Oameni cu aripi

Scriitoarea Petronela Rotar se alătură campaniei #NuEştiSingurPeLume: DE CE SUNTEM ORBI când iubim?

Distribuiți vă rog

Am îndrăznit, de-a lungul campaniei #NuEştiSingurPeLume, să întreb oameni despre iubire, despre abuz, despre nefericire, despre femei şi bărbaţi. Despre viaţă şi şansă. Şi voi continua să îndrăznesc. Pentru că ştiu că România are nevoie de conştientizare şi de schimbarea unor legi referitoare la abuz.

Teoretic, AZI, 2 aprilie, campania se încheie, însă practic abia acum începe. Am primit atâtea poveşti, atâtea întrebări şi atâta împlinire în timpul ei, încât am decis să merg mai departe cu subiectul acesta, până Dumnezeu îmi va spune STOP!

S-au alăturat campaniei oameni extraordinari, care ajută zi de zi, din spatele Facebook-ului, la aflarea adevărului despre iubirea adevărată.

Am ales pentru azi cartea ORBI, a scriitoarei Petronela Rotar, pentru că este cartea care mie mi-a dat curajul să îmi fac publică AICI povestea abuzului. Mi-a fost ruşine ani la rând de ce am trăit, şi m-am întrebat tot atâta timp dacă e normal să scriu o carte-mărturie despre un vis spulberat. Când am citit ORBI, am simţit că nu e doar normal, ci necesar.

OAMENII NE CITESC VIEŢILE şi de multe ori învaţă din ele mult mai uşor decât din ceea ce spune ştiinţa.

 

Mulţumesc, Petronela, pentru darul pe care ni l-ai făcut scriind nespusul şi pentru că ai acceptat să te alături campaniei #NuEştiSingurPeLume, răspunzând întrebărilor pe care multe dintre femei nu au cui să le pună.

De ce ORBI? Ce a stat la baza deciziei tale de a scrie o astfel de carte?

P.R: ORBI pentrucă mi-am dorit să scriu o carte care să dezvrăjească ideea romantică a iubirii năbădăioase, iubire despre care se scrie și cîntă în așa fel încît a ajuns să pară dezirabilă.

Mi-am dorit să desfac mecanismele psihologice ale acestei iubiri cu năbădăi, cum e numită la noi, pentru a arăta cît de disfuncțională, de abuzivă este, și cît de disfuncționali sunt cei care aleg și acceptă astfel de relații.

Cele mai multe povești, romane, filme etc. de dragoste se termină cu: „S-au căsătorit și au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți.” Ca și cum căsătoria este rezolvarea universală, rețeta universală a fericirii. Or, statisticile arată contrariul. Nu doar în ceea ce privește numărul divorțurilor, cît și în ceea ce privește numărul abuzurilor, violențelor în familie, deceselor din cauza violenței domestice.

Mai mult, căsătoria nu e sfîrșitul problemelorși al unei vieți nefericite, ci, de foarte multe ori, începutul ei. Așadar, am scris o carte în care personajele pică, la fel ca mulți dintre noi, oamenii reali, în această capcană, și apoi am încercat să desfac și disec mecanismele lor psihologice, arătînd și una dintre posibilele căi de ieșire și de vindecare.

Când şi cum ai decis tu însăţi să intri într-un proces de psihoterapie?

P.R: La mine povestea este foarte lungă, am tot vorbit despre asta. Prima mea întîlnire cu un psiholog datează din clasa a VI-a, cînd am avut un episod anxios-depresiv, însă pe vremea aia nu se făcea terapie, îți prescriau niște pastile de somn și aia era. Mai tîrziu, în urma unei tentative de suicid, la 17 ani, am avut cîteva întîlniri cu un terapeut.

Decizia de a intra înterapie am luat-o pe la 27 de ani,  cînd depresia mea cronică a trecut iar printr-un episod acut, însă, ca orice om pe care-l doare, nu am stat suficient, așa că pînă pe la 35 de ani, în funcție de simptome, am tot intrat și ieșit din terapie, dar am lucrat superficial, cît să rezolv de fiecare data simptomul care mă trimitea în cabinetul psihoterapeutului. Abia la 35 de ani pot spune că am intrat serios și am și rămas pînă în ziua de azi în terapie. Mi-aș fi dorit să pot spune că am intrat în terapie pentru că eram conștientă că toate tarele și traumele pe care le-am dus cu mine încă de cînd eram copil trebuie prelucrate, însă adevărul e că am intrat pentru că devenise insuportabil să trăiesc cu anxietatea și depresia.

Cînd am înțeles cît de mult mă ajută să mă cunosc, să mă înțeleg, să devin conștientă de alegerile pe care le fac, am și rămas și rămîn, e o formă de igienă psihologică pe care o găsesc absolut necesară.

De ce e nevoie ca o femeie abuzată să apeleze la un terapeut?Spune-ne, te rog, părerea ta, ca om ce a înţeles că psihoterapia nu este nici un moft, şi nici o prostie.

P.R: Răspunsul la această întrebare l-am dat, în detaliu, în ORBI. Voi încerca să sintetizez ce am expus în jumătate de roman: pentru că e necesar să (se) înțeleagă. Nu alegem întîmplător parteneri abuzivi și trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile și viețile noastre. Din păcate, e foarte greu să facem asta fără un ajutor extern, mintea este un mecanism foarte complicat, care are grijă să ne protejeze foarte bine de adevărurile care nu ne convin. Terapeutul este un ghid, cu ajutorul căruia ne cunoaștem și conștientizăm cum am ajuns într-un astfel de punct și ce putem face pentru a ieși de acolo. Repet, prin toate aceste etape și întrebări trece personajul meu feminin, e foarte mult de spus pe tema asta.

Ai spus într-un alt interviu că și soțul tău este într-un proces de psihoterapie. Ce l-a determinat să facă acest pas, având în vedere că extrem de puțini bărbați recurg la terapie ca soluție pentru maturizarea lor emoțională şi spirituală?

PR: Soțul meu este absolvent de psihologie, are formare în terapie cognitiv-comportamentală. Chiar dacă nu practică (deși își dorește și sper să ajungă să o facă), are toate instrumentele pentru a înțelege cît de importantă este terapia în primenirea sinelui. Și soțul meu, ca mulți dintre noi, este un om cu o istorie emoțională personală dificilă, suntem generații întregi crescute de părinți care nu au știut cum să ne hrănească emotional, așa că e firesc, din punctul nostru de vedere, că se află și el în terapie. De altfel, noi cunoaștem mulți oameni, bărbați și femei deopotrivă, care se află în proces terapeutic, sunt mulți bărbați care merg la psiholog, poate că nu spun la fel de des și de tare ca femeile, însă procentul de bărbați care aleg terapia e în creștere.

Cum vă ajută pe voi terapia, în calitate de cuplu? 

Păi, e simplu: în primul rînd ne ajută să ne cunoaștem fiecare pe sine, să ne înțelegem și acceptăm și părțile întunecate, să lucrăm cu ele fiecare pe frontul său, e absolut firesc să ne ajute și în cuplu acest proces. Diferența dintre a trăi inconștient, fără să știi ce e cu tine și a trăi conștient, cu atenție la sine, este uriașă, iar asta se vede inevitabil și în cuplu. Te ajută să ai înțelegere, compasiune, să poți comunica deschis conținuturi emoțioanale pe care altădată le ascundeai sub mecanisme de protecție inconștiente, te ajută să ieși din triunghiul victimă-călău-salvator, care apare și în cuplurile care nu au probleme de violență sau abuz, la niveluri mult mai subtile. E inevitabil ca atunci cînd ajungi să tecunoști și înțelegi să ajungi să fii un partener mai bun, mai cald, mai deschis, mai empatic.

Este scrisul, după părerea ta, o formă bună de terapie, făcută în paralel cu ajutorul unui terapeut și , dacă da, de ce?

PR:  Sigur că este. E dovedit și de studii lucrul acesta, în multe procese terapeutice ești împins să scrii. Nu e nevoie să scrii literatură, e suficient uneori să scrii jurnal, să notezi ceea ce te doare și te tulbură, scrisul este un instrument cathartic prin excelență. Pe mine, personal, m-a ajutat să rămîn întreagă la minte. Însă, în egală măsură, doar scriind nu ajungeam la liniștea interioară la care am ajuns și cu ajutorul terapiei.

 Petronela, tu ești mamă. Rămânem în relații cu agresorii noștri pentru copii sau Nu? E o întrebare al cărei răspuns multe mame îl caută…

PR: Răspunsul este categoric: NU. Copiii sunt oglinda noastră, rămînînd în relațiile abuzive nu facem decît să le “asigurăm” și lor un viitor asemănător, plin de durere. Jung spunea că nu ne educăm copiii cu ceea ce le spunem, ci cu ceea ce facem.

Ce va face un copil al cărui normal, singurul cunoscut, este acela al unei familii abuzive, în care părinții se ceartă, se bat, se urmăresc, se insultă? Va face ceea ce știe mai bine, ceea ce a învățat și văzut acasă. Sau, prin opoziție, va dezvolta mecanisme de apărare care vor face din el un adult închis, speriat, care nu se va căsători niciodată, care nu va avea disponibilitate emoțională niciodată.

În terapia de grup am cunoscut o mulțime de oameni tarați de astfel de relații de familie, oameni suferinzi, adulți disfuncționali. De fapt, de unde mă uit eu, tocmai pentru copiii noștri, dacă îi iubim, trebuie să ieșim din astfel de relații, pentru a le asigura lor un mediu emoțional securizant, pentru a nu le distruge lor psihicul expunîndu-i la o asemenea toxicitate cum este cea emanată de un cuplu în care abuzul este firescul.

Sunt atîtea de spus despre de ce NU ar trebui să rămînem în relații cu agresorii tocmai pentru copii, încît aș putea scrie sau vorbi ore întregi. O parte mare dintre lucrurile astea le-am scris în ORBI, unde am încercat să arăt inclusiv ce se întîmplă cu un copil care a trecut prin așa ceva atunci cînd ajunge adult și cum reușește să rupă lanțul acesta vicios, dar nu oricum, ci cu mare greutate și costuri emoționale importante.

Repet: răspunsul categoric este NU.

Mai mult, și asta va fi o opinie nepopulară, adevărul este că mamele care rămîn în relații cu agresorii lor nu o fac pentru copii, aceasta este doar justificarea pe care o aduc acestei alegeri. Și tocmai existența copiilor și dragostea pentru ei ar trebui să fie cel mai puternic și important impuls pentru a se smulge din locul acela toxic, care mutilează suflete, atît pe al mamei, cît mai ales pe cel al copiilor.

 

 

Distribuiți vă rog

Lasă un comentariu