vacanței de vară, îngrozită că vine un nou an de obligații. Dar le duceam la bun sfârșit, căci așa eram și atunci, așa sunt și acum de cele mai multe ori – fie că-mi place, fie că nu, dacă mă apuc de o treabă, mă străduiesc să o fac cu seriozitate.

Cum a devenit fetiţa Alice (în ţara Minunilor), femeia Alice Năstase- Buciuta (în ţara Dragostei)?

Alice Năstase Buciuta: M-am căsătorit prima dată la 25 de ani, și atunci mi-am schimbat numele de fată în cel pe care l-am așezat pe coperta primelor cărți, devenind Alice Năstase. Am fost colegă la facultatea de psihosociologie cu primul meu soț  -eu absolvisem deja Facultatea de Litere, iar dorința de-a mai învăța ceva mi-a dus și ceva experiență în plus, și, iată, întâmplarea de a mă căsători cu cineva care descoperea în același timp, aceleași lucruri ca mine. Tot așa mi-am găsit primele neliniști și întrebări despre cum să păstrezi- sau să pierzi – o relație, și primii mei doi copii, Ilona și Victor, primele mele revelații în materie de maternitate.

Am divorțat când fiul meu avea doar un an și jumătate și am avut câțiva ani de singurătate pe care i-am străbătut destul de greu, dar când Victor împlinise cinci ani, m-am recăsătorit cu Paul Buciuta, soțul meu de acum și din eternitate. Și împreună o avem pe Iza, fetița noastră de 7 ani.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Acum, că am dezlegat misterul devenirii tale, 🙂 spune-mi, te rog, câte ceva despre rolul de mamă. Ce ţi-a adus nou, maternitatea, şi ce a adus … greu!

 Alice Năstase Buciuta: Aș putea scrie câteva cărți întregi pe tema asta și tot nu aș epuiza subiectul. Maternitatea m-a făcut să descopăr adevărata mea capacitate de a iubi, nemărginirea iubirii în care nu există niciun ”dar” și niciun „poate”, nici o ezitare.

Iar greu în maternitate se știe deja ce este, toate lucrurile care vin odată cu condiția femeii în țara noastră, cu lipsa unui ajutor real de la stat, cu alocațiile mizere, cu imposibilitatea să-ți iei concediu de maternitate fiindcă-ți pierzi locul de muncă sau mori de foame cu ajutorul social, toate lucrurile care sunt greu de dus când n-ai sprijin organizatoric, altfel, sufletește nu e nimic greu, dimpotrivă, tot ceeace îți e dat, îţi e dat ca să te înalțe și ca să te învețe.

Maternitatea e un exercițiu sublim către frumusețea sufletului. Se poate ajunge în aceași loc și fără să fii părinte, dar e mai greu, iar drumul e mai anevoios, noi, părinții lumii, suntem norocoși.

Despre rolul de soţie… 🙂 Ce secrete ne împărtăşeşti, pentru  o căsătorie care trăieşte frumos, de 8 ani?

Alice Năstase Buciuta: Nu-mi asum deloc rolul de soție în viziunea tradițională, nu cred că o soție bună gătește și se face că nu vede când o înșală soțul. Căsnicia mea e un parteneriat cu acțiuni egale în toate domeniile și nici n-aș mai concepe să trăiesc altfel.

Nu știu dacă e un secret, e o alegere bună, corectă și eficientă, în care ne simțim în largul nostru unul cu celălalt. Și ne păstrăm iubirea, o întreținem, o prețuim, o respectăm, ca să ne ajungă pentru totdeauna.

Cum este prietena Alice?  Tocmai ai pierdut-o pe Simona Catrina, cu doar o lună în urmă…

Prietena Alice este mută de durere și devastată. Am iubit-o și o iubesc enorm pe Simona, noi am împărtășit una cu cealaltă cele mai adânci secrete, cele mai profunde neliniști, nu ne-am ascuns una în fața celeilalte nici ultimele vini și rușini – ne-am fost una alteia oglindă, adevăr și martor, ne-am fost bucurie și sprijin la greu, am avut o relație de prietenie și iubire din primul an de facultate, când ne-am întâlnit, norocoase, frumoase, inocente, în aceeași cameră de cămin, și apoi am crescut împreună, am învățat împreună, iar toate, absolut toate poveștile de iubire ni le-am împărtășit una celeilalte de la primii fiori până la cele mai de taină neliniști.
Anul acesta, în toamnă, s-ar fi împlinit 30 de ani de când suntem prietene și am fost prietene clipă de clipă, nu ne-am despărțit niciodată, deși viețile noastre ne-au despărțit, uneori, temporar, iar între noi s-au mai așezat și alți oameni.
Peste distanțe și conjuncturi, relația noastră profundă nu a încetat nici măcar o clipă, deși, foarte rar, ne-am și certat pătimaș, apoi ne-am împăcat plângând. Nu exagerez când spun că suntem suflete-pereche. Ultimele mesaje pe care ni le-am scris, chiar în seara dinainte ca inima ei să se răzvrătească așa de neașteptat, se încheie cu Te iubesc. Și era un Te iubesc spus din inimă, chiar dacă inima ei a luat-o razna în dimineața următoare, iar a mea s-a tot poticnit în atacuri de panică de atunci încoace…

 

… Ştiţi cum este să plângi până simţi că ţi se opreşte respiraţia? Asta mi s-a întâmplat în clipa în care Alice povestea despre de Simona… nu mai ai cuvinte. Nu mai ai nimic care să te poată alina… 

Cum iubeşte FEMEIA Alice?

Alice Năstase Buciuta: Nu există decât un singur fel de iubire, aceea curată și întreagă – celelalte sunt aranjamente, convenții, relații din orgoliu sau din interes. Eu iubesc total, fără ascunzișuri, fără pretenții. Iubesc și atât. Și ca soție, și ca mamă, tot așa iubesc, nu fac diferențe.

Despre  dragostea pentru carte  şi cuvânt ne spui …

Alice Năstase Buciuta: Am citit mult și am scris frumos dintotdeauna, mă lăudau profesoarele de limba română pentru compuneri, dar nu am avut curaj să îmi prevăd drum de scriitoare, mi se părea prea mult, mi se părea prea îndrăzneață o asemenea proiecție.

Dar am ales Facultatea de Litere, tot influențată de unul dintre romanele copilăriei mele, fiindcă în La Medeleni fetele din carte, Olguța și Monica, studiau Litere și m-am gândit că ar fi un drum potrivit și pentru mine dacă tot le iubeam într-atât. Și de aici s-au așezat toate. Nu spun că Facultatea de Litere e facultate de scriitori, dar cu siguranță să studiezi în mod profesionist limba și literatura în care scrii și vorbești e un demers folositor într-un destin de om care iubește cuvântul.

Cum s-a născut Revista Tango? A fost ea un vis, o nevoie sau o întâmplare?

Alice Năstase Buciuta: Din 1997 am lucrat în presa scrisă, mai întâi la un cotidian, apoi am avut câteva mici colaborări la reviste săptămânale sau lunare, iar, într-un final, mi s-apropus să fiu redactora șefă a unei noi reviste pentru femei, revista Tabu.

După patru ani petrecuți la Tabu lucrurile s-au așezat în așa fel, încât a și trebuit, dar mi-am și dorit să continui pe cont propriu. Și așa s-a născut Tango, revista pe care astăzi am așezat-o sub numele Marea Dragoste, conceptul în care îmi regăsesc azi toate căutările, spunându-mi mie și celor din jur să nu ne mulțumim cu puțin. Să căutăm, în tot ceea ce facem, nu o mulțumire oarecare, ci chiar marea dragoste.

Mă străduiesc să cuprind în paginile revistei doar oameni de valoare, personalități care pot fi luate ca exemplu. În Marea Dragoste neglijez complet zona mondenă și prezint, lună de lună, interviuri cu oameni de excepție, texte scrise splendid de scriitori de valoare – mă mândresc că Alex Ștefănescu, cel mai valoros, mai iubit și mai titrat critic literar al nostru, scrie alături de noi, așa cum au scris, pe rând, în anii trecuți, și Aurora Liiceanu, și Nina Cassian, și Ileana Vulpescu, și sunt onorată să fi făcut interviuri cu mari regizori, mari actori, mari muzicieni, scriitori, balerini, designeri…

 Cât de importantă ar trebui să fie cariera, pentru o femeie? La ce ar trebui să renunţe ea, pentru a ajunge la succes, şi la ce NU ar trebui să renunţe, niciodată, pentru a urca pe podiumul victoriei?

Alice Năstase Buciuta: Să știi că o viață întreagă am adresat și eu doamnelor intervievate această întrebare, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că o femeie face sacrificii ca să aibă carieră – căci menierea ei e să crească copii – iar un bărbat nu face.

Acum adresez întrebarea asta mai ales bărbaților, fiindcă îmi place să descopăr că și bărbații trebuie să renunțe adesea la bucuria de a sta cu copiii lor ca să ajungă la cariere de top și mai ales să spun lumii, prin întrebarea mea, că așa consider că ar fi firesc, să fim cu totul și cu totul egali pe tărâmul profesiei și al oportunităților și deci și al sacrificiilor din viața personală.

O femeie, la fel ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe la nimic ca să aibă succes în viața profesională, dacă am fi corecți unii cu alții nu ar trebui să renunțăm, nici unii, nici alții, la nimic. Din păcate, lumea e cam strâmbă, în continuare, și oamenii nu sunt informați, nu studiază, nu știu ce înseamnă în mod real egalitatea de șanse și de gen și cât de binefăcător este feminismul – mișcarea socială care susține egalitatea de șanse a femeilor cu bărbații în toate domeniile de activitate – pentru o lume mai corectă, mai frumoasă, mai fericită, mai apărată de nedreptate și de brutalitate.

Nu mai departe de ieri vedeam discursul imbecil al unui individ care a ajuns vicepreședintele comisiei parlamentare pentru egalitate de șanse între femei și bărbați, Iulian Bulai, plătit, așadar din banii bugetului de stat să apere această egalitate, dar demolând-o, efectiv, prin niște ironii ridicole și prin alegerea unor argumente penibile, niște citate culese fără noimă din poeta Ana Blandiana – mare poetă, dar în niciun caz specialistă în problema egalității de șanse, și dintr-un orator antic, Cato, dacă nu mă înșel –  și argumentând de ce nu e de acord cu cauza pe care a fost desemnat s-o apere.

Sau ca să răspund, totuși, și altfel, la aceeași întrebare, o femeie, ca și un bărbat, nu ar trebui să renunțe niciodată la dorința de a se educa, de a învăța mai mult și mai bine în toate domeniile cu care are tangențe și, în niciun caz să accepte posturi precum cea a domnului la care m-am referit, în care, din superficialitate, face lumea să dea înapoi.

 Hai să vorbim puţin despre singurătate. Cum ai defini-o tu, şi ce crezi că aduce bun, în viaţa fiecărui om?

Alice Năstase Buciuta: Noi alegem ce e bun și ce e rău în viețile noastre. Dacă vrem să ne văicărim că suntem singuri – am făcut-o și eu cu vârf și îndesat – atunci avem motive destule să ne văicărim. E greu să fii singur, dar e greu și să fii în cu persoana care nu te înțelege, ești și mai singur atunci. Dacă vrem să ne găsim frumusețea, liniștea și tihna în noi, putem să ne bucurăm de singurătate ca de o perioadă de curățenie, în care să ne împăcăm noi cu noi și să ne pregătim pentru vremea de noroc când vom trăi marea dragoste.

Poate o femeie singură să fie fericită?

Alice Năstase Buciuta: Oricât de mult ar suna a clișeu, până la urmă toți descoperim că fericirea nu este în afara noastră, ci o găsim în noi. Sufletul nostru creează fericirea așa cum privirea noastră creează frumusețea. Cu sau fără cineva alături putem fi fericiți dacă suntem curați, buni, luminoși pe dinăuntru, iar asta o putem dobândi prin exerciții de toleranță, de generozitate, de bunătate, de credință, de meditație, de căutare, de iubire – fiecare are drumul lui.

Mulţumesc, Alice, pentru file de poveste… Şi mă opresc aici… 

Dacă gândurile acestea te-au făcut să simţi că viaţa merită trăită, oricum ar fi, oricâtă ar fi, împărtăşeşte-le şi cu ceilalţi! 

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Tu cum stai cu statul degeaba? Povestea cuvântului care vindecă

Artistii lumii

Tu cum stai cu statul degeaba? Povestea cuvântului care vindecă

Distribuiți vă rog

Am făcut multe nefăcute de când a decis Doamne-Doamne să vin pe pământ. Cu capul în nori și cu picioarele-n pantofi(i altora) de cele mai multe ori, sau în picioarele lor, ca un încurcă-lume ce fost-am de nu știu câte ori, am privit spre cer cu o sete de ploaie pe care nu cred s-o ai decât când cutreieri Sahara și-ți uiți sticluța acasă. Ori prin gări pe unde te-au podidit lacrimile în brațele vreunei foste iubiri.

N-am avut stare de când mă știu. Mama zice că dacă m-aș fi născut în ăste vremuri, eram imbuibată de pastile de liniștire. Aș fi fost pacientul psihiatric cel mai de dat exemplu de „nici o șansă la recuperare”.

Din sac în lac, din lac în puț și din puț în brațele bărbaților care-mi miroseau nevoia de hai-hui, și îngenunchiau pentru o viață de hoinareală prin lume. De drag. De dor. De sete de dragoste nemaigasită ce aveau și ei.

Peste tot trubadură, pierdută, uitată, cumpărată,vândută, numai să nu stau în propria-mi viață. Că mi-era groaznic de plictis.

N-aveam stare, cum n-am acum leac. Leac pentru singurătatea frumoasă în care mă dau. Mă legăn în propriu-mi destin și-mi e bine. Mă săturasem de gări pustii, în care așteptam trenuri ce n-aveau să mai vină niciodată. Ori în vreunele pline, dar care nu-mi aduceau decât întrebări de DE CE? De ce pentru mine nu vvine nimeni? Să-mi facă măcar cu mâna, nu să mă ieie cu sine.

Visam să mă răpească vreun el pe-un cal înaripat. Să fac eu cu mâna femeilor invidioase că le-am fost alegere bărbaților pe care ele îi iubeau de le săreau tocurile din focuri arzânde a chin.

N-aveam stare, c-aveam o mare prea plină de cuvinte, s-o cutreier. Lăsam în urma pașilor mei urme de răni, pe care uneori femeile fără stare, ca mine, se porneau la descoperit comori ce credeu că  le-am vândut eu, de-am ajuns așa bogată, să nu-mi mai pese cât costă o viață.

Ele n-aveau habar că la capătul drumurilor mele se aflau pumnale

N-am stat niciodată degeaba. Eu n-am știut ce-nseamnă liniștea. Pacea. Războiul era singurul care mă împăca.  La fiecare apăsare pe tragaci. Cu mine. Ori cu vreo iluzie că fi-voi iubită pe viață și pe moarte.

Și vă rog să mă credeți că n-am murit niciodată degeaba. Din toate viețile pe care le-am avut, n-am regretat niciuna. Azi mă plimb prin lume cu o sacoșă cumpărată de la Cărturărești, pe care scrie simplu, cu cerneală neagră, mirosind a iubiri celebre, „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit!”

Și mă opresc uneori, pe pervazul lui Dumnezeu, vorba Anei Barton, o altă femeie-cuvânt căreia-i datorez una din vieți, și-L întreb, chinuită de nerăspuns:

Cum m-ai suportat atâția ani, Bătrâne? M-am oprit în atâtea gări pustii, am alergat după atâtea trenuri,  m-am tăiat pe suflet, moartă de foame, mi-am ispășit cuminte condamnarea la chin,  și Tu ai rămas tot acolo, așteptându-mă din cutreierat…

De vreo 4 ani încoace, lume dragă, m-am vindecat de nestat. Hiperkinetisme, ori cum s-or scrie diagnosticele marilor doctori ai lumii.

Dar n-am putut niciodată să stau degeaba. Am ales să le inserez în vene și eu, altora, viață. Într-o carte care să le dea viață. Măcar până ”coborâm la prima”, vorba lui Tedy Necula. Unde ne-om da jos și mâna cu toții, zâmbind a sătui de degeaba.

De câteva zile scriu și dorm sacadat, în același ritm nebun în care odată alergam după amăgiri, să pot trăi.

Mă așez în fiecare zi la laptopul vechi de când viața-mi trecută, pe-un scaun de pe vremea vreunui răposat care-a avut grijă să-mi spună că nu-s suficient de frumoasă cât să m-aleagă pentru toată veșnicia, mulțumesc celor de la Side Sleeper pentru că au făcut din visele mele cuvânt pentru filele rupte din mine, și celor de la BetterSeat pentru că spatele meu nu se mai întoarce azi Feților Frumoși, ci unui trecut în care aveam dureri la fiecare pas. De suflet. De moarte, de dezastru și din dragoste.

Nu știu cum s-o numi cartea în care hoinăresc acum, dar știu că vouă vă va fi spre vindecare, cum mi-a fost mie, spre învățat să stau. În propria-mi viață.

Mulțumesc, SideSleeper și BeeterSeat pentru că v-ați oprit și-n gările femeilor care așteaptă să coboare cineva, să le ia durerile. Că-s mame, mame de mame sau copile de părinți, vă mulțumesc pentru că le ajutați să aibă, măcar o dată-n viață, un somn, un pas, un vis, un gând și-un destin. Să-l lase moștenire pentru vecia ce așteaptă după colț.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
”Cum ți-a plăcut la film?” Româno-engleza românului englezit

Uncategorized

”Cum ți-a plăcut la film?” Româno-engleza românului englezit

Distribuiți vă rog

Postarea aceasta nu se vrea a fi o modalitate de a denigra. Ci una care atrage atenția asupra folosirii corecte a  limbii române. Vă rog eu mult, citiți și dați mai departe, că pe unii din români rău îi zgârie pe creier exprimarea asta tot mai des folosită.

  • Cum ți-a plăcut conferința, Monica? mă întreabă cineva
  • Cum ți-a plăcut la film? întreabă un altul
  • Cum îți place cursul?
  • Cum ți-a plăcut prăjitura?

Și lista ar mai continua mult și bine. În utlimele 3 luni am auzit exprimarea aceasta de cel puțin 100 de ori. Nu știu dacă e nouă ”în trend”, însă face atâta zgomot în mintea mea, că simt că dacă nu zic azi, îmi explodează drept în moalele capului bomba cu ceas, numită româno-engleză.

Să nu fiu înțeleasă greșit, respect persoanele care știu foarte bine limba engleză. Respect tot ce e valoros în lume, dar când ajungem să combinăm totul și să facem din limba română un ghiveci cu legume stricate, mă enervez. ”Mi se trage” de la doamna profesoară  Liana Poenaru, cea de la care am moștenit și dragostea pentru cea mai frumoasă limbă din lume, dar și boala numită ”vorbește, omule, corect!” 🙂

Împrumutăm cuvinte din limba engleză, împrumutăm expresii, ba chiar am ajuns să nu mai știm cum se spun în română anumite cuvinte, de-atâta engleză ce e-n noi. Nu zic că e greșit sau că suntem fițoși; ce zic este că dacă vrem să vorbim în engleză, s-o facem până la capăt, dar să respectăm, vă rog eu mult, limba română, nepunându-i în cârcă exprimări care o fac de rușine.

Că ”Limba noastră-i o comoară” am învățat în școala primară, și de atunci continuu să cred că așa este, de aceea aș vrea atât de mult să ne oprim puțin din a crea cuvinte/expresii care o denigrează.

Așadar, dacă mi-a plăcut ceva înseamnă că mi-a plăcut, nu am ce răspuns să mai dau. Mă poți întreba:

  • Ți-a plăcut la eveniment?
  • Ți-a plăcut cursul?

Sau:

  • Cum te-ai simțit la seminar?
  • Cum te simți la festival?

Sau:

  • De ce ți-a plăcut piesa?/ Ce ți-a plăcut la piesă?

Însă să știi că mi-a plăcut și să mă mai întrebi și CUM, pur și simplu îmi zgârie timpanele. Dacă ești un american stabilit în România te înțeleg, și eu aș greși în exprimare dacă m-aș trezi peste noapte într-o altă țară. Dar ca român, să-ți stâlcești limba asta frumoasă, că știi tu că în engleză se zice ”într-un fel cam așa”, e de plâns.

Nu vreau să sune jignitor ce spun, toți facem greșeli. Dar aș vrea să fim puțin mai atenți la ceea ce aducem în limba noastră de prin vecini. Și dacă tot aducem ceva, să aducem spre a ne îmbogăți și noi, nu spre a ne face limba de rușine. Că țara … nu mai vorbim de ea…

Acestea fiind spuse, mă întorc la ale mele.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

Distribuiți vă rog
Ce înseamnă să fii psihopedagog? Întrebare cu răspuns variabil, între paranteze pătrate:)

Copii cu nevoi speciale

Ce înseamnă să fii psihopedagog? Întrebare cu răspuns variabil, între paranteze pătrate:)

Distribuiți vă rog

Dragoste, mai presus de orice!

Prima zi la munte, la învățat:). Stau până luni, să nu ne jucăm cu jumătăți de măsură. 🙂
Nu la distracție si odihnă, dacă asta credeaţi! Am venit să învăț încă şi mai mult decât până acum, să iubesc necondiționat.

Lucrez cu copii. De 13 ani. Nu poate fi meserie mai frumoasă decât a mea. Pentru mine…
Învăț în fiecare zi răbdarea.

Când un copil are probleme de comportament, (loveşte, muşcă, zgârie, etc) te dor până şi clipele. Ai momente în care simți că ți-ai ratat cariera. La propriu… pur şi simplu, din eşec după eşec, ajungi de multe ori să crezi că e vina ta. Că tu nu eşti suficient de bun în ceea ce faci.

E greu. Dar mai frumos nu poate fi nimic, atunci când reuşeşti.
E greu atunci când nu ştii motivul pentru care copilul ţipă. Sau loveşte… Sau…
Tu trebuie să presupui. Să analizezi. Să încerci. Iar şi iar.
Am plecat la 9.30 spre Breaza. Ne-am oprit la Mc Donalds să cumpărăm Angry Birds :).

După 2 minute aflăm că nu mai au.

„Vreau Angry Birds!”

„Doamna spune că nu mai au, puiule!”

„Vreaaaaau. Te rog…”

„Ştiu ca vrei. Si îmi pare tare rău că nu mai au. Ştiu că suferi. Pot să-ţi dau o mega îmbrățișare şi să cumpărăm altceva.”

„Nu vreau altceva. Vreau Angry Birds.”

„Puiule, ştiu că e foarte greu. Nu pot decât să îți cumpăr altceva.”

„Scoate banii. Ia din geam.” (Din vitrină )

„Am bani. Dar nu au de vânzare. Îmi pare tare rău …”

„Sună pe mami. Să ne dea bani.”

Scot banii din portofel. Să înţeleagă că nu banii sunt problema.

„Uite, am bani. Nu sunt Angry Birds. Hai să -ți alegi altceva sau ieşim fără să cumpărăm.”

„Nuuuuu . Eu vreau Angry Birds.”

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

„Ştiu că vrei. Îţi spun ultima dată. Apoi alegi dacă vrei să iei altceva sau ieşim. Te iubesc tare mult, şi să ştii că şi eu aş suferi mult dacă nu aş mai găsi ceva ce mi-aş dori, insă…Nu mai au Angry Birds.”

„Nu mai au…” se opreşte din plâns şi se uită în gol…

Vine doamna vînzătoare: „Doamnă, am fost atentă la dvs. Câtă răbdare aveți! Vă dau din spate.”

„Multumesc. Uite, puiule, doamna ne aduce de la ea. Te-a vazut că suferi şi îţi aduce.”

„Aduce? Cumpărăm Angry Birds?”

„Da. Acum vine. ”

Cumpărăm. Plecăm.

Mulțumesc, Doamne, pentru ajutor! 🙂

 

sursă Foto: Pensiunea RAZĂ DE SOARE
Plecăm. Ne jucăm de la 13 la 19.00 într-una, apoi vine seara: „Vreau la mami. Să vină mami.”

Sursă Foto: Pensiunea Rază de soare

De data asta nimeni nu poate interveni :). Oare cum se va rezolva? Ce credeţi? 🙂
Ştiu sigur că nu va mai veni nimeni să aducă pe mami. 🙂
„Mami nu poate veni. Mergem noi înapoi luni.”
„Nu luni. Hai la mami.”
„Nu se poate. O SUNĂM pe mami. Dar nu putem merge la ea.”
Plâns.  Iar plâns. Iar plâns.
Îmi vine în minte ideea de a-i explica: „Dormi 3 nopți cu mine. Apoi mergem acasă. Uite, hai să îţi explic. numărărm pe degeţele: unu, doi, trei! Vineri, sâmbătă şi duminică! când vine luni, mergem înapoi la mami! Hai să îţi arăr şi pe telefon, să vezi exact: uite, încercuim vineri şi luni. când ajungem la ultimul cerc, plecăm acasă.”
Punct ochit!:)
Repetă de cel puțin o mie de ori: „Dorm 3 nopţi cu tine, apoi mergem la mami!”, apoi mergem să ne uităm la Tom si Jerry:).
Gata ! 🙂
A trecut.

sursă foto: Pensiunea Rază de Soare

Cea mai frumoasă viață: să te joci şi să înveți. Iubirea necondiționată. Răbdarea supremă :).
Multumesc, Doamne, pentru … tot!!!
Sunt cu adevărat binecuvântată.
Am spus „Noapte bună!” Câinilor, căţeilor, căluţului şi copiilor, apoi a adormit la Tom şi Gerry.
Poate cineva spune că e obositor să fii psihopedagog? 🙂
Eu zic că nu … 🙂
Noapte bună! 🙂

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube, AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici !

 

Distribuiți vă rog
Assign a menu in the Right Menu options.