Oameni cu aripi

Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“ Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

Distribuiți vă rog

Ana Barton: „Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă.“  Când între cuvânt şi artă este Dumnezeu

 Actul I

Pe Ana Barton o citesc de mai bine de 3 ani. Fără să mă satur. Vorbește dureros de adânc. Când i-am auzit apoi, la propriile lansări de carte, graiul, m-a vindecat simplitatea-i din glas.

Mi-aduc aminte că i-am trimis, în urmă cu ceva ani, un articol pentru Catchy. Cu teama unui refuz, a unei respingeri brutale, de: „N-ai nimic de spus. Scrii numai tâmpenii!”. Dar n-a fost așa.

De acel diagnostic fatal, „nebunie”, pus de lume, mi-a depins zborul până la ea. Prea se acumulau simptomele pe foi mâzgălite cu sânge. Alea, din sufletu-mi. Şi cum remediu natural, să le înăbuşe, nu mi-a găsit nimeni, m-au trimis la psihiatrie. C-au zic că acolo oi avea vindecare. De nebunie, zic.

Am încurcat drumul se pare, că, într-o zi, aripile mele s-au oprit la Ana. Da, cea cu „inimă roşie cu lapte dulce”. De plăcut, mi-a plăcut tare mult la ea. Pastilele ei nu dădeau efecte adverse, nu te ameţeau şi nu trebuiau luate în doze mari, la ore fixe. Te dureau însă leacurile ei.

Poftiţi la o cană cu lapte, de vă-ndulciţi şi voi! De vindecat e cale lungă, fără curajul de-a vă pune şi voi aripi de drum.

Intru în curte, mă aşez pe scaunul alb, din foişor, şi aştept. Ana e roşie. Ca inima-i. Ne-apucăm să povestim.  Întâi despre online.  Aflu că a început să existe pe Facebook în 2013, îndemnată cumva de fratele ei, că în online a avut loc şi debutul său literar – scria pe o platformă de bloguri – şi că blogul ei personal are o poveste pe care nu ai cum s-o confunzi cu alta.

Vreți să zburaţi cu noi?

Aripi de Drum: Cum a fost cu blogul personal?

Ana: Petronela Rotar m-a împins efectiv. Ea mi-a făcut pagina de Facebook, ea a ales numele blogului, „Inimă roşie cu lapte dulce”. E un titlu al unui text de al meu, dar ei i s-a părut că mă reprezintă; eu mă gândeam deja de șase luni la un nume potrivit pentru blog, dar nu eram mulțumită de niciunul care-mi trecuse prin cap. Asta era la un an de la momentul în care începusem să devin activă pe Facebook, pe când nu ştiam ce e ăla like, nu ştiam să citesc mesaje. Vedeam eu că acolo e un plic roşu, cu nişte numere, dar nu îmi trecea prin cap să îl deschid. (Râde. Râsul simplităţii şi al sincerităţii din care înveţi să fii OM. )

Aripi de drum: Care a fost drumul de la blog la carte?

Ana: La foarte puțină vreme după ce am lansat blogul, am primit două propuneri de publicare a unei cărți, la distanță de două sau trei minute una de alta, m-am mirat tare de coincidență. Eu nu mă gândisem să bat la uşa niciunei edituri, considerând că, dacă aş fi avut vreo importanţă editorială pentru cineva, aş fi fost căutată. Am ales HergBenet și mă bucur că am acceptat propunerea lor, pentru că Alexandru Voicescu este un editor cu care se lucrează foarte bine, având în vedere că eu nu sunt un scriitor cu care se lucrează chiar uşor.

Aripi de Drum: De ce?

Ana: Sunt foarte pretenţioasă, nu las lucrurile din mână, până nu-mi plac din toate punctele de vedere. Mai mult decât să mă mulţumească, trebuie să-mi şi placă. Nu-mi dau acordul până la ultima literă, ultima tuşă de imagine. Vreau să le știu pe toate. În plus, sunt şi redactor de meserie…

 Mă gândesc la faptul că ar fi bine ca mulți oameni care scriu să ştie meseria ei de bază şi dau năvală s-o întreb. Răspunsul ei îmi arată, încă o dată, că bucuria vieţii vine din pasiunea cu care facem ceea ce facem.

 Aripi de drum: Care e meseria ta de bază?

Ana: Păi, ştiu eu care e meseria mea de bază? Chiar nu ştiu. Am făcut destul de multe. Dacă ar fi să mă iei după şcoală, ar trebui să-ţi spun că sunt profesoară, dar, dacă nu am predat, nu aş putea să-ţi spun că mă numesc profesor. Mi se pare o impietate, profesori sunt cei care practică, nu unul care are diploma, care ar putea preda. Eu sunt la categoria aş putea, sunt eligibilă, dar nu am voie să mă numesc profesor. E o profesie foarte grea, cu o responsabilitate foarte mare, pe care eu, când am terminat facultatea, nu am fost pregătită să mi-o asum. Sunt redactor, publicist, om de comunicare… deşi… la cum arată comunicarea pe alocuri astăzi, ca un Babel, nici nu-ți vine s-o mai numești așa.

Aripi de Drum: Începuturile tale într-ale scrisului?

Ana: Scriu de la 5 ani. Scriam pe hârtiuţe, scriam pe frunze, scriam pe ce reuşeam: pe uşa de la magazie, pe cimentul din curtea bunicilor. Că sunt şi o artistă plastică fără talent.(Râde.) Făceam în mintea mea scenarii de film. Am scris literatură de la 5 la 15 ani, apoi de la 15 la 37 am tăcut. N-am considerat că am ceva de spus timp de 22 de ani. Mă refer la literatură. Am început să fac publicistică pe vremea când online-ul nu exista. Primul text pe care l-am publicat a fost la 20 de ani. Era un eseu cu temă teologică,  într-o revistă culturală din Republica Moldova, care se numeşte „Contrafort”, cu titlul: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”, un citat din Evanghelie. Mai departe, am scris cronici literare la „Contemporanul”.  Apoi, făceam interviuri cu scriitori, cu plasticieni, cu actori, cu artiști în general. Scriam mult despre expozițiile de artă plastică, fără să fi avut vreodată pretenția că ele ar fi fost cronici plastice.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 Aripi de drum: Ceea ce faci acum e pasiune?

Ana: Da. Niciun domeniu în care am lucrat nu a fost dezlegat de comunicare. Deşi e un cuvânt pe care nu-l prefer, pentru că s-a demonetizat în ultimii ani. Îl evit și eu cum pot. Dacă vrei, sunt omul cuvântului. Deşi mă străduiesc să nu fiu doar om al cuvântului, ci să fiu şi om de cuvânt. Asta îi face uneori pe oameni să spună despre mine că sunt de modă veche, justiţiară, inflexibilă. Nu-i contrazic. Dar eu sufăr foarte tare când cineva nu-şi ţine cuvântul. Nu-i spun, dar sufăr.

Aripi de drum: Zi-mi, te rog, ce e pentru tine cartea?

Ana: Cineva. Nu ceva.

 Simt o lacrimă cum îmi izvorăşte, brusc, din suflet. Ana Barton, omul care personifică slova. Care recunoaşte, azi, că „La început, a fost cuvântul.” A FOST, pur şi simplu.

 Ana: (cartea) E, de fapt, mai multe cineva-uri, nu mă refer numai la personaje acum, mă refer și la mine, cititorul. Eu sunt mai multe cineva-uri în timp ce citesc o carte, motiv pentru care consider că o carte este o casă, o stradă, un cartier sau o metropolă. Dar ceva NU. La mine, cărţilor nu li se îndoaie paginile, li se pun semne de carte. Colecţionez numai semne de carte. E ca atunci când o femeie vede o bijuterie la o altă femeie şi i se scurg ochii. Aşa mi se scurg mie ochii când văd un semn de carte. E greu pentru cineva să înţeleagă şi cam încerc să ascund asta. (Râdem) Când citesc o carte, semnul din ea trebuie să se potrivească la început cu coperta și cu titlul. Citind cartea, apoi, s-ar putea să se schimbe şi semnul, în funcţie de cum e ea. Şi trebuie să-i găsesc altul, să i se potrivească ei. Nu mă mai interesează coperta și titlul. E o formă de nebunie.

Aripi de Drum: Ai o altă pasiune, în afară de scris?Sau un alt talent?

Ana: Da. Dar sunt două lucruri diferite. Am un alt talent, cel gastronomic, care e uriaş. Eu gătesc cum scriu. Intru într-un fel de părăsire parţială a concretului. N-am reţete, ci gătesc în funcţie de starea pe care o am, de lucrurile la care mă gândesc. Dacă vorbim despre pasiune, e dansul. Mă simt cel mai bine reprezentată în dans. În scris, în al doilea rând. Dar în scrisul meu se simte dansul, nu?

Aripi de drum: Şi nu faci nimic cu pasiunea asta?

Ana: Ba fac, dansez eu cu mine. Nu am fost la cursuri, dar ştii cum e? Aşa cum omul se roagă el cu sine, în spaţiul lui. Pentru mine, există un spaţiu de intimitate –chiar dansul e „spațiul“ acela binecuvântat  –şi e foarte asemănător cu momentul de rugăciune. Nu mă interesează să am spectatori. Nu există repere exterioare, validări, dansul meu este ceea ce mă reprezintă pe mine, ce simt eu, nu am nevoie să mă vadă cineva. Cumva e şi firesc, pentru că primul sport pe care l-am făcut a fost gimnastica ritmică şi poate că s-au suprapus lucrurile în mintea mea când eram copil şi așa am rămas cu dansul.

Aripi de drum: De ce ai renunţat la gimnastică?

Ana: Pentru că profesoara i-a rugat pe părinţii mei să-mi facă vârsta osoasă şi au stabilit că voi creşte mult pentru o gimnastă. Nu doar că nu voi putea face performanţă, dar îmi voi şi crea probleme grave de sănătate. Şi atunci tata m-a luat de la gimnastică şi m-a dus direct la baschet.

Aripi de drum: Ai vreun regret că nu ai mers pe calea aceea?

Ana: Nu, nu. A fost o etapă. Atunci am avut sentimentul că mi s-a luat ceva, un sentiment de pierdere. Şi la 9-10 ani nu ştii să gestionezi pierderile… nu ştim noi acum, că suntem mari, darămite atunci. Nici nu mi-a plăcut baschetul foarte mult, motiv pentru care, peste un an,m-am dus la handbal. Făceam sport de performanță, antrenamente de patru ori pe săptămână.

Aripi de drum: Care dintre aceste pasiuni, scrisul şi gimnastica, te reprezentau mai mult atunci?

Ana: Nu m-am gândit niciodată. Nu-mi dau seama … dar nu luam scrisul în serios. Gimnastica, în schimb, o luam în serios. Aşa cum o vedeam când eram copil, era o chestiune de plăcere. Eram foarte încântată.

Dar la sport aveam şi răspunsuri. În clipa în care vine antrenorul şi îţi spune: „Extraordinar, nu am mai avut de mult aşa un copil!”, asta contează enorm. Pe când la scris… nu ştia nimeni ce scriam. Consideram că scriu pentru că citesc. Nu dezlegam lucrurile, mă gândeam că citesc mult şi că, probabil, ceva din ce citesc mai şi iese. Nu mi se părea că sunt vreo talentată, chiar dacă învăţătoarea îmi spunea că scriu foarte frumos.

Aripi de drum: Se trăieşte azi din scris?

Ana: Nu.

 Spune un „Nu“ atât de apăsat, că îţi taie răsuflarea. Şi-atunci începi să dori. Tu, om care crezi în cuvânt mai mult decât în orice… Apoi, tace. Pentru câteva clipe.

Eu sper că există în România oameni care trăiesc din scris şi sper ca aceia care o fac să fie valorile literaturii contemporane. Ar fi o speranţă pentru această societate. Pentru mine, ca român trăitor în zilele astea, nu neapărat ca scriitor. Şi pentru axiologia acestei societăți, pentru recuperarea criteriilor de valoare sănătoase. Altfel, nu… nu se cumpără carte în România, şi atunci, cum să trăieşti din scris?

Tirajele cărţilor sunt foarte mici, iar autorul primeşte, la rându-i,un procent mic din prețul unei cărţi; nici editurilor nu le e deloc ușor să reziste pe o piață în care cartea este cumpărată de foarte puțini oameni, raportat la populația țării. Poate oamenii nu ştiu asta şi au impresia că scriitorii trăiesc bine-mersi din cărți. Nici pe departe.

Aripi de drum: Poate doar să aibă o meserie în domeniu, să aibă un salariu din care să se întreţină şi, pe lângă asta, să şi scrie…?!

Ana: Păi, toţi facem asta, să supravieţuim. Dar a avea un serviciu cu program normal, după care mergi acasă, de la muncă, e „mirabil“ pentru artă; aș pune două rânduri de ghilimele. Imaginează-ţi că, după o zi la serviciu, după ce faci piaţa, după ce termini și treburile casnice, deschizi debaraua şi-i spui inspiraţiei: „Draga mea, acum!” Nu funcţionează lucrurile aşa. Nu în artă.

Sper însă că niciuna dintre marile valori ale literaturii române contemporane nu se duce la muncă de dimineaţa şi până seara, iar seara, după îndeplinirea obligațiilor de serviciu,se-apucă de scris. Ar fi o crimă… (Accentueză, parcă plină de revoltă.)

În mod normal, oamenii ar trebui să poată trăi din cărţi. Nu să fie miliardari, ci să-şi poată plăti nişte facturi şi să aibă ce mânca, ce îmbrăca, să poată să-și cumpere o carte, să vadă un spectacol de teatru, să poată merge la un concert. Şi să se ocupe de arta lor, aia să fie munca lor, doar aia.. Aşa ar înflori artele. Dar, în situaţia în care toţi artiştii din România au serviciu ca să poată trăi…  scriu în timpul liber. Pictează în timpul liber. Dar ce, muza vine vineri seara, când ai terminat tu săptămâna de muncă, și stă până duminică seara, că luni te duci tu la muncă?

 Tragic, zic eu.  Ana se întreabă, ironic poate, întrebându-i pe cei ignoranţi…

Aripi de drum: Crezi că în alte ţări e altfel, se poate trăi din artă?

Ana: Da. Uită-te la J.K. Rowling. Este multimilionară. Multimilionară însă este şi fata care a scris „Mănâncă, roagă-te, iubeşte!”, care e o telenovelă, o carte mai degrabă motivaţională; din punct de vedere literar, nu e valoroasă. Dar astea două sunt exemple de oameni care chiar s-au îmbogățit din scris, exemple „extreme“. Scriitorii trăiesc din lecturi publice în străinătate, din participări la evenimente, la festivaluri de literatură. Acolo, din acest punct de vedere, firescul s-a instaurat de mult. Nu câștigă mult, dar pot trăi din arta lor, pot măcar supraviețui. La noi, artele încă sunt considerate de majoritatea ca fiind hobby-uri. Păi, cum să-i plătești pentru hobby-urile lor, frate?!

Aripi de drum: E vreo şansă?

Ana: Da. Sistemul de educaţie. Este singurul. Dacă vor exista nişte muguri ai schimbării peste 20 de ani, eu o să consider atunci că este minunat. Cum ai putea să faci generaţii întregi să înţeleagă ce înseamnă valoarea, fără să-i tratezi pe ei înșiși, pe copii, pe tineri,ca pe nişte valori? Sistemul nostru de învăţământ nu face asta. Şi atâta vreme cât tu îi tratezi ca pe nişte receptacule de informaţie şi ca pe nişte reportofoane care trebuie să redea informaţia, ce aştepţi să înţeleagă ei despre valoare? Cum să aprecieze ei cultura, să ştie că ea poate transforma în  sensul bun societatea, că de acolo va veni și cultura civică –ştii bine că nici ea nu există –, că acolo este cheia? Oamenii ăştia, dacă vor  învăţa lucrurile astea la şcoală, vor şti nu doar să fie ei înşişi cetăţeni mai buni, ci şi să trăiască într-o familie, li se vor oferi nişte înțelesuri, niște valori. Aceasta este o societate misogină, xenofobă şi, atâta vreme cât lucrurile despre care am vorbit mai devreme nu li se predau copiilor, vom avea în continuare generaţii întregi de misogini şi de xenofobi. Care  poate nu vor mai şti nici cum au ajuns misogini și xenofobi, nici măcar nu-și vor da seama că sunt misogini și xenofobi, dar vor fi, pentru că au fost părinţii lor şi au învățat de-acasă asta, fără să aibă habar că-nvață din exemplul părinților. Educaţia de sistem, cea de la şcoală, va trebui să fie făcută în aşa fel încât să cureţe această societate de reziduurile îngrozitoare, de toată zgura care o face nefuncţională. Nu, altă şansă nu există. Foarte puțini oameni sunt interesați de cultură, să nu mai avem noi impresia că România înseamă câteva zeci, hai, sute, de mii de oameni care trăiesc și cultural. Suntem nouăsprezece milioane în țară și cel puțin două în afara ei. Parcă așa suna ultimul recensământ.

Sunt mulţi, sunt milioane de oameni care nu ştiu la ce folosește cultura pe lume. Pe de altă parte, ar fi normal să mergem şi noi către tineri, la început prin voluntariat. Eu de asta merg în şcoli şi în licee. Mă duc şi mă voi duce întotdeauna cu toată dragostea, pentru că am văzut ce nevoie de dialog au oamenii tineri, dialog, nu predare-primire de informație. Hai să-ţi spun ceva, Monica. Pe mine m-au invitat în școli și licee nişte profesori. Din fericire, există profesori în România cărora le pasă de elevii lor de-adevăratelea, nu-și îndeplinesc doar îndatoririle de serviciu. Din discuţiile cu acei tineri am înţeles că setea lor de dialog firesc nu are legătură doar cu sistemul, cu instituţia deînvăţământ, ci are legătură cu toată viaţa lor. Ei nici cu părinţii lor nu pot vorbi. De ce? De ce părinţii lor nu încearcă măcar să vorbească pe limba lor? Pentru că au fost educaţi în acelaşi sistem abuziv, şi lucrurile astea se perpetuează în acest fel. Eu zic că trebuie  să ne strângem câțiva, să mergem către ei, să mergem și la țară, să vadă oamenii de acolo şi altceva, să înţeleagă că existăşi altceva. Povestea cineva care a avut un proiect cu spectacole de teatru în şură. Fascinant! S-au gândit că nu vor avea deloc succes. Nu au avut succes, ci a fost o nebunie. Cât de dornici erau oamenii să vadă o reprezentație, însă nu se duce mai nimeni către ei. Poate există şi primari vrednici care se gândesc la viaţa culturală, dar cât de mulţi? Dacă ar fi fost mulţi, s-ar fi văzut, iar ceea ce se vede, din păcate, vedem toţi. Trebuie doar să ieşi în stradă, și observi imediat cum stau lucrurile. Noi trăim în nişte enclave, în care ne ştim unii pe alţii, unii cu alții.E minunat, mă bucur, şi eu trăiesc într-o astfel de enclavă, care, dacă nu ar fi existat, aş fi fost sufocată. Dar nu e de ajuns…

CONTINUARE… Miercurea viitoare, 24 august 2016.

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu