Oameni cu aripi

Ana Barton: „Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“

Distribuiți vă rog

„Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc pe Dumnezeu, L-aş face să râdă.“ Despre esenţa lumii şi artă, continuăm să vorbim cu Ana Barton, pentru că e miercuri, deci e interviu. E Actul  II al interviului cu Ana Barton, aşa cum v-am promis săptămâna trecută. Aici.

Puneţi-vă Aripile de Drum, căci fi-va nevoie de un zbor peste timp, în viitor!

Aripi de drum: Cum îi învăţăm pe tinerii care au pasiuni, că nu trebuie să renunţe niciodată la visul lor? Am trăit umilinţa de a fi ignorată şi chiar condamnată pentru pasiunea mea de a scrie. Singurul care m-a încurajat a fost profesorul de matematică, din generală. Tinerilor cărora li se spune să termine cu pasiunea şi să înveţe, să tocească, ce le spunem?

Ana: Vorbim de profesiile vocaţionale. Păi, cum copilul ăla să fie dornic de a merge către o profesie vocaţională, în condiţiile în care, când ajunge adolescent, înţelege foarte clar că oamenii nu pot trăi din asta? Cum? Vin părinţii şi profesorii şi îi toacă … cum astfel, într-o societate, să încurajezi oamenii să meargă înspre profesii vocaţionale?

Aripi de drum: Măcar cum să-i ghidăm astfel încât să ajungă la visul acela?

Mi-aduc aminte de clipa în care, în urmă cu 11 ani, când am intrat la facultate, cineva mi-a spus: „Monica, în România, cu arta, mori de foame! Du-te pe nişa ta, de psihologie, învaţă cât poţi, fii, nu bună în ceea ce faci, ci foarte bună şi abia după 30 de ani gândeşte-te să faci artă! Să ai cu ce trăi!”.

Mi-aduc aminte şi mă doare realitatea asta. Azi, la 30 de ani…

 Ana: Eu nu îi pot spune unui tânăr : „Du-te şi doar pictează sau doar scrie, şi trăieşte din asta!”  Nu pot, pentru că eu ştiu că nu se poate trăi din artă în România. O să-mi spui că există Adrian Ghenie şi o să-ţi spun DA, însă lucrările lui nu se cumpără în România, Monica.Cum să-i spun unui tânăr să meargă numai înspre pasiunea lui, când ştiu că aici artiştii mor de foame?

Aripi de drum: Ce rămâne de făcut?

Ana:  Pentru că nu-i pot spune: „Fii un visător” pe care societatea îl va marginaliza, fără doar şi poate, n-ar rămâne decât să-i spun: „Nu renunţa la visul tău, dar trebuie să faci ceva din care să trăieşti. Şi vei vedea când vei putea să împaci lucrurile astea şi când vei putea intra pe un culoar în care vocația ta să poată deveni profesia ta.”

Pe  de altă parte, nu cred că oamenii au o singură vocaţie, şi aici vorbesc din experienţa mea. Dacă eu n-am o singură vocaţie, nu-mi imaginez că sunt vreo excepţională. Cred că toţi oamenii au mai multe talente. Eu, de exemplu, aş fi fost un avocat foarte bun. Şi acum îmi pare foarte rău că nu am făcut Dreptul. Mulţi scriitori români au fost avocaţi. Aş fi putut să şi scriu.Mi-aş fi putut asigura şi existenţa, ba chiar la un nivel incomparabil cu cel de astăzi. Însă atunci aşa am decis eu, mai bine zis așa m-am încăpățânat eu. Dacă e vreo decizie pe care s-o regret, nu este una din copilărie, ci este aia în care am zis că eu fac Litere, nu Drept.

 Aripi de drum: Am fost foarte impresionată să aud ideea ta de a merge în şcoli, pentru că mi-am promis, când am plecat din oraşul meu natal, Băileşti, că peste ani, voi merge acolo, să le vorbesc tinerilor despre artă. Mi-am promis că nu voi renunţa la visul meu şi, când mă voi întoarce, le voi aduce o carte a mea.

 Ana: AAA, am fost în Băileşti! Eram în trecere, era seară şi mi-am cumpărat ceva frumos de acolo.

Aud şi nu-mi vine a crede. Îmi vine s-o îmbrăţişez şi nu ştiu de ce…în secundele dintre noi, i-am scris, scurt, o scrisoare dragului meu:

„Dragul meu Băileşti, fii sigur că nimic nu a fost întâmplător şi că într-o zi vei fi pus pe hartă cu litere de foc. Din tine au plecat artişti pe care i-ai învăţat să nu-şi ucidă visele, să nu se închidă singuri în temniţa ignoranţei şi a uitării originii. Fii sigur că într-o zi ne vom da mâna toţi cei ce n-am uitat că n-am fi azi nimic, dacă tu nu ne-ai fi învăţat să fim OAMENI.”

Ana continuă:

Eu cred că toţi scriitorii ar trebui să facă asta, să vorbească mult cu tinerii. Şi părinţii, la şedinţe, încă de pe la final de gimnaziu, ar trebui să discute cu profesorii, să meargă fiecare dintre ei, la ore, pe rând, şi le spună copiilor în ce constă profesia lor. Să afle copiii care sunt bunele, dar și mai puțin bunele unei profesii. Iar în liceu să fie şi mai multe asemenea acţiuni. Să descopere ei ce ar vrea să facă şi la ce ar fi foarte buni. Pentru că altfel, cu mici excepţii, ei ies pregătiţi pentru nimic. Nu ştiu nimic despre ei. Ori merg cu turma către o zonă profesională considerată a fi la modă, ori merg către facultăţi la care examenele de admitere se dau la materii la care ei au avut note mari în liceu. Păi, ce e asta? Încotro mergem? Nicăieri. Nu vorbim despre viaţa privată la şcoală, despre ce înseamnă o relaţie sentimentală, despre cum ar trebuie să se poarte partenerii de viaţă într-o familie, despre cum te porți cu copiii. Nu îi învăţăm pe copiii ăştia ce înseamnă drumul împreună, ce înseamnă clipele grele şi cum le depăşeşti, despre cum trebuie să vezi omul din faţa ta, chiar şi în momentele dificile, şi să nu-l reduci la supărarea aceea, pe care ţi-a provocat-o, chiar dacă este intenţionată. Trebuie să vezi omul în retrospectivă, ca să-l poţi vedea în perspectivă. Ca să înţelegi valoarea fiinţei umane. Dar atâta vreme cât acestor copii nu li se dă importanţă, ei nu vor fi în stare să valorizeze, la rândul lor. Îi lăsăm pe părinţi să se ocupe de asta. Şi iată rezultatul!  În raport cu şcoala, şi părinţii ar trebui să prindă un pic de educaţie. Educaţie prin exemplu, căci şi ei, la rândul lor, au fost formaţi de părinţi care, la rândul lor, au trăit după reguli care s-au dovedit a fi păguboase. Iar noi nu vom ajunge să avem masă critică, în aceste condiţii. De asta trebuie schimbat sistemul de învăţământ, să nu ne mai bazăm doar pe ce face familia, că familia aia tot la școala asta a fost.

Sistemul nostru actual nu e făcut să educe valori, ci să uniformizeze oamenii, îi tratează ca pe turme.

Oamenii care reuşesc sunt oameni care sunt sprijiniţi de  familie ori de alţi mentori, ori au o forţă teribilă de caracter, o ambiție urieșească.

 Aripi de drum: Ce le spui celor care nu au curajul să publice o carte? Au talent, dar nu au curaj.

Ana: E foarte multă mediocritate/submediocritate/impostură în librării, laolaltă cu diamante literare. Pe rafturi vecine sau chiar pe același raft. Personal, nu pot încuraja pe oricine să publice carte. Şi dacă omul nu are încredere în sine destul, încât să iasă în piaţă, înseamnă că nu trebuie încă să publice ori nu e cazul s-o facă niciodată. Un artist nu ar trebui să se expună până nu consideră el însuşi că este pregătit pentru a se da publicului. Şi a te da publicului nu înseamnă să crezi despre tine că eşti un geniu. Ci să ai conştiinţă de sine, să te autoevaluezi corect, să-ți dai seama dacă tu chiar ai ceva de spus în artă, că acum nu vorbesc doar despre scris. Sunt oameni dornici de atenţia unui public, vor să-şi facă o imagine, să aibă importanță publică, pentru ei însă nu contează din cine e format acel public. Asta nu are legătură cu arta, ci cu dorinţa de succes la public. Sunt oameni care, fără o picătură de talent, dar cu multă insistenţă, reuşesc să îşi creeze un public. Dacă am considerat că o carte merită a fi publicată, să ştii că l-am susținut pe omul respectiv. Dacă însă nu am crezut în ea, nu am făcut-o. Pentru că este o crimă. Nu încurajez pe cineva doar pentru a-şi vedea o carte publicată și a-și mulțumi orgoliul. Vorbeam despre valoare mai devreme, nu?

Aripi de drum: Areun tânăr fără prea multă încredere în el unde să meargă, pentru a fi ghidat în ce privește scrisul?

Ana: Da. Există cursuri de creative writing. Florin Iaru, Iulian Tănase şi Marius Chivu, de exemplu, susţin astfel de cursuri. Ei îi pot îndruma şi le pot spune dacă au sau nu vreo legătură cu scrisul și cam cum stă treaba cu talentul. Trebuie să-i asculţi însă, când îţi subliniază punctele tale tari și ți le identifică pe ce cele slabe. Scrisul nu este improvizaţie, se învaţă.

Aripi de drum: Se vorbeşte despre faptul că, uneori, marii artişi te jignesc, ţipă, te umilesc. Este asta o modalitate corectă de a forma?

Ana: Tonul face muzica. Dacă modul în care unii mari artişti îi tratează pe cei aflați la început este unul agresiv, atunci învățătura lor n-o primește nimeni. Dacă un smarald stă în noroi, nu-l vede nimeni, că nu stă nimeni să caute smaralde în tină.

Aripi de drum: Am auzit de cazuri de tinere care au fost umilite de poeţi care, în schimbul mentoratului, le-au cerut favoruri sexuale. Cum vezi situaţia aceasta?

Ana: Există oameni care sunt mari artişti, dar caractere mizerabile. Istoria tuturor artelor arată asta. Dar asta-i viața: un mare artist nu este dator nimănui să fie şi un mare caracter. Poate doar sieși. Când este vorba despre a învăța ceva de la cineva, îi alegem pe cei mai buni pedagogi și mentori. Dacă este vorba despre valoarea operei, lucrurile se schimbă: aceasta nu este afectată niciodată de slăbiciunile omenești ale artistului. Bref, opera lui e la fel de valoroasă, chiar dacă el e un om cumplit.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Aripi de drum: O întrebare intimă. În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

 Tăcere. Mi se pare că e cât un veac. Mă temusem, ce-i drept, de întrebare. Acelaşi motiv: oamenii se simt sau nu se simt aproape de Dumnezeu şi, când nu se simt, te pot alunga. Te pot „diagnostica” imediat şi poţi pierde totul, într-o secundă. Aceea în care au auzit numele Lui. Dar Ana dă capul pe spate și se uită drept în sus: „Zi Tu, în ce relație suntem noi doi?“. Apoi se uită din nou la mine și continuă:

Ana: Nu ştiu… Cred că El ştie mai bine.

 Vorba îi devine deodată apăsare blândă. A omului care cunoaşte dumnezeirea. Nu ştiu încă ce să cred, dar îmi creionează imediat răspunsul:

Ana: Este vital pentru mine faptul că El mă iubeşte. Relaţia asta este una personală, dar nu de egalitate. Oricât L-aş iubi eu, nu pot ajunge nici la fărâma fărâmei iubirii Lui pentru mine. Cred că dacă m-aş strădui să Îl cunosc, L-aş face să râdă.

El este atotcunoaşterea. Nu am orgoliul cunoaşterii Lui, am dorinţa şi credinţa iubirii de Dumnezeu. Am depăşit frica de El. Acum eu văd lumina şi bunătatea Lui, care există în toţi oamenii. Omul are însă liberul arbitru, el poate să-și aprindă sau să-și stingă lumina. Caut să nu duc mâna pe întrerupător şi mă străduiesc să mă descurc cu limitele mele de fiinţă umană, fără a considera că acestea sunt nişte slăbiciuni. În concluzie, eu şi Dumnezeu suntem într-o relaţie miraculoasă, în care pe mine El mă plouă, iar eu Îi sunt recunoscătoare pentru această ploaie dumnezeiască.

 Aripi de drum: Deci, există Dumnezeu, pentru tine…

Ana: Da. Eu sunt absolventă de Teologie, deși nu par. (Râde.) Trăim într-o lume care crede că evoluţia cunoaşterii omeneşti Îl exclude pe Dumnezeu. Mie îmi vine să-i îmbrăţişez pe aceşti oameni, care o susţin, mi-e drag de ei și de fervoarea lor de „demolatori“; e o energie fragedă asta, un fel de tinerețe fără bătrânețe. Nu mai intru în dispute pe teme teologice de foarte multă vreme, căci ajungeam cu o încărcătură emoţională teribilă, atunci când o făceam. Nu mă cert cu ateii, dar nu accept ca ei să aibă manifestări agresive; de fapt, nu accept agresivitatea de nici un fel. Pe mine mă interesează ce mă leagă de oameni, nu ce mă dezleagă. Ateii nu sunt fiinţe nespirituale, ci doar fiinţe nereligioase. Sunt atei foarte morali, dar şi atei disprețuitori, abuzivi, violenţi. Violenţa vine din lipsa iubirii de sine şi de alţii.

Aripi de drum: Cum e cu atitudinea asta a ta, împăciuitoare?

Ana: Oamenii nu o înţeleg, li se pare o formă de slăbiciune. Eu consider că e singura care poate asigura dialogul, iar în lipsa lui ce rezultate am putea avea? Chiar dacă ai fi un genial, cu un proiect la fel de genial, tot ai nevoie de alţi oameni, pentru a-l pune în mişcare. Fără dialog nu se face nimic. Oamenii nu înţeleg de ce sunt pro dialog şi de ce caut să văd câte un fir de lumină şi în umbra cea mai opacă.

Aripi de Drum: Îţi spun oamenii, în faţă, că sunt în dezacord cu aceast atitudine a ta?

Ana: (zâmbeşte) Eu îi ştiu foarte bine pe oamenii care nu spun, pentru că există, chiar şi în online, mai multe feluri de a nu spune ceva. Îmi dau seama de dezacordul lor, după felul în care tac.

Opiniile mele sunt ferme, dar nu simt nevoia să pun şi clopoţei, să bat toaca. E inutil, contraproductiv. De ce să vreau să atrag atenţia asupra mea prin circ? De ce aş face asta? Să vină lumea la mine fiindcă am sunat din chimvale nu mi se pare un demers suficient de consistent, indiferent cât de important mi s-ar părea mie că este ce aș avea de spus. Nu-mi place zgomotul, obnubilează esența.

 Aripi de drum: De ce crezi că unii oameni, deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, nu vorbesc despre credinţa lor?

Ana: Sunt oameni atât de buni, încât Îl protejează pe Dumnezeul lor, simt nevoia să Îl legene în sufletul lor şi să nu-L dea leilor. Crezând că Dumnezeu ar avea nevoie să fie apărat de lumea asta care pe ei îi sperie. Eu aşa vreau să cred, în nici un caz că le-ar fi rușine. Sfântul Marcu Ascetul spunea că Dumnezeul tău seamănă cu tine. Puţină lume înţelege asta, anume că fiecare om are propria proiecţie asupra lui Dumnezeu. Dar știu și că unii oameni se tem să nu fie judecaţi de noul curent societal, în care credincioşii sunt considerați a fi înapoiaţi.

Aripi de drum: E Dumnezeu iubire?

Ana: Da, cea adevărată. Iubirea nu este niciodată un joc de forţă.

Aripi de drum: Ce ai picta tu într-un tablou numit Iubire?

 Tace. Se uită în gol, parcă ţinând în mână o pensulă nevăzută. Trăieşte. Atât de adânc şi de simplu, că pare să modeleze, din suflare, altă țărână, altă plămadă.

Ana: Grâu. Un lan de grâu copt, cu maci şi cu albăstrele. Cer în spate, cu nori albi, olimpieni. Să bată vântul şi grâul să foşnească. Să se audă muzica lui. Îl duce pe om la sine. Eu acolo mă întorc la mine. Mă întorc la mine şi când simt nisipul sub picioare şi apa, în mare. Îmi vine să ţip. Şi ţip, când nu e multă lume. Atunci am senzaţia că m-am dus la începutul lumii şi că sunt primul om de pe pământ, că marea e pământul meu…

 O las câteva clipe, să-şi tragă sufletul. De atâta facere, parcă  i-a obosit. O privesc cu ochi vindecaţi şi văd în roşul ce o îmbracă o inimă din care curge lapte şi miere. Ca în Ţara promisă. Mulţumesc, Ană! Mulţumesc că eşti tu însăţi şi că ne dai din tine. Mi-e greu s-o întrerup din tăcut. Parcă mi-e teamă să ucid creaţia. Aceea ce o modelează. Din lut şi apă. Dar, pentru că trebuie să închei, îmi fac curaj să rup vraja:

 Aripi de drum: Ana, ce personalitate ai vrea să citeşti în paginile blogului meu? Una, aşa, pentru sufletul tău…

Tace din nou. Când tace Ana, întotdeauna trebuie să ştii că se aşază vindecarea. Îşi face loc printre „nebuni”, stă cu ei la poveşti şi te veghează până ce ieşi pe poarta spitalului. Cu rănile făcute rugă…

O aud deodată, fermă,cu inima-i roşie, sângerând a pace.

Ana: Dorina Chiriac. Este o personalitate şi o fiinţă umană absolut excepţională. Da, pe ea vreau să o cunoşti. Evreii zic aşa: „Ascultă, Israele, Dumnezeul tău este Unul şi Unic!”. Dorina Chiriac este una şi unică. O întrupare omenească pe care a lăsat-o Dumnezeu pe lume ca să lumineze şi să bucure şi îi doresc din tot sufletul ca o parte din lumina pe care o dă să se întoarcă spre ea.

Închei, cu sufletul făcut aripă, drumul care m-a dus la pace. Aceea cu mine însămi. De-atâta cuvânt, mi-au obosit călăii. Aceia care mă biciuie pe inimă, cu ştreangul care mă sugrumă în fiecare zi în care mă încăpăţânez să trăiesc. Prin cuvânt.

Mulţumesc, Ană, pentru că ai scurtat drumul, spre a împlini un vis. Acela de a FI NOI ÎNŞINE!

* Foto: Narcis Pop

 [ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu

Comentarii (1)

Assign a menu in the Right Menu options.